Constitutia din 27 martie 1938

La inceputul anului 1938 cursul firesc al vietii democratice, deschis prin Constitutia din 1866 si continuat
fericit prin noile prevederi introduse in 1923, a fost intrerupt de instaurarea de catre regele Carol al II-lea a unui
regim monarhic autoritar. Acest regim autoritar al lui Carol a deschis drumul catre regimurile dictatoriale care au
afectat Romania multe decenii dupa actiunile intreprinse de regele Carol. Dupa opt ani de la urcarea pe tron,
Carol al II-lea, fiul cel mare al lui Ferdinand I isi putea realiza obiectivul urmarit, acela de a face din monarhie
factorul decisiv in luarea deciziilor politice pentru conducerea tarii.
Lovitura de stat din 1938, precum si intreaga succesiune de evenimente care au condus la instaurarea
regimului autoritar al lui Carol al II-lea a fost anticipata de criza dinastica, declansata in ultimii ani de domnie ai
lui Ferdinand I, criza care a afectat viata politica si constitutionala din Romania in perioada interbelica. Criza
dinastica (1925-1930) a reprezentat un fapt aparte in istoria monarhiei romanesti si a fost generata de renuntatea
la prerogativele de mostenitor al tronului Romaniei de catre fiul cel mare al regelui Ferdinand I, Carol. Carol
renunta la tron din motive personale, exilandu-se in strainatate impreuna cu Elena Lupescu, renuntarea sa fiind
recunoscuta de Consiliul de Coroana la 31 decembrie 1925 si ratificata de Parlament la 4 ianuarie 1926. Tot
acum Parlamentul il proclama ca mostenitor al tronului pe Mihai, fiul lui Carol, instituindu-se si o Regenta,
pentru cazul in care Mihai ar ajunge rege inaintea varstei majoratului. Aceasta posibilitate intrevazuta de
Parlament s-a adeverit la 20 iulie 1927 cand, dupa moartea lui Ferdinand I, nepotul sau Mihai I fiind minor,
prerogativele regale au fost exercitate de Regenta alcatuita din principele Nicolae, fratele mai mic al lui Carol,
Miron Cristea, patriarhul Romaniei si Gheorghe Buzdugan, presedintele Inaltei Curti de Casatie, inlocuit la
moartea sa , in octombrie 1929 de Constantin Sarateanu, consilier la Inalta Curte de Casatie. Astfel, Mihai I
domneste sub regenta instituita inca din viata de bunicul sau, in perioada 1927-1931, perioada marcata de
controversele intre liberalii, aparatori ai ordinii constitutionale si politicienii adepti ai carlismului, care
doreau intoarcerea lui Carol si proclamarea sa ca rege.
Partida carlista a reusit ca dupa intoarcerea neasteptata a lui Carol in tara sa il proclame pe acesta rege la
8 iunie 1930, data proclamarii ca rege in Parlament, detronandu-l astfel pe Mihai I, care a primit titlul de Mare
Voievod de Alba Iulia. Restauratia a fost acceptata de majoritatea fortelor politice, exceptie facand Partidul
National Liberal, dusmanii traditionali ai noului rege si aparatori ai prevederilor Constitutiei din 1923, prevederi
flagrant incalcate pe parcursul domniei lui Carol al II-lea. In timpul domniei lui Carol situatia politica, dinainte
afectata de divergentele dintre partidele politice s-a complicat datorita faptului ca regele manifesta tendinte
autoritare, macinand partidele si urmarind o imbogatire rapida. In jurul lui Carol s-a constituit foarte repede
camarila regala, formata din politicieni obscuri si din oameni de afaceri dornici de parvenire pe care s-a sprijinit
regimul lui Carol si care a condus tara din umbra.
Instaurarea regimului monarhiei autoritare a fost pregatita de intreaga politica dusa de Carol al II-lea in
primii apte ani ai domniei sale, politica ce a urmarit slabirea pricipalelor partide politice: Partidul National
Liberal si Partidul National Taranesc prin sprijinirea disensiunilor dintre liderii politici si a disidentelor. Pentru
aceasta a numit guverne de uniune nationala (Guvernul N. Iorga si A.C.Cuza in 1931-1932), a incalcat uzantele
constitutionale numind in fruntea guvernelor, nu pe liderii partidelor ci adepti ai monarhiei ca Alexadru VaidaVoivod in 1932 si Gheorghe Tatarascu in 1934, sporind astfel divergentele dintre liderii partidelor Liberal si
National Taranesc. Asa a procedat Carol si la alegerile din 1937 cand s-a ivit prilejul perfect pentru Carol, iar el a
profitat de situatia in care se aflau partidele politice, care la aceste alegeri niciunul nu a reusit sa obtina procentul
de 40% din numarul voturiloe, procent necesar pentru formarea guvernului, confirm prevederiolr constitutionale.
Carol a decis ca guvernul sa fie condus de Octavian Goga, presedintele Partidului National Crestin, care obtinuse
numai 9,155 din totalul voturilor1[1].
In spatele acestui guvern slab, fara o baza sociala larga si fara sustinere parlamentara, Carol al II-lea isi
pregateste instaurarea regimului autoritar prin dizolvarea Parlamentului la 18 ianuarie 1938, fixand un nou
termen pentru alegeri. Carol nu mai astepta insa noile alegeri generale si, printr-o lovitra de stat demite guvernul
Goga la 10 februarie, insarcinandu-l pe patriarhul Miron Cristea cu formarea noului guvern. Imediat, in ziua
urmatoare fara nici o explicatie a fost decretata starea de asediu pe intreg teritoriul iarii, mentinerea ordinii
publice si siguranta statului trecand in mainile autoritatilor miltare.
1

In continuarea loviturii de stat de la 10 februarie si in conditiile starii de asediu, Carol propune o noua
Constitutie, textul ei fiind publicat pe 20 februarie, fixandu-se pentru data de 24 februarie organizarea unui
plebiscit pentru adoptarea acesteia. In urma plebiscitului la care votul s-a facut prin declaratie verbala,
consemnata pe liste separate pentru cei ce votau impotriva, expunandu-se astfel repercursiunilor, Constitutia a
fost votata de un procent foarte mare de votanti. Constitutia a fost promulgata de rege prin decret regal pe 27
februarie 1938.
Desi reproducea in fond din vechea Constitutie un mare numar de texte, Constitutia din 1938 reprezenta un
pas inapoi in evolutia democratica a Romaniei, cuprinzand numeroase datorii si restrictii pentru cetatenii statului
roman.Constitutia din 1938 avea 100 de articole sistematizate in opt titluri. Organizarea politica a statului era
reglementata in Titlul III, intitulat Despre puterile statului, care cuprindea sase capitole, structurate la randul
lor pe sectiuni de-a lungul carora sunt relatate hotarari amanuntite referitoare la componenta si indatoririle
puterilor statului. Titlul III cuprinde in total 51 de articole, dovada a importantei acordate acestui aspect al
organizarii statale2[2].
Separatia puterilor in stat este, in fapt, desfiintata de prevederile Constitutiei, producandu-se o concentatre
masiva a puterii in mainile regelui care devenea astfel capul statului. Formal puterea legislativa era exercitata
de rege prin Reprezentatiunea Nationala, iar puterea executiva era incredintata tot regelui care o exercita prin
intermediul ministrilor, reiesind astfel foarte clar preponderenta regelui si implicarea sa in toate activitatile
statului, tot regele avand in competenta sa si initiativa legislativa, limitand astfel foarte mult atributiunile
Parlamentului. Astfel, prin instaurarea unui regim de dictatura autoritara, regele avea in competenta sa
urmatoarele elemente:

initiativa legilor,
sanctionarea si promulgarea legilor, putand sa refuze sanctionarea acestora,
dreptul de a face decrete cu putere de lege in intervalul dintre sesiuni si cand adunarile legiuitoare erau
dizolvate,
dreptul de a avea singur initiativa de revizuire a Constitutiei cu consultarea prealabila a Parlamentului,
dreptul de a dizolva ambele adunari deodata, sau numai una dintre ele.

Dintre aceste prevederi cea mai relevanta pentru regimul autoritar instaurat de Carol era cea referitoare la
posibilitatea legiferarii prin intermediul decretelor cu putere de lege. Decretele legi au capatat prioritate, datorita
concentrarii intregii puteri in mana regelui. Cu timpul acestea au constituit singura cale de legiferare si nu au mai
fost supuse nici unui control din partea altui organ al statului. Regele avea, conform Constitutiei si alte
atributiuni importante si in vederea organizarii executivului: numea si revoca ministrii si in toate functiile
publice, era capul armatei, avand dreptul sa declare razboi si sa incheie pace, conferea decoratii si batea moneda,
numea ambasadori si ministrii plenipotentiari, avea dreptul de a cere urmarirea ministrilor si de a ii trimite pe
acestia in fata Inaltei Curti de Casatie. Se pastra insa obligativitatea contrasemnarii actelor regelui de catre
ministrul de resort, insa aceasta facea ca ministrul care a contrasemnat sa poata fi tras la raspundere pentru
urmarile actului, persoana regelui fiind inviolabila si, astfel regele era scutit de raspundere pentru actele sale.
Activitatea legislativa urma a se exercita de catre rege prin intermediul Parlamentului, ducand la
transformarea acestuia din urma numai intr-un organ de discutare si de votare a proiectelor propuse de executiv
si, implicit de catre rege. Astfel se pastra, desi formal, institutia Parlamentului care avea atributiunile
considerabil micsorate. Parlamentul pastra forma bicamerala, fiind alcatuit in continuare din Camera Deputatilor
si Senat. Membrii adunarilor legiuitoare erau alesi prin vot, puterea lor emanand de la natiune si aveau o durata a
mandatului diferentiata: sase ani la deputati si noua ani la senatori. Regele putea convoca, inchide, dizolva
ambele Adunari sau numai una dintre ele, pe cea mai putin obedienta si le putea amana lucrarile. Adunarile
trebuiau convocate de cel putin o data pe an, iar in cazul amanarii lor de catre rege, trebuia ca ele sa se
intalneasca la un an de la data amanarii.
Constitutia din 1938 a abandonat regula dupa care ministrii trebuiau sa fie recrutati din randul majoritatii
parlamentare si sa se bucure de sprijinul Parlamentului in activitatea lor, precizandu-se ca: Ministrii exercita
2

puterea executiva in numele regelui 3[3] adica ministrii erau numiti si demisi de catre rege dupa bunul sau plac,
devenind simplii functionari ai acestuia. Se preciza ca ministrii au raspundere politica numai fata de rege, ei
neputand fi interpelati de membrii Parlamentului, ci erau trasi la raspundere numai de catre rege.
In Constitutia din februarie 1938 putem distinge anumite trasaturi fundamentale: fuziunea puterilor statului
in persoana regelui si primatul executivului asupra legislativului, drepturile si libertatile democratice au fost, fie
sever limitate, fie lichidate complet, aceeasi soarta avand-o si institutiile corespunzatoare ale regimului
parlamentar. Centralismul birocratic si autoritar in administratia de stat a introdus principii constitutionale
imprumutate din legislatia corporatismului fascist italian din aceasta perioada..

Perioada 6 septembrie 1940-30 decembrie 1947

Pierderile teritoriale din anul 1940, in urma ultimatumului sovietic din 22 iunie, cand Basarabia era anexata
de URSS si a Dictatului de la Viena din 30 august, cand erau cedate Ungariei Maramuresul, nordul Crisanei si
Transilvaniei, au dus la prabusirea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, instituit prin Constitutia din 1938. In
incercarea disperata de a-si salva tronul si simtindu-se amenintat de agitatiile Miscarii Legionare, a carei
ascensiune fusese favorizta chiar de propriul regim, Carol al II-lea recurge la generalul Ion Antonescu, pe care il
insarcineaza cu formarea guvenului la 4 septembrie, investindu-l pe acesta cu puteri depline, dizolvand
totodata Parlamentul si suspendand Constitutia din 1938. La 6 septembrie 1940, in urma cererii unanime a
principalelor formatiuni politice care refuzau sa faca parte din guvern, Ion Antonescu il someaza pe Carol sa
abdice, iar acesta cedeaza in cele din urma prerogativele tronului in favoarea fiului sau, Mihai.
Noul rege, Mihai I, acum major, il reinvesteste pe generalul Antonescu cu puteri depline in conducerea
tarii. In urma refuzurilor lui Iuliu Maniu si C.I.C. Bratianu de a face parte dintr-un guvern de uniune nationala,
invocand absenta fundamentului democratic, Antonescu se vede nevoit sa formeze un guvern format din
antonescieni si legionari, Romania fiind proclamata stat national legionar. Antonescu a devenit astfel
Conducatorul statului, iar Horia Sima era conducatorul Miscarii Legionare, singura organizatie politica legala.
In calitatea pe care o detinea, Ion Antonescu concentra in mainile sale prerogativele puterii legislative si
executive, caci avea dreptul de initiativa legislativa, de a numi si destitui membrii guvernului si de a angaja statul
pe plan extern, neraspunzand in fata nimanui pentru actele sale de politica interna sau externa, ca urmare a
dizolvarii Parlamentului. Astfel, conducatorul statului rapea o mare parte din prerogativele regelui, rolul
monarhiei fiind in aceasta perioada unul decorativ.
Tensiunea dintre Antonescu, adept al ordinii legale si legionarii, care promovau un climat de nesiguranta,
dezordine si teroare, fiind sprijiniti puternic de Germania nazista, a luat forme violente in ianuarie 1941. In urma
evenimentelor din aceasta perioada legionarii, infranti, au fost scosi in afara legii, iar Antonescu a format un nou
guvern alcatuit din militari si tehnicieni, instaurand astfel un regim autoritar, o dictatura militara, conducand in
acest mod statul roman din ianuarie 1941 pana la 23 august 1944. Conducatorul statului, care intrunea in
continuare puterea legislativa si cea executiva, guverna tara prin intermediul decretelor-lege, nesupuse
promulgarii regelui. Desi instaurase un regim autoritar, Antonescu pastreaza unele reminiscente de conduita
democratica, manifestand o oarecare toleranta fata de activitatile principalilor lideri politici ai partidelor, care
acum, erau interzise. Intreaga caracterizare a regimului lui Ion Antonescu nu poate insa, fi scoasa din contextul
dezastruos in care se afla statul roman cand Antonescu a preluat puterea, acesta actionand din dorinta de a salva
ceea ce se mai putea salva de pe urma pretentiilor teritoriale ale puterilor implicate in noul razboi mondial
sacrificand pentru aceasta organizarea domocratica a tarii.
In vara anului 1944 infrangerea Germaniei naziste devenea tot mai evidenta si, in conditiile ofensivei
sovietice pe teritoriul Romaniei din august 1944 se urmarea de toate fortele politice din tara inlaturarea lui Ion
Antonescu de la conducerea statului si iesirea Romaniei din tabara fascista. Aceste disidente s-au realizat la 23
august 1944 cand, in urma arestarii lui Ion Antonescu in biroul regelui, s-a marcat inlaturarea regimului
antonescian si alaturarea Romaniei la Coalitia Natiunilor Unite in lupta impotriva trupelor germane. Se formeaza
un nou guvern condus de generalul Constantin Sanatescu, din punct de vedere constitutional revenindu-se la
situatia de dinainte de 27 februarie 1938, la organizarea statului conform Constitutiei din 1923.
3

Insa aceasta incercare de reinstaurare a regimului democratic, condusa de un rege Mihai I, bine intentionat,
dar lipsit de experienta si sprijin politic, a fost zadarnicita de intrarea Romaniei in sfera de influenta a Moscovei,
tara noastra fiind supusa treptat procesului de sovietizare. Principalul instrument prin care guvernul sovietic si-a
realizat obiectivele politice in Romania a fost Partidul Comunist Roman. Un partid ignorat pe harta politica a
Romaniei, dupa 23 august 1944, P.C.R. a fost sprijinit puternic sa-si sporeasca numarul de membrii, sa fomuleze
un program atragator pentru mase, sa realizeze coalitii largi pentru a ajunge la putere. Acest lucru se realizeaza
cand, la sfarsitul lui februarie 1945, A.I.Visinski a venit in Romania impunand demisia guvernului Radescu si
formarea unui guvern condus de Petru Groza la 6 martie 1945.
Reusind astfel sa acapareze puterea executiva a statului, comunistii aveau nevoie sa controleze si puterea
legiuitoare pentru a-si atinge scopul propus, instaurarea unui regim comunist in Romania. La alegerile generale
din 19 noiembrie 1946, conform datelor oficiale ,fortele procomuniste grupate in Blocul Partidelor Democratice
obtine o majoritate confortabila. Dispunand de aceasta majoritate covarsitoare, puterea comunista se considera
acum destul de puternica pentru a distruge democratia din Romania. Mai intai se urmareste inlaturarea opozitiei
reprezentate de partidele istorice, rand pe rand acestea fiind dizolvate sau silite sa isi inceteza activitatea. Apoi sa urmarit inlaturarea monarhiei si a regelui Mihai I, care, in ciuda opozitiei din timpul grevei regale s-a vazut
nevoit sa abdice la 30 decembrie 1947. In aceeasi zi, in ziarul Scinteia, pe langa actul de abdicare al regelui
este publicata si Proclamatia guvernului catre tara, prin care a fost proclamata Republica Populara Romana si
au fost alesi membrii Prezidiului Republicii Populare Romane, care urmau sa detina puterea executiva pana la
adoptatrea unei noi Constitutii4[4].
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care au dominat Romania in perioada 1938-1947 si care combat in
mod deschis si direct regimul constitutional si deci nu au constitutii, dictaturile de stanga se pretind regimuri
democratice, chiar si cele mai democratice posibile, si deci au si constitutii. In perioada dictaturii comuniste (30
decembrie 1947 13 aprilie 1948), s-au succedat fara intrerupere trei constitutii: Constitutia Republicii Populare
Romane din 13 aprilie 1948, Constitutia Republicii Populare Romane din 24 septembrie 1952 si Constitutia
Republicii Populare Romane din 21 august 1965. Aceste acte fundamentale au reglementat organizarea politica a
statului roman si raporturile dintre puterile politice, fiind insa exclus principiul democratic al separatiei puterilor
in stat si cel al pluripartidismului, adoptandu-se regimul partidului unic-Partidul Comunist Roman, care detinea
intreaga putere politica in Romania controland astfel conduita interna si externa a statului.