Ipoteza paleoastronautică, respectabilă (II): Victor Kernbach (1923-

1995)
Publicat: 19 Aprilie 2016

În acest episod, să redescoperim o carte (poate, chiar cartea) de referință pentru

paleoastronautică, scrisă de un autor român: Enigmele miturilor astrale, a lui Victor
Kernbach.
Sunt rare situațiile în care teorii neconforme cu preistoria ”liniștită” a
umanității sunt expuse argumentat de autori cu pregătire profesională
nedisputabilă. Astfel, trecutul fabulos al umanității, implicând chiar originea
acesteia, și mai devreme în timp, originea sistemului solar, a Pământului și a vieții
pe Pământ, sunt puse în discuție în chei prea puțin ”ortodoxe” în aprecierile
conformiste.
Foarte pe scurt – mituri și izvoare istorice esențiale, incontestabile,
reinterpretate, ar indica prezența pe Terra, în trecutul îndepărtat conform măsurii
umane, a unor civilizații evoluate, capabile de remarcabile realizări tehnice, inclusiv
zborul atmosferic și spațial.
Victor Kernbach, care a fost un cercetător și cunoscător în profunzime a
resurselor mitologice ale umanității, a observat că ”pentru unii cercetători, mitul
era invenție epică sau alegorie, sau pur si simplu literatură, pentru alții nu era
decât transmiterea memorială a faptelor protoistorice asa cum s-au condensat
empiric în conștiinta primordială”. Adept, desigur, al ultimei categorii, Victor
Kernbach refuză varianta mitului ca invenție din nimic a vreunui ”vrăjitor paleolitic
sau chiar preot arhaic”.
Interesantă este și privirea dilemelor abordării credibile a miturilor din
perspectiva grupurilor ideologice. În mod remarcabil, toate curentele reprezentative
au refuzat - și refuză, încă! - dar din motive diferite, indiciile solide, dacă nu chiar
dovezile care sprijină ipoteza paleoastronautică. A avut loc, susține Victor
Kernbach, manipularea mitului în scopuri politice.
Astfel, materialiștii atei ai secolelor XIX-XX s-au străduit să ofere explicații
bazate pe atitudinea primitivilor față de forțele naturii, urmată de personificări
îmbogățite de imaginație. Orice, în afara recunoașterii existenței, în protoistorie, a
unor zei veniți din cer – ființe descrise în toate mitologiile, dar care ar fi încurcat
iremediabil ideologia estică, atee. Este de notat că, în lipsa cunoștințelor, inclusiv
tehnice, pasul identificării ”zeilor” cu personaje aparținând unor civilizații avansate
nu a putut fi făcut, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Chiar și în plină
perioadă spațială, când reinterpretarea ”tehnologică” a miturilor ar fi servit
materialismul, a prevalat decizia libertății de expresie paleoastronautică, dar nu
până la includerea acesteia în vreun curent principal științific sau ideologic. Este
remarcabilă, și ar merita o discuție separată, probabila decizie a coabitării politicului
cu instituțiile de cult religios, chiar și în perioadele de maximă presiune ideologică!
Șansa lovirii, poate iremediabile, a religiei cu ”muniția paleoastronautică” și armele
propagandei totalitare nu a fost fructificată; dintr-un motiv sau altul, nici revoluția
socialistă – și de altfel, nici vreo altă revoluție – nu a mers până la rescrierea
protoistoriei.
Revenind la Enigmele miturilor astrale, parcurgem, între altele, interesantul
subcapitol dedicat calendarelor rituale străvechi; patru dintre acestea – egiptean,
asirian, indian și mayaș, comparate cu atenție și coroborate cu informații atribuite
unor învățați antici, indică, în înțelegerea autorului, un grup de împrejurări și
fenomene din istoria Terrei și civilizației. Miticul Potop, simbol al unor evenimente
catastrofice, prezent în toate tradițiile majore, dar refuzat de știința istoriei, s-ar fi
produs cu circa 12000 de ani înainte de Hristos. Scufundarea Atlantidei, menționată
și datată de Platon, epoca arcadiană a cerului lipsit de Lună, evocată de Ovidiu,
sunt alte exemple de împrejurări desconsiderate istoric, dar care devin plauzibile
prin coroborarea cu uimitoarele calandare ale civilizațiilor străvechi. Victor Kernbach
a avansat argumente pertinente în sprijinul ipotezei unei reinițializări a civilizației,
marcate de Potop.
Să observăm – cartea propusă spre redescoperire a apărut în 1971. De
atunci, în urma cercetărilor cu instrumente din ce în ce mai evoluate, au fost
evidențiate noi indicii în favoarea marilor civilizații dispărute. Astfel, cartografierea
fundurilor mărilor și oceanelor oferă, datorită și eforturilor cercetătorilor
independenți, resurse pasionante pentru completarea tabloului protoistoriei. Vom
reveni, într-un episod dedicat, asupra acestei categorii de observații.
”Miturile și unele monumente de artă străveche oferă destule dovezi că într-
un timp anteistoric relația dintre Pământ și Cosmos nu era o simplă idee
metaforică, ci un fapt” - scria Victor Kernbach. Toate marile culturi, tradiții, conțin
referiri semnificative atât la călătoriile frecvente ale zeilor pe Pământ, cât și ale
unor oameni în spațiu. Enclave culturale și rasiale rămase nealterate de presiunea
colonizatoare poartă, de asemenea, peste timp, susțineri uimitoare. Autorul
menționează originea stelară, revendicată de mai multe populații de pe glob.
Remarcabile ar fi precizările din conținutul transmis, care nu pot fi puse pe seama
fanteziei metaforice. Rămâne, însă, cercetătorului inteligent și onest dificultatea
reconstituirii împrejurărilor care au generat faptele. Unul dintre cele mai citate
exemple este al populației ainu, supraviețuitoare azi numai în insula Hokkaido a
arhipelagului japonez.

Imagini cu oameni ai populației Ainu

Oamenii ainu vorbesc o limbă aparte, au trăsături europene și afirmă că

strămoșii lor ar fi sosit odinioară din cer. Este uluitoare asemănarea cu un mit al
eschimoșilor, atât de îndepărtați geografic, în care se susține că neamul lor ar fi
fost adus din cer, de păsări metalice. Să fie acestea indiciile unui demers
demografic protoistoric? Mai există exemple inexplicabile de populații izolate, cu
caracteristici rasiale diferite de ale populațiilor înconjurătoare, dominante. Este de
menționat că de la vechii ainu au rămas vestigiile culturii Yōmon; un exemplar din
ceramica miniaturală a fost prezentat în primul episod al acestei serii.
În ipoteza călătoriilor pământenilor ca pasageri ai unor astronave străine,
sunt menționate referințe tulburătoare. Profetul biblic Iezechil ar descrie cu
luciditate, în termenii pe care îi avea disponibili, întâlnirile inițiatice, vehiculele,
sistemele și zborul.
Viziunea profetului Iezechil în reprezentări de epocă și modernă

Întocmai cum se poate interpreta și apocrifa Cartea lui Enoch. Deșiacesta din
urmă este personaj biblic, Cartea lui Enoch precum și Cartea Jubileelor au fost
lăsate în afara corpului canonic. Cititorii interesați pot găsi aceste texte și imagina
eventualele motive ale marginalizării acestor resurse, poate prea documentare. Să
reamintim, în treacăt, și Zborul lui Etana, prezentat succint în finalul episodului
precedent.
Zborul lui Etana pe tăblițe de lut babiloniene

Războaiele cerești sau – în ipoteza avansată de Victor Kernbach – Conflictele

spațiale, sunt relatate în miturile culturilor străvechi. Interpretarea simbolică în
cheia conflictului între bine și rău putea fi credibilă până în urmă cu 50-60 de ani.
Azi, însă, omul instruit și interesat nu poate face abstracție de
asemănările războaielor cerești cu scenele de luptă aeropurtată. Uimitoare ar fi și
examinarea tehnică a mijloacelor puse în joc – incompatibile cu tot ce știm că a
posedat în trecut omenirea.
Să rezistăm tentației de a atinge delicatele subiecte ale identităților și
motivațiilor beligeranțior protoistorici, avansând doar observația că oamenii
timpului par să fi fost doar spectatori sau masă de manevră în acele conflicte.
Victor Kernbach ne-a lăsat în cartea sa, Enigmele miturilor astrale, referințe
multiple despre încleștările aeropurtate. Lucrări precum Mahabharata și Ramayana,
Popol Vuh, Apocalipsul lui Ioan Teologul, Theogonia lui Hesiod oferă analogii
evidente azi. De pildă, în Theogonia, cronizii ”se ridicară în fața titanilor într-o
bătălie cumplită”. Zevs ”venea din cer și din Olimp aruncând fără răgaz fulgerul, și
din mâna sa vânjoasă pătratele de trasnete zburau, însoțite de tunete și fulgere,
făcând să se învârtească văpaia divină...” Victor Kernbach remarca, pe bună
dreptate, imposibilitatea explicării prin imaginație, printre altele, a trăsnetului
pătrat, de neasociat cu vreo manifestare electrică a naturii.
Luptele zeilor pe tăblițe de lut sumeriene

Nici un rezumat al acestui subiect nu poate trece peste capitolul ”Bătălia” din
epopeea sanscrită Ramayana. „Pentru a isprăvi cu acest monstru, îi spuse Matali
(lui Rama), fă să țâșnească din arcul tău săgeata Strămoșului”... „Rama luă din
tolba sa o săgeată pe care o păstra de la preafericitul Rishi Agastya și o ținuse
pentru împrejurarea supremă. Săgeata aceasta avea adunată în ea energia tuturor
ființelor, strălucea ca soarele”... „Cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii.
Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în
măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer. Cu pieptul crăpat,
uriașul Ravana murise”. Imaginile sunt copleșitoare, episodul e cinematografic,
aproape că estompează ”amănuntul” cunoștinței, în timpurile mitice, despre miezul
incandescent al Terrei.
Dar și basmele românești, în care Făt-Frumos înfruntă Zmeul (acesta din
urmă, locuitor al unui alt tărâm) descriu un arsenal demn
de Transformers: conversia combatanților într-o roată de fier, respectiv de plumb,
ciocnirea distructivă a acestora și o a doua transformare în „două flăcări mari, una
roșie, alta vânătă” care urcă în înaltul cerului, unde continuă lupta.
Bineînțeles că am citat doar o parte infimă din exemplificarea și referințele,
probabil exhaustive, cuprinse de Victor Kernbach în Enigmele miturilor astrale.
Cât despre tema călătoriilor, locurilor, obiectelor, înfruntărilor sau
fenomenelor considerate fantastice din basmul românesc - într-un episod viitor al
exercițiului nostru de imaginație.