1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

România în primul ei an de război, 1916-1917

23 octombrie, 2017 Dorin Dobrincu

Planul forti cațiilor în jurul Bucureștiului (Sursa: Sursa: colonel Ion Teodorescu din
Geniu, Istoricul lucrărilor de forti cație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele
Militare Române)

Toamna anului 1916: catastrofa

România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916 și a decretat

mobilizarea generală. Efectivele chemate de români sub arme erau impresionante: nu
mai puțin de 833.601 militari. Armata Română avusese în 1913, în timpul celui de-al
doilea război balcanic, mai precis în con ictul cu Bulgaria, o „plimbare” până aproape
de So a și înapoi. Nu avuseseră loc lupte, pierderile românești fuseseră cauzate în
fapt de o epidemid de holeră. Euforia care s-a produs atunci, susținută și de anexarea
Cadrilaterului, ceea ce făcea Regatul puțin mai mare, avea să acopere pentru o vreme
problemele reale ale Armatei Române. Perioada neutralității nu ajutase decât în mică
măsură la eliminarea lipsurilor acumulate în ani.
 Dorin Dobrincu

Diviziile românești au început acțiunile în Carpați, împotriva slabelor trupe de

acoperire austro-ungare, încă din noaptea de 14/15 august 1916. Înaintarea în
Transilvania s-a făcut lent, cu o ezitare inexplicabilă față de declarațiile războinice
inițiale. Din momentul în care atacase Austro-Ungaria, România devenise și inamicul
celorlalte Puteri Centrale: Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman. Acestea au
mobilizat efective importante în scurt timp, cu hotărârea de a pedepsi România, dar
mai ales de a o scoate din război. Pe frontul românesc au ajuns câțiva comandanți
germani reputați, spre exemplu generalul Erich von Falkenhayn, fost șef al Statului
Major General German, și feldmareșalul August von Mackensen.
 Harta cu dispunerea Armatei Române la începutul campaniei din 1916 (Sursa: Arhiva
Ministerului Afacerilor Externe)

În Dobrogea, românii au fost atacați de bulgari, care nu uitaseră la rândul lor atacul
din 1913 și cedarea Cadrilaterului. O armată bulgaro-germană a zdrobit în scurt timp
(19 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie) trupele române a ate în capul de
pod de la Turtucaia, ceea ce a produs o profundă impresie asupra românilor, care îi
cam desconsiderau pe vecinii din sud.
Pentru a stopa avansul inamic în Dobrogea și amenințarea pe linia Dunării, generalul
Alexandru Averescu a propus – și cu ajutorul regelului Ferdinand a început să pună în
aplicare – un plan ambițios. Era vorba de un atac lansat de trupele din Dobrogea în
același timp cu trecerea peste Dunăre a unei armate române care ar atacat din spate
trupele inamice și le-ar anihilat. Această operațiune, cunoscută ca „manevra de la
Flămânda”, a fost însă oprită din cauza ruperii podului, a atacului inițiat de aviația
germană și de otila austro-ungară, precum și ca urmare a atacurilor din ce în ce mai
puternice ale inamicului pe frontul din nord.

După mai puțin de o lună și jumătate de la invazia în Transilvania, trupele române se

retrăgeau în Carpați. Bătălii grele s-au dat în septembrie-noiembrie 1916 în trecători,
cele mai cunoscute ind cele de la Predeal, Rucăr-Bran, Olt, Jiu și Oituz. În vreme ce
românii se apărau în munți împotriva trupelor germano-austro-ungare, o armată
formată din trupe germane, bulgare și turcești a trecut Dunărea la Șiștov-Zimnicea.

Planul general al cetății București la 1900/1916 Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu,
Istoricul lucrărilor de forti cație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare
Române
Presate dinspre nord, vest și sud, trupele române s-au retras spre București. O ultimă
încercare de a-i opri pe adversari într-o confruntare înaintea capitalei – așa-numita
bătălie Argeș-Neajlov-București (16/29 noiembrie-20/3 decembrie 1916) – a eșuat.
Pentru a evita distrugerea capitalei, autoritățile au transmis Centralilor că nu existau
trupe române în oraș. Forti cațiile din jurul Bucureștiului, în care se investiseră sume
enorme din bugetul național, se dovediseră total inutile. La 23 noiembrie/6 decembrie
1917, trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești intrau în pas de de lare în
capitala României.

Retragerea în Moldova

Guvernul României a luat decizia de retragere în Moldova a ministerelor, diferitelor

instituții centrale, Casei Regale, Parlamentului – toate acestea la Iași –, precum și a
armatei, contingentelor de recruți, cercetașilor, dar a și a unor stabilimente
industriale necesare efortului de război, a unor bunuri de patrimoniu ș.a.m.d. Aveau
să plece în refugiu și sute de mii de civili din teritoriile ocupate de inamic. Guvernul
Ion I.C. Brătianu a plecat din București spre Iași la 20 noiembrie/3 decembrie 1916.

Retragerea spre Moldova a fost una extrem de di cilă, marcată de ciocniri

permanente cu inamicul, pe vreme rea (iarna a venit de timpuriu în acel an), cu
mijloace insu ciente de transport, cu drumuri desfundate, pline de trupe și refugiați,
cu trenuri supraaglomerate, care staționau uneori zile în șir în stații. Pentru a nu
cădea intacte în mâinile inamicului, echipe formate din englezi și români au distrus
puțurile de petrol și rezervoarele petroliere din zona Ploiești, plus unele depozite de
cereale.
 Listă cu pierderi suferite de Armata Română, ianuarie 1917 (Sursa: Arhivele Naționale
Istorice Centrale)

România avea să supraviețuiască în următorii doi ani în colțul ei nord-estic. Dintr-o

margine a țării, departe de capitala care absorbea energiile politice, Moldova devenea
centrul statului român, singurul loc unde acesta își putea exercita suveranitatea.

De frica ocupării Moldovei, autoritățile române au trimis în Rusia, în decembrie 1916,

în urma unui acord cu autoritățile ruse, așa-numitul tezaur al României, cuprinzând
rezervele de aur ale Băncii Naționale, dar mai ales monedele de aur deținute de alte
bănci, bijuteriile Coroanei, titluri de valoare, bunuri care țineau de patrimoniul
istoric (manuscrise vechi și cărți rare, arhive, tablouri, obiecte de cult) etc. De unde
inițial s-a crezut că astfel toate acestea erau puse la adăpost de o posibilă „con scare”
de către germani, timpul avea să evidențieze că fusese vorba de o expediere în
necunoscut.

Linia frontului s-a stabilit în cele din urmă pe linia Carpații Orientali-Siret-Dunăre.
Doar unele trupe române au rămas în prima linie, cele mai multe – rămășițe ale
batalioanelor și regimentelor care trecuseră peste munți în urmă cu câteva luni – au
intrat în refacere. Pentru că frontul se apropiase de granița Imperiului Rus, trupele
ruse au ajuns în număr mare pe frontul românesc. La începutul anului 1917 se găsea
aici, potrivit unor surse, un milion de soldați ruși, adică aproximativ un sfert din
totalul unităților combatante rusești. De fapt, fără ajutorul acestora România nu ar
putut rezista în acel context.

Cauzele și costurile înfrângerii

Cauzele înfrângerii Armatei Române în 1916 au fost analizate de contemporani, dar și

de generații succesive de istorici. A fost vorba de un cumul de factori, unii obiectivi,
alții subiectivi. În primul rând, România era prea subdezvoltată pentru a susține
corespunzător un război industrial – așa cum a fost prima con agrație mondială –,
lipsea echipamentul modern, trupele erau insu cient instruite, planurile inițiale s-au
dovedit nerealiste, cercurile politice au ales o direcție ofensivă care avea din start
puține șanse de izbândă, iar în plus era ignorată posibilitatea unui atac din spate,
comandamentul militar a fost slab, măcinat de rivalități (sunt de notorietate
animozitățile între generalii Averescu și Prezan), uneori incompetent de-a dreptul.
Spre comparație, adversarul era mai bine instruit, înarmat și condus, mai numeros pe
liniile principale de atac, rivalitățile între comandanți păreau mai bine strunite.
Costurile campaniei din anul 1916 au fost enorme pentru România. Potrivit unor surse
de epocă, muriseră 100.000 de oameni, 150.000 fuseseră răniți, iar 250.000 erau
prizonieri; estimări recente duc la 300.000 numărul morților, răniților și
prizonierilor. Ar trebui adăugate, desigur, pierderile din rândurile civililor. De
asemenea, se înregistraseră mari pierderi materiale, fuseseră distruse clădiri publice,
locuințe, stabilimente industriale, căi de comunicații și mijloace de transport.
Aproximativ două treimi din țară fuseseră ocupate, adică Oltenia, Muntenia (inclusiv
Bucureștiul), Dobrogea veche și Cadrilaterul, o porțiune din sudul Moldovei.

România a trecut în a doua jumătate a anului 1916 de la euforie la agonie. Ceea ce

părea o victorie ușoară s-a transformat repede într-o catastrofă, care nu doar că
aproape a anihilat Armata Română, dar punea sub semnul întrebării chiar existența
statului român. Totuși, România era înfrântă, nu scoasă din război. Statul român își
păstrase instituțiile, controla circa o treime din teritoriul propriu, avea o structură
militară grav afectată, dar cu posibilități de refacere, avea aliați, dar mai ales se părea
că avea voința de a continua lupta.

Refacerea unei armate, proiecte de viitor

Nota de plată pentru România nu se oprise odată cu retragerea în Moldova. S-au

adăugat alte victime dintre militari, refugiați și locuitori ai Moldovei, căzuți pradă
lipsurilor de tot felul și epidemiilor. În toamna anului 1916 o epidemie de holeră părea
că era gata să reizbucnească, amintind de cea din 1913, dar ea a fost limitată prin
intervenția autorităților sanitare, mai ales că exista un vaccin. Însă tifosul
exantematic – împotriva căruia încă nu exista un vaccin – a făcut ravagii în iarna-
primăvara anului 1917. Ca și cum nu ar fost de ajuns, s-au manifestat atunci și febra
tifoidă, gripa etc. A fost lovită mai ales zona Iașului, unde uxul de oameni era
deosebit de mare, dar nu numai. Potrivit unor surse, ar murit atunci circa 100.000
de militari și civili, potrivit altora totalul oamenilor morți din aceste cauze s-ar
ridicat la aproximativ 300.000. Mulți dintre medicii (și membrii personalului
sanitar) români și-au făcut datoria, unii îmbolnăvindu-se și murind alături de
pacienții lor, dar destui s-au eschivat. România a fost ajutată de medici și personal
sanitar din Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia și Elveția.

După retragerea la Iași avea să se producă o schimbare de guvern. În încercarea de a-

și consolida autoritatea, de a-și extinde sprijinul politic, Ion I. C. Brătianu i-a atras la
guvernare pe Take Ionescu și partidul acestuia. La 11/24 decembrie 1916 s-a constituit
un nou cabinet, în care intrau național-liberalii și conservator-democrații.
Una dintre preocupările majore ale autorităților privea refacerea Armatei Române.
Aceasta s-a făcut într-un ritm alert și e cace. Pe de o parte a existat voința politică și
militară din partea românilor, pe de alta a fost cerut și oferit sprijinul Aliaților, în
speță al francezilor.

Încă din octombrie 1916, Franța a trimis în România o Misiune Militară, condusă de
generalul Henri Berthelot. Deși nu au lipsit fricțiunile între unii membri ai Misiunii și
unii o țeri ai Armatei Române – este binecunoscută adversitatea lui Averescu față de
Berthelot –, francezii au jucat un rol esențial în refacerea capacității de luptă a
românilor. În același timp, pe lângă materialul rămas din campania din 1916, au fost
cumpărate cantități apreciabile de armament, muniții și echipament divers din Vest,
mai ales din Franța.

Armata Română refăcută era în vara anului 1917 mai mică decât cea din 1916, avea
circa 700.000 de oameni, dintre 460.000 în cele 15 divizii operative (față de 23 de
divizii în 1916), dar era mai puternică, mai bine dotată și instruită, iar în plus cu un
moral ridicat și dornică de revanșă.

Schimbări politice majore, care aveau să in uențeze derularea războiului în estul

Europei, s-au produs în Rusia în acea perioadă. Prin revoluția rusă din februarie 1917,
monarhia a fost înlăturată, iar Rusia a devenit o republică de tip revoluționar. Noii
lideri de la Petrograd au rea rmat continuarea războiului de partea Antantei. Însă
tulburările revoluționare aveau să cuprindă cercuri din ce în ce mai extinse din
societatea rusă, inclusiv armata. Nici frontul românesc nu avea să e scutit de aceste
in uențe.

Clasa politică românească refugiată în Moldova era preocupată de supraviețuirea

statului, implicit de propria supraviețuire. Revoluția din Rusia a stârnit îngrijorare și
la Iași, considerându-se că elanul revoluționar i-ar putea prinde și pe soldații-țărani
din Armata Română. Regele Ferdinand a promis în două proclamații din martie-
aprilie 1917 că după război aveau să e puse în aplicare reforme politice și sociale în
favoarea păturilor populare ale societății, în mod special de un larg interes ind
reforma agrară. De altfel, la scurt timp după aceea, guvernul avea să treacă prin
Parlament reformele agrară și electorală, care urmau să e aplicate după încheierea
războiului. Măsurile erau menite a-i „vaccina” pe țăranii în uniformă de contagiunea
revoluției ruse și să-i mobilizeze în luptele viitoare contra Centralilor. Cel mai
probabil acestea au avut un rol în evitarea radicalizării trupelor române, care spre
deosebire de cele ruse s-au dovedit disciplinate și loiale în perioada următoare.
Prin implicarea în ajutarea efortului de război, inclusiv prin ieșiri publice abil
gestionate, autoritățile au reușit să câștige o anume simpatie în rândurile populației.
Bine cunoscută – și pentru că a avut parte de o presă favorabilă în epocă, dar și în
postcomunism – a fost prestația reginei Maria, ca parte a unui cult monarhic în plină
(re)construcție.

Vara anului 1917: revanșa

Cele două tabere a ate în con ict făceau planuri de ofensivă pe frontul românesc (sau
în partea sudică a frontului estic). Germanii și austro-ungarii intenționau în vara
anului 1917 să distrugă Armata Română, să ocupe Moldova și astfel să scoată România
din război, urmând ca ulterior să-și continue înaintarea în sudul Rusiei. Și Antanta
voia să treacă la ofensivă pe frontul de est. Rușii vedeau efortul principal dus în
Galiția, departe de frontul românesc. În schimb, românii doreau să-și ia revanșa față
de umilințele din anul precedent, să-și consolideze poziția în Alianță și să recupereze
din teritoriul pierdut.

În sudul Moldovei s-au dat în vara anului 1917 trei bătălii importante: la Mărăști
(11/24 iulie-19 iulie/1 august), Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august), Oituz (26
iulie/8 august-9/22 august). În bătălia de la Mărăști au fost angajate trupe române și
ruse contra unor trupe germane și austro-ungare, iar rezultatul a fost o clară victorie
românească în ofensivă. La Mărășești trupele române și ruse au acționat doar contra
trupelor germane, iar la Oituz trupele române și ruse au înfruntat un mix de trupe
trupe austro-ungare și germane. Deși s-au desfășurat simultan și au fost apropiate în
spațiu, cele două bătălii au avut loc în realitate separat, fără să se in uențeze reciproc.
Și germano-austro-ungarii, și românii au clamat victoria atât la Mărășești, cât și la
Oituz. Cei dintâi cunoscuseră un mic avans, plătit scump, în vreme ce românii și rușii
reușiseră să-i oprească.

Bătăliile de la Mărășești și Oituz ar putea considerate din punct de vedere tactic

victorii germano-austro-ungare, dar strategic ele au fost un eșec vizibil pentru
aceștia. În schimb, pentru români aceste bătălii au avut valoarea unor victorii, și nu
doar de moral. Armata Română se apărase bine și atacase cu vigoare, iar soldații
românii începuseră să e apreciați de adversarii lor germani și austro-ungari. Era o
diferență enormă față de ceea ce fusese cu un an înainte. Mai important chiar decât
acest aspect era faptul că România rămânea un actor statal care își recâștigase
credibilitatea.
România a fost salvată în 1917 ca urmare a dorinței ei de a rezista (guvern și armată,
cu susținerea populației civile), a ajutorului Aliaților, a Misiunii Militare Franceze, iar
nu în ultimul rând a prezenței numeroaselor trupe ruse pe frontul din Moldova.
Situația celor din urmă merită o notă aparte. Problemele inițiale (și ulterioare) între
români și ruși nu trebuie să împiedice o evaluare corectă a rolului pe care rușii l-au
avut în stabilizarea frontului românesc în iarna 1916/1917 și în victoriile din vara
anului 1917, implicit în supraviețuirea României. Evident, rușii nu o făceau
dezinteresat, planurile și temerile lor ind astăzi destul de bine cunoscute, dar
aceasta este o altă discuție. Rolul rușilor la Mărășești, de exemplu, se poate vedea și
din pierderile pe care le-au suferit acolo. În vreme ce românii au înregistrat aproape
27.000 de morți, răniți și dispăruți, rușii au avut circa 25.000. Spre comparație,
germanii înregistraseră circa 60.000 de morți, răniți și dispăruți. Toți în doar o lună
de lupte. Fără ruși, românii nu ar avut atâtea forțe pentru a menține singuri frontul
în fața germanilor. Aceasta avea să se vadă mai bine în perioada următoare.

Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate