Comunicarea nonverbală

A comunica înseamnă a transmite o informație, un mesaj cuiva. O comunicare presupune implicit

participarea a cel puțin a două persoane care interacționează prin intermediul discuție. Interlocutorii
participă la acest act nu doar cu limbajul, dar și cu toate organele senzoriale, iar intonația , mimica și
gesturile sunt factori care facilitează transmiterea mesajului, substituind,în mare măsură, utilizarea
resurselor de limbă și contribuind prin aceasta la economisirea timpului și a energie. Uneori mimica,
gesturile, toate mișcările corpului îndeplinesc rolul de replică într-un dialog, care substituie sau pregătește
și antcipează expresia verbală. Asemenea intonație, mimica și gesturile pot să modifice sensul cuvitelor și
frazelor [1, p. 53].
Toate aceste și încă multe altele constituie comunicarea nonverbală.Comunicarea nonverbală o
însoțește pe cea verbală, definindu-se în relație cu aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinului pe care
ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanțarea și motivarea limbajului.
Comunicarea nonverbală are o mare doză de credibilitate, întrecând-o pe cea verbală; mai mult,
conform lui Albert Mehrabian, putem face un astfel de calcul: impactul total=0,07verbal+0,38vocal +
0,55facial [27, p.140]. Desigur această formulă trebuie interpretată cu atenție, dar nu putem să omitem
faptul că din impactul total comunicarea nonverbală are un rol destul de mare care face necesar ca acest
domeniu să reprezinte o arie de cercetare și dezvoltare a teorii și practicii comunicării.
Comunicarea verbală și comunicarea nonverbală se diferențiază din câteva puncte de vedere:
continuitate, canalul de comunicare și modalitățile folosite, măsura în care pot fi controlate, structura și
modul în care sunt formate [7, p.23]. Comunicarea verbală are un început și un sfârșit clar delimitate de
cuvintele folosite, pe când comunicarea nonverbală este continuă; astfel, spre exemplu, mai mulți oameni
aflați într-un compartiment de tren pot să aibă mai multe comportamente de comunicare: unii din ei
comunică oral, alții citesc ziare sau privesc pe fereastră. Vedem că dacă comunicarea verbală este clar
delimitată și vizibilă, comunicarea nonverbală este un demers permanent ce-i caracterizează pe oameni.
Câteva deosebiri importante dintre comunicaerea verbală și nonverbală sunt:
 comunicarea verbală folosește o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe când
comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mai multe arii de dezvoltare/repertorii.
Astfel, cei care vorbesc își însoțesc comunicarea verbală prin gesturi, dar și cei care citesc
sau privesc spre fereastră comunică nonverbal;
 comunicarea verbală este controlată total, pe când comunicarea nonverbală este complet
incontrolabilă;
 comunicarea verbală este înalt organizată și structurată, pe când, datorită faptului că nu
este, de obicei, controlabilă, comunicarea nonbverbală este mai degrabă nestructurată.
Comunicarea nonverbală este, așa cum vom vedea mai departe, înnăscută, iar partea din ea
este formată prin achiziții mai degrabă evolutive.
Comunicarea nonverbală are câteva principii generatoare:
o componentă principală a comunicării nonverbale este că ea e determinată cultural; astfel, după
cum susține Hybels o mare parte din comportamentul nonverbal se învață din copilărie (exemplul oferit
de Hybels ține de copii americani care sunt învățați de mici să privească în ochi interlocutorul, iar copii
africani nu pot privi în ochi un adult deoarece acest lucru este considerat nerespect față de matur) [15,p.
156]. B. Bernstein, continuând această ipoteză, susține că elevii când vin la școală posedă deja coduri
nonverbale distincte care sunt foarte importante pentru integrarea cu succes a copilului în societata
școlară:
 mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale (specialiștii de la
Universitatea din Pelsivania au fotografiat fața la 6 persoane , apoi au făcut 12 compoziții
diferite cu parte stângă și partea dreaptă a feții. În urma la acest experiment, s-a observat că
bucuria, supărarea, tristețea, dezgustul,surpriza, frica se arată mai accentuat pe partea
stângă a feții, la baza acestei se bănuiește că stau emisferile creierului [7,p. 43], deci, se
consideră incorect atunci când oamenii tind să privească partea dreaptă a feței pentru
perceperea mai intensă a emoțiilor.);
 mesajele nonverbale sunt în cea mai mare parte incoștiente (de fiecare dată când omul
comunică cu cineva carei provoacă dezgust, sau tema conversției este neplăcută, corpul
 său, mimica, gestica pot să-l dea de gol, sau atunci când într-o discuție apare un subiect sau
cineva care te jenează, lucru dat se va observa îndată datorită mimicii: fața se înroșește, sau
poate apărea tulburări ale limbajului);
 componentele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor
(privind un om, analizând mimica, gestica lor putem vedea starea lor emoțională fără ca să-
i mai întrebăm).
Făcând un bilanț la cele comunicate mai sus, putem formula funcțiile comunicării nonverbale [15]:
de completare a mesajului transmis pe cale verbală, astfel atunci când vorbim față în față avem
posibilitatea de a transmite mesajul mai eficient decât atunci când vorbim la telefon, sau când mesajul
este audiat de pe o înregistrare. Gesturile, mimica, ochii completează informația transmisă (atunci când
spunem o glumă zâmbim, iar când avem o noutate tristă mimica feții este în concordanță cu aceasta.);
 de accentuare a comunicării verbale – când vrem să tragem atenția la un anumit lucru,
noțiune în timpul unei conversații, fie că accentuăm acest lucru prin gestică sau prin
schimbarea tonului;
 de contrazicere a unor aspecte din comunicarea verbală – atunci când facem observații
cuiva, îl criticăm un zâmbet sau o înfățișare voiasă vine în opoziție cu aspectul negativ al
mesajului transmis pe cale orală, dar totodată această poate să instaureze o atmosferă
relaxantă conversației care poate avea un efect , aparent paradoxal, pozitiv, o critică mai
eficientă în atingerea scopurilor propuse la nivelul persoanei în cauză (dar nu trebuie să
uităm că această funcție este variabilă atunci când canalele de comunicare nonverbală sunt
folosite în exces, poate să introducă confuzie și să facă comunicarea necredibilă);
 de repetare sau reactualizare a comunicării verbale – această funcție oferă posibilitatea
receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în ,,spatele” unei
afirmații;
 de a regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării
verbalizate;
 de substituție a unor aspecte din comunicarea verbală (despre acest aspect vorbim atinci
când comunicarea nonverbală (semne, gesturi) înlocuiește un mesaj verbal: de exemplu
când elevul vrea să răspundă ridică mâna, iar profesoara tot printr-un gest indică acestuia
să vorbească).
Comunicarea nonverbală se poate realiza diferit. Lingviștii propun diverse căi, tipuri, moduri de
comunicare neverbalizată. În practică, distingem multiple tipuri de transmitere a mesajului prin
intermediul comunicării nonerbale, spre exemplu, mișcările trupului se integrează în cinci categorii mari
(după Ekman Paul, Freisen W.C., Saundra Hybels, L. Richard Weaver, Joseph De Vito etc.) [15, 27]:
emblemele (simbolurile) sunt mișcări ale corpului care au traducere directă în cuvinte. Emblemele
pot fi diferite de la o cultură la alta sau aceeași emblemă în diverse societăți culturale pot avea sens diferit
(un exemplu citat de unii autori presupune strângerea palmei în formă de cerc la degetul mare și arătător,
pe când celelalte descrie între degete un unghi de 45 de grade, această emblemă însemnând ,,O.K” la
unele comunități, la altele semnifică ofensă sau nepoliticos; un alt exemplu este semnificația de rămas
bun cu mâna atunci când plecăm; la noi, ducerea unei mâini la urechea dreaptă cu degetul arătător și cel
mare formând un unghi de 90 de grade poate însemna ,,vorbim la telefon” );
ilustratorii sunt cei care accentuiază și dau forța cuvintelor, acestea sunt gesturile. Dacă cineva ne
va întreba de o stradă, pentru a explica mai bine vom arăta cu mânele când îi vom spune cum să meargă și
unde să cotească; când vedem un lucru mai mare ca de obicei și vrem să-i povestim cuiva despre el
întindem mâinele pentru a arăta acest lucru. Dsigur că aceleași explicații se pot face și pe cale verbală, dar
atât emițătorul,cât și receptorul se simt mai securizați astfel;
regularizatorii sunt un ansambu de mișcări ale corpului ( de exemplu, când un profesor dorește să
numească un elev care să răspundă la înrebare, folosește – de cele mai dese ori – atât înclinarea capului,
întinderea mâinii, cât și poziția generală a corpului în acest sens; sau când cineva vrea să întrerupă o
conversație ce nu-l interesează se întoarce puțin câte puțin de la interlocutorul său); regularizatorii la fel
joacă un rol importan la modul în care emițătorul își aranjează mesajul față de receptor (un semn al
acestuia poate însemna: este interesant, continuă, mergi înainte, mai încet, mai tare etc.);
 mișcările corpului arată celorlalți cât de intense ne sunt emoțiile când le expunem, astfel putem
arăta bucuria, furia, supărarea, frica. Interlocutorii pot să interpreteze aceste mișcări și să reacționeze
(atunci când cineva este trist, mișcările corpului: stă puțin încovoiat, fața îngândurată ș.a expun la iveală
sentimentele ce nu ni le-a transmis nimeni pe cale orală);
adaptorii sunt folosițide indivizi atunci când ei se află în situații inconfortabile (spre exemplu,
când o persoană așezată la o masă de discuție își începe a aranja hârtiile, lucrurile din fața sa poate sugera
că dorește mai multă ordine în discuție și că situația în care se află îi este neplăcută).
Cook [28], vorbind despre comuicarea nonverbală, ne prezintă două axe: axa staticului și axa
dinamicului. Axa staticului cuprinde elementele care nu suferă schimbări la o întâlnire cu altă persoană,
iar axa dinamicului ține de elementele care permit schimbări:

Fața(caracteristicile de bază) Îmbrăcămintea sau alte detalii

Static Fizicul Machiajul
Vocea (caracteristicile de bază) Frezura
Orientarea Expresia facială, direcția privirii
Distanța Tonul vocii
Dinamic Postura Ritmul, cantitatea și fluiența
Gsturile, mișcările confuze ale vorbirii și înțelesului
corpului

Alți autori,Baron și Byrne [29,p.38] ne prezintă patru canale bazale în comunicarea nonverbală:
expresiile feții – autorii în acest caz îl citează pe Cicero, care susține că ,,chipul este oglinda
sufletulul”, astfel, oamenii din diferite părți ale lumii au aceleași expresii faciale când vorbim de diferite
emoții: tristețe, bucurie, supărare, furie, frică ș.a. Importanța mimicii feții în comunicarea nonverbală este
dificil de supraestimat. Într-adevăr, conform principiului primatului facial, fața comunică mai multe
informații decât orice alt canal de coportament nonverbal [6, p.97]. Acest principiu are valoare în deosebi
pentru cele trei funcții ale expresii faciale: identitate, atractivitate și emoția. Identitatea ține de fiecare
persoană în parte, de aceea fața este cel mai important indiciu vizual folosit de oameni pentru a se
identifica unii de alții. De aceea pe pozele din casele noastre, pe permisul de conducere, diverse acte
apare fața, și nu altă parte a corpului nostru.
O importanță deosebită expresia facială o are și asupra aspectului atractivității. Deși se consideră
că De gustibus et coloribus non disputambum, există o coerență remarcabilă a elementelor pe care
oamenii le consideră atractive la fețe, atât în cadrul aceleiași culturi, cât și comparativ, între culturi.
Pentru evaluarea atractivității se ține cont de două proprietăți: simetrie și proporționalitate. Simetria se
referă la similaritatea dintre partea stângă și partea dreaptă a feței umane. La majoritatea oamenilor cele
două părți ale feței par asemănătoare, dar ele nu sunt perfect identice. Dar, atât la femei cât și la bărbați,
sunt mai atractive fețele care prezintă o simetrie mai mare. Proporționalitatea se referă la dimensiunile
relative a trăsăturilor faciale ale unie persoane, adică la o față proporțională toate trăsăturile (nasul,
urechile, gura, ochii, sprâncenele, pomeții, barba) au dimensiuni adecvate, nu în sens absolut, ci în raport
cu celelalte.
Ca în cazul simetriei, fețele proporționale sunt mai atractive decât acelea care au o
proporționalitate mai mică. Dar, spre deosebire de simetrie care poate fi evaluată obiectiv,
proporționalitatea feței este evaluată mai subiectiv (cineva crede că nasul îi este prea mare, ca buzele prea
mici și astfel recurg la diverse intervenții chirurgicale sau proceduri cosmetologice ,ce nu sunt absolut
deloc necesare).
După cum am menționat mai sus,comportamentul nonverbal comunică emoții mai eficient decât
comunicarea verbală. Ținând cont de faptul că fața este principalul canal de comunicare nonverbală, este
normal ca aceasta să fie principalul mijloc de comunicare a emoțiilor. Fața noastră ne permite să avem
sute de expresii diferite, pe care le utilizăm pentru a transmite o multitudine de emoții, de la veselie,
surpriză, hotărâre la mânie, teamă, tristețe, dispreț;
,,limbajul” ochilor (contactul vizual) – deși ochii sunt o componentă a feții, pare ciudat ca să-i
studiem aparte ca canal de comunicare nonverbală. Dar, așa cum fața este principalul mod de trensmitere
a mesajului nonverbal, ochii comunică mai mult decât oricare parte a feții – deci, specialiștii consideră
important studiului canalului ocular ca un canal nonverbal separat. Contactul vizual joacă un rol
important în interacțiunea de relaționare. Folosim contactul vizual pentru a semnala atracția față de cineva
sau pentru a deduce că cineva e atras de noi. Îl folosim pentru a convinge pe cineva sau pntru a semnala
că acordăm atenția spuselor celorlalți și că-l înțelegem. Stass și Willis [15, p.45] au efectuat un
experiment în care subiecții trebuiau să aleagă un coleg de lucru dintre două femei, una fiind istruită de
experimentatori să-l privească în mod direct pe subiect, în timp ce cealaltă trebuia să privească în altă
parte atunci când era prezentată subiectului – alegerea subiecților s-a orientat în direcția persoani care i-a
privit direct în timpul prezentării.
Unii cercetători [15,30] susțin ideea conform căreia contactul vizual are patru funcții esențiale.: (1)
regularizează fluxul informațional – spre exemplu, când dorim să încheiem o comunicare proprie, privim
interlocutorul într-un mod în care să-i sugereze că e rândul său; (2) monitorizarea feedback-ul atunci când
comunicăm cu cineva trebuie neapărat să păstrăm contactul vizual pentru că astfel să formează un cadru
propice și mai eficient pentru trensmitere-primire de informație, acest lucru este absolut necesar pentru
profesor, doarece numai astfel se poate realiza un cadru eficient și motivant pentru învățare; (3) exprimă
emoțiile – într-un studiu efectuat de Hess, subiecții trebuiau să privească fotografiile unor femei, fiecare
fotografie fiind executată în două exemplare: un exemplar era lăsat așa cum era, iar în celeălat, pupilele
erau retușate, părând mărite; subiecților li se cerea o estimaredin perspectiva atractivității, cercetătorul
observând că persoana din fotografia retușată trecea ca fiind mai atrăgătoare decât perechea ei (în general,
pupilele au o valoare comunicativă aparte.Pupilele controlează câtă lumină intră în ochi, de aceea ele își
modifică mereu dimensiunea: în medii întunecoase se dilată pentru a recepta toată lumina posibilă, în
medii mai luminoase , se contractă sau devin mai mici, pentru a evita surplusul de lumină. Totuși,
specialiștii în comunicare cosnsideră înteresant faptul că pupilele se dilată și când privim o persoană pe
care o considerăm atrăgătoare din punc de vedere fizic, și când simțim orice fel de incitare, fie că este o
reacție pozitivă, de exemplu entuziasmul sau excitația sexuală, fie o reacție negativă, de exemplu
anxietatea sau teama. Prin urmare, dacă urmărim cum reacționează pupilele unei persoane ca reacție la
diferite situații sociale sau la parteneri conversaționali, putem primi informație despre interesele sale și
nivelul său de incitare. ); (4) indică natura relațiilor umane – prin felul cum o persoană o privește pe alta
putem vedea ce relații,sentimente față de peroana dată, sau atunci când sunt situații sociale mai neplăcute,
schimpul de priviri poate degaja situația în cauză.
Funcțiile ce țin de limbajul vizual enumerate mai sus au o importanță majoră și în cadrul
educațional. La rândul său, Joseph DeVito [27,p. 38] identifică patru funcții ale ochilor: căutara
feedback-ului (ne dorim să știm ce reacție are celălalt la ceea ce am spus); informarea celorlați că este
deschis canalul de comunicare și deci pot să vorbesc (atunci când punem o întrebare copiilor și ne oprim
cu ochii asupra unuia dintre aceștia); indicarea naturii relațiilor interpersonale (spre exemplu,prezentarea
relațiilor prin comportamentul vizual dominant – un individ poate face aceasta prin menținerea unui nivel
ridicat de contact vizual atunci când vorbeșt el și a unui nivel scăzut de contact vizual atunci când îl
ascultă pe celălalt); compensarea privind creșterea distanței (spre exemplu, două persoane care se află la o
petrecere, în colțuri opuse, dar micșorează distanța printr-un schimb frecvent de priviri) ;
,,limbajul” trupului (gesturi, mișcări, poziții) – reprezintă o sursă foarte importantă în transmiterea
mesajului sau pentru ,,citirea” informației despre o perosană. Scheflen [28, p.75]propune trei dimensiuni
ale limbajului: punctele sunt reprezentate de schimbări ale mișcării capului, expresia facială și mișcările
mâinilor, pozițiile sunt reprezentate de schimbarea posturii în timpul conversației,iarprezentarea include
întregul comportament nonverbal, cuprizând intrarea și plecarea din sala de discuții. Putem dimensiona
aceste trei segmente ale comunicării nonverbale acordându-le la ceea ce Moore denumește ,,mișcarea”
profesorului,elemnt de captare și stabilizare a intereselor instructiv-educative la elevi/studenți; astfel,
,,mișcarea profesorului în cadrul clasei poate sprijini sau, dimpotrivă, împiedica procesul de comunicare.
Mișcarea către cursantul care vorbește poate, spre exemplu, să transmită implicare și interesul, pe când
mișcarea de îndepărtare de la respectivul cursant poate comunica pierderea sau lipsa interesului. Mișcările
profesorului pot astfel să dezvolte adesea și să optimizeze interacțiunea. Într-adevăr, mișcarea
profesorului sub toate aspectele sale, în diferitele arii ale clasei, poate sprijini studenții în menținerea
atenției cadrului didactic” [31]. Acest element poate fi interpretat și din perspectiva ecoului pozițional
(adică o persoană care ascultă pe altă tinde să emită, într-o anumită măsură și în manieră specifică, poziția
celui care comunică); când acest ecou pozițional există, putem sesiza un interes aparte pentru ascultare,
când ecoul pozițional lipsește , putem consemna o indiferență față de cele comunicate. Totuși, nu putem
să spunem că toate acestea în practică au o veridicitate absolută, dar ele trebuie interpretate în context și
sistemic (spre exempu, un elev, student care stă cu mâinele încrucișate pe piept poate sugera o poziție de
închidere față de interlocutor, dar poate să fie pur și simplu frig în sală).
Felul cum mergem, cum gesticulăm când comunicăm poate să comunice diverse informații: că
suntem triști, mândri, obosiți, enervați ș.a. Unii specialiști au clasificat toate gesturile în câteva grupe [6]:
Gesturile-emblemă sunt acelea care pot fi direct traduseîn cuvinte. Printre exemple se poate
enumera făcutul din mână ,,salut” sau ,,la revedere” și întinderea palmei desfăcute, însemnând ,,stop”.
Gesturile ilustrative sunt gesturile ce însoțesc un mesaj verbal, clarificându-l. Când vorbim despre
un lucru mare, sau mic, despre un pește spre exemplu, desfacem mâinile în părți pentru a clarifica ce
anume am spus, și anume dimensiunea.
Manifestările afective sunt gesturi care comunică emoțiile sau afecțiunea. Unii oameni își pocnesc
degetele când sunt nervoși, alții când sunt surprinși își acoperă gura cu mâinile. Acestea sunt manifestări
afective, deoarece coincid cu emoții.
Gesturile de reglaj sunt gesturile care controlează fluxul conversației. Un gest de reglaj este de
exemplu într-un grup care comunică atunci când cineva vrea să vorbească ridicâ mâna. Astfel de gesturi
reglează procesul comunicării, cine anume vorbește și când.
Gesturile adaptoare sunt folosite pentru a satisface o necesitate personală, de exemplu, scărpinatul
sau îndepărtatul scamelor de pe cămașă. Când efectuăm aceste comportamente pentru noi înșine, le
numim gesturi autoadaptoare.
Contactul fizic. Simțul tactil, este primul simț care se dezvoltă, dintre cele cinci simțuri. Chiar
înainte ca un copil să poată vedea, auzi, gusta sau mirosi, pielea lui poate reacționa la stimulii din mediu.
Simțul tactil este singurul simț fără care nu putem supravețui.
Haptica este domeniul care studiază modul în care folosim simțul tactil pentru a comunica. Din
această perspectivă, sunt cinci domenii unde atingerea joacă un rol important în comunicare: afecțiunea,
îngrijire, putere și control, agresiune și ritual [6].
Atingerea afectuoasă – comunicarea afecțiunii este una dintre cele mai importante funcții ale
atingerii. Îmbrățișarea, sărutarea și ținerea de minte comunică dragoste, intimitate, dăruire și siguranță.
Atingerea afectuoasă contribuie la bunăstarea noastră fizică și mintală. Copii îmbrățișați în mod regulat au
o dezvoltare fizică mai rapidă decât cei care nu sunt îmbrățișați, iar persoanele care primesc atingeri pe
parcursul unor evenimente stresante manifestă un nivel mai scăzut de stres decât cele care nu primesc
atingeri.
Atingerile cu rol de îngrijire – aceste atingeri le primim mai des decât ne putem gândi. Când vă
tundeți, când vă duceți la dentist, când sunteți la medic, când schimbați scutecul al copil ... Toatea acestea
reprezintă atingeri cu rol de îngrijire, deoarece sunt efectuate în procesul acordării unui anumit tip de
îngrijire.
Atingerile asociate cu putere și control – uneori, atingerile sunt folosite pentru a exercita putere
asupra comportamentului altor persoane. Ocazional, îi atingem pe oameni doar pentru a le sugera un
anumit comportament, ca în cazul în care gazda unei petreceri își pune o mână pe spatele unui musafir
pentru a-l conduce într-o anumită direcție. În alte cazuri, atingem oamenii pentru a-i proteja, limitându-le
mișcările, de exemplu, când o asistentă medicală ține de braț un pacient în vârstă pentru a-l ajuta să
meargă fără să cadă. Aceste comportamente implică un anumit nivel de control, au o inteție amicală, de
sprijin. Dar sunt și situații când atingerile au rol de a controla comportamentul împotriva voinței omului.
Acest tip de atingere poate constitui o exercitare legitimă a puterii, ca, de exemplu, atunci când niște
polițiști imoblizează un infractor.
Atingerile agresive – comportamentele efectuate pentru a săvârși un rău fizic – de exemplu,
lovirea, împingerea, lovirea cu piciorul, pălmuirea și înjunghierea – sunt forme ale atingerii agresive.
Folosirea atingerilor agresive cu scopul de a face rău altora constituie aproape întodeauna un act
infracțional.
 Atingerile ritualice – unele atingeri sunt ritualice, adică le efectuăm în cadrul unui obicei sau al
unie tradiții, de exemplu strângerea de mână atunci când ne întâlnim cu cineva, sau săruturile pe obraz.
Contactul fizic poate să exprime un avantaj extrem de larg de factori care conduc la afecțiune,
dependență, agresivitate, dominanță, ură etc. în interelaționările personale cu care venim în contact,
definind statusul acestora. Dar totodată, în tabelul oferită de Cook mai sus, alte caracteristice exterioare
limbajului trupului pot să facăparte integrantă din comunicarea nonverbală susținută de această formă. În
cazul dat vorbim despre îmbrăcăminte, machiaj, parfumul folosit ș.a. Spre exemplu, la o întânlnire de
afacere o să optăm pentru îmbrăcăminte oficială, cât mai puțin machiaj, iar când ne întâlnim cu prietenii
la distracții și hainele, și machiajul vor fi absolut diferite. Mai mult, unii autori extind această arie a
nonverbalului la toate lucrurile care vă reprezintă într-un fel: astfel,și mobila pe care o aveți în casă, ca și
aranjamentul acestia pot fi considerate mesaje nonverbale. Din punct de vedere interacțional, unii
cercetători remarcă faptul că avem o aranjare a mobilei pe două dimensiuni: cea care încurajează
interacțiunea de grup (numită sociopetală – cum ar fi aranjarea unor scaune confortabile în cerc) și cea
care discurajează o astfel de interacțiune (numită sociofugală - este vizibilă în aranjarea băncilor într-o
clasă, comunicarea este în direcția profesorului, și nu între elevi) [32, p.89].
Unele cercetări au inclus în aria nonverbalului și oferirea unor daruri; astfel, așa cum susține
DeVito când oferim un cadou, uneori sugerăm ceva: de exemplu părinții care oferă în dar copiilor cărți
lesugerează să fie mai studioși.
Moore [31, p.64] adaugă la cele de mai sus și un limbaj al timpului, și anume pauzale în
comunicaere, inclus tot în rândul comunicării nonverbale; spre exemplu, pauzele sau tăcerea reprezintă
astfel de modalități de utilizare a timpului în comunicare. De obicei,oamenii consideră pauzele în
comunicare ca fiind dăunătoare (pot arăta că vorbitorul nu stăpânește suficient subiectul), dar, de fapt,
trebuie să folosim adaptat pauzele în vorbire, deoarece acestea dau șansa atât emițătorului, cât și
receptorului să se gândească la mesajul transmis, și, astfel, impactul acestuia din urmă este mai mare. De
altfel, conform cercetărilor actuale, aria comunicării nonverbale pare să fie într-o continuă extindere: ,, S-
ar putea să fim nevoiți a lua în considerație și mesajele care adesea nu sunt așa de ușor de identificat și
care includ obiceiuri, ritualuri, vestimentație, clădiri, grădini, gesturi, steaguri, monede, spectacole, genuri
și forme culturale și multe altele.” [20, p.17].
Comunicarea nonverbală definește un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interelaționărilor
didactice și, de altfel, trebuie observat nu numai că nu poate fi despărțită de comunicarea didactică în
general, ci că și locul său tinde să fie unul din ce în ce mai important. În același timp, legătura dintre
comunicarea verbală și cea nonverbală este mult mai profundă decât pare la o primă vedere: să luăm,spre
exemplu, incidența contextului asupra comunicării nonverbale. Aici pot fi găsite foarte multe exemple
care pot susține importanța contextului în comunicarea nonverbală (privitul în ochi a unei persoane
frumoase,într-un transport public sau la o masă cu jocuri de noroc, diferă complet din cauza contextelor
diferite).
Vom prezenta aici sistemul Charles Galloway, privind comportamentul nonverbal în clasă [33,
p.345], care se constituie într-un instrument util, la îndemâna fiecărui cadru didactic, în observarea
propriului comportament nonverbal și, mai ales, a rezultatelor acestuia, a modului în care influențează
implicarea și dezvoltarea interesului elevilor și, în ultima instanță, performanța școlară.

I Congruient
nfluența Comportamentul nonverbal este
directă în cocncordanță cu cel verbal, nu există
mesaje ,,mixte”, limbajul trupului
demonstrează un nivel echivalent cu
sentimentele.
Instrumental
Profesorul utilizează ideile
elevilor, nonverbalul este consistent
încurajat.
Incongruient.
Comportamentul nonverbal îl
contrazice pe cel verbal; spre exemplu,
profesorul zâmbește când este supărat.
Limbajul trupului este supracontrolat.
Sentimentele sunt arareori arătate.
2.Superficială
Comportamentul nonverbal al
profesorului nu indică un interes autentic
pentru ideile elevilor (spre exemplu,
plictiseala în expresia facială).
 Personal
Profesorul menține contactul
vizual față în față, fiind ,,conectat” cu
întreaga clasă și menținând o distanță
,,psihologică” confortabilă.
Senzitiv
Tonul, ritmul vorbirii sunt
I proiectate pentru a menține interesul
nfluența elevilor.
indirectă Implicat
Comportamentul nonverbal
încurajează participarea elevilor în
clarificarea direcțiilor și regulilor.
Stabil
Comportamentul nonverbal este
concordat cu un limbaj ferm în
controlarea conduitelor negative.
3.Impersonal
Profesorul evită contactul vizual;
spre exemplu, vorbește cu ochii în podea
sau menține o distanță excesivă.
4.Nesenzitiv
Profesorul ,,zumzăie” pas cu pas,
cu mici variații în ton și păstrând un
paravan la replicile elevilor.
5.Îndepărtat/neimplicat
Comportamentul nonverbal
replică elevilor pentru a evita
participarea.
6.Sever
Comportamentul nonverbal este
sever, agresiv, încercând să intimideze
elevii

În comunicarea nonverbală un rol aparte are spațiul și timpul. Majoritatea cercetărilor vorbesc
despre perceperea spațiului ca teritoriu; teritoriul reprezintă un spațiu în care considerăm – în mod
temporar sau permanent – că se cuvine să stăm. Spre exemplu, teritoriul unui elev în clasă îl reprezzintă
banca în care stă de obicei; astfel, elevul se va supăra dacă , venind în clasă, va găsi pe cineva așezat ,,în
locul lui”.
Spațiul.Joseph DeVito [27,p. 102] distinge trei tipuri majore de încălcare a teritorilului, încălcare
care nu numai că va condiționa comunicarea viitoare, dar ea este însăși un act de comunicare: violarea
teritoriului (când cineva intră într-un teritoriu fără a avea permisiunea de a intra – un coleg care intră în
biroul nostru fără să ne ceară voie); invazia (presupune nu doar violarea unui teritoriu, ci și producerea
unor schimbări prin aceasta – părinții care intră în camera copilului și îi fac curat în lucruri) și
contaminarea (atunci când cineva formează ceva într-o camera în care se mai află și alte personae, fără a
avea permisiunea acestora).
Nu doar teritoriile condiționează modul în care comunicăm. Într-un fel,un tip de teritorii îl purtăm
tot timpul cu noi : este vorba despre o anumită distanță în interiorul căreia ne simțim mai confortabil
atunci când interacționăm cu o anumită persoană. Creatorul proxemicii Edward T. Hall, a observat că
există o diferență între distanța intima (0-0,5 m), distanța persoanală (1-1,5 m), distanța socială (1,5-4 m)
și distanța publică (aproximativ 4 m), distanțe pe care oamenii le definesc în funcție de prezența
interlocutorului.
S. Russo [34,p. 87] a inițiat un experiment în care a inteționat observarea spațiului personal: într-o
bibliotecă, o colegă a experimentatorului a pătruns deliberat în spațiual personal al altor cititori (se așeza
fie în fața unui cititor când erau multe alte locuri libere, fie foarte aproape de acesta, apropiindu-și scaunul
la aproximativ 30 de centimetri). Concluziile experimentului au specificat că 70% dintre studenții vizați s-
au îndepărtat într-o jumătate de oră, alții și-au schimbat poziția în direcția opusă, iar alții au adoptat un
contact vizual opus. Totuși, cu toate că cei vizați de experiment încercau în mod evident o stare de
discomfort, doar un student din opt i-a cerut colegei experimentatorului să plece.
Observarea distanțelor folosite poate indica tipul și intesitatea relaționării dintre o persoană și
altele. Astfel, faptul că un director rămâne după biroul său în momentul în care vă invită să comunicați ce
aveți de spus presupune mai degrabă o distanță formală, pe când faptul de a vă invita la o discuție în două
fotolii poate arăta mai degrabă o discuție partenerială. Cu cât cunoaștem mai bine o persoană, cu atât ne
permitem să vorbim într-un spațiu mai personalizat. Joseph DeVito [27, p. 104] vorbește despre mai
multe elemente care dezvoltă influența asupra spațiului ca act de comunicare:
Statusul – persoanele care au statusuri egale mențin, de obicei, o distanță mai mica între ele decât
persoanele care au statusuri inegale.
 Cultura – spațiul folosit de interlocutori diferă de la o cultură la alta. În literatura de specialitate
este cunoscut un aspect intitulat ,,dansul diplomatic”, fenomen care se explică influiența exercitată de
cultură asupra spațiului [7, p.78]. Mai precis, dacă doi oameni aparținând unor culturi diferite se întâlnesc,
spre exemplu un englez care este obișnuit să păstreze un spațiu mai extins între el și o altă persoană: un
latin sau un arab (pentru care spațiaul dintre personae este redus), s-a observat că latinul/arabul tinde să se
apropie de engelz, pe când englezul se mută insesizabil cu un pas în urmă.
Contextul – de obicei, cu cât spațiul general în care se situează două persoane este mai mare, cu
atât distanța dintre ele poate fi mai redusă și invers (de exemplu, două persoane care se întâlnesc pe stradă
au spațiu între ele mai mic decât atunci când se vor întâni într-un apartament).
Natura problemei discutate – este de la sine înțeles că dacă discutăm probleme personale, distanța
dintre interlocutori va fi mai mică față de o discuție de interes general.
Sexul și vârsta – cercetările arată că, de obicei, femeile mențin o distanță mai mica una față de alta
în comparație cu bărbații, iar distanța dintre două persoane de sex opus este mai mare; copii stau mai
aproape unul de altul față de aduță.
Evaluarea negative și pozitivă – dacă doi oameni se percep negative, de obicei, distanța este mai
mare, iar dacă se percep pozitiv distanța dintre ei scade.
T.K. Gamble și M. Gamble [35, p.63] vorbesc despre trei tipuri de spațiu: informal - care
presupune un spațiu foarte mobil, deci ne permite să ținem la distanță sau nu persoanele cu care
conversăm; semifix - acesta creează o distanță anumită (acest tip de spațiu ține mai mult de diverse
localuri și presupune modul în care este aranjată mobile, de exemplu într-un restaurant scaunele sunt
aranjate față în față, pentru ca oamenii să poate conversa; scaunele de la aeroport, gara de așteptere sunt
aranjate linear deoarece înteracțiunea este mai puțin posibilă, oamenii sunt doar în trecere și este puțin
posibil ca ei să se cunoască și să converseze ); spațiul fix constă în obiecte reale, permanente, care
formează mediul nostrum înconjurător (pereți, uși, străzi etc.).

Timpul. Acest aspect al comunicării este întruchipat de comunicarea temporală (cronemics) ce este
centrată pe utilizarea timpului – cum îl organizăm, cum reacționăm la el etc.[7,p. 81]. Dacă să vorbim
despre importanța timpului atunci când comunicăm ceva, trebuie să ne gândim la timpul pe care îl alegem
la o întâlnire: pe cel fixat din timp, mai devreme decât timpul stabilit sau să întârzâiem. Evident că o să
alegem să venim la timpul stabilit din prealabil, deci optăm pentru punctualitate. Punctualitatea este o
formă importantă de comunicare prin timp. O metaforă este întâlnită des în managimentul timpului : se
zice că o persoană care a întârziat la o întâlnire doar cu 5 minute și-l așteaptă zece oameni, aceasta
înseamnă că fiecare persoană așteptându-l, a pierdut câte 5 minute, ceea ce înseamnă că, prin însumarea
lor, a risipit de fapt 50 de minute din timpul stabilit muncii.
O altă formă de comunicare este timpul potrivit: el este reprezentat de legătura dintre timp și
activitatea socială (este permis să telefonezi o persoană între orele 9 și 21), dintre timp și status (un
prieten, o rudă se permit să fie sunate și la ora 22, nu și directorul de la serviciu), dintre timp și situație
(nu putem să sunăm un prieten nici între orele 9 - 21 dacă el este la serviciu sau la o festivitate
importantă) etc.
Conform lui Joseph DeVito [27,p. 110] , putem privi timpul din trei perspective: timpul biologic,
cultural și psihologic.
Timpul biologic, după unele cercătări, are un rol important asupra bioritmului nostru. Acesta se
bazează pe un număr de trei cicluri (fizic, emoțional și intelectual), fiecare din acestea cunoscând valori
de maxim în prima jumătate a intervalului propriu și de minim în cea de-a doua jumătate. Ciclul fizic este
definit de putere, de energie, coordonare și rezistență de boli, fiind presupus de intervalul a 23 de zile.
Ciclul emotional se referă la balanța dintre optimism și pesimism, fiind definit de intervalul a 28 de zile.
Ciclul intelectual se referă la abilitățile și activitățile de natură cognitivă și se regăsește pe intervalul a 33
de zile.
Timpul cultural se dezvoltă, la rândul său, pe tei niveluri: timpul tehnic (precis, științific); timpul
formal (se referă la maniera în care cultura definește și dezvoltă timpul – spre exemplu, în cultura noastră
folosim secundele, minutele, orele etc.) și timpul informal (se referă la folosirea – diferită de la om la om
– a termenilor legați de timp: totdeauna, imedit, în curând, chiar acum, etc.).
 Timpul psihologic se referă la importanța pe care o acordăm trecutului, prezentului sau viitorului.
Cercetătorii au arătat că modul de a comunica și de a se dezvolta personal și profesional diferă la
persoanele centrate pe trecut față de persoanele centrate pe prezent sau persoanele centrate pe viitor.
În spațiul cotidian, putem să ne situăm într-o arie extreme de largă de utilizări ale timpului.
Totuși, deoarece timpuleste limitat, trebuie să dezvoltăm o structurare și folosire eficientă a acestuia (ceea
ce și se intitulează managimentul timpului). Cucoș [36, p.56] găsește utile opt abordări în acest sens:
1.abordarea de tip ,,ordonează-te!” pune accentul pe eliminarea haosului și dezordinii care ne înconjoară;
2.abor-darea de tip ,,războinic” presupune ca timpul personal trebui protejat; pentru a nu deveni sclavul
timpului, trebuie să folosești o gamă largă de tehnici prin care să te aperi de presiunea acestuia;
3.abordarea centrată pe scop supune timpul unei planificări riguraose în perspectiva țintelor (pe termen
scurt, mediu și lung) pe care ni le propunem; 4.abordarea de tip ,,ABC” urmărește stabilirea priorităților și
rezolvarea problemei ținând seama de o astfel de ierarhie; 5.abordarea centrată pe o tehnologie ,,magică”
instituie folosirea unui instrument (de la agendă la computer) pentru a cunoaște și stăpâni propriul timp;
6.abordarea de tip ,,101” presupune însușirea unor deprinderi de a comunica temporal (utilizarea
planificărilor, priorităților a listelor de obiective, resurse etc.); 7.abordarea ,,lasă-te purtat de val!”
presupune cunoașterea și asumarea ritmului natural al vieții, spontanietatea ritmurilor proprii fiind cea
care conduce timpul de care dispunem și 8. abordarea de tip ,,recuperare” urmărește să identifice și să
elimine elementele care nu ne îngăduie să avem un managiment eficient al timpului.
Analizând aceste abordări, intervine o singură întrebare: Oare noi ne organizăm timpul de
comunicare eficient? Alex MacKenzie [35, p.28] identifică o listă de bariere pentru o utilizare eficientă a
timpului:
încercarea a prea multor lucruri (pornirea prea multor proiecte simultan);
estimarea nerealistă a timpului (a nu realiza cât timp ne va lua un anumit proiect);
amânare (a lăsa pe mai târziu, și mai târziu...);
permiterea a prea multor întreruperi (vă lăsați distrași de telefoane, prieteni, mass-media).

Unii cercătători includ între comunicarea verbală și comunicarea nonverbală și metacomunicarea.

Metacomunicarea reprezintă apariția unor implicații ale mesajului care nu pot fi direct atribuite
înțelesului cuvintelor sau modului cum au fost ele spuse. Moore ne oferă în acest sens următorul exemplu
: ,, Puteți cere unui elev să vă viziteze după ore pentru a discuta despre un subiect apărut în timpul orelor
de curs, când în realitate doriți să discutați despre notele proaste pe care acesta le-a luat în ultima vreme”
[32, p.30]. Metacomunicarea se referă mai degrabă la un nivel sugerat decât la unul clar, direct; astfel
elevii/studenții trebuie să distingă comunicarea pe intervalul a trei paliere: ceea ce a fost spus, cum a fost
spus și de ce (nivelul în care apare comunicarea).
Constantin Cucoș precizează că, ,,la limită, numai ceea ce se ascunde merită să fie cunoscut și
transmis! Ne-spusul dobândește un statut semiotic privegeliat. Această posibilitate (benefică, credem)
este dată de capacitatea de transcedere a limbii, de miraculoasa ei putere” [37,p. 69].
Hybels și Weaver vorbesc despre metacomunicare atunci când înțelesul apare în spatele
cuvintelor; pentru cei doi autori, apariția metacomunicării este identificabilă pe trei niveluri: 1) ce a spus
vorbitorul; 2) ce a intenționat vorbitorul să transmită și 3) ce crede ascultătorul că a spus vorbitorul
[15,p.99]. Dacă înțelesul nu se păstrează constant pe intervalul celor trei nivele, avem de-a face cu un
proces de metacomunicare. Tot în lucrarea lui Hybes și Weaver se vorbește despre un inventar al
mesajelor metacomunicționale, dintre care reținem: ,,Sună-mă” poate însemna, spre exemplu ,,Nu mă
plictisi acum, vorbim mai târziu!”; ,,Te sun eu” poate însemna ,,Nu mă suna tu”, expresia ,,Nu vreau să
spun decât / În realitate am vrut să spun” poate însemna ,,Am să te insult acum”. La exemplele de mai sus
putem adăuga multe altele, întâlnite în practica de zi cu zi: ,,Apreciezi asta, dar...” poate însemna ,,Nu
apreciez asta”; ,, Sincer îți spun ” se poate treduce ,,Te mint”; ,,Vă răpesc doar cinci minute” ascunde
,,Am de gând să stau cel puțin o jumătate de oră”; ,, O să încerc” poate însemna ,,Nu voi reuși”; ,, După
umila mea părere” ascunde ,, Privește cât de deștept sunt” etc. Este evident că e deosebit de dificil să
deslușim un mesaj direct de sensul lui metacomunicațional. Aceasta mai ales pentru că, așa cum afirmă
DeVito , ,,orice comportament verbal sau, la fel de bine, nonverbal poate fi metacomunicațional” [27,
p.142].
 A.Cardon consideră că acțiunea de metacomunicare este un ,,joc” manipulativ de care sunt
coresponsabili ambii parteneri [38, p.44]. Dacă, spre exemplu, clientul unei companii își exprimă dorința
de a avea un produs ,,cât mai curând posibil”, el riscă să aibă surprize. Astfel, dacă clientul s-ar putea
gândi implicit că este vorba despre un termen de o săptămână, furnizorul său și-ar putea spune ,, luna
viitoare, cel mai devreme”. Pentru fiecare, ,,cât mai curând posibil” are o altă semnificație, ceea ce poate
conduce la o stare conflictuală. Dezavantajele metacomunicării sunt evidențiate de traseul deteriorării
relației de comunicare dintre cei doi protagoniști (există patru etape care au acest rezultat, proces denumit
,,formula K”): (1) cei doi protagoniști stabilesc un contract care conține o parte implicită (aceasta poate
deveni o zonă posibilă de eroare); (2) comiterea erorii (clientul primește alt produs decât cel așteptat –
nerespectarea conținutului – sau, nu îl primește la data sperată – nerespectarea termenului), momentul în
care clientul se simte înșelat fără să țină cont că, prin metacomunicare, a fost coresponsabil de această
eroare; (3) dubla devalorizare (clientul se va întâlni cu furnizorul și îi va exprima mulțumirea sa, iar
furnizorul va reacționa similar față de client); (4) beneficiul negativ (fiecare protagonist nutrește în el un
sentiment negativ, deoarece simte că are și el o parte de responsabilitate față de problema în cauză)[38].
De altfel, știm că metacomunicarea este guvernată de principiile comunității de comunicare (așa
cum se prezintă ea în etnografia comunicării); dezvoltarea conceptului de comunitate, care nu este una a
celor care au în comun aceeași limbă, ci a celor care au în comun reguli ce guvernează derularea și
interpreta-rea schimbului comunicațional, poate conduce la diminuarea fenomenului metacomunicațional.
Comunicarea nonverbală deci are o pondere mult mai mare ca comunicarea verbală. Chiar și
atunci când nu vrem să comunicăm cu cineva, să divulgăm un secret, datorită elementelor ce constituie
comunicarea nonverbală interlocutorul nostru, fiind foarte atent, poate sesiza ce ne frământă. Credem că
un om care tinde la ceva mai mult în viața sa trebuie să cunoască ceea ce se numește comunicare
nonverbală pentru a-și asigura un succes garantat.
 Bibliografie
1. Palii, Alexei, Cultura comunicării, Ediția a III-a, completată, Editura Epigraf, Chișinău, 2002.
2. Coșeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Editura Echinocțiu, Cluj, 1995.
3. Stanton, Nicki, Comunicarea, Ediție revăzută, Editura Știință și Tehnică, Iași, 1995.
4. Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică, Ediția a II-a, Editura Științifică, București, 1965.
5. Șoițu, Laurențiu; Gârleanu, Daniela; Lupușoru, Daniela; Lupașcu, Lăcrimioara; Șoitu, Conțiu,
Comunicare și educație, Editura Spiru Haret, Iași, 1996.
6. Floyd, Kory, Comunicarea interpersonală, Editura Polirom, Iași, 2013.
7. Pânișoara, Ovidiu-Ion, Comunicarea eficientă, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom,
Iași, 2004.
8. Cotenu, Ion; Seche, Luiza; Seche, Mircea; DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Academia
Română, Institutul de Lingvistică ,, Iorgu Iordan”.
9. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția I, Biserica Ortodoxă din Moldova, Chișinău, 2004.
10. Vanț ,Felicia, art. Probleme de limbă și gândire la filozofii stoici, din Limbă și Literatură, 1960.
11. Jespersen, Otto, Progress in language, London – New-York, 1894.
12. Engels, Fredric, Dialectica Naturii, Editur Polirom, București, 1959.
13. Hațegan, Carolina, Limbaj şi comunicare – abordare interdisciplinară, lucrare, Cluj-Napoca.
14. Stancovici, V., Logica limbajelor, Editura Științifică, București, 1972.
15. Hybels, S.; Weaver, Robert, Comunicating Effectively, Random Hause, New York, 1986.
16. Simonet, R., Comment reussir un expose oral, Edition Dunod, Paris, 2000.
17. Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie, Editura Litera Internațională, Chișinău, 2000.
18. Pânișoara,Ovidiu-Ion, Schimbarea suporturilor educaționale – caricatură educațională, Editura
Constantin Brâncuși, Târgu-Jiu, 1997.
19. Negreț-Dobridor, I., Accelerarea psihogenezei – puterea educației asupra naturii umane, Editura
Aramis, București, 2001.
20. McQail, D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999.
21. Mucchielli A., Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom, Iași, 2002.
22. Irimia,Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986.
23. Eminescu ,Mihai, Despre locuțiuni, în vol. Mihai Eminescu despre cultură și artă, Editura Junimea,
Iași, 1970.
24. Piaget, J., Inhelder, B., (1971). Psihologia copilului, EDP, Bucureşti.
25. XXX, (1988). Teorii ale limbajului. Teorii ale învǎţǎrii. Dezbaterea dintre N. Chomsky şi J. Piaget,
Editura Politicǎ, Bucureşti
26. Tonoiu, Vasile, Omul Dialogal, Editura FundațieiCulturale Române, București, 1995.
27. DeVito, J., Human Communication, The Basic Course, Harper & Row, Inc., New York, 1988.
28. Cross, C.P., Interviewing and Communication in Social Work, Routledge & Kegan Paul, Londra,
1974.
29. Baron, R.; Byrne, D.:Social Psychology – Understand Human Interaction, Allyn and Bacon Inc.,
New York, 1987.
30. Roberts, K.; Hunt D., Organizational Behavior, PWS-Kent Publishing Company, New York, 1991.
31. Moore, K.D., Secondary Instryctional Methodos, WCB Brown & Benchmark, Madison, 1994.
32. Brilhart J.K; Galances, G.J., Effective group discussion, WCB Brown & Benchmark, Madison, 1995.
33. Sprinthal, N.A.; Sprinthal, R.C.; Oja, S.N.,Educational psychology – a developmental, McGraw-Hill,
Inc., New York, 1994.
34. Hayes, N.; Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura AlL, București, 2003.
35. Gamble, T.K.; Gamble M., Communication Works, McGraw-Hill, New York, 1993.
36. Cucoș, Constantin, Timp și temporalitate în educație, Elemente pentru un managiment al timpului
școlar, Editura Polirom, Iași, 2002.
37. Cucoș, Constantin, Minciună, contrafacere, simulare – o abordare psihopedagogică, Editura
Polirom, Iași, 1997.
38. Cardon, A., Jocurile manipulării, Editura Codecs, București, 2002.