Sistemul electoral și sistemul de partide politice din România (sec.

XX)

Regele Ferdinand supranumit Întregitorul semnează în anul 1917 decretul cu

privire la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului universal. Ca
urmare a acestei acțiuni și a reformei agrare are loc dezintegrarea partidului Conservator.
Treptat rămășițele acestui partid vor dispărea de pe scena politică românească. În anul
1919 au avut loc primele alegeri pe baza votului universal din istoria României Mari.
Deoarece nici un partid nu a obținut majoritatea, s-a format o coaliție alcătuită din:
Partidul Naţional Român, Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat și din provincia
Basarabia, , Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina.
Alexandru Vaida Voevod este numit premier. Acest guvern se va afla la putere în
perioada 1919-1920. Acestuia i se vor succeda guvernele Alexandru Averescu (aflat la
guvernare în perioada 1920-1921) și Take Ionescu (1921-1922). Generalul Alexandru
Averescu conducea Partidul Poporului iar Take Ionescu o grupare conservatoare. În 1922
partidul național liberal revine la putere, după ce guvernase Vechiul Regat în perioada
1914-1918. El va guverna România până în 1928 și apoi în perioada 1933-1937. Ion I.C.
Brătianu va deține funcția de prim-ministru în perioada 1922-1926. În programul liberal
de guvernare erau incluse și următoarele: necesitatea adoptării unei noi constituţii,
unificarea administrativă şi legislativă, stabilizarea economiei, limitarea penetrării
capitalului străin în economie, egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii. O foarte
importanta reușită a guvernării liberale a fost adoptarea în 1923 a noii constituții. Aceasta
stabilea: Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil, iar teritoriul
României este nealienabil și proclamă caracterul independent și suveran al statului1.
Constituţia garanta libertatea individuală a cetăţenilor, inviolabilitatea domiciliului,
libertatea conştiinţei, libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin viu grai,
prin scris şi prin presă etc. În constituţie erau înscrise articole referitoare la proprietate,
care era garantată. De asemenea, conform legii fundamentale a ţării, puterile emană de la
naţiune, care le exercită prin delegaţie, şi după principiile şi regulile aşezate în constituţie.
Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată
colectiv de către Rege și Parlament (Reprezentanța Națională), care era alcătuit din Senat
1
Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu,
Alexandru Stănciulescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 377.

1
și Adunarea Deputaților. Puterea executivă era încredințată Regelui, prin intermediul
guvernului, cu precizarea că nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi
contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător de acel act. Puterea
judecătorească se exercită de organele ei, iar hotărârile se pronunță în virtutea legii și se
execută în numele Regelui. Noua constituție, conferind statului român și regimului politic
un caracter democratic și o organizare național-statală unitară, a reprezentat fundamentul
juridic al întregii vieți politice și social-economice a țării, până în februarie 19382.
În anul 1926, la 27 martie se adoptă o nouă lege electorală. Aceasta dispunea ca
partidul care întrunea cel puțin 40% din voturile valabil exprimate primește (pe baza unui
sistem de prime majoritare) peste 50% din locurile din parlament și implicit, dreptul de a
forma guvernul3. Restul de 50% se distribuia între toate partidele inclusiv cel majoritar,
proporțional cu numărul voturilor obținute de fiecare dintre ele. Dacă nici unul dintre
partide nu obținea 40% din voturi, numărul locurilor în Parlament se repartizau
proporțional cu voturile întrunite. Noua lege electorală întărește pozițiile partidului de
guvernământ, dându-i posibilitatea de a avea în Parlament o majoritate guvernamentală
confortabilă, indiferent de influența lui electorală.
Partidul Național Țărănesc a guvernat România în perioadele 1928-1931 şi 1932-
1933. În cadrul programului acestui partid sunt incluse: asigurarea drepturilor şi
libertăţiilor cetăţeneşti, o reformă administrativă bazată pe principiul descentralizării şi
autonomiei locale, scoaterea justiţiei de sub influenţa politică, dezvoltarea învăţământului
primar, agricol, comercial și industrial dar și a celui universitar, acordarea de credite
ieftine pentru ţărani, dezvoltarea industriei bazate pe resursele energetice ale ţării,
sprijinirea industriei ţărăneşti, stimularea comerţului, stabilizarea monetară, întărirea
armatei, organizarea industriei de război, dezvoltarea cooperației . Partidul Național
Țărănesc avea în vedere faptul că România era o țară preponderent agrară și de aceea
susținea necesitatea dezvoltării agriculturii. El a avut neșansa de a guverna în timpul
crizei mondiale (1929-1933), de a comite erori inclusiv de orientare, ceea ce a dus la
pierderea unității sale și la pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului.
În perioada 1931-1932 s-a aflat la guvernare Partidul Naționalist Democrat
condus de istoricul Nicolae Iorga. Deoarece guvernul Iorga nu a avut un program de
2
Ibidem, p. 378.
3
Ibidem, p. 393.

2
guvernare și era lipsit de omogenitate, nu s-a bucurat de sprijinul partidelor politice sau al
cercurilor financiare, sau al parlamentului, care era în marea lui majoritate era țărănist4.
În 1937 deși la alegeri Partidul Național Liberal a câștigat 35, 9% din voturi,
guvernarea țării a fost încredințată lui Octavian Goga, conducătorul Partidului Național-
Creștin, care obținuse la alegeri 9, 15% din voturi. Această guvernare a fost o etapă de
tranziție spre instaurarea regimului autoritar al Regelui Carol al II-lea5.
La data de 10 februarie 1938 este înlăturat guvernul Goga iar în fruntea
guvernului este numit Patriarhul Miron Cristea, un guvern cu rol consultativ6. La 27
februarie 1938 intră în vigoare noua constituție, care instituie regimul autoritar al regelui
Carol al II-lea. Ea pune capăt separației puterilor în stat, regele deținând puterea
legislativă și executivă. În 31 martie 1938 regele semnează un decret regal prin care se
desființează toate partidele politice și se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat
cu rol consultativ, alcătuit din consilieri regali numiți de suveran. Desființarea se referea
la activitatea lor independentă în domeniul politic și deci au putut rămâne ca organizații
neangajate politic. Apoi se creează organizația politică unică în stat – Frontul Renașterii
Naționale, având ca scop sprijinirea regimului autoritar. Șeful suprem al Frontului
Renașterii Naționale era Regele dar în funcția de președinte este numit Alexandru Vaida
Voevod. Toți funcționarii statului trebuiau să facă parte din acestă organizație. Dar
F.R.N. se va dovedi incapabil să obțină sprijinul națiunii pentru dictatura regală. La 9 mai
1939 se decretează o nouă lege electorală, prin care se abrogă votul universal, dar deși
femeile nu mai pot fi alese în funcție, ele au dreptul de a alege. La sfârșitul anului 1939
Carol înțelegând eșecul misiunii F.R.N. va cere sprijinul partidelor, ca acestea să se
unească în jurul regelui, pentru contracararea pericolelor externe.
La data de 26 iunie 1940, guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice cere
României cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, așteptând răspunsul guvernului
român în cursul zilei de 27 iunie 1940. Datorită acestei cereri la data de 27 iunie are loc
ședința Consiliului de Coroană prezidat de regele Carol al II-lea, în palatul regal din
capitală. Hotărârea consiliului transmisă guvernului Uniunii Republicilor Socialiste
Sovietice, a fost dorința de a se întâlni delegații celor două țări pentru a se discuta pe
4
Ibidem, p. 417.
5
Ibidem, p. 437.
6
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României, Editura Corint, București, 2007, p. 357.

3
seama cererii sovietice. În așteptarea răspunsului guvernului sovietic a mai avut loc încă
o ședință a Consiliului de Coroană, la orele 21 în aceeași zi de 27 iunie. În seara de 27
spre 28 iunie, guvernul sovietic transmite răspunsul său. Acesta era un ultimatum pentru
cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și evacuarea din aceste provincii a armatei și a
administrației române. Regele Carol al II-lea împreună cu consiliul de miniștri decid ca
România să respecte această cerere ultimativă, deoarece: forțele sovietice erau mult
superioare și numeroase față de cele române, nu se putea conta pe nici un ajutor extern și
în caz de înfrângere, statul nu mai avea apărare împotriva altor eventuale atacuri.
Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 duce la o nouă amputare teritorială a României,
care trebuie să-i cedeze Ungariei partea nordică și estică a Ardealului. Toate acestea
contribuie semnificativ la abdicarea forțată a regelui Carol al II-lea, care se refugiază în
Portugalia. Fiul său Mihai îi succede la tron, iar generalul Ion Antonescu devine
Conducător al statului român, la data de 6 septembrie 1940. Regele Mihai al României
semnează la data de 14 septembrie 1940 un decret prezentat de generalul Ion Antonescu.
Acest decret consemnează: statul român se transformă în stat național-legionar; singura
organizație recunoscută și admisă în stat este mișcarea legionară; generalul Ion
Antonescu este numit conducătorul statului și șeful organizațiilor legionare iar profesorul
Horia Sima devine conducătorul mișcării legionare. Desigur că după rebeliunea legionară
din 21-23 ianuarie 1941, România încetează a mai fi stat legionar.
La 23 august 1944 este înlăturat regimul autoritar al mareșalului Ion Antonescu.
La conducerea țării se succed guvernele generalilor Constantin Sănătescu și Nicolae
Rădescu care preced primul guvern comunist al României, condus de Petru Groza,
instalat în 6 martie 1945.