NOȚIUNI  DE REGLAJ GENETIC LA PROCARIOTE 

 
A. ASPECTE GENERALE 
Bacteriile  reprezintă  probabil  organismele  cu  cea  mai  mare  capacitate  de  adaptare  la  schimbările 
mediului.  Ca  urmare  a  detectării  schimbărilor  de  mediu,  celula  bacteriană  este  capabilă  să  îşi 
moduleze expresia genelor cu o viteză semnificativ de mare. Ca şi organismele eucariote, şi bacteriile 
prezintă  multiple  nivele  de  reglaj  genetic,  ce  se  adresează  principalelor  etape  ale  expresiei  genice. 
Una  din  principalele  etape  importante  la  care  acționează  reglajul  genetic  este  etapa  de  transcriere 
genetică. 
 
Reglajul genetic se adreseaza in primul rand etapei de transcriere 
Transcrierea genetică este procesul de sinteză, catalizat enzimatic, a moleculelor de ARN ca urmare a 
citirii  informației  codificată  în  moleculele  ADN,  prin  formarea  unor  legături  fosfodiesterice  între 
ribonucleotide. Acest proces se desfăşoară pe baza legilor de complementaritate chimică dintre cele 
două catene ale unei molecule de acid nucleic dublu catenar. 
Prin transcriere genetică se sintetizează toate tipurile de ARN proprii celulelor, atât celor eucariote, 
cât şi celor procariote: ARNm, ARNr, ARNt, ARNhn. 
- molecula  ARN  rezultată  prin  transcriere,  înainte  de  orice  altă  procesare  se  numeşte  transcript 
primar 
- procesul  de  transcriere  este  catalizat  de  enzime  numite  ARN  polimeraze;  la  procariote  există  o 
singură  specie  moleculară  de  ARN  polimerază/celulă;  această  enzimă  realizează  sinteza  tuturor 
tipurilor  de  ARN  din  celulă,  in  timp  ce  în  cazul  eucariotelor  exista  3  specii  moleculare  de  ARN 
polimeraze în apropae fiecare celulă.  
 

 
Fluxul informației genetice 
 
Enzimele  din clasa ARN polimeraze  conțin un domeniu  peptidic cu care  se  ataşează  la  molecula  de 
ADN,  la  regiunile  promotor,  recunoscând  anumite  secvențe  de  nucleotide  din  aceste  regiuni  (este, 
deci, vorba de o ataşare de tip situs‐specifică). 

1
Pentru  a  se  realiza  transcrierea  unei  gene,  ARN  polimeraza  se  ataşează  la  o  regiune  dinaintea 
acesteia,  regiune  numită  promotor.  La  modul  general,  o  genă  este  flancată  de  două  tipuri  de 
secvențe:  
‐  promotor  –  secvență  unde  se  ataşează  ARN  polimeraza  şi  de  unde  începe  transcrierea  genei 
respective  
‐  terminator  –  secvență  unde  se  termină  transcrierea  genei  respective  şi  unde  ARN  polimeraza  se 
desprinde de molecula de ADN 
O zonă din molecula ADN cuprinsă între un promotor şi un terminator, şi care este transcrisă, poartă 
numele de unitate de transcriere. Catena folosită ca matriță pentru sinteza unui transcript ARN este 
complementară cu acesta şi a fost denumită catena antisens. Cealaltă catenă a moleculei ADN este 
denumită catenă codificatoare sau catenă sens. 

l
po
N
AR

Promotor G E N Ă Terminator

Schema generală a unui proces de transcriere genetică 
 
Ca şi ADN polimerazele, şi ARN polimerazele sintetizează legăturile fosfo‐diesterice din catena nouă 
în  directia  5’  →  3.  În  cazul  procesului  de  transcriere,  funcție  de  orientarea  ARN  polimerazei,  este 
citită una sau cealaltă din cele două catene ale moleculei ADN (vezi figura de mai jos). 

ARN pol

5’ 3’
Promotor catena antisens
3’ 5’
3’
5’
transcript ARN

ARN pol
3’ transcript ARN 5’

5’ catena antisens 3’
rotomorP
3’ 5’

 
 

2
Promotorii conțin secvente conservate denumite secvențe consensus 
 La  organismele  procariote  promotorii  au  o  lungime  de  aproximativ  60  pb  şi  conțin  3  regiuni 
importante pentru ataşarea ARN polimerazei: 
- două  regiuni  hexamerice,  ce  cuprind  secvențe  consensus  şi  care  sunt  situate  în  pozițiile  –10  şi, 
respectiv, ‐35 (hexamerul din poziția ‐10 este cunoscut şi sub numele de “cutia Pribnow”); regiunea 
ADN dintre cei doi hexameri este denumită “ADN spacer” (ADN spațiator); 
- o regiune denumită situsul UP (“Upstream”), situată la o distanță de 30‐60pb de hexamerul ‐35. 

Start
Situsul UP Hexamerul ‐
Hexamerul ‐35 Hexamerul ‐
Hexamerul ‐10
30‐
30‐60 b 15‐
15‐20 b 5‐10 b
UP // 5’‐TTGACA‐3’ 5’‐TATAAT‐3’
 
Schema structurii unui promotor la organisme procariote. 
 
Enzima  ARN  polimerază  de  la  bacterii  este  extrem  de  mare,  având  480000  Da  şi  un  diametru  de 
100A. În celulele de E. coli există aproximativ 7000 molecule de ARNpol/celulă. 
 
Structura ARN polimerazei de la procariote 
ARN  polimeraza  de  la  procariote  este  formată  din  4  tipuri  de  subunități  peptidice 
(alfa)(beta)  (beta  prim)  şi  sigma,  iar  formula  generală  este  2Subunitățile 
  şi    formează  miezul  enzimei  şi  sunt  capabile  să  desfăşoare  procesul  de  transcriere  genetică, 
fără însă a‐l putea iniția. Inițierea transcrierii este realizată de către subunitatea . 
Principalele roluri funcționale ale subunităților ARN polimerazei sunt: 
- subunitatea  în ansamblu, această  subunitate  are rol  în  asamblarea tuturor subunităților ARN 
polimerazei; la rândul ei, subunitatea a este formată din 3 tipuri de subuntăți, fiecare dimerizat: 
 ‐CTD  –  domeniul  carboxiterminal  (CarboxiTerminalDomain)  al  subunității    se  ataşează 
direct la molecula ADN, la situsul UP din structura promotorilor 
 ‐NTD – domeniul aminoterminal (NitrogenTerminalDomain) al subunității  se ataşează la 
subunitatea  
 un linker peptidic de legătură între a‐CTD şi a‐NTD 
- subunitatea  are  rol  în  ataşarea  inițială  a  enzimei  la  molecula  de  ADN,  prin  intermediul  unor 
legaturi nespecifice bazate pe afinitate chimică (ataşare situs‐nespecifică); 
- subunitatea  – este responsabilă de formarea legăturilor fosfodiesterice între ribonucleotide şi, 
deci, de sinteza moleculelor de ARN; 
- subunitatea  recunoaşte secvențele celor doi hexameri din pozițiile ‐35 şi ‐10 şi se ataşează la 
aceştia  situs‐specific;  totodată,  subunitatea    este  esențială  în  inițierea  procesului  de  transcriere 
genetică.  

3
În  general,  în  celulele  bacteriene  există  un  excedent  celular  de  miez  de  ARN  polimerază,  proporția 
fiind de 3:1 față de subunitatea . În prima etapă se formează holoenzima de ARN polimerază care se 
ataşează  la  promotorul  unei  gene ;  după  inițierea  transcrierii  (şi  sinteza  a  8‐10  legături  fosfo‐
diesterice între ribonucleotide) subunitatea se desprinde din complex, iar miezul continuă procesul 
de transcriere. Subunitatea eliminată se poate lega la un alt miez de ARN polimerază inițiind un alt 
proces de transcriere. 
În  ceea  ce  priveste  reglajul  genetic  la  bacterii  acesta  este  mult  mai  simplu  decat  în  cazul  celulelor 
eucariote.  Cele  aproximativ  3000  de  gene  de  la  E.coli  nu  pot  fi  transcrise  în  acelaşi  timp,  de  aceea 
sunt  necesare  procese  de  reglaj  al  exprimării  genelor,  modulându‐se  în  primul  rând  rata  de 
transcriere genetică funcție de necesitățile celulare.  
În general, chiar şi la organismele  de tip procariot, procesele de reglaj genetic nu sunt de tip calitativ 
(on/off),  ci  de  tip  cantitativ,  reglându‐se  rata  de  transcriere  a  unei  gene  sau  mai  multor  gene  per 
unitate  de  timp.  În  ansamblu,  mecanismele  de  reglaj  genetic  au  la  bază  interacțiuni  între  anumite 
regiuni din molecula de ADN şi alte molecule, în majoritatea cazurilor proteine, dar şi ARN.  
 

 
Structura schematizată a ARN polimerazei de la organisme 
procariote şi a ataşării acesteia la regiuni promotor. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

4
Etapele transcrierii genetice 
La bacterii procesele de transcriere genetică se desfăşoară în 4 etape: 
(a) Preinițierea.  În  această  etapă  are  loc  ataşarea  ARN  polimerazei  şi  a  celorlalte  proteine  la 
regiunea promotorului. Totodată, are loc şi deschiderea dublului helix, cu formarea buclei de 
transcriere. 

(b) Inițierea. La organismele procariote, primul ribonucleotid ataşat în transcript este ATP/GTP. 
După sinteza a 8‐10 ribonucleotide, subunitatea  se desprinde din complex, miezul enzimei 
ARN  polimerază  desfăşoară  în  continuare  singur  reacția  de  polimerizare,  cu  formarea 
legăturilor fosfodiesterice dintre ribonucleotide. 

(c) Elongația. Molecula de ARN creşte în direcția 5’  3’, reacția fiind catalizată în mod special 
de subunitatea  a ARN polimerazei ; bucla de transcriere se deplasează pe molecula de ADN, 
iar transcriptul ARN nu este menținută în hibrid pe toată lungimea ei, ci doar pe aprox. 12 b. 
După ce ARN polimeraza a trecut de regiunea promotor, acesta se închide, iar la el se poate 
ataşa  o  altă  moleculă  de  ARN  polimerază.  ARN  polimeraza  de  la  E.coli  are  o  rată  de 
polimerizare de aprox. 30‐40 nucleotide / secundă la 37oC. În transcrierea multor gene de la 
procariote, în etapa de elongație participă un set de proteine cu rol de factori de elongație. 

(d) Terminarea.  ARN  polimeraza  se  deplasează  pe  molecula  ADN  şi  transcrie  până  ajunge  in 
regiunea unui terminator. Acesta este compus din: 
- 2 copii poli‐GC repetate invers, ce prezintă complementaritate intracatenară; în molecula de 
trsncript  această  regiune  fromează  o  structură  în  ac‐de‐păr  (hairpin)  care  blochează 
înaintarea  ARN  polimerazei;  ca  urmare,  transcriptul  este  expulzat  din  bucla  de  transcriere, 
aceasta se inchide, iar ARN polimeraza se deprinde de pe molecula ADN. În acest mod este 
terminată transcrierea genetică. Se constată deci că, deşi regiunile terminator sunt definite 
pe molecula ADN, funcția de terminare a transcrierii o are transcriptul ARN. 
- 4‐10 adenine, ce formează un aşa‐numit semnal de terminare, datorită faptului că legăturile 
de hidrogen dintre acestea şi resturile de uracil de pe transcriptul ARN sunt extrem de slabe. 
 

5’– …………………………………………….. – U – U – U – U – U – U – U – 3’

G ….
…. C
G ….
…. C
G ….
…. C
….
Structură 
Structură îîn ac‐
n ac‐de‐
de‐păr, cu rol 
păr, cu rol îîn  G …. C
terminarea transcrierii genetice ….
G …. C
….
G …. C
….
G …. C
 
Structura unui terminator în molecula transcriptului ARN. 
 
 

5
Funcție de gradul de complementaritate intracatenară, au fost descrise două clase de terminatori: 
- terminatori  Rho‐dependenți ;  cele  două  copii  poli‐GC  nu  prezintă  o  complementaritate 
intracatenară  perfectă ;  ca  urmare,  structura  hairpin  este  instabilă,  dar  este  stabilizată  prin 

intervenția unei proteine, denumită proteina Rho (de la litera grecească ); 

- terminatori Rho‐independenți ; în acest caz complementaritatea intracatenară este perfectă, 
structura hairpin este suficient de stabilă fără să necesite intervenția vreunei proteine. 
 

5’– …………………………………………….. – U – U – U – U – U – U – U – 3’

G ….
…. C
….
G …. C
Proteina Rho ….
G …. C
A ….
…. C
….
G …. C
G ….
…. U
….
G …. C
 
Proteina Rho stabilizând o structură în ac‐de‐păr cu complementaritate intracatenară imperfectă. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

6
Operoni 
În cazul organismelor procariote o serie de gene nu au promotor propriu, ci sunt cotranscrise pornind 
de la un acelaşi promotor (transcriere policistronică). Exprimarea genelor transcrise policistronic este 
astfel reglată unitar. Asemenea unități de exprimare genică poartă numele de operoni. 

O unitatea de transcriere = 1 
O unitatea de transcriere = 1 genă
genă Transcriere monocistronică
(A) Transcriere monocistronică
(A) Transcriere monocistronică
P gena A t
transcriere
ARN transcript
5’ 3’ monocistronic
traducere

un singur
A polipeptid
 
O unitatea de transcriere = mai multe
O unitatea de transcriere = mai multe gene
gene Transcriere poli
Transcriere policistronică
cistronică
(B) Transcriere 
(B) Transcriere poli
policistronică
cistronică

P gena B
gena B gena C gena D
gena D t
transcriere

5’ 3’ ARN transcript
policistronic
traducere

B C D
mai multe polipeptide
 
Schemă comparativă a transcrierii genetice monocistronice şi, respectiv, policistronice. 
P = promotor; t = terminator 
În general, operonul este definit ca o secvență de ADN care include: 
 gene structurale (ce codifica proteine, dar şi ARNr, ARNt) 
 gene reglatoare 
 secvențe ADN reglatorii 
În ansamblu, reglajul genetic reprezintă o rezultantă a interacțiunii dintre molecule cu rol reglator (în 
majoritatea  cazurilor,  acestea  sunt  proteine  codificate  de  gene  reglatoare)  şi  secvențe  ADN  cu  rol 
reglator. Din asemenea interacțiuni rezultă fie activarea transcrierii, fie inhibarea acestui proces. Ca 
urmare, există 3 tipuri secvențe reglatorii: 
- secvențe reglatorii cu rol pozitiv, de activare a transcrierii anumitor gene 
- secvențe reglatorii cu rol negativ, de represie a transcrierii (acestea se numesc operatori) 
- secvențe  reglatorii  cu  rol  dual:  uneori  au  rol  de  activare,  alteori  de  represie  a  transcrierii, 
funcție de compuşii care se ataşează la ele 
 
 
 

7
 

genă reglatoare
enă reglatoare secv.regl. duale gene structurale
ene structurale

t gena R
gena R P P gena A
gena A gena B gena C
gena C t

transcriere
transcriere policistronică
ranscriere policistronică
monocistronică secv.regl. de represie
(operatori)
secv.regl. de activare
 
Structura schematizată a unui operon 
P = promotor; t = terminator 
 
 
Funcție de tipul de reglaj genetic, operonii se clasifică la randul lor în: 
- operoni inductibili, care sunt exprimati in prezenta unor mecanisme / molecule inductoare (nu 
sunt  exprimati  constitutiv),  si  in  acest  caz  in  general  mecanismele  sunt 
activatoare 
- operoni  represibili,  care  sunt  exprimati  constitutiv  fara  a  necesita  prezenta  unor 
mecanisme/molecule  activatoare;  in  acest  caz  mecanismele  de  reglaj 
sunt in mod special represoare. 
 
În realitate însă, majoritatea operonilor bacterieni sunt reglați atât prin mecanisme de activare, cât şi 
de  activare.  Pe  de  altă  parte,  represia  genetică  nu  este  niciodată  totală,  astfel  încât,  operonii  sunt 
exprimați chiar şi în stare represată, dar cu o rată minimă (rata minimă diferă funcție de operon). 
Chiar şi la bacterii, exista mai multe nivele de reglaj genetic: 
1. reglaj pe o genă – este reprezentat de procese ce reglează exprimarea unei singure gene 
2. reglaj pe operon – este reprezentat de procese ce reglează exprimarea unui singur operon, 
deci a unui grup de gene 
3. reglaj  pe  reguloni    ‐  ce  implică  procese  ce  reglează  în  simultan  exprimarea  unui  grup  de 
operoni (aceştia constituind astfel, un regulon) 
4. reglaj  pe  stimulon  –  in acest caz, un stimul  extern declanşează  procese de reglaj genetic  al 
mai multor reguloni (ce formează astfel, un stimulon) 
5. reglaj global, ce afectează foarte multe gene / operoni din cromozomul bacterian 
 
 
 
 
 

8
MECANISME DE REGLAJ GENETIC GLOBAL LA PK 
 
a) cu ajutorul subunității a ARN polimerazei 
Rolul subunității este acela de a recunoaşte diverse secvențe UP, mai ales la promotorii puternici, 
caz  în  care  exprimarea  genei  se  realizează  cu  frecvență  maximă  (de  ex.  la  operonii  rrn,  operoni  ce 
codifică  pentru  ARNr  şi  ARNt).  Subunitatea      este  formată  din  329  aminoacizi  şi  are  rol  în 
asamblarea  ARN  polimerazei  din  celula  bacteriană.  Cele  două  capete  ale  subunității    ,  respectiv 
capul  C  terminal  (aproximativ  85  aa)  denumit  CTD  şi  capătul  N  terminal  denumit  NTD,  au  roluri 
diferite.  Capatul  ‐CTD  determină  interacțiunea  cu  secvențele  UP,  în  timp  ce  capătul  ‐NTD  este 
legat la celelalte subunități ale ARN polimerazei. 
 
b) reglaj genetic global cu ajutorul subunitatii   a ARN polimerazei 
Dintre cele patru subunități ale ARN polimerazei, subunitatea  este cea care asigură specificitatea 
de  ataşare  a  ARN  polimerazei  la  secvențele  de  tip  promotor.  Această  subunitate  recunoaşte 
secvență‐specific  regiunile  celor  doi  hexameri,  ‐35  şi,  respectiv,  ‐10.  În  general  în  celula  bacteriană 
exista  o  proporție  cantitativă  de  3:1  între  miezul  ARN  polimerazei  (subunitățile  2‐‐’)  şi 
subunitatea  Acest lucru nu împiedică procesul de transcriere, deoarece după inițierea transcrierii 
(şi deci, sinteza primelor 10 ‐12 ribonucleotide din transcriptul ARN),  se desprinde din complex şi se 
leagă  la  un  alt  miez  de  ARN  polimerază;  miezul  enzimei  desfăşoară  singur  (fără  s)  etapele  de 
elongație şi,  respectiv, terminare    a transcrierii. La  E.coli  se cunosc  mai multe  specii  moleculare de 
subunitate  fiecare recunoscând alte secvențe de nucleotide în regiunile celor doi hexameri şi fiind 
folosită de celulă în alte condiții de mediu : 
Cele mai importante specii moleculare de subunitate  la E.coli 
g.m.  Genă  Secvențe recunoscute în: 
Notație  Condiții de mediu 
[KDa]  codificatoare  hex ‐35  hex ‐10 
Condiții generale; asigură funcționarea 
70  70  rpoD 
normală a celulei 
TTGACA  TATAAT 
   32
32  rpoH  Şoc termic  TCTCNCCCTTGAA  CCCCATNTA 
 /54 
60
60  rpoN  Cantități insuficiente de sursă de N  CTGGNA  TTGCA 
24  24  ?  Şoc termic extrem  ?  ? 
 
Ca şi alți promotori din celula bacteriană, genele ce codifică aceste specii moleculare de subunitate  
au promotori complecşi ce includ perechi multiple de hexameri, pentru  diverse tipuri de  (de ex., 
promotorul genei rpoD are şi o pereche de hexameri pentru 70, dar şi o pereche pentru 32; acelaşi 
lucru este valabil şi pentru gena rpoH). Totodată, la bacteriile ce sporulează dețin şi subunități  ce 
controlează transcrierea seturilor de gene implicate în procesul de sporulare. 
 
 

9
c) reglajul genetic bazat pe proteina activator CAP 
Proteina  CAP  (CAP  =  Catabolite  Activator  Protein  sau  CRP  =  Catabolite  Receptor  Protein)  este  o 
proteină  cu  greutatea  moleculară  de  ~  22500  Da,  cu  structură  de  tip  “helix‐turn‐helix”  (HTH)  şi 
funcționează ca dimer.  
Această proteină permite celulelor bacteriene să folosească surse alternative de carbon, atunci când 
în mediu nu există  (sau  nu  mai  există) glucoză.  Proteina  CAP  are  două domenii,  capătul  C terminal 
(COOH) şi, respectiv, N terminal (NH2) cu funcții diferite. Astfel, capătul NH2‐terminal are capacitatea 
să  lege  cAMP  (adenozinmonofosfat  ciclic),  iar  capătul  COOH  recunoaşte  o  secvență  specifică  (de 
aproximativ  22pb,  secvență  în  repetiție  inversă)  din  molecula  ADN  şi  se  ataşează  la  aceasta.  Când 
domeniul  amino  al  proteinei  CAP  leagă  o  moleculă  de  cAMP,  are  loc  activarea  domeniului  carboxi 
prin  modificarea  conformației  sterice  a  acestuia,  permițând  astfel  ataşarea  la  molecula  ADN  într‐o 
manieră  situs  specifică.  Totodată,  ataşarea  proteinei  CAP  la  molecula  de  ADN  produce  o  curbare  a 
acesteia  cu  aprox.  90°.  În  majoritatea  cazurilor,  situsurile  de  ataşare  a  proteinei  CAP  se  află  în 
regiunile  de  tip  promotor,  lângă  secventele  UP.  Mecanismul  prin  care  proteina  CAP  activează 
transcrierea,  se  bazează  pe  capacitatea  ei  de  a  se  lega  şi  la  domeniul  CTD  al  ARN  polimerazei, 
favorizând  astfel  legarea  enzimei  la  promotorul  respectiv  şi  determinând  inițierea  transcrierii 
genetice de la acel promotor. În cazul promotorilor în care secvența de nucleotide a situsului UP nu 
este  “perfectă”  pentru  ataşarea  subunității  CTD,  proteina  CAP  este  cea  care  o  fixează  la  situsul 
specific din molecula ADN. Această situație se întâlneşte la operonii implicați în metabolizarea unor 
alte surse de carbon în afară de glucoză (lactoză, arabinoză, maltoză, xiloză etc). 
 

Schema structurii proteinei CAP 

  Schema ataşării proteinei CAP la regiunile promotor 
 
Operonii activați de CAP se împart în două grupe : 
A. la acei operoni la care situsul de ataşare a proteinei CAP este situat în amonte față de situsul 
de  ataşare  a  ARN  pol  (  operoni  din  clasa  I),  activarea  are  loc  atunci  când  proteina  CAP 
ataşează cele două subunități CTD ; 
B. la  a  doua  categorie  (operoni  din  clasa  II)  situsul  de  ataşare  a  proteinei  CAP  este  centrat  în 
poziția  ‐42,  iar proteina  CAP interacționează  fie  cu  NTD,  fie cu subunitatea  sigma  a ARN 

10
 pol  (regiunea  4  a  subunității  sigma,  regiune  care  se  ataşează  la  hexamerul  ‐35) ;  la  aceşti 
promotori subunitatea CTD poate interacționa singură cu regiunea specifică din ADN care 
de data aceasta este situată mai în amonte (‐63) 

-CTD
CAP (-45)
A. (-62)
miezul ARN pol
(-40......+20)

-CTD
(-63)

B.
CAP miezul ARN pol
(-42) (-40......+20)

 
Fig.4 Activarea transcrierii prin ataşarea proteinei CAP. 
Vezi explicația pentru A şi B în text. 
 
 
Explică  activarea  proteinei  CAP  funcție  de  variația  concentrației  de  AMPc  şi  modul  în  care  acesta 
variază funcție de conc. Glucozei 
 
 
Zahar  Operon  Localizarea situsului de ataşare a proteinei CAP 
Lactoză  LAC  ‐72 ..... ‐52 
Galactoză  GAL  ‐50 ..... ‐23 
Arabinoză  ARA  ‐107 .... ‐78 
 
 

11