Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Astăzi, Dacia veacurilor trecute înseamnă pentru mulți o sumă de descoperiri arheologice
fascinante și o colecție de convingeri „de frontieră”, cel puțin la fel de fabuloase. În orice caz, fie
că se clamează ideea că dacii „au creat Roma”, fie că se susține că forța de pe Tibru a înfrânt niște
simpli barbari, o bună parte a acelei Dacii a devenit provincie a Imperiului Roman.
Pentru alții, nu puțini (cititul nu mai este apanajul unei elite, indiferent de calitatea lecturii), Dacia din
istorie corespunde și României, așa cum au văzut-o și destui membri ai generației de la 1848, când
înflorise ideea daco-românismului, ca suport teoretic al edificiului nostru național. Dacia semnifică
unirea/unirile – făptuită/e ori numai plănuită/e – a(le) principatelor de la Dunăre și de la Carpați, în
ordine alfabetică: Moldova, Transilvania și Țara Românească.
Aici, întâietatea în gândirea „proiectului dacic” și-o dispută Sigismund Báthory (un maghiar dintr-o
familie de asupritori de secui) și Mihai Viteazul (un autentic prinț oltean, dacă s-ar verifica fără dubii
vița sa domnească). Din rațiuni cronologice, se mai zice că Mihai l-ar fi imitat în planul său dacic pe
Sigismund. Dar ce era Dacia medievală? Se știe că în Evul Mediu, sub raport politic și statal, termenul
de Dacia a fost aplicat în primul rând Regatului Danemarcei (numit, totuși, cu precădere Dania în
izvoarele medievale). Nu este lipsit de interes nici faptul că aria Danemarcei a fost denumită și Gothia
de la începutul Evului Mediu. Aceasta a dus la o serie de discuții privitoare la identitatea goților și geților
din sursele postromane și medievale timpurii (este cazul celebrei Getica, a lui Iordanes, de la mijlocul
secolului al VI-lea).
Pe lângă toate acestea, a mai existat o Dacie. A apărut înainte de bătălia de la Mohács (1526). Ea fost
acceptată politic în Europa vreme de decenii.
1. În ajunul campaniei lui Mehmed al II-lea din Moldova (1476), familia lui Ștefan al III-lea cel Mare,
cu o numeroasă suită, s-a refugiat la Veneția pe cheltuiala Republicii Sfântului Marcu. Pentru a înțelege
ce reprezenta pe atunci Veneția, să ne imaginăm o structură continentală care îmbina rețeaua de astăzi a
Bruxellesului cu petrolul Norvegiei și proiectele țărilor nordice.
Documentul, publicat pe rând de A.D. Xenopol (1907) și Nicolae Iorga (1914), era în esență un banal
înscris administrativ venețian de uz intern. Actul demonstra însă, dincolo de tăgadă, sprijinul
considerabil primit de către Ștefan din partea Republicii. Deschidea și o tulburătoare posibilitate: Ștefan
cel Mare a fost cetățean și nobil al Veneției, cum fuseseră înaintea sa Ștefan Dușan ori Gheorghe
Branković, sau, chiar în vremea domnului Moldovei (de la 1496-1497), Ioan Corvin, ducele Croației,
fiul nelegitim al regelui Matia Corvin.
2. Tot la 1476, după campania lui Mehmed al II-lea din Moldova, s-a pus problema rentabilității
subvențiilor de cruciadă, în special pentru Ștefan al Moldovei, dar și pentru Matia al Ungariei. Mehmed
trebuise să se retragă, dar obiectivul cruciat fusese ratat. Cu precădere din cauza disfuncționalităților
interne ale Ungariei și Moldovei, sultanul scăpase din capcana care-i fusese întinsă. În consecință, s-a
cerut demiterea lui Ștefan, athleta Christi. Senatul și dogele Veneției au intervenit rapid cu succes la
Roma. Ștefan a rămas „atlet”.
Așezat în mijlocul numeroaselor rapoarte ale lucrărilor secrete ale senatului, actul a fost uitat până în
2005. Sursa demonstra, dincolo de orice îndoială, că a fi „atlet” nu era doar un titlu măgulitor (lipsit de
substanță practică), ci corespundea unei „dregătorii” militare de prim rang a Creștinătății (predecesorul
lui Ștefan ca „atlet”, albanezul Skanderbeg, fusese și el la un pas să-și piardă funcția, învins fiind de
Mehmed la 1466).
Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia Archivio di Stato di Venezia, Venezia, Senato Secreti,
Deliberazioni, reg. 39. 1502-1503 [1 martie 1502-29 februarie 1504] , [„pagina 10”]. Abia din acest
registru, Croaţia a devenit „membră cu drepturi depline”. Două explicaţii pot fi avansate, ambele
legate de Ioan Corvin: 1. El se distinsese în luptele cu trupele otomane. 2. Ioan părea să aibă o şansă
la tronul Ungariei. Vladislav al II-lea Jagiello, nedoritul urmaş al lui Matia Corvin, tot nu avea copii.
La 1498, călugării de la Putna au operat o modificare în cursul cronicii (de aici și existența a două
letopisețe): au șters „înșelăciunea” făptuită de latini la „Florenția” (adică la Conciliul de la Ferrara-
Florența, unde, în 1439, fusese decisă unirea Bisericilor). Modificarea are o triplă relevanță.
În primul rând, la 1473, Ștefan a pornit asupra Țării Românești și contra lui Mehmed. Domnul i-a scos
pentru totdeauna din sfat pe ierarhii Moldovei. La 1499, ierarhii Moldovei au confirmat pacea tripartită
de la Hârlău (nu Buda sau Cracovia) dintre Moldova, Ungaria și Polonia. A fost cea mai limpede
expresie politică imediată a formulei Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia, lansată de Veneția, care urma
să reintre în război cu Poarta (1499-1503).
În al doilea rând, de la 1492, de când Ștefan a reintrat în serviciul Veneției, domnul a pornit o campanie
de construcții fără precedent (a depășit-o pe cea de după încheierea păcii cu Imperiul Otoman în 1486).
Între 1492-1493 și 1497, a zidit și rezidit nouă biserici de curte și „de obște” (la Hârlău, Iași, Dorohoi,
Huși și Popăuți), de mănăstire (Tazlău și Neamț) și comemorative (la Borzești și Războieni). Judecând
după finanțarea venețiană a domnului și după atitudinea ierarhilor moldoveni, Ștefan a investit cu
chibzuială banii.
Nu în ultimul rând, Veneția nu era cunoscută pentru o atitudine tolerantă față de creștinii de rit grec,
dimpotrivă. Totuși, în vara anului 1502, republica îi accepta pe călugării de la Muntele Athos drept
„prea-creștini și protejați” ai lui Ștefan.
Ceva se schimbase în acei ani. Atunci, Ștefan l-a atacat pe Alexandru al Lituaniei, fiindcă acesta forța
treceri de la ortodoxie la catolicism (schimbarea riturilor era interzisă prin însăși Unirea de la Florența).
Simultan, Ștefan l-a mustrat pe Ivan al Moscovei pentru că nu punea capăt conflictelor dintre ortodocși
și catolici, dintre Moscova și Polonia-Lituania, în timp ce „principii Italiei” se pregăteau de război contra
„Turcului” (era, neîndoielnic, o exagerare).
Tot în acea vreme, chiar în 1502, la Zografu, principala mănăstire a Moldovei de la Athos, Ștefan a
înălțat culorile pontificale ale „Vlahiei” din veacul al XIV-lea: galben și verde (galbenul semnifica
centrul, verdele – estul, conform geografiei culorilor preluată de mongoli de la chinezi, asocierea
cromatică făcând sens numai dintr-o perspectivă vest-est). Imitația „vlahă” (românească) făptuită de
Ștefan, el preluând culorile heraldice de pe butonii defunctului din celebrul Mormânt 10 din Biserica
„Sfântul Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeș, a fost remarcată din anii 1970. Atribuirea la acea
vreme a mormântului lui Vladislav I sau lui Radu I, și nu, cum se bănuia încă din perioada interbelică,
lui Alexandru Basarab, conducătorul „olahilor romani” ai Papalității de la 1345, a estompat semnificația
imitației.
Două-trei detalii mai pot fi așezate în completare. 1. Culorile galben și verde au format fondul de
maiestate al lui Matia în reprezentările sale de la sfârșitul domniei. 2. Tot pe la 1502, prin însăși gura
dușmanilor de moarte ai Huniazilor, familia Cilly, anturajul lui Ioan Corvin a pretins (într-o variantă
adaptată a cronicii familiei Cilly) descendența lui Iancu din Mircea I cel Bătrân (informația,
nevalorificată, a fost inclusă în lotul de izvoare trimis spre publicare, tot de la München, lui Nicolae
Iorga în 1899). 3. Atunci când Voicu, tatăl lui Iancu, a primit de la Sigismund de Luxemburg domeniul
Hunedoarei (1409), Mircea a atacat Transilvania.
Însumate, datele amintite, inclusiv pomenirea lui Matia Corvin de la Putna (neglijată și ea în istoriografia
română), conturează o imagine de luptă de familie pentru supralicitatele conflictele româno-românești
din veacul al XV-lea. Încă o dată, cazul lui Vlad Țepeș este poate cel mai grăitor. Vlad l-a ajutat pe
Ștefan să ia domnia (1457). Apoi Ștefan l-a trădat și a atacat împreună cu Mehmed (1462). În cele din
urmă, a acceptat ca Vlad să revină pe tronul Țării Românești (1476). Iancu l-a executat (l-a îngropat de
viu s-a zis) pe Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș și s-a intitulat „voievod din mila lui Dumnezeu al Țării
Românești” (1447). Apoi, Matia i-a dat două rude apropiate (una dintre ele a fost sigur vara sa primară
pe linie maternă) drept neveste lui Vlad Țepeș (la 1461-1462 și 1473-1474). Între nunți, Matia i-a impus
lui Țepeș un „domiciliu forțat”, când acesta nu i-a mai fost util.
Tocmai de la Putna, o altă istorie se conturează. Acolo, călugării lui Ștefan îl pomeneau pe Matia și
„Țara Ardealului”, ștergând până și „înșelăciunea de la Florenția”. Nu spuneau nimic despre ambițiile
imperiale bizantine ale lui Ștefan, pretinse visuri care i-au fost mult prea des asociate domnului.
Valul format – la trecerea dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea – în spatele lui Ștefan (privind în urmă,
putem spune că valul aducea „fructele dacice” ale „mâniei valahilor”) s-a spart tocmai la vârf, în 1502.
La sfârșitul anului precedent (1501) murise Bartolomeu Drágffy, pe care, în toamna lui 1498, Vladislav
izbutise temporar să-l scoată din dregătoria de voievod al Transilvaniei. Apoi, în primăvara lui 1502,
Dimitrie și mama sa, Elena, fata lui Ștefan cel Mare, au fost întemnițați de către Ivan al III-lea. A doua
soție a lui Ivan, Zoe (Sofia) Paleologul, și fiul ei, Vasili, învinseseră în fața văduvei lui Ivan Ivanovici
(otrăvit cu doar o lună înaintea morții lui Matia) și a fiului lor. În urmă cu patru ani, pe când Ștefan,
„ducele Moldovei și al Țării Românești”, ținea „jumătate din Ungaria”, Ivan al III-lea îl proclamase
urmaș pe tânărul Dimitri.
Ștefan a luat-o de la capăt. A salvat moștenirea fiului său Bogdan al III-lea (1504). Iar Veneția a păstrat
titulatura de „Dacia”. Când Radu al IV-lea cel Mare, care visa și el să preia Moldova la moartea lui
Ștefan, a intrat în conflict cu Bogdan, și-a trimis solii să protesteze împotriva acestuia la Roma și
Veneția, nu la Buda și Cracovia. Radu îi și intermediase Veneției pacea cu Baiazid din 1503. Cu toate
acestea, nici Papalitatea, nici Republica Sfântului Marcu, cunoscută de la 1480 drept Serenissima, nu l-
au abandonat pe Bogdan. Maximilian I și-a păstrat și el sprijinul pentru Bogdan, oferindu-i până și o
mireasă (1513).
„Dacia” a continuat să existe alături de Ungaria, Polonia și Croația. Ea a dispărut prin Petru Rareș, fiul
nelegitim al lui Ștefan, ajuns pe tron după moartea misterioasă a lui Ștefăniță, fiul, tot nelegitim, al lui
Bogdan (1527). În războiul de după Mohács pentru tronul ungar, Petru a ales să-l sprijine pe Ioan
Szapolyai, fost voievod al Transilvaniei (1510-1526) și pretendent la tronul Țărilor Române. L-a
abandonat pe Ferdinand de Habsburg, nepotul lui Maximilian. Atunci Veneția a șters „Dacia” din
registre. Aceeași soartă a cunoscut-o mai apoi și Ungaria, când Petru și Szapolyai l-au eliminat pe
Aloisie Gritti (1534). Sprijinit de otomani, fiul, tot nelegitim, al dogelui venețian Andrea Gritti (1523-
1538) plănuise (după cum s-a spus) să ia pentru el și băieții săi Transilvania, Moldova și Țara
Românească, adică Dacia.
Inscripţia romană adusă de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi încastrată în zidurile Cetăţii de Scaun
de la Suceava în vremea lui Ştefan al III-lea cel Mare. Lespedea funerară, una dintre cele mai neglijate
„ciudăţenii” ale istoriei medievale a românilor, este grăitoare pentru „ciudăţenia” timpului lui Matia,
cel mai mare promotor al romanităţii românilor pe când naţiunile şi naţionalismele moderne nu existau
încă. Descoperită la începutul anilor 1950, pe când timpul curgea altfel în România, „piatra” a intrat
cu adevărat în atenţia arheologilor în anii 1970, când România a primit preşedinte cu sceptru, fiind
apoi deturnată – ştiinţific, sigur – la mijlocul anilor 1980, când o epocă şi un stat se pregăteau de
sfârşit, şi în anii 2000, când „eresurile medievale” nu mai erau de bon ton.
În secolul al XV-lea, al umanismului înfloritor din Occident și al Cruciadei Târzii în Orient, numele de
Dacia se răsfrânge tot mai insistent asupra românilor și asupra țărilor lor. Românii erau adesea numiți
„daci” și prezentați drept moștenitori ai romanității, iar unii dintre conducătorii lor deveneau „atleți ai
lui Hristos”, „conți”, „guvernatori”, „crăișori” și „regi” ai Daciei. Ficțiunea Daciei daneze se stinge
încet, pentru a face loc altei ficțiuni, a Daciei carpatice și dunărene, aceasta din urmă situată însă pe
solide rădăcini antice. Maniera renascentistă de a arhaiza numele țărilor și de a reveni, peste secole, la
denumiri clasice precum Galia, Pannonia, Moesia sau Dacia, a reașezat numele Daciei pe realitatea
geografică a acesteia, adică acolo unde latina dunăreană evoluase spre limba română și unde daco-
romanii se transformaseră în români. Ficțiunea politică avea, astfel, de-acum o anumită corespondență
în realitate. Nu este de mirare că, tot cam atunci (1499), „valahii” sunt asociați – și tot într-un izvor
italian – cu romanii, datorită mai ales numelui de „romani” pe care și-l dădeau lor înșiși.