1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (IV)

02 iulie, 2018 Dorin Dobrincu

Publicația Cuvânt moldovenesc

O cialitățile române și Basarabia în primele luni ale anului 1918.

La sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918, o cialitățile române erau reținute,

chiar temătoare față de ceea ce se întâmpla în Basarabia, unde ideile revoluționare
bulversau regiunea, schimbau așezarea politică și socială. „Contaminarea” teritoriului
de la vest de Prut cu aceste idei era nedorită de clasa politică românească, după cum
ne-o dovedesc diverse surse din epocă.
România era o țară vulnerabilă în acel moment. Înfrântă în război, ea se străduia să
supraviețuiască, de aceea semnase un armistițiu și era pe punctul de a semna o pace
cu Centralii. Se pre gura atât pierderea unor teritorii importante, cât și o
subordonare economică și politică față de Puterile Centrale, în special față de
Germania. În acest context, alipirea Basarabiei ar fost o gură de oxigen pentru
autoritățile de la Iași, dar ar însemnat și o satisfacție pentru populația obosită de
război, care nu (mai) înțelegea la ce folosiseră sacri ciile imense din anii precedenți.

Pentru a controla și impulsiona intrarea Basarabiei în componența sa, România avea

câteva instrumente la îndemână, cele mai importante ind armata și propaganda
culturală. Altfel spus, potrivit terminologiei actuale, era o combinație de hard power
și so power.

Rolul Armatei Române

Încă de la începutul pătrunderii în Basarabia, pe lângă combaterea formațiunilor

militare bolșevice, Armata Română a recurs la acțiuni dure contra acelei părți a
populației care, într-o formă sau alta, se opunea preluării controlului asupra unor
localități. Acțiuni lipsite de indulgență au fost îndreptate și împotriva propriilor
dezertori. În februarie 1918, printr-un ordin al Corpului VI Armată s-a dispus ca ori de
câte ori aveau să e întâlniți și capturați dezertori români, aceștia urmau să e
executați conform prevederilor legilor de război.
Generalul Ernest Broșteanu
Politica de mână forte a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, aceasta a dus într-o
oarecare măsură la limitarea extinderii stării de anarhie și, în cele din urmă, la
restabilirea treptată a unei anumite ordini în regiune. Pe de altă parte, impunerea
unui regim aspru de către trupele române între Prut și Nistru a atras numeroase
nemulțumiri, cu consecințe pe termen lung. Armata Română a introdus pedeapsa cu
moartea în Basarabia, deși aceasta fusese abrogată în Republica Democratică
Moldovenească, în 1917. Când Ion Inculeț i-a atras atenția asupra acestui fapt
generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, cunoscut pentru
duritatea sa, militarul român a replicat: „Eu sunt judecătorul aici!”. Generalul
considera că era în drept să acționeze cum credea el de cuviință. Nu era nici prima,
nici ultima dată când militarii făceau confuzia între cazarmă și agora. Și alți
comandanți militari români – spre exemplu, generalul Mihail C. Schina, comandantul
Diviziei 1 cavalerie –, recunoșteau violența propriilor trupe împotriva civililor
basarabeni, deși încercau să o justi ce drept apărare a „demnității” militarilor din
subordine.
 Generalul Mihail C. Schina

Pe de altă parte, într-o încercare de contracarare a criticilor împotriva acțiunilor sale

de forță, Armata Română a evitat în general să se amestece în con ictele de
proprietate dintre moșieri și țărani. De asemenea, unele mari unități ale Armatei
Române au popularizat o campanie de ajutare a unor țărani basarabeni care nu aveau
mijloace să-și lucreze pământurile. În acest scop, la dispoziția acestor țărani au fost
puși cai și soldați. De altfel, guvernul de la Iași avea să decidă aplicarea aceleiași
măsuri și în privința marilor proprietari basarabeni.
Acțiunile Armatei Române în Basarabia au fost criticate de bolșevici, între cele două
părți ind un con ict deschis încă de la începutul anului 1918. Însă și rușii
nebolșevici, de pe frontul românesc, care mai sperau în păstrarea fostelor granițe ale
Rusiei, erau critici față de comportamentul trupelor române la est de Prut. De altfel,
generalul Dmitri Șcerbacev, comandantul nominal al trupelor ruse de pe acest front, i
se plângea generalului Henri M. Berthelot, la scurtă vreme după trecerea trupelor
române peste Prut, că generalul Broșteanu trata Basarabia „ca și cum ar fost o țară
cucerită”.
Alexei Mateevici
Armata Română nu a fost neutră din punct de vedere politic în Basarabia. Ea s-a
implicat în viața politică a Republicii Democratice Moldovenești, acordând sprijin în
special Partidului Național Moldovenesc, care milita pentru unirea Basarabiei la
România. În această privință, chiar generalul Berthelot, un susținător al României, nu
ezita să aibă evaluări critice în jurnalul său.

În schimb, Fracțiunea Țărănească, apropiată ideologic mai ales de formațiunile

socialiste ruse nebolșevice, avea să e șicanată sistematic de autoritățile militare
românești. La Chișinău s-au desfășurat în zilele de 18-20 ianuarie 1918 lucrările
Congresului al III-lea al țăranilor. În programul Congresului se prevedea și discutarea
stării politice a Republicii Democratice Moldovenești, a activității Sfatului Țării, ceea
ce se întâmplase în zilele de 6-10 ianuarie 1918, intrarea trupelor române, relațiile
Basarabiei cu alte teritorii autonome ale Republicii Federative Ruse, situația Armatei
Moldovenești, problema agrară în regiune etc. Președinte al Congresului a fost ales V.
Rudiev, vicepreședinți V. Prahnițchi, T. Cotoros, Armon și P. Ciumacenco, iar secretari
I. Panțâr, Golețki, Moldovan și Nedeac.

Unii dintre participanții la Congres au criticat deschis Sfatul Țării și Consiliul

Directorilor Generali, care chemaseră Armata Română, și au cerut ca aceasta din
urmă să plece din Basarabia. Comandamentul român din Chișinău a a at repede de
exprimarea acestor opinii și a trimis un detașament de soldați, conduși de un o țer,
pentru a cerceta cazul. Conducerea Congresului a protestat față de înconjurarea cu
trupe românești a clădirii unde se țineau lucrările. Rudiev, Prahnițchi, Cotoros, Panțâr
(moldoveni) și Ciumacenco (ucrainean) au fost ridicați și duși la Comandamentul
românesc, sub pretextul că nu-i opriseră pe vorbitori să critice Armata Română. Cei
cinci delegați nu au mai fost văzuți după aceea. Potrivit unor surse, ei ar fost
împușcați de trupele generalului Broșteanu.
 Pantelimon Halippa

Toate acestea reprezentau o încălcare a declarațiilor pe care autoritățile militare

române, prin generalii Constantin Prezan și Ernest Broșteanu, le făcuseră la intrarea
propriilor trupe în Basarabia.

Rolul intelectualilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal și Vechiul Regat

Între basarabenii s-au ampli cat în anii 1917-1918 preocupările pentru chestiunile
identitare și sociale. S-a înregistrat chiar un proces de transformare identitară
accelerată, cel puțin între intelectuali. Cât de profundă a fost această transformare
rămâne un subiect de discuție. Exista în Basarabia o pătură intelectuală moldo-
română, destul de redusă numeric și de dată relativ recentă. Unii dintre
reprezentanții acestui curent au murit în august 1917: Simeon Murafa, ucis de soldați
ruși împreună cu Andrei Hodorogea, și Alexei Mateevici, răpus de tifos exantematic.
Alții însă și-au continuat și extins acțiunile într-o direcție pe care o considerau
potrivită pentru comunitatea lor: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel
Ciugureanu, Nicolae Alexandri, Ștefan Ciobanu, Constantin Popovici, Paul Gore,
Nicolae Popovschi ș.a. Avantajul lor era că își cunoșteau mai bine regiunea decât alții
din afara Basarabiei, care nu aveau legături de familie acolo, și care scriau despre
acest spațiu din auzite, pe baza unor observații super ciale sau în urma unor lecturi
ideologizate.

Periodicele basarabene care apăreau la Chișinău au avut un rol în diseminarea ideilor

revoluționare și/sau naționale din epocă. Cea mai importantă gazetă era Cuvânt
moldovenesc, scoasă cu alfabet chirilic de Pan Halippa, fondatorul și directorul
ziarului, susținută nanciar de Vasile Stroescu; în 1918 apărea de două ori pe
săptămână. O revistă importantă era Luminătorul, care apărea sub egida Eparhiei
Chișinăului, sub redacția lui Constantin Popovici. Tot în capitala Basarabiei apărea
revista Școala moldovenească, unde scriau Ștefan Ciobanu și Nicolae Popovschi.

Ideile panromânești au fost susținute în Basarabia, începând din primăvara anului

1917, de intelectuali refugiați din Transilvania și Bucovina, apoi, după intrarea
trupelor române în regiune, de cei din Vechiul Regat. Între intelectualii bucovineni
ajunși în Basarabia în vara-toamna anului 1917 s-au a at Ion Nistor, Ovid Țopa,
George Tofan, Liviu Marian, Vichenti Jemini, Mihai Ilica ș.a. Intelectualii ardeleni s-
au a at în Basarabia în număr ceva mai mare, printre cei mai cunoscuți ind Onisifor
Ghibu, Andrei Oțetea, Ion Matei, Romulus Cio ec, I. Matei, Ioan Moța, Sebastian
Bornemisa, Ion Agârbiceanu etc.

Cei mai mulți dintre intelectualii bucovineni și ardeleni refugiați au lucrat în școli ca
profesori de limba română, au predat cursuri pentru învățătorii moldoveni, inclusiv
pentru transnistreni. Învățătorii și profesorii români din Ardeal și Bucovina a ați în
Basarabia erau plătiți de la sfârșitul anului 1917 din fonduri acordate de guvernul de la
Iași.
În acțiunile de naționalizare a școlii și bisericii din Basarabia, în a doua jumătate a
anului 1917 și în 1918, erau implicați atât basarabenii naționaliști-revoluționari, cât și
refugiații români din Ardeal și Bucovina, ca și cei trimiși de guvernul român. Pentru a
menținuți în posturi, funcționarii publici din Basarabia trebuiau să știe românește.
Unii au învățat mai mult „papagalicește”, timp de câteva luni, ceea ce le era necesar
pentru a-și păstra funcțiile. În satele din zona Diviziei 1 cavalerie, în nordul
Basarabiei, la Bălți, o țerii și subo țerii activi și de rezervă, plus învățătorii ardeleni
care erau atașați pe lângă această unitate, au început să țină în sate cursuri pentru
adulți.

Unii dintre ardeleni, bucovineni și regățeni au ținut cursuri de istorie, literatură, în

general de cultură română, inclusiv la Universitatea Populară, în ințată de
intelectualii basarabeni la Chișinău. Cursurile acesteia s-au deschis la 18 februarie
1918, printre cei care au ținut cuvântări a ându-se Nicolae Alexandri, Pan Halippa,
Ion Inculeț, dar și Onisifor Ghibu.

Au fost și refugiați care au lucrat pentru administrația de la Chișinău. Spre exemplu,

bucovineanul Ovid Țopa a fost secretar, cu normă parțială, al lui Daniel Ciugureanu,
când acesta era prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești.

Alți refugiați au activat în redacțiile unor reviste. Onisifor Ghibu a editat la Chișinău
ziarul Ardealul, ulterior redenumit România Nouă. Pan Halippa i-a avut drept
colaboratori la Cuvânt moldovenesc pe ardelenii Ioan Moța și Sebastian Bornemisa.
La Bălți avea să apară de la sfârșitul lunii martie 1918 bisăptămânalul Glasul
moldovenesc, publicat timp de câteva luni cu caractere chirilice și latine, pe două
coloane, ulterior doar cu alfabet latin. Generalul Mihail C. Schina, comandantul
Diviziei 1 cavalerie, a susținut apariția publicației; de altfel, aceasta a fost distribuită
în localitățile rurale de către Armata Română.

Din România s-au trimis în Basarabia cărți, publicații periodice și o tipogra e, unde
au apărut unele ziare, inclusiv Ardealul. De asemenea, în 1918 Teatrul Național din
Iași a dat reprezentații la est de Prut, iar orchestra simfonică din Iași, cu George
Enescu, a susținut concerte la Chișinău, Bălți și în alte localități din Basarabia.
Publicația Ardealul
După intrarea Armatei Române în Basarabia, refugiații ardeleni și bucovineni a ați la
Chișinău au lucrat „pe față” pentru unirea regiunii cu România, cum aveau să scrie
explicit ori să sugereze unii dintre ei în diferite lucrări. În special din ianuarie 1918,
ardelenilor și bucovinenilor a ați în Basarabia li s-a adăugat și o „echipă de profesori,
învățători și intelectuali din Vechiul Regat” (Pan Halippa), care s-au răspândit în toată
regiunea.

Ion Mihalache

Între aceștia s-au a at, printre alții, Ion Mihalache, Teodor Iacobescu, Apostol Culea,
frații Vasile și Petre Haneș, Spiridon Popescu, Dimitrie Cădere, Ion Mironescu, L.
Mrejeriu, V. Toni, I. Ștefănescu, Teodor Iacobescu, G. Bentoiu, A. Ilarion, Gh.
Niculescu, Gh. Zoltuzu, I. Cotaru, Sim. Teodorescu-Chirilescu, Al. Vasiliu, Al. Nicula,
I. Teodorescu, N. Botez, I. Pudrianu, Gh. Ionescu, N. Grozea, M. Ciobanu, I. Petrescu, I.
Mitrea, T. Tintila, M. Vlădoianu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Dumitru Munteanu-
Râmnic, N. Popa ș.a.
Onisifor Ghibu
Unii dintre intelectualii veniți de la vest de Prut nu au lăsat amintiri tocmai plăcute în
anumite cercuri basarabene. Onisifor Ghibu avea să susțină ulterior că „atmosfera
unirii și chiar unirea” cu România ar făcut-o el și ardelenii, la care s-ar adăugat
acțiunile Armatei Române. Această aserțiune tranșantă, supărătoare pentru unii
basarabeni, avea să-l determine pe Pan Halippa să-l considere pe Ghibu drept un
„megaloman mincinos”, adept al „naționalismului integral” și neglijând reformele
sociale. În 1918 începea o coabitare nu lipsită de asperități între naționaliștii români
din Basarabia și cei din Ardeal.

Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate