1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (VI)

17 iulie, 2018 Dorin Dobrincu

Viitorul Republicii Democratice Moldovenești: tatonări, declarații, precauții

Relația cu Republica Democratică Moldovenească interesa în mod evident guvernul

dela Iași. Cu toate acestea, în timpul cabinetelor Brătianu și Averescu nu se vorbise
niciodată o cial, deschis despre alipirea teritoriului dintre Prut și Nistru. Motivele
țineau de relațiile cu Aliații, cu Puterile Centrale, cu Rusia bolșevică, cu Ucraina, dar
și cu autoritățile de la Chișinău. În mod special era avută în vedere atitudinea
Centralilor, în contextul negocierilor pentru încheierea păcii.
Alexandru Marghiloman
Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său la 18/31 martie 1918, în legătură cu
chestiunea Basarabiei, că „Regele e acela care a inspirat politica de a ne preface că nu
o voim [Basarabia, nota D.D.]. Nu trebuie ca gândul unei compensațiuni să e
exprimat undeva”. Cât despre atitudinea sa față de acest subiect, Marghiloman scria
tot atunci: „Nu mi se pare […] că lucrurile vor merge singure cu cei din Basarabia.
Avem emisari pretutindeni […]. În toată afacerea e o ușurință de neînțeles”.

Deputatul Vladimir Țiganco, din Fracțiunea Țărănească, a interpelat guvernul

Republicii Democratice Moldovenești, la 16 martie 1918, cu privire la politica externă.
Ion Pelivan, ministrul de Externe, nu era de față, astfel încât răspunsul l-a dat
președintele Consiliului de Miniștri, Daniel Ciugureanu.

Acesta a precizat că situația fusese neclară multă vreme. Se amintea că după

întoarcerea de la Iași a delegației basarabene, care se a ase acolo la sfârșitul lunii
februarie 1918, aceasta declarase că „din partea României nu exista nicio pretențiune
asupra teritoriului nostru și asupra independenței republicii noastre”.

Unii dintre basarabenii prounioniști i-au întrebat pe liderii Sfatului Țării de ce acesta
nu lua în discuție chestiunea unirii Basarabiei cu România. Pantelimon Halippa avea
să susțină ulterior că „explicația întârzierii cu discuția problemei Unirii în Sfatul Țării
este următoarea. Conducerea Republicii Moldovenești era preocupată cu studierea
problemei unirii Basarabiei cu România din toate punctele de vedere: și cel politic, și
cel economic, și cel social, și cel gospodăresc. Chestiunea nu era simplă”. Același om
politic moldovean avea să precizeze că „[d]i cultatea cea mare în discuțiile noastre cu
conducătorii României era că noi – socialiști revoluționari – trebuia să tratăm cu
oameni de altă concepție politică”.
Pantelimon Hallipa
Ideile socialist-revoluționare preponderente în rândurile politicienilor și opiniei
publice basarabene nu erau populare nici în rândurile clasei politice și opiniei publice
din Vechiul Regat, nici între activiștii naționaliști ardeleni sau bucovineni refugiați în
Basarabia. Liderii politici de la Chișinău voiau să-și păstreze dreptul de a pune în
practică reforma agrară în Basarabia în acord cu binecunoscuta lozincă revoluționară,
potrivit căreia „pământul trebuie să aparțină celor care îl lucrează cu brațele lor”.
Obiecția celor de la vest de Prut era că țărănimea basarabeană, săracă, needucată, cu
unelte agricole primitive, cu vite slăbite, nu ar putut să facă o agricultură modernă,
capabilă să hrănească populația numeroasă din Basarabia și din România. De
asemenea, autonomia pe care voiau basarabenii să o păstreze pentru regiunea lor nu
era bine văzută de către regățeni. Rezerva privea modul în care avea să e
administrată regiunea, având în vedere preponderența funcționarilor care nu erau
etnici moldo-români, ci ruși/rusofoni. În spatele acestei observații se întrevedea
perspectiva etno-națională, liant ideologic adoptat de statul român în urmă cu
aproape șase decenii.

O ciali din dreapta și din stânga Prutului fața în față la Iași

Pantelimon Halippa avea să scrie în memoriile sale că după instalarea cabinetului

Marghiloman, „acesta primi propunerea noastră [subl. D.D.] de unire a Republicii
Moldovenești cu România”. Ideea că propunerea de unire a venit din partea
basarabenilor, cum scrie Halippa, este complet opusă versiunii din jurnalul lui
Marghiloman, care nu lasă niciun dubiu că inițiativa a aparținut guvernului român.
Dar să vedem cum s-au derulat discuțiile și negocierile româno-moldovene.

O delegație basarabeană formată din Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării,

Pantelimon Halippa, vicepreședintele aceluiași for, și Daniel Ciugureanu, șeful
executivului de la Chișinău, a ajuns la Iași în ziua de 20 martie 1918. Intenția lor era
de a ajunge la București, unde urmau să participe, în numele Republicii Democratice
Moldovenești, la negocierile de pace care se purtau între România și Puterile Centrale.
Însă din motive independente de voința lor, o cialii moldoveni n-au mai ajuns în
teritoriul controlat de germani.

La 20 martie/2 aprilie 1918 a avut loc la Iași o lungă întrevedere între Marghiloman și
delegația moldovenească. Marghiloman considera că Basarabia era prea slabă pentru
a rezista ca stat independent, în condițiile în care ucrainenii reclamau nordul și sudul
țării, iar în plus statul era fără bani și fără armată. În opinia premierului român,
soluția era unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Halippa și
Ciugureanu doreau pur și simplu unirea, în vreme ce Inculeț ar vrut același lucru,
dar cu condiții de autonomie deplină pentru regiunea sa. Marghiloman le vorbea
celor trei de „egalitate de drepturi”, le promitea posturi de miniștri ș.a.m.d.
Ion Inculeț
Liderii basarabeni, îndeosebi Inculeț, voiau asigurări că unirea Basarabiei cu România
se va menține la pacea generală, indiferent cine avea să câștige războiul.
Îngrijorătoare erau îndeosebi pretențiile Ucrainei, care reclama e toată regiunea, e
părțile ei nordice și sudice. Politicienii de la Chișinău pretindeau însă controlul
asupra întregului spațiu dintre Prut și Nistru, inclusiv asupra Hotinului și
Bugeacului. De aceea ei i-au întrebat pe guvernanții români dacă Puterile Centrale
susțineau încorporarea Basarabiei de către România? Dar Aliații voiau aceasta? Era
important să nu apară vreo amputare teritorială a Basarabiei. Marghiloman i-a
înștiințat pe basarabeni despre asigurările lui Kühlmann în privința libertății de
acțiune în Basarabia, în schimbul punerii la dispoziția Germaniei a vaselor românești
de pe Dunăre.

În perioada în care s-a a at la Iași, Inculeț a cerut să se consulte cu șe i misiunilor

diplomatice aliate, invocând că era important să se știe dacă țările lor aveau să susțină
unirea și la conferința de pace care, indiscutabil, avea să urmeze războiului. Inculeț s-
a și întâlnit cu reprezentanții aliați a ați la Iași. Carlo Fasciotti, reprezentantul Italiei,
a fost evaziv, transmițând un anume scepticism, având în vedere previzibila renaștere
a Rusiei, George Barclay a exprimat mai degrabă indiferența britanică, Charles
Vopicka a subliniat susținerea în numele Statelor Unite, iar Charles de Saint Aulaire a
făcut același lucru în numele Franței, cu precizarea ca unirea să se realizeze cât mai
repede. În perioada în care s-a a at la Iași, Ion Inculeț s-a văzut și cu fostul premier
Ion I.C. Brătianu; acesta din urmă și-a manifestat și el acordul pentru unirea
Basarabiei cu România.

Marghiloman s-a văzut cu basarabenii și pe 21 martie/3 aprilie 1918, luând masa cu ei.
Avea să consemneze în jurnal: „Halippa îmi spune că Inculeț e vanitos și că greu îl
vom aduce la ceea ce voim”. Guvernul român s-a întrunit a doua zi special pentru o
discuție pe marginea chestiunii Basarabiei. O depeșă primită de la diplomatul german
Horstmann îi con rmase lui Marghiloman „mâna liberă” din partea lui Kühlmann,
ministrul de Externe al Germaniei, în privința Basarabiei. De altfel, după ajungerea la
putere, Marghiloman analizase cu ministrul de Război și cu șeful Marelui Cartier
General situația din Basarabia. Era vorba de pregătiri pentru preluarea controlului
direct asupra administrației, nu doar de maniera de supraveghere voalată din
ultimele două luni.

„Dacă nu e unire, va anexiune.” Ședința guvernului român unde s-a decis o cial
trecerea la acțiune, 23 martie/5 aprilie 1918
La ședința guvernului României din 23 martie/5 aprilie 1918 au fost invitați și cei trei
delegați basarabeni a ați atunci la Iași: Inculeț, Halippa și Ciugureanu. De față a fost
și Constantin Stere. Acesta din urmă tocmai sosise de la București, în urma unei
înțelegeri cu Marghiloman. Misiunea sa era implicarea în propaganda unionistă din
Basarabia.
Constantin Stere
Marghiloman le-a reamintit basarabenilor ceea ce le spusese anterior, și anume că un
stat mic nu se putea menține între Ucraina, Austro-Ungaria și România. Soluția era
unirea Republicii Moldovenești cu România, iar momentul așteptat ar sosit. Prin
ideile sale politice și sociale, Marghiloman manifesta o neîncredere evidentă față de
Sfatul Țării și guvernul de la Chișinău, care aveau origini, idei și comportament
revoluționare. Cu toate acestea, premierul român le-a cerut celor trei basarabeni să se
întoarcă la Chișinău, să discute chestiunea chiar în Sfatul Țării și să proclame unirea.
Aceasta însemna, fără niciun echivoc, încetarea statalității Republicii. Delegații
basarabeni nu aveau mandat din partea Sfatului Țării pentru discutarea alipirii
Republici Democratice Moldovenești la Regatul României.

Discuția cu basarabenii a fost aprinsă, după cum avea să noteze Marghiloman în

jurnalul său. Cei trei basarabeni și-au spus părerea pe rând. Halippa și Ciugureanu s-
au pronunțat imediat pentru unire. Inculeț – prezentat de Ciugureanu ca având o
mare in uență pe lângă deputații din Sfatul Țării – s-a dovedit cel mai combativ
dintre cei trei basarabeni, deși o făcea într-un mod defensiv, prudent. Președintele
Parlamentului de la Chișinău a amintit în plină ședință a guvernului român de
amenințarea pe care o exprimase Constantin Arion, ministrul de Externe, „că dacă nu
e unire, va anexiune”, după cum avea să consemneze Marghiloman. Deși lapidară,
însemnarea premierului român reliefează existența unor discuții anterioare
tensionate între cele două părți, inclusiv cu amenințări din partea românilor. De
asemenea, Inculeț a pus mai multe întrebări: Sfatul Țării avea să rămână? Guvernul
basarabean avea să e păstrat? Cum avea să e organizată administrația în regiune?
Daniel Ciugureanu
Basarabenii voiau să păstreze lucrurile pe care le considerau bune și care veneau e
din perioada țaristă, spre exemplu, un anume grad de descentralizare, e fuseseră
câștigate în ultimul an, cum era cazul votului universal. Halippa a pus și el problema
votului universal, ind interesat inclusiv dacă femeile aveau să-și păstreze acest
drept, pe care îl câștigaseră în Basarabia, dar care nici măcar nu exista în dezbaterea
publică din România. Marghiloman a precizat că Sfatul Țării avea să e dizolvat, la fel
și Consiliul de Miniștri, dar delegații basarabeni aveau să facă parte din guvernul
român. Regimul agrar din Basarabia avea să e respectat până la convocarea
Constituantei. Se admitea ca pentru consiliile județene femeile să-și păstreze dreptul
de vot. Nu însă și pentru Parlament, ceea ce era un regres din punct de vedere al
drepturilor politice.

Guvernul Marghiloman avea o orientare conservatoare, în vreme ce basarabenii – din

Sfatul Țării și din guvern – aveau concepții reformist-revoluționare. Interesul
basarabenilor era ca schimbările sociale inițiate prin revoluția rusă, reformele
proclamate în țară – în principal cea agrară și votul universal – să e legiferate și puse
în aplicare.

Pan Halippa a făcut referire în multe rânduri, în memoriile sale, la „concepțiile

socialiste și revoluționare” ale oamenilor politici basarabeni. Ei își percepeau acțiunile
drept „revoluționare”; inclusiv unirea Basarabiei cu România o vedeau în această
cheie. În principal din aceste motive a propus Inculeț unirea condiționată. Păstrarea
autonomiei Basarabiei era importantă. Toate aceastea ar oferit garanții că reformele
aveau să e menținute și, în plus, ar fost un stimul suplimentar pentru Sfatul Țării
să accepte și să voteze unirea. În eventualitatea unirii, basarabenii nu voiau ca
problema socială să e obturată de cea națională. Pentru ei, chestiunile sociale erau
cel puțin la fel de importante ca acelea naționale. De altfel, ideea unirii cu condiții
fusese susținută anterior și de alți basarabeni. Spre exemplu, Vasile Harea clama, la
începutul lunii februarie 1918, unirea Basarabiei cu România, însă nu într-un sistem
centralist, cum îl construise în ultimele decenii clasa politică din Regat, ci într-unul
federativ. În acest fel, interesele Basarabiei ar fost mai bine susținute după unire.

Discuțiile de la Iași, din 23 martie/5 aprilie 1918, au dus la un compromis între cele
două părți. Însă nu se poate trece cu vederea că era o evidentă asimetrie, o diferență
de putere între cele două țări, între cele două guverne. Basarabenilor le lipseau
instrumentele politice pentru a juca tare și pentru a pune condiții mult mai ferme
decât cele care aveau să se regăsească în actul adoptat ulterior de Sfatul Țării.
Guvernul Marghiloman voia încorporarea Basarabiei, dar urmărea să o facă dând o
notă de legitimitate prin votul Sfatului Țării. O simplă anexare ar putut da naștere
unor complicații politice și sociale, și atunci, și în viitor. Pan Halippa avea să admită în
memoriile sale că unirea Basarabiei a fost „moșită” la Iași. Citatul este pilduitor,
pentru că autorul a încercat să împace două fațete ale aceleiași realități, chiar dacă
inversând ordinea: „unirea Basarabiei cu România din 27 martie1918 […] a făcut-o
Sfatul Țării în numele poporului din Basarabia și […] am moșit-o la Iași” (subl. D.D.).

Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate