l781

Futurismul
în timp ce la Miinchen se constituie asociaţia Der Blaue Reiter, ia fiinţă şi o grupare
italiană, în directă legătură cu lumea literară. Futurismul se naşte în jurul unui Manifest —
primul de acest fel în domeniul picturii — publicat de un poet, Marinetti, la 20 februarie
1909, la Paris în coloanele ziarului Le Figaro. Ştafeta este preluată, un an mai târziu,
de o proclamaţie a pictorilor futurişti, urmată, la 10 aprilie 1910, de un Manifest tehnic
al picturii futuriste, semnat de Balla, Boccioni, Carrâ, Russolo şi Severini. Toate aceste
texte definesc principii artistice vagi şi vizează în primul rând să afirme originalitatea
artiştilor în faţa societăţii. Se conturează o singură precizare, care să poată orienta munca
pictorilor: „Gestul pe care vrem să-l reproducem pe pânză [...] va fi pur şi simplu însăşi
senzaţia dinamică“.
Punctul de plecare al futuriştilor este practica neoimpresionistă, care le induce, ca şi
artiştilor din asociaţia Der Blaue Reiter, gustul pentru culorile fundamentale. Ei se încadrează
astfel în tendinţa „coloristă“ atât de persistentă în perioada care precede războiul. De la
cubism ei preiau, totuşi, diviziunea formelor, dar, în loc să evidenţieze planurile obiectelor,
Umberto Boccioni (1882-1916) preferă suprafeţele curbate, mai apte să sugereze lansarea
unui obiect în spaţiu. Acest pictor, care avea să dispară în timpul războiului, era sufletul
mişcării. El propunea o sinteză remarcabilă între culoarea şi tehnica neoimpresioniştilor,
pe de o parte, şi analiza cubistă, pe de altă parte, sinteză dominată de expresia mişcării.
Giacomo Balla (1871-1958), la începuturile sale, este şi mai obsedat de redarea mişcării
şi se inspiră din analizele fotografice ale lui Marey şi Muybridge ( Fetiţă alergând pe bal-
con, 1911, Milano, Muzeul de Artă Modernă). El ajunge, apoi, la mişcări mai teoretice,
care îl conduc la realizări apropiate de abstracţia geometrică; de aceea nu este surprinzător
faptul că s-a îndreptat, după dizolvarea grupului, spre această formă de expresie artistică.
Carlo Carrâ (1881-1966), la început puternic marcat de tendinţe anarhiste, evoluează
spre forme apropiate de cele ale cubiştilor şi practică în special colajul. Gino Severini
(1883-1966) este, mai mult decât toţi ceilalţi, apropiat de neoimpresionism, ale cărui
procedee se regăsesc în lucrările sale aproape toată viaţa. Este totodată cel mai parizian
dintre membrii grupului, deoarece locuieşte în capitala Franţei începând din anul 1906.
Cel mai adesea el transpune viaţa oraşului în forme apropiate de cele ale cubismului
moderat, cum întâlnim în operele lui Metzinger sau Gleizes. Acestor pictori trebuie să-l
alăturăm şi pe Luigi Russolo (1885-1947), care este şi muzician, şi pe Ardengo Soffici
(1879-1964), critic şi artist, care nu aderă la futurism decât pentru scurt timp, între anii
1912 şi 1915, într-o manieră apropiată de cubism.
Grupul futurist, foarte sudat, în pofida dispersării membrilor săi — Severini lucrează
la Paris, Balla la Roma, Boccioni, Carrâ şi Russolo la Milano, Soffici la Florenţa — se
dizolvă în timpul războiului, după moartea pe front a lui Boccioni, în anul 1916, survenită
aproape în acelaşi timp cu cea a arhitectului Sant’Elia, ale cărui proiecte vizionare se
înrudesc cu ambiţiile pictorilor futurişti.
 782

La Section d’or
în anul 1911, Salonul independenţilor oferă expozanţilor din sala 41 prilejul să-i întâl-
nească pe cei trei fraţi Duchamp: Jacques Villon (1875-1963), Raymond Duchamp-Villon
(1876-1918) şi Marcel Duchamp (1887-1968) care expuneau în acelaşi spaţiu. Este mo-
mentul în care se leagă prietenii şi apar schimburi de idei care îşi găsesc un cadru propice
în reuniunile din atelierul lui Jacques Villon de la Puteaux. în octombrie 1912, toţi aceşti
pictori colaborează la expoziţia intitulată La Section d’or organizată la galeria La Boetie.
Orientarea lor comună este îndreptată spre o reflecţie teoretică ce se dezvoltă pornind
de la metoda cubistă şi de la scrieri precum Tratatul de pictură al lui Leonardo da Vinci,
publicat în limba franceză în anul 1910. Denumirea acestei manifestări este relevantă
pentru fundamentul intelectual al demersului lor.
Deşi nu apare în prim-plan, animatorul grupului este Jacques Villon, care îşi inaugurează
acum opera delicată şi austeră, o fuziune metodică între aporturile cubismului şi ale fo-
vismului, căreia îi va rămâne fidel până la moarte. Fratele său, Marcel Duchamp, nu îl
urmează în adoptarea unei palete în culori vii, ci, dimpotrivă, realizează între 1911 şi
1913 cele mai valoroase opere ale sale în domeniul pictural propriu-zis. Diferitele sale
variaţiuni pe tema Nud coborând scara se înrudesc cu futurismul prin voinţa de a reda
mişcarea, dar se exprimă într-o gamă cromatică mai apropiată de cea a cubismului, cu
o remarcabilă fineţe în execuţie. Prezentată la New York în anul 1913, la Armory Show,
versiunea cea mai reuşită a nudului (Philadelphia, Museum of Art) le apare amatorilor
americani ca un nec plus ultra al cubismului, de care pictorul, totuşi, căuta să se detaşeze
în acea perioadă.