SUCCESIUNI

DREPTUL SUCCESORAL ROMAN:

 cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la

defunct catre mostenitorii sai.
Desi, în epoca foarte veche a Romei, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii săi
NU implica ideea de succesiune, deoarece, in conceptia vechilor romani, drepturile patrimoniale NU
puteau fi transmise:
 nici intre vii. (inter vivos)
 nici pentru cauza de moarte. (mortis causa)

De aceea, ei considerau ca mostenitorul NU dobandeste acelasi drept, ci un drept nou, prin:

 luarea in stapanire a bunurilor succesorale.
Aceasta conceptie este oglindita si pe plan terminologic, intrucat cel mai vechi cuvant prin care a fost
desemnat mostenitorul roman este „heres”, care vine de la herus = stapan.

Cu timpul insa, pornind de la PRINCIPIUL CONTINUITATII PERSOANEI DEFUNCTULUI:

 romanii au admis ca drepturile patrimoniale POT sa fie transmise de la defunct catre
mostenitorii sai pe cale succesorala, iar din acel moment, in terminologia juridica romana au
aparut termenii:
 succesiune si succesor.

Romanii au creat 3 sisteme succesorale pe care le denumim:

1. Succesiunea AB INTESTAT:
 „fara testament” sau succesiunea legala.
 Deferită (acordată) pe baza legii:
 Este cea mai veche.

2. Succesiunea TESTAMENTARA:
 deferita pe baza unui testament.

3. Succesiunea deferita CONTRA TESTAMENTULUI:

 A fost o varianta a succesiunii testamentare.

DREPTUL SUCCESORAL ROMAN a evoluat sub influenta a doua tendinte:

1. Tendința DECĂDERII FORMALISMULUI

 La origine, intocmirea actelor succesorale presupunea respectarea unor forme solemne, foarte
complicate.

Ex: Cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi pe care o vota poporul.

 Mai tarziu, asistam la decaderea formalismului;

 În epoca clasică, testamentul se putea intocmi printr-o:
-simpla manifestare de vointa;
-sau chiar cu scrisoare.

2. Tendinta OCROTIRII RUDENIEI DE SANGE, a COGNAȚIUNII:

 Vreme de aproape cinci secole, agnatiunea sau rudenia civila a fost:
 unicul fundament de mostenire.
Cognatiunea NU aducea fundament de succesiune decat cognatilor care erau si rude civile (agnați);
 Cei care nu erau in acelasi timp si agnati (rude civile), NU puteau sa vina la succesiune.

Cu timpul insă, odata cu:

 generalizarea casatoriei fara manus;
 practica emanciparii fiilor de familie;
 Pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme prin care rudele de sange au fost
chemate si ele la succesiune.
 În epoca clasica, aceste reforme au fost dezvoltate prin reforme imperiale.
 În vremea lui Justinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange sa devina
unicul fundament al succesiunii.
SUBIECT 1 - SUCCESIUNI

1. Succesiunea ab intestat

Succesiunea AB INTESTAT
 Aceasta se deschidea atunci cand nu exista un testament:
 fie pentru ca DEFUNCTUL NU isi facuse testamentul;
 fie pentru ca TESTAMENTUL NU a fost intocmit in mod valabil si era nul.

 Ea mai este denumita si succesiune LEGALA sau LEGITIMA, intrucat:

 a fost reglementata prin LEGES DUODECIM TABULARUM (Legea celor 12 table), conform
careia exista trei categorii de mostenitori legali:

1. HEREDES SUI sau SUI HEREDIS:

Faceau parte din prima categorie de mostenitori toti aceia care, in momentul mortii lui pater
familias, deveneau persoane sui iuris, adica:
 Fiii, fiicele.
 Femeia casatorita cu manus in calitate de fiica a barbatului ei;
 Adoptatul si adrogatul.

Nepotii din fii faceau parte din prima categorie de mostenitori numai daca tatal lor murise inaintea
bunicului.
 Cu toate astea, nepotii din fii veneau la succesiune prin REPREZENTARE. In acest sens, ei:
 urcau in rangul succesoral al tatalui lor și, astfel, dobandeau partea din succesiune care
s-ar fi cuvenit tatalui lor daca ar mai fi trait.

Ex: daca vin la succesiune doi fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se imparte la trei, iar cei doi nepoti
de fiu dobandesc impreuna 1/3 din mostenire pentru ca atat s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait.

2. ADGNATUS PROXIMUS

 Daca nu existau sui heredis, atunci veneau la mostenire adgnatus proximus, adica CEL mai
apropiat agnati, cu intelesul de colaterali.
 prin urmare, in aceasta materie, prin agnati intelegem numai colateralii.

Aceasta categorie de mostenitori NU era fixa, ci era mobila, deoarece:

 in lipsa unor agnati mai apropiati erau considerati adgnatus proximus AGNATII FOARTE
INDEPARTATI.
Ex:
 daca existau frati, ei erau adgnatus proximus;
 iar daca nu existau frati, atunci erau adgnatus proximus verii primari;
 iar daca nu existau nici veri primari, erau adgnatus proximus verii de rangul 2.

Potrivit Legii celor 12 Table, daca cel mai apropiat agnat repudia (refuza) succesiunea, aceasta:
 nu revenea agnatului urmator, ci devenea vacanta si trecea asupra statului.
Acest lucru era explicat deoarece, potrivit Legii celor 12 Table:
 colateralii nu puteau sa vina la succesiune prin reprezentare.
 3. GENTILES

 Daca nu existau nici colaterali, veneau la succesiune membrii ginții (gentiles);

 care isi imparteau succesiunea in parti egale ca o amintire a epocii in care membrii gintii
exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului.

 Catre sfarsitul republicii, sistemul consacrat prin Legea celor 12 Table a devenit anacronic,
depasit, deoarece asistam la practicarea pe scara larga a:
 casatoriei fara manus;
 emanciparii fiilor de familie.;

Intrucat, potrivit Legii celor 12 Table, rudele de sange care nu erau si rude civile:
 Nu aveau vocatie succesorala:
 mama si copiii rezultati din casatoria fara manus NU se puteau mosteni reciproc.
 iar fiul de familie emancipat NU venea la succesiune in familia de origine.
 2. Reforme pretoriene si imperiale (bonorum possessio si Tertullian + Orfitian) x2

Pentru a solutiona contradictia dintre noua organizare a familiei si sistemul succesoral:

 PRETORUL a initiat o serie de reforme prin care a fost creat un nou sistem succesoral, denumit:
 „BONORUM POSSESSIO” sau „MOSTENIREA PRETORIANA.”

Potrivit reformelor pretoriene, existau 4 categorii de MOSTENITORI sau MOSTENITORI

PRETORIENI:

1. BONORUM POSSESSIO UNDE LIBERI (IN CALITATE DE FII)

 Din aceasta categorie de mostenitori pretorieni faceau parte:

 TOTI FIII DE FAMILIE, inclusiv cei emancipati, care veneau la succesiune in calitate de fii,
chiar daca nu se aflau sub puterea lui pater;
CONDIȚIE: Să adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-au dobandit in calitate de
persoane sui iuris.

2. BONORUM POSSESSIO UNDE LEGITIMI (IN CALITATE DE RUDE LEGITIME)

 Din aceasta categorie faceau parte:

 AGNATII si GENTILII -> rudele legitime.

Astfel, de data aceasta, pretorul pare sa fi confirmat dispozitiile din LC12T.

Dar, în realitate, prin introducerea acestor mostenitori in sistemul succesiunii pretoriene, pretorul a
modificat, fie si indirect, sistemul mostenirii legale, in sensul ca:
 daca cel mai apropiat agnat repudiaza mostenirea, aceasta NU devine vacanta, ci trece la
urmatoarea categorie de mostenitori pretorieni, adica la COGNAȚI.

3. BONORUM POSSESSIO UNDE COGNATI (IN CALITATE DE RUDE DE SANGE)

 Din aceasta categorie faceau parte:

 MAMA si COPIII rezultati din casatoria fara manus, care se mosteneau reciproc in
calitate de rude de sange.

4. BONORUM POSSESSIO UNDE VIR ET UXOR (IN CALITATE DE SOT SI SOTIE)

 Din aceasta categorie faceau parte:
 BARBATUL si FEMEIA, casatoriti fara manus, care se mosteneau reciproc daca nu existau
rude de sange sau civile.

Aceste reforme au fost dezvoltate in EPOCA CLASICA prin REFORME IMPERIALE.

Astfel, prin senatusconsultul:

1. TERTULLIAN, dat in vremea imparatului Hadrian, s-a prevazut ca:

 mama poate sa vina la succesiunea copiiilor rezultati din castoria fara manus, in calitate de ruda
legitima, ceea ce inseamna că ea a fost ridicata din:
 categoria a treia de mostenitori pretorieni:
 în categoria a doua de mostenitori pretorieni.

2. ORFITIAN, dat in vremea lui Marc Aureliu, s-a prevazut dreptul copiilor rezultati din
casatoria fara manus de a veni la succesiunea mamei lor, in calitate de fii, ceea ce inseamna că:
 ei au fost ridicati din categoria a treia;
 in prima categorie de mostenitori pretorieni.
ÎMPARATUL JUSTINIAN a dat o reforma prin care:
 a unificat sistemul succesoral;
 a creat 4 categorii de mostenitori:

1. DESCENDENTII
 Acestia excludeau pe toti ceilalti.

2. ASCENDENTII
 Este vorba despre fratii si surorile buni si copiii lor.

3. FRATII SI SURORILE CONSANGVINI SI UTERINI SI COPIII LOR

 Sunt frati si surori consangvini cei care provin din acelasi tata, dar nu aceeasi mama.
 Sunt frati si surori uterini, cei care provin din aceeasi mama, dar nu din acelasi tata.

4. COLATERALII MAI INDEPARTATI:

Este vorba despre verii primari si copiii lor, etc.

Acest ultim sistem a fost preluat in linii mari de sistemul modern.

MOSTENIREA TESTAMENTARA
 Aceasta era deferita pe baza unui testament.

TESTAMENTUL ROMAN era actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau
mai multi mostenitori, pentru ca acestia sa ii execute ultima vointa.
 Din aceasta definitie, rezulta ca instituirea de mostenitor este trasatura definitorie a
testamentului, fara de care testamentul NU poate sa fie intocmit in mod valabil.

Initial, puteau sa fie instituiti mostenitori numai HEREZII.

Mai tarziu, s-a admis sa fie instituiti mostenitori si AGNATII MAI INDEPARTATI sau chiar
PERSOANE STRAINE DE FAMILIE.

MOSTENITORUL INSTITUIT era un executor testamentar.

 Acesta impartea bunurile succesorale in conformitate cu ultima vointa a testatorului.

Prin TESTAMENT:
1. Puteau sa fie favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, in sensul că primeau o parte mai mare din
succesiune, ceea ce LC12T NU permitea.

2. Mostenitorul instituit putea sa fie grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri individual
determinate unor persoane straine de familie, denumite LEGATARI.

3. Se putea:
 dezrobi un SCLAV;
 numi un TUTORE. eea ce inseamna că:
 Așadar, în dreptul roman, testamentul a indeplinit multiple funcții.
FORMELE TESTAMENTULUI

In EPOCA VECHE, romanii au cunoscut TREI FORME SOLEMNE de TESTAMENT:

1. Testamentul „CALATIS COMITIIS”

 este cel mai vechi;
 imbraca forma unei legi pe care o vota COMITIA CURIATA.

Initial, poporul a indeplinit rolul unui VERITABIL LEGIUITOR, in sensul ca:

 aproba ultima vointa a testatorului.

Mai tarziu, poporul s-a transformat din veritabilul legiuitor in MARTOR COLECTIV, luand doar
act de ultima vointa, deoarece:
 prin Legea celor 12 Table s-a consacrat PRINCIPIUL AUTONOMIEI DE VOINTA, in materie
succesorala.

Acest testament prezenta, totusi, unele inconveniente:

 NU era accesibil tuturor cetatenilor romani, ci numai patricienilor.
 Comitia Curiata (d.ș. Comitia Calatis) NU se convoca zi de zi, ci numai de 2 ori pe an.

2. Testamentul „IN PROCINCTU”

Din cauza celor doua inconveniente aratate mai sus, a fost creat testamentul „in procinctu” sau
„testamentul in fata armatei”, garda de lupta, care presupunea:
 manifestarea de vointa a testatorului in fata unei terte militare, a centuriei.

Membrii centuriei aveau rolul de MARTOR COLECTIV, de unde rezulta ca:

 acest testament a fost creat DUPĂ recunoasterea PRINCIPIULUI AUTONOMIEI DE VOINTA a
testatorului.

 Acest testament prezenta avantajul ca era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar NUMAI acelora
care:
 Faceau parte din legiunile de juniori (combatante);
 Aveau o varsta intre 17-46 de ani.

Membrii legiunilor de seniori (noncombatante) NU isi puteau face testamentul in aceasta forma.

3. Testamentul „PER AES ET LIBRAM”

Din motivul mentionat anterior a fost creat testamentul „per aes et libram” sau testamentul „prin
arama si balanta”, care este o aplicatiune a MANCIPATIUNII FIDUCIARE.

Testamentul per ase et libram a evoluat in 3 faze distincte:

1. MANCIPATIO FAMILIAE

 Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipatiune unui „EMPTOR
FAMILIAE” sau „cumparator al bunurilor succesorale”.
 Dupa care, intre testator si emptor familiae, se incheiau anumite conventii de buna-credinta
denumite PACTE FIDUCIARE, prin care:
 Testatorul ii arata lui emptor familiae CUM sa imparta bunurile succesorale.

Cu toate acestea, executarea acestui testament depindea de buna-credinta a lui emptor familiae,
deoarece acesta dobandea bunurile succesorale cu TITLU DE PROPRIETATE.
Daca era de rea credinta si NU distribuia bunurile succesorale, potrivit intelegerii pe care a avut-o cu
testatorul:
 mostenitorii NU il puteau chema in justitie si NU il puteau constrange pe cale judiciara, prin
proces, sa execute ultima vointa a testatorului.

De aceea, s-a trecut la faza a doua.

2. Testamentul „PER AES ET LIBRAM PUBLIC”

In aceasta faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de detentiune.

 Emptor familiae devenea un simplu DETENTOR, iar daca era de rea-credinta si NU executa
testamentul:
 mostenitorii il puteau chema in justitie si il puteau constrange prin proces sa execute
ultima vointa a testatorului.
Totusi, in aceasta faza, testamentul prezenta inconvenientul ca:
 pactele fiduciare erau incheiate in forma verbala, in fata martorilor, astfel incat numele
mostenitorilor erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, cand testatorul inca
era in viata.

Unii mostenitori aveau interesul sa grabeasca moartea testatorului, iar astfel s-a trecut la faza a treia.

3. Testamentul „PER AES ET LIBRAM SECRET”

 Pactele fiduciare NU mai erau incheiate in forma verbala, ci in forma scrisa.

 Inscrisul purta sigiliile martorilor si urma sa fie deschis NUMAI DUPĂ moartea testatorului, cand
se aflau si numele mostenitorilor instituiti (testament mistic sau secret)

In EPOCA CLASICA a continuat sa se utilizele acest testament secret, dar in paralel au aparut si
FORME NESOLEMNE DE TESTAMENT:

1. Testamentul „NUNCUPATIV”
 Acesta se intocmea:
 printr-o declaratie verbala facuta in fata martorilor, de regula in numar de 7.

2. Testamentul „PRETORIAN”
 Acesta se intocmea:
 in forma scrisa și purta sigiliile martorilor.

3. Testamentul „MILITAR”
 Acesta NU presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai:
 exprimarea clara a vointei testatorului.
De aceea, jurisconsultii clasici spuneau ca testamentul militar poate sa fie intocmit INCLUSIV cu
sangele pe pavaza (pe scut) sau cu sabia pe nisip.
 Deroga de la principalele reguli ale dreptului roman in materia mostenirii.
 Testamenti „FACTIO”

 Pentru ca un testament sa fie incheiat in mod valabil era necesar ca TESTATORUL, MARTORII si
MOSTENITORII:
 sa aiba CAPACITATE TESTAMENTARA, care era denumita TESTAMENTI FACTIO si era de
doua feluri:

1. Testamenti „FACTIO ACTIVA”

Desemna posibilitatea persoanei de:

 a isi face testamentul;
 a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament;
REGULA era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabil DE FAPT si DE DREPT.
Totusi, din ratiuni de ordin practic, s-au admis anumite EXCEPTII:

1. FIUL DE FAMILIE SOLDAT IN LEGIUNILE ROMANE si care avea un peculiu in calitate de soldat, numit
„PECULIUM CASTRENSE”:
 putea dispune practic de acel peculiu.

2. SERVUL PUBLIC, proprietate a statului:

 putea dispune si el prin testament de jumatate din peculiul sau.

3. In EPOCA VECHE, femeia NU putea sa isi faca testamentul;

 dar incepand din VREMEA LUI HADRIAN, ea a dobandit dreptul de a testa, dar NUMAI cu
AUCTORITATIS TUTORIS.

2. Testamenti „FACTIO PASIVA”.

 Desemneaza aptitudinea unei persoane de a veni la succesiune ca mostenitor sau ca legatar.

 Simetric, aveau testamenti factio pasiva toti cei care erau capabili DE FAPT si DE DREPT.
Si in acest caz s-au admis EXCEPTII:

1. S-a admis ca FIUL DE FAMILIE ALIENI IURIS sa poata sa fie instituit MOSTENITOR.
2. S-a admis sa fie instituiti fie sclavul PROPRIU, fie sclavul ALTUIA, astfel ca:
 Bunurile intrau tot in patrimoniul lui pater familias, pe considerentul ca, la romani, se admitea
VANZAREA BUNURILOR SUCCESORALE.
 3. Instituire si substituire de mostenitori

INSTITUIREA DE MOSTENITORI
 Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara si INSTITUIREA DE
MOSTENITORI, despre care Gaius spunea ca este „caput et fundamentum totius testamenti” (este
inceputul si fundamentul oricarui testament).
Aceasta instituire presupunea respectarea unor conditii:

1. DE FORMA, astfel ca instituirea TREBUIA sa fie facuta in fruntea testamentului,

in termeni imperativi si solemni.
 Ex: daca era instituit mostenitorul Octavian, in fruntea testamentului se mentiona
„Octavius heres esto!”

2. DE FOND, care si-au gasit expresia in 2 PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI SUCCESORAL
ROMAN:
Primul principiu: „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”
„Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament”.
 Din acest principiu rezulta ca mostenirea legala NU se poate deschide alaturi de mostenirea
testamentara, astfel incat:
 daca mostenitorul era instituit pro parte, adica numai pentru o parte din succesiune, el
dobandea, totusi, intreaga succesiune.
 Altminteri, ar fi insemnat sa se deschida mostenirea legala alaturi de moștenirea
testamentara, ceea ce NU era permis.

Al doilea principiu: „semel heres semper heres” „Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor”.
 Din acest principiu reiese semnificatia ca NU era permisa instituirea cu termen (pana la un anumit
termen), caci instituirea se facea PENTRU TOTDEAUNA, deoarece mostenirea este un mod de
dobandire a proprietatii, iar proprietatea NU are caracter temporar, ci perpetuu.

SUBSTITUIREA DE MOSTENITORI.
Aceasta este tot o instituire, dar DE GRADUL 2 sau CONDITIONALA. Ea a fost creata intrucat, daca
mostenitorul instituit repudia succesiunea, se deschidea mostenirea legala si, ca sa nu se deschida
mostenirea legala:
 romanii au recurs la substituirea de mostenitori, care imbraca 3 forme:

1. Substitutio VULGARIS.
Aceasta era cea obisnuita.
 Se facea pentru ipoteza in care cel instituit NU voia sau NU putea sa dobandeasca succesiunea.
 Aceasta succesiune se facea in fruntea testamentului imediat dupa instituirea de mostenitori.
 Exemplu: daca era instituit Octavian, in clauza de instituire se mentiona: „daca Octavian
nu va dobandi succesiunea, sa vina la succesiune Iulian.”
2. Substitutio PUPILLARIS.
Aceasta se facea NUMAI in cazul in care cel instituit mostenitor ar fi murit ÎNAINTE de varsta
pubertatii (14 ani), deoarece:
 impubelul era incapabil de fapt, neputand sa isi faca testamentul.
 Ex: in clauza de substituire pupiliara se mentiona: „daca Octavian moare inainte de 14 ani,
sa vina la succesiune Iulian”.
3. Substitutio QUASI PUPILLARIS.
Aceasta se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar fi devenit ALIENAT MINTAL.
 Ex: in clauza de substituire quasi-pupiliara se mentiona: „daca Octavian devine alienat
mintal, sa vina la succesiune Iulian”.
 4. Mostenirea deferita contra testamentului

III. MOSTENIREA DEFERITA CONTRA TESTAMENTULUI.

Este o aplicatiune a PRINCIPIULUI SIMETRIEI IN MATERIE SUCCESORALA, caci in conceptia

vechilor romani, asa cum testatorul putea sa isi instituie descendentii ca mostenitori:
 tot asa de bine, in mod simetric, testatorul putea sa isi dezmosteneasca descendentii, cu
CONDIȚIA sa respecte anumite FORME SOLEMNE.
Prin urmare:
 FIII DE FAMILIE erau dezmosteniti individual, adica fiecare in parte.
 Ex: daca era dezmostenit Octavian, se mentiona „Octavius, filius meus, exheres esto”
(fiul meu Octavian sa fie dezmostenit).

Daca era dezmostenit Iulianus, se facea o clauza distincta de cea prin care a fost dezmostenit Octavian,
NU ii era adaugat numele in aceasta ca printr-o enumerare.

 FIICELE si NEPOTII puteau sa fie dezmosteniti ÎN BLOC prin formula solemna:

 „ceteri omnes, ex heredes sunto.” (toti ceilalti sa fie dezmosteniti).
 Daca era dezmostenit un fiu de familie FĂRĂ respectarea formelor solemne:
 testamentul era nul, era „ruptum”.
 Daca erau dezmosteniti fiice sau nepoti FĂRĂ respectarea formelor:
 testamentul NU era nul, ci se rectifica, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea
formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune.

Aceste efecte se produceau si in cazul OMISIUNII

Omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti.

 Cu timpul, spre sfarsitul republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat, astfel
fiind impusa pe teren succesoral ideea de „OFFICIUM”, in virtutea careia:
 testatorul avea obligatia sa isi iubeasca rudele apropiate, nefiind vorba de descendenti
exclusiv, ci si de ascendenti, frati si surori.

 In acest stadiu, daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate, fie si cu respectarea
formelor solemne, cei dezmosteniti puteau sa atace testamentul in justitie printr-o actiune
speciala denumita „querela inofficiosi testamenti” (plangerea impotriva testamentului
inoficios).
 Aceasta actiune se depunea in fata Tribunalului Centumvirilor, iar tribunalul anula
testamentul inoficios, sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit
testamentul, intrucat numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate.

 Totusi, existau anumite CAUZE care justificau dezmostenirea (precum tentativa de omor), insa
acele cauze NU erau precizate, enumerate prin textele din legi;
 Cauzele erau lasate la aprecierea tribunalului.
 Practica tribunalului s-a dovedit, in timp, contradictorie.

De aceea, IMPARATUL JUSTINIAN a intocmit o lista cu toate cauzele care justifică:

 dezmostenirea rudelor apropiate.
 intentarea querelei inofficiosi testamenti, in vederea anularii testamentlui.
Alte texte din materia succesiunii se refera la DOBANDIREA MOSTENIRII.

In functie de dobandirea mostenirii, MOSTENITORII se clasificau in 3 categorii:

1. „Heredes SUI ET NECESARII”

 Din aceasta categorie faceau parte toti aceia care, in momentul mortii lui pater familias,
DEVENEAU SUI IURIS, adica:
 mostenitorii din PRIMA CATEGORIE de succesori legali. (fii, fiice).

 Acesti mostenitori dobandeau succesiunea de drept (automat), neputand sa o repudieze;

 Simetric, NU era necesar sa accepte succesiunea, de vreme ce se deferea automat.

De aceea, jurisconsultii spuneau ca, in cazul acestor mostenitori, NU se punea:

 nici problema repudierii mostenirii;
 nici problema acceptarii mostenirii;
 Acesti mostenitori puteau sa primeasca atat la succesiunea legala, cat si la succesiunea
testamentara.
2. „Heredes NECESARII”
 Din aceasta categorie faceau parte SCLAVII PROPRII, instituiti mostenitori, care erau dezrobiti
printr-o clauza cuprinsa in acelasi testament, astfel incat:
 la moartea testatorului, cei instituiti dobandeau succesiunea in calitate de OAMENI
LIBERI.
 Si ei erau denumiti mostenitori necesari, deoarece si lor, mostenirea le revenea de drept,
neputand-o repudia sau accepta.
SCLAVII PROPRII puteau sa primeasca NUMAI la succesiunea testamentara.

3. „Heredes VOLUNTARII” („EXTRANEI”.)

 In aceasta categorie intrau PERSOANELE STRAINE DE FAMILIE.
 Trebuie facuta precizarea ca, in aceasta materie, a dobandirii mostenirii, COLATERALII
erau considerati STRAINI DE FAMILIE.

 Acesti mostenitori, denumiti VOLUNTARI, puteau:

 fie sa accepte succesiuea;
 fie sa repudieze succesiuea;

Daca decideau sa ACCEPTE, trebuiau sa recurga la una dintre urmatoarele CAI DE ACCEPTARE:
1. „CRETIO”.
 Aceasta presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne in fata martorilor, iar TESTATORUL
avea posibilitatea de a ii cere mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

2. „PRO HEREDE GESTIO”.

 Aceasta insemna „administrare in calitate de mostenitor.”
Presupune un act de administrare a bunurilor succesorale, din care se deduce vointa persoanei de a
accepta mostenirea, desi nefiind expres exprimata.
 Se mai numeste ACCEPTARE TACITĂ.
 Exemplu: Instrainarea unui bun din succesiune.

3. „NUDA VOLUNTAS”
 Aceasta este o forma de acceptare expresa, dar NESOLEMNĂ.
 5. Acceptarea mostenirii

Pe de alta parte, acceptarea mostenirii presupunea respectarea anumitor conditii, denumite

CONDITIILE ACCEPTARII MOSTENIRII, acestea fiind:

1. Era necesar ca acela care accepta mostenirea sa aiba capacitatea de a se obliga.

 Asta deoarece mostenirea cuprindea, pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta:
 si o serie de datorii, care erau platite de mostenitor.

Din acest motiv, fiii de familie si sclavii, daca erau instituiti mostenitori, NU puteau accepta succesiunea
fara aprobare expresa a lui pater familias sau a lui dominus, dupa caz.
 Aceasta aprobare era denumita „iussu patris sive dominis”. Motivul pentru aceasta era ca cele
doua categorii NU puteau sa inrautateasca situatia materiala a lui pater familias, respectiv a lui
dominus.

2. Era necesar ca cel care era instituit mostenitor sa aiba IUS CAPIENDI (dreptul de a
culege o mostenire).
 Acesta a fost introdusa pe vremea lui Octavian Augustus prin doua legi (cunoscute si sub
denumirea de „LEGI CADUCARE”)
 IULIA;
 PAPPIA POPPAEA;
Aceste legi cuprind doua categorii de dispozitii:

1. Prin dispozitiile denumite „pars NUPTIARIA”, s-a prevazut ca:

 femeile intre 20-50 ani;
 barbatii intre 25-60 ani
 Trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii.

2. Prin dispozitiile denumite „pars CADUCARIA”, s-a prevazut ca celibatarii NU pot sa primeasca nimic
din succesiune;
 Cei care erau casatoriti, dar NU aveau copii, primeau numai jumatate.
 Partea din succesiune nedobandita (caduca) revenea mostenitorilor care erau instituiti
in acelasi testament si indeplineau conditiile legilor caducare.
Astfel, daca nu existau mostenitori care sa intruneasca aceste conditii, mostenirea devenea vacanta si
trecea asupra statului, Octavian protejand si familia, si statul.
 6. Efectele acceptarii mostenirii

Acceptarea mostenirii genera anumite efecte, pe care le denumim EFECTELE ACCEPTARII

MOSTENIRII. Acestea erau:

1. CONFUZIUNEA PATRIMONIILOR.
Aceasta insemna ca patrimoniul defunctului se contopea cu patrimoniul mostenitorului, fiind vorba de
o dobandire PER UNIVERSITATEM.
 Acest efect putea genera CONSECINTE PAGUBITOARE:

A. Pentru MOSTENITORI.
 Acestea se produceau atunci cand mostenirea era incarcata de datorii, intrucat mostenitorul
trebuia sa plateasca datoriile succesorale dincolo de activul succesoral, adica „ULTRA VIRES
HEREDITATIS”.
De aceea, pretorul a intervenit si a creat „IUS ABSTINENDI” (dreptul de a se abtine), in virtutea caruia
mostenitorul NU putea sa fie constrans sa plateasca datoriile succesorale dincolo de limitele activului
succesoral, ceea ce inseamna ca:
 Moștenitorul raspundea pentru datoriile succesiunii NUMAI „INTRA VIRES HEREDITATIS”.
IMPARATUL JUSTINIAN a creat „beneficium inventarii” (beneficiul de inventar), conform caruia
mostenitorul care facea un inventar al bunurilor succesorale:
 raspundea pentru datoriile succesiunii NUMAI „INTRA VIRES HEREDITATIS”.

B. Pentru CREDITORI.
 Cand existau efecte pentru creditorii defunctului, atunci mostenitorul era INSOLVABIL, deoarece
acestia veneau in concurs cu creditorii mostenitorului, iar intrucat mostenitorul era plin de
datorii:
 creditorii defunctului NU isi puteau valorifica drepturile de creanta integral, ci doar in
parte.

Si de data aceasta a intervenit pretorul, creand „SEPARATIO BONORUM”.

 Prin aceasta, de fiecare data cand mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau
SEPARATE de bunurile mostenitorului, astfel incat:
 Creditorii defunctului isi valorificau drepturile de creanta INTEGRAL, pe seama bunurilor
defunctului, si numai dupa aceea avea loc confuziunea patrimoniilor.

2. DOBANDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Atunci cand existau mai multi mostenitori, se punea problema definirii raporturilor
dintre comostenitori.
 În ceea ce priveste CREANTELE si DATORIILE SUCCESORALE, acestea:
 se imparteau de drept (automat) intre COMOSTENITORI.

LUCRURILE CORPORALE erau dobandite in indiviziune.

 Daca acei comostenitori doreau sa obtina iesirea din indiviziune, o puteau face pe baza unei
conventii;
 Daca NU se intelegeau, aveau la dispozitie o actiune speciala, denumita „ACTIO
FAMILIAE HERCISCUNDAE”.

3. COLLATIO BONORUM („raportul bunurilor succesorale”).

Potrivit acestui efect, mostenitorii care au primit anumite bunuri de la pater familias.
in timpul vietii acestuia si doreau sa vina la succesiunea lui:
 erau obligati sa adauge acele bunuri la masa succesorala, sa le aduca inapoi.
A. Un CAZ TIPIC de collatio bonorum este „COLLATIO DOTIS” (raportul bunurilor DOTALE), astfel ca:
 femeia casatorita fara manus dobandea anumite bunuri cu titlul de dota, in momentul
casatoriei sale.
 O asemenea femeie putea sa vina la succesiunea lui pater familias din familia de origine,
ramanand sub puterea lui, cu CONDITIA sa adauge la masa succesorala TOATE bunurile pe care
le-a primit cu titlu de dota.

B. Un CAZ ATIPIC de collatio bonorum este „COLLATIO EMANCIPATI” (raportul bunurilor EMANCIPATULUI),
astfel ca:
 Emancipatul putea sa vina la succesiunea familiei sale de origine in calitate de fiu, cu CONDIȚIA
sa adauge la masa succesorala TOATE bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui
iuris.
 Atipicitatea provine din faptul ca bunurile aduse de emanancipat la masa succesorala
NU erau primite de la pater, ci ERAU BUNURI DOBANDITE PRIN MUNCA PROPRIE.
Mostenitorul, daca era volutar, putea si sa REPUDIEZE SUCCESIUNEA, ce se facea printr-o simpla
manifestare de vointa.
REPUDIEREA MOSTENIRII genera anumite efecte juridice.
Astfel, daca:
 Existau mai multi mostenitori;
 NU existau substituiti;
 Unul dintre mostenitori repudia succesiunea;
 atunci avea loc ACRESCAMANTUL („ius adcrescendi”), ceea ce inseamna ca partea din
succesiune care a fost repudiata se impartea intre cei care au acceptat, acrescamantul
producandu-se DE DREPT (AUTOMAT).
Daca:
 exista un singur mostenitor care repudia succesiunea:
 venea la mostenire substituitul, daca acesta exista.
 Daca NU exista un substituit, atunci se deschidea mostenirea legala.
 Daca NU existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea VACANTA si trecea asupra
STATULUI.
 7. Sanctiunea mostenirii civile x2

Alte texte se refera la SANCTIUNEA MOSTENIRII, iar in legatura cu aceasta, trebuie sa distingem
intre:
1. Mostenirea CIVILA
 Aceasta era sanctionata prin „HEREDITATIS PETITIO” (petitiunea de hereditate), care era data cu
titlu universal, in sensul ca purta asupra unei mase de bunuri;
 spre deosebire de actiunea in revendicare, care purta asupra unor lucruri individual
determinate.
 Pentru INTENTAREA acestei actiuni erau necesare anumite CONDITII:
a. Era necesar ca RECLAMANTUL sa faca dovada ca ESTE MOSTENITOR CIVIL.
b. Era necesar ca RECLAMANTUL sa NU posede bunurile succesorale.
c. Era necesar ca PARATUL sa posede bunurile succesorale. (Aceasta o putea face fie „pro herede”,
fie „pro possessore”.

 Poseda pro herede atunci cand:

 avea convingerea ca el este mostenitorul civil.

 Poseda pro possessore atunci cand:

 stia ca NU este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor,
fiind de rea-credinta. (Posed pentru ca posed).
Actiunea putea sa fie intentata si impotriva posesorilor fictivi, deoarece posesorii fictivi erau de rea-
credinta, iar potrivit senatusconsultului Juventian, „reaua-credinta tine loc de posesiune”.

2. Mostenirea PRETORIANA
 Aceasta era sanctionata prin „interdictul quorum bonorum”, care:
 presupunea o procedura in doua faze, ambele in fata pretorului:

1. PRIMA FAZĂ:
 Presupunea ca reclamantul sa se prezinte in fata pretorului si sa afirme ca este mostenitor
pretorian.
 Pretorul ii recunostea aceasta calitate, acordandu-I “bonorum possession” sau “calitatea de
mostenitor pretorian”;
 FARA sa verifice daca intruneste cu adevarat conditiile necesare pentru ca sa fie
mostenitor pretorian.

2. A DOUA FAZĂ
 Presupunea, potrivit programului de lucru, ca pretorul sa verifice daca reclamantul intruneste
conditiile necesare pentru ca sa fie mostenitor pretorian.
 Daca se convingea ca le intruneste, atunci elibera interdictul quorum bonorum, prin care
reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale.
Sanctiunea mostenirii pretoriene era INFERIOARA sanctiunii mostenirii civile deoarece, prin
“interdictul quorum bonorum”:
 reclamantul dobandea NUMAI lucrurile corporale din succesiune, NU si drepturile de creanta.
 Totodata, sanctiunea NU era eficace impotriva oricarui adversar.

De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a pus la dispozitia reclamantului TOATE actiunile
pe care defunctul le avusese impotriva debitorilor sai, actiuni in formula carora figura fictiunea ca:
 mostenitorul/reclamantul pretorian este MOSTENITOR CIVIL.
 8. Conditiile de forma si sanctiunea legatelor (actiunea prin care fiecare forma e
sanctionata)

Alte texte din materia succesiunilor se refera la LEGATE și FIDEICOMISE.

1. LEGATUL este o dispozitie formulata in termeni IMPERATIVI si SOLEMNI, grevand pe

mostenitorul instituit, prin care:
 TESTATORUL dispune de anumite bunuri individual determinate, in profitul unei persoane,
denumita LEGATAR.

Din aceasta definitie rezulta ca legatul este o dispozitie care figureaza in testament, o clauza
testamentara.
 Aceasta dispozitie este formulata in termeni IMPERATIVI si SOLEMNI si trebuie sa fie executata
de catre mostenitorul instituit, cu SCOPUL de a gratifica o anumita persoana, denumita
LEGATAR.
 Bunul care urmeaza sa fie transmis acelei persoane este denumit BUN LEGAT.
Legatele presupun respectarea unor conditii de forma si de fond.

CONDITIILE DE FORMA.
LEGATUL figureaza in fruntea testamentului, dupa instituirea sau substituirea de mostenitori si
imbraca 4 forme:

1. PER VINDICATIONEM.
TESTATORUL transmite un bun individual determinat cu titlu de proprietate, in mod direct,
LEGATARULUI.
 Asta inseamna ca, in momentul acceptarii mostenirii, LEGATARUL devine automat PROPRIETAR
al bunului legat;
 iar daca mostenitorul il impiedica sa intre in posesia lucrului, atunci legatarul, in calitatea
sa de proprietar, va intenta impotriva mostenitorului ACTIUNEA IN REVENDICARE,
intrand in posesia lucrului.

2. PER DAMNATIONEM.
TESTATORUL il obliga pe HEREDELE TESTAMENTAR sa transmita LEGATARULUI un lucru
individual determinat cu titlu de proprietate;
 iar daca MOSTENITORUL NU isi indeplineste aceasta obligatie, LEGATARUL va intenta impotriva
lui o actiune personala, denumita „ACTIO EX TESTAMENTO”:
 pentru a il constrange pe herede sa isi execute obligatia.

La inceputul epocii clasice, s-a dat senatusconsultul NERONIAN, prin care s-a prevazut ca un LEGAT
PER VINDICATIONEM NUL pentru incalcarea unor conditii de forma sau de fond:
 POATE sa fie considerat valabil ca LEGAT PER DAMANTIONEM.

Jursiconsultii au facut un pas mai departe si au afirmat ca, de vreme ce un legat per vindicationem nul
poate sa fie considerat valabil ca legat per damnationem:
 cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate sa fie considerat valabil si ca legat per
damnationem.
 Aceasta interpretare a jurisprudentei a avut consecinte pe planul sanctionarii legatelor,
deoarece beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera, in functie de
interesele sale:
 fie LEGATAR PER VINDICATIONEM;
 fie LEGATAR PER DAMNATIONEM.
Astfel, daca beneficiarul, legatul per vindicationem, avea nevoie de lucrurile legate, atunci se
considerata legatar per vindicationem, ca sa intenteze actiunea in revendicare. Daca beneficiarul,
legatul per vindicationem, avea nevoie de bani, NU de lucruri, atunci se considera legatar per
damnationem, intentand „ACTIO EX TESTAMENTO”.

3. Per preceptionem.
 Unul dintre MOSTENITORII INSTITUITI avea, in acelasi timp, si calitatea de LEGATAR.
 In acest caz, mai intai se executa legatul, dupa care succesiunea se impartea in parti egale
intre toti mostenitorii, iar astfel, prin acest tip de legat, era favorizat UNUL dintre
mostenitorii instituiti.
 Acest legat era sanctionat prin „ACTIO FAMILIAE HERCISCUNDAE”.

4. SINENDI MODO.
 Mostenitorul era obligat sa nu il impiedice pe legatar sa intre in posesia bunului legat.
 Acest legat era sanctionat, ca si cel per damnationem, prin „ACTIO EX TESTAMENTO”.

9. Conditiile de fond ale legatelor CONDITIILE DE FOND:

1. Legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva, deoarece el urma sa primeasca un bun din
succesiune.

2. Executarea legatelor apasa asupra mostenitorului instituit.

3. La origini, legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitori.
4. Cu timpul, testatorii au inceput sa introduca in testament clauze prin care gratificau persoane straine
de familie, iar unele testamente cuprindeau atat de multe legate incat, dupa executarea lor, activul
succesiunii se epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii.
 De aceea, mostenitorii voluntari REPUDIAU succesiunile incarcate cu multe legate, in
paguba creditorilor defunctului, care NU isi mai puteau valorifica drepturile de creanta,
astfel incat, catre sfarsitul republicii, s-au adoptat 3 LEGI SUCCESIVE prin care a fost
ingradita libertatea de a dispune prin legat:

2.1 FURIA TESTAMENTARIA;

 Bunul legat NU poate sa aiba o valoare mai mare de 1000 de ași.
2.2 VOCONIA;
 Legatarul NU poate sa primeasca mai mult decat mostenitorul instituit.
 Cele doua legi NU s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul introducea foarte multe
multe legate mai mici de 1000 de ași, ajungandu-se in aceeasi situatie.
In prevenirea acestor practici s-a dat urmatoarea lege:
2.3 FALCIDIA;
 Data pe vremea lui Octavian Augustus, in anul 40 î.Hr, prin care s-a prevazut ca:
 mostenitorul TREBUIE sa dobandeasca cel putin ¼ din succesiunea care ii s-ar fi cuvenit,
potrivit succesiunii legale.
3. REGULA CATONIANA, conform careia un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului,
fiind imposibil de executat la acel moment, va ramane nul pentru totdeauna.
 Prin efectul acestei reguli, judecatorul NU mai putea lua in considerare noile imprejurari care s-
au ivit in intervalul de timp cuprins intre:
 momentul intocmirii testamentului;
 momentul mortii testatorului.
 EXEMPLU: Daca testatorul dispunea, prin legatul per vindicationem, de un bun care NU ii
apartinea, acel legat era nul.
Pe de alta parte, exista posibilitatea ca testatorul sa devina proprietar al acelui bun, in viitor.
 In aceasta situatie, legatul s-ar putea exercuta, dar totusi el ramane nul, deoarece a fost nul in
momentul intocmirii testamentului.
 10. Fideicomise
Pe langa legate, romanii au cunoscut si fideicomisul, adica:

1. Actul de ultima vointa prin care o persoana, denumita DISPONENT/DISPUNATOR, roaga o alta
persoana, denumita FIDUCIAR, sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane,
denumita FIDEICOMISAR. (Fideicomisul obișnuit).

Fideicomisul putea sa fie inclus in testament, dar el putea sa fie intocmit in mod valabil si in afara
testamentului.
 Daca era inclus in testament, atunci calitatea de fiduciar o avea MOSTENITORUL FIDUCIAR.
 Daca era intocmit in afara testamentului, atunci puteau sa fie nesocotite TOATE conditiile de
forma si de fond ale testamentului sau legatului.
 De exemplu, prin fideicomis, putea dobandi anumite bunuri din succesiune chiar si o
persoana care NU avea testamenti factio pasiva.
De aceea, jurisconsultii spuneau ca prin intermediul fideicomisului, s-a contribuit la decaderea
formalismului pe teren succesoral.

PÂNA in vremea lui Augustus, fideicomisul a fost sanctionat NUMAI pe plan moral și religios.
Incepand din vremea lui Augustus, el a fost sanctionat si pe plan JURIDIC.

2. Pe langa fideicomisul obisnuit, romanii au cunoscut si FIDEICOMISUL DE FAMILIE.

 Prin acesta, disponentul ii transmitea fiduciarului un anumit lucru, cu conditia ca fiduciarul sa il
transmita, la randul lui, altei persoane din aceeasi familie, care, la randul ei, avea aceeasi
obligatie.
 Aceasta inseamna ca fideicomisul de familie presupune un mecanism prin care beneficiarul sau
fideicomisarul se transforma, la randul lui, in fiduciar:
 avand obligatia sa transmita mai departe bunul respectiv unei persoane din aceeasi
familie.
Astfel, s-a asigurat pastrarea unor lucruri de valoare in sanul aceleiasi familii.
3. FIDEICOMISUL DE EREDITATE:
 purta asupra unei parti din mostenire sau chiar asupra intregii mosteniri.
 Acest fideicomis a dat nastere unor complicatii, intrucat mostenitorul in sarcina caruia statea
executarea fideicomisului TREBUIA sa plateasca datoriile succesorale, desi NU primea decat o parte
din mostenire sau chiar nimic.
 Fireste, mostenitorii fiduciari REPUDIAU succesiunile incarcate cu fideicomise de
ereditate, iar creditorii defunctului NU mai puteau sa isi satisfaca dreptul de creanta.
De aceea s-au dat senatusconsultele PAGASIAN si TREBELIAN, prin care relatiile dintre fiduciar si
fideicomisar au fost reglementate asa incat mostenitorul sa primeasca, totusi, o parte din succesiune.
SUBIECT 2 - OBLIGATIUNI - Partea generala (cap. II - IV: Clasificarea obligatiilor /
Elementele contractelor / Efectele obligatiilor)

OBLIGATIILE

Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul aparte, deoarece conceptele, principiile si

institutiile din materia obligatiilor se regasesc si in dreptul modern, FARA modificari semnificative,
deci in forma pura, elaborata de romani.

Aceasta materie cuprinde 2 parti:

1. Partea generala sau teoria generala a obligatiilor.
Aici, studiem acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obligatii.

2. Partea speciala sau izvoarele obligatiilor.

Aici, studiem fiecare izvor de obligatii in parte.

-PARTEA GENERALA-

DEFINITIA si ELEMENTELE obligatiei:

Textele romane ne-au transmis doua definitii ale obligatiei:

PAUL:
 Natura obligatiei NU consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau ne este constituita o
servitute, ci in faptul ca cineva e constrans a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva
sau a indeplini o prestatiune.

JUSTINIAN:
 Obligatia este o legatura de drept, prin care suntem constrasi la plata a ceva, potrivit dreptului
cetatii noastre.
 Intrucat definitia lui Justinian este mai apropiata de cea moderna, ne oprim asupra ei.
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport juridic pe care noi il denumim raport juridic
obligational, iar romanii il denumeau viculum iuris (legatura juridica).
Acest raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente denumite elementele obligatiei:

1. SUBIECTELE: creditorul si debitorul.

1.1 Creditorul este subiectul activ al obligatiei, el putand sa ceara sa i se faca o plata, drept denumit
drept de creanta.
1.2 Debitorul este subiectul pasiv al obligatiei, el putand sa fie constrans pe cale judiciara
sa efectueze plata.

2. OBIECTUL. Este desemnat in definitie prin cuvantul plată.

 Plata NU desemneaza neaparat remiterea unei sume de bani, intelesul ei fiind exprimat prin
cuvintele dare, facere si praestare.

2.1 DARE desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de constituire a unui alt
drept real.
2.2 FACERE desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor.
2.3 PRAESTARE desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru, fara a constitui un drept real.
 In zilele noastre, cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, fiind
sinonim al cuvantului plata.
Obiectul trebuia sa indeplineasca anumite CONDIȚII:

1. Sa fie licit, adica in conformitate cu cerintele legilor si ale bunelor moravuri.

2. Sa fie posibil;
 imposibilitatea este de doua feluri: fizica si juridica.
 Imposibilitatea fizica apare atunci cand se comite ceea ce NU exista in natura.
 Imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru extrapatrimonial.

3. Sa fie determinat sau cel putin determinabil.

4. Sa constea intr-o prestatie pe care debitorul o face creditorului.
5. Sa prezinte un interes pentru creditor.

Obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, astfel ca ele produc efecte NUMAI intre parti
(creditor si debitor), NU si fata de terti.

SANCTIUNEA.
 Daca DEBITORUL NU plateste de bunavoie (nu isi executa obligatia la scadenta);
 CREDITORUL il poate chema in justitie prin ACTIUNE PERSONALA de drept strict sau de
buna-credinta;
 astfel incat debitorul este constrans pe cale judiciara, prin proces, sa isi execute obligatia.

Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul “OBLIGATIE” mai are si alte sensuri:
 Cuvantul obligatie desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul;
 Cuvantul obligatie desemneaza si dreptul de creanta al creditorului;
 Sensul cu care este utilizat termenul “obligatie” decurge din context.
Astfel, prin cuvantul obligatie intelegem fie:
 un raport juridic;
 o datorie;
 o creanta.
Cap. II – Clasificarea obligatiilor

1. Clasificarea obligatiilor in functie de numarul de persoane participante

la raportul obligational

CLASIFICAREA OBLIGATIILOR
In textele romane, obligatiile sunt clasificate dupa diverse criterii, dintre care cele mai importante sunt:

1. IZVOARELE.
2. SANCTIUNEA
3. NUMARUL PARTICIPANTILOR LA RAPORTUL JURIDIC OBLIGATIONAL

1. IZVOARELE
Aceasta clasificare a fost facuta de Gaius, in institutele sale, care spunea ca:
 obligatiile izvorasc din CONTRACTE („ex contractu”) si DELICTE. („ex delicto”).
 Aceasta clasificare este suma diviziilor (cea mai importanta).
Ulterior, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii, care NU sunt nici contracte, nici
delicte, si pe care le numim:
 “variae causarum figurae” (alte izvoare de obligatii), devenind o clasificare tripartita.

Prin opera legislativa a lui Justinian, ni s-a transmis o clasificare cvadripartita a izvoarelor, caci
potrivit lui, obligatiile izvorasc din:
1. Contracte.
2. Quasicontracte.
3. Delicte.
4. Quasidelicte.

NU este o clasificare perfecta, nefiind exhaustiva, dar a fost PRELUATA/RECEPTATA in DREPTUL

MODERN, fiind PERFECT SIMETRICA.

Cel mai important izvor de obligatii a fost CONTRACTUL. (asa cum spunea si Justinian.)
 Acesta era conceput de romani ca o conventie generatoare de obligatii sau ca o conventie care
genera drepturi de creanta si datorii;
 cu precizarea ca, in epoca veche, simpla conventie a partilor NU era generatoare de
obligatii;
 ci trebuia sa fie imbracata in forme solemne. (sa respecte anumite conditii de forma).

In dreptul roman, CONTRACTUL se clasifica in functie de 3 criterii:

1. SANCTIUNEA:
Contractele puteau fi:
a. De DREPT STRICT:
 Erau interpretate de judecatori „AD LITERAM.”, adica FARA a lua in considerare intentia
partilor.

b. De BUNA-CREDINTA.
 Erau interpretate de judecatori cu scopul de stabilire a intentiei partilor, la momentul incheierii
contractului;
 Insa, pentru ca judecatorul sa poata face o interpretare cu buna-credinta, era necesar ca
in formula actiunii sa figureze cuvintele „Ex vide bona” („potrivit cu buna credinta”)
2. EFECTELE Contractele puteau fi:
a. UNILATERALE.
 Una dintre parti avea NUMAI calitatea de creditor;
 Cealalta parte avea NUMAI calitatea de debitor. -> Exemplu: Contractul de IMPRUMUT;

b. BILATERALE.
 Ambele parti aveau, in acelasi timp, si calitatea de creditor si calitatea de debitor.
 Exemplu: Contractul de VANZARE.

c. BILATERALE IMPERFECTE
 Insa, la un moment dat, romanii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte.
 Acelea care se nasteau unilaterale, dar pe parcursul executarii ele PUTEAU deveni BILATERALE
 Exemplu: Contractul de DEPOZIT se naste uniltaeral, de vreme ce in momentul incheierii
contractului, NUMAI DEPOZITARUL are obligatia de a restitui lucrul dat in pastrare, la
cererea DEPONENTULUI;
 Daca insa DEPOZITARUL facea cheltuieli pe cont propriu necesitate de conservarea
lucrului data in pastrare, atunci el avea dreptul la DESPAGUBIRI pentru cheltuielile facute.

3. FORMA. (modul de formare) Contractele puteau fi:

a. SOLEMNE/FORMALE.
 Erau conventii imbracate in anumite forme solemne cerute de lege, in functie de care ele se
clasificau la randul lor: (ex. Contractul de ipoteca):
 Contracte solemne In forma religioasa.
 Contracte solemne In forma verbala.
 Contracte solemne In forma autentica.
 Contracte solemne In forma scrisa.
 In epoca veche, TOATE contractele au fost solemne.

b. NESOLEMNE/NEFORMALE.
 Erau conventii care NU presupuneau respectarea unor conditii de forma in functie de care ele se
clasificau la randul lor in:
1. Contracte REALE.
 Luau nastere prin CONVENTIA PARTILOR, insotita de REMITEREA MATERIALA a lucrului.
(Remiterea lucrului este necesara pentru nasterea actului).
 Erau de cinci tipuri:
1. Mutuum/Imprumutul in vederea consumatiunii (imprumutul banesec, de regula.)
2. Fiducia;
3. Gajul;
4. Comodatul;
5. Depozitul;

2. Contracte CONSENSUALE.
 Se formau prin simpla manifestare de vointa a partilor („solo consensum”), astfel aparitia lor a
marcat momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care romanii au creat
obligatiile, de vreme ce creantele si datoriile izvorau din simpla manifestare de vointa.
 Ele sunt in numar de 4:
1. Vanzarea;
2. Locatiunea;
3. Societatea
4. Mandatul;
3. Contracte NENUMITE.
 Acestea se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de catre una dintre
parti.
 Aceasta inseamna ca, la contractele nenumite, pentru una dintre parti, MOMENTUL INCHEIERII
CONTRACTULUI coincide cu EXECUTARA SA.
 Exemplu: Contractul de SCHIMB;

Obligatiile izvorasc si din QUASICONTRACTE.

 Acestea sunt FAPTE LICITE, care genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractelor.

Cuvantul quasicontract vine de la expresia „quasi ex contractu” (ca si in contract).

 Exemplu: GESTIUNEA DE AFACERI, care consta in administrarea bunurilor unei
persoane FARA stirea ei.
 Un exemplu de gestiune de afaceri este repararea acoperisului cuiva, in caz de pericol,
FARA vointa beneficiarului, urmata de cererea contraprestatiei.
 Acest fapt genereaza efecte similare cu cele ale contractului de mandat, deorece se
considera ca acela care administreaza bunurile altuia din proprie initiativa actioneaza
ca si cand ar fi primit un MANDAT, o IMPUTERNICIRE.

 IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA.

 Cand o persoana isi imbunatateste patrimoniul pe seama altei persoane.
 De exemplu, imprumutarea a 10 lei, fara titlu si fara restituire.

DELICTELE
Sunt fapte ILICITE, cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de A REPARA PREJUDICIUL
CAUZAT sau de a plati o amenda. („ilicet” = nepermis)
 Delictul trebuie sa fie savarsit cu intentie.

QUASIDELICTELE
Sunt tot fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, si genereaza efecte identice cu cele ale delictelor. „Quasi
ex delicto”.
Sunt acele fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, savarsite fara intentie.
 Prin urmare, in dreptul roman NU exista criteriu de FORMA sau de FOND pentru a distinge intre
delicte si quasidelicte.
 Asadar, qasidelictele sunt tot delicte, doar ca poarta alt nume.

De altfel, conceptul de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor;

 Intrucat romanii aveau obiceiul sa intocmeasca anumite liste cu acte, cu lucruri sau cu fapte
juridice
 Astfel, ei au intocmit si o lista a lucrurilor mancipi, a delictelor, enumerandu-le, dupa
care au inchis lista, socotind, in mod gresit, ca viata sociala NU mai poate scoate la
iveala si alte fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, ceea ce NU s-a intamplat.
4. SANCTIUNEA.
A. In functie de sanctiunea lor, obligatiile sunt:
a. Obligatii CIVILE.
 Erau sanctionate prin actiuni in justitie/personala fie de drept strict, fie de buna-credinta.
 Implicit, si obligatiile sunt de drept strict sau de buna-credinta.
Daca debitorul nu executa o obligatie civila, creditorul il chema in justitie prin actiune personala si il
constrangea prin proces, pe cale judiciara, sa isi execute obligatia..

b. Obligatii NATURALE.
 NU erau sanctionate pe cale de actiune, ci PE CALE DE EXCEPTIUNE.
 Daca debitorul NU executa o obligatie naturala, creditorul NU il putea chema in justitie
si NU il putea constrange prin proces sa faca plata.

Insa, daca DEBITORUL executa de bunavoie obligatia naturala, el NU putea sa repete, adica nu putea
intenta cu succes „ACTIUNEA IN REPETIRE” (adica NU poate cere restituirea platii facute de
bunavoie, deoarece el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, ci in situatia
aceluia care a executat o obligatia.
 Daca DEBITORUL intenta, totusi, actiunea in repetire;
 CREDITORUL se apara cu succes, opunandu-i debitorului EXCEPTIUNEA LUCRULUI
DATORAT SI PLATIT;
Obligatiile naturale NU sunt sanctionate pe cale de actiune, ele sunt sanctionate pe cale de exceptiune.

B. In functie de numarul partilor la raportul juridic obligational, obligatiile se clasfica in:

a. Obligatii cu un SINGUR CREDITOR si un SINGUR DEBITOR. (obligatii simple)
 In definitia lui Justinian ni se infatiseaza cea mai simpla obligatie, aceea in care exista un singur
debitor si un singur creditor.

b. Obligatii cu PLURALITATE DE SUBIECTE (obligatii complexe)

 Pe langa obligatiile simple, exista si obligatii complexe, in care sunt fie:
 mai multi creditori (active),;
 fie mai multi debitori (pasive).
Aceste obligatii se clasifica, la randul lor in:

C. Obligatii in care PARTILE SUNT PE PICIOR DE EGALITATE.

Se clasifica in:
a. Obligatii CONJUNCTE/DIVIZIBILE.
Sunt guvernate de PRINCIPIUL DIVIZIBILITATII CREANTELOR SI DATORIILOR, caci:
 Daca sunt mai multi CREDITORI, fiecare creditor va putea valorifica NUMAI partea sa din
creanta.
 Daca sunt mai multi DEBITORI, fiecare va putea fi tinut NUMAI pentru partea sa de datorie.

Din aceasta rezulta ca la obligatiile conjuncte avem mai multe obiecte:

 atatea obiecte cate parti sunt;
 si un singur raport juridic obligational.

Acest raport juridic se va stinge NUMAI dupa ce:

 si ultimul dintre creditori isi va fi valorificat partea sa din creanta, daca sunt mai multi creditori;
 ultimul dintre debitori isi va fi platit partea sa din datorie, daca sunt mai multi debitori.
b. Obligatii COREALE/SOLIDARE.
Partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala, prin care obligatia devenea COREALA.

 Daca existau mai multi creditori, oricare dintre ei putea sa valorifice intregul dreptul de creanta.
 Daca erau mai multi debitori, oricare dintre ei putea sa fie tinut pentru intreaga datorie.

Din aceasta rezulta ca, la obligatiile coreale, avem:

 mai multe raporturi juridice, atatea cate parti sunt;
 un singur obiect.

Daca unul dintre creditori valorifica dreptul de creanta, toate celelalte raporturi juridice se sting, din
lipsa de obiect.
Astfel, obigatiile cu pluralitate de subiecte se pot caracteriza:
 daca sunt conjuncte, prin pluralitate de obiecte si unicitate de raport juridic;
 daca sunt coreale, prin pluralitate de raporturi juridice si unicitate de obiect.

D. Obligatii in care PARTILE NU SUNT PE PICIOR DE EGALITATE.

Unui debitor principal ii se aloca un garant;
Unui creditor i se aloca un mandatar;
Cap. III – Elementele contractelor
Contractele presupun intrunirea anumitor elemente.
 Dintre acestea, unele sunt denumite:

1. Elemente ESENTIALE.
 Sunt denumite astfel, intrucat contractul NU se poate forma in absenta lor.
Sunt 3 elemente esentiale:
A. OBIECTUL.
In textele juridice romane, aceasta notiune era utilizata cu 2 sensuri:
 In sens restrans, obiectul contractului se confunda cu efectele sale, adica se confunda cu
obligatia pe care o genera.
 In sens larg, obiectul contractului se confunda cu titlul obligatiei.

In legatura cu obiectul obligatiei si cu obiectul contractului, trebuie sa precizam ca, la romani:

 Contractele NU erau translative de proprietate, cum sunt acum:
 ci numai generatoare de obligatii, care urmau sa fie executate prin alte acte, ulterioare
si distincte de contract.
 Exemplu: Daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietate asupra unui lucru, in
vederea executarii acestei obligatii, el trebuia sa recurga fie la mancipatio, fie la in iure
cessio. In zilele noastre, e translativ.
B. CONSIMTAMANTUL.
 Acesta este manifestarea de vointa a unei parti, in sensul dorit de cealalta parte;
 caci cuvantul „consensu” vine de la „cum sentire” (a avea o parere identica cu a
celeilalte parti).
La romani, existau cauze care duceau la inexistenta sau distrugerea consimtamantului si a
contractului, dar si cauze care duceau la vițierea consimtamantului.

Cauzele care duceau la distrugerea consimtamantului:

1. NESERIOZITATEA
 aparea atunci cand consimtamantul era dat in gluma („jocandi causa”) sau in imprejurari care
exclud vointa persoanei de a se obliga, precum consimtamantul actorului de a juca un rol pe
scena.
2. EROAREA
 este gresita intelegere a unor imprejurari.
De regula, la romani, eroarea NU afecta consimtamantul.
 Doar in patru cazuri determinate, eroarea ducea la inexistenta consimtamantului:
2.1 Error in negotio.
Priveste natura juridica a contractului si aparea atunci cand:
 O parte intentiona sa incheie un anumit contract;
 Cealalta parte credea ca este vorba despre alt contract.
 Exemplu: Primus intentioneaza sa vanda un anumit lucru, iar Secundus crede ca ii se
doneaza.
2.2 Error in personam.
Priveste identitatea uneia dintre parti.
 Exemplu: Primus intentioneaza sa incheie contractul cu Secundus, dar in realitate il
incheie cu Tertius.
2.3 Error in corpore.
Priveste lucrul sau obiectul material al contractului.
 Exemplu: Primus intentioneaza sa dobandeasca fondul cornelian, iar Secundus crede ca e
vorba despre fondul claudian.
2.4 Error in substantia.
Priveste calitatile esentiale ale lucrului;
 Esentiale sunt acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul.
 Exemplu: Primus intentioneaza sa cumpere un candelabru pentru ca este confectionat
din argint, nu pentru ca este candelabru, iar daca acel candelabru e din arama, apare
eroare asupra calitatilor esentiale ale lucrului.
3. VIOLENTA FIZICA
 Ducea si ea la inexistenta consimtamantului, deoarece victima violentei fizice era in
imposibilitatea de a isi exprima vointa.
 Exemplu: Semnarea contractului prin fortarea mainii.

4. VIȚIILE DE CONSIMTAMANT
NU duceau automat la inexistenta contractului, ci numai la posibilitatea anularii sale, prin utilizarea unor
procedee juridice indirecte.

Aceste procedee juridice indirecte erau in numar de doua:

4.1 TEAMA/VIOLENTA PSIHICA/”METUS”
Consta in amenintarea cu un rau pentru a determina o persoana sa incheie contractul.

 In epoca veche, violenta PSIHICA NU afecta consimtamantul, deoarece vechii romani spuneau:
„coacta voluntas sed tarem voluntas” (o vointa constransa este, totusi, o vointa).
 In epoca veche, toate contractele romane au fost solemne;
 iar incheierea lor presupunea respectarea unor conditii de forma, (juraminte, prezenta
martorilor), imprejurari care faceau imposibila exercitarea violentei psihice.

Cu toate acestea, spre sfarsitul epocii vechi, au aparut contractele nesolemne, care se formau prin
manifestarea de vointa a partilor.
 In noile imprejurari, violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat pe taram contractual.
 De aceea, pretorul a intervenit si a adus la dispozitia victimei violentei psihice DOUA
MIJLOACE PROCEDURALE, denumite ACTIO METUS si EXCEPTIO METUS.

4.1.1 Prin ACTIO METUS, victima violentei psihice putea lua initiativa procesului cu scopul de a obtine
anularea contractului incheiat sub imperiul amenintarilor.
4.1.2 Prin EXCEPTIO METUS, victima violentei psihice se apara cu succes atunci cand autorul violentei
psihice ii cerea sa isi execute obligatia asumata sub imperiul amenintarilor.
Prin urmare, indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, victima castiga mereu procesul, iar astfel
se ajungea, pe cale indirecta, la anularea contractului.

4.2 DOLUL/DOLUS
 consta in manopere dolozive, adica in mijloacele viclene prin care una dintre parti o determina
pe cealalta sa incheie contractul.
 A fost recunoscut DOAR de pretori.
 Si dolul a fost sanctionat spre sfarsitul republicii, prin actio de dolo si prin exceptio doli.

4.2.1 Prin ACTIO DE DOLO, victima inselaciunii lua initiativa procesului.

4.2.2 Prin EXCEPETIO DOLI se apara cu succes, atunci cand era chemat in justitie si astfel se ajungea, si
de data aceasta, tot pe cale indirecta, la anularea contractului.

5. CAPACITATEA.
Prin capacitate intelegem aptitudinea unei persoane de a incheia un contract.
 Avea deplina capacitate de a contracta NUMAI:
 Cetateanul roman sui iuris;
 Pater familias.
Fiul de familie si sclavul, avea o capacitate limitata de a contracta.
 2. Elementele accidentale ale contractelor (termenul si conditia)
Elementele ACCIDENTALE.
 Sunt denumite astfel, intrucat ele erau incluse in contract din initiativa partilor.
 Contractul era incheiat valabil, chiar si in abenta acestor elemente.
Cele mai importante erau:

1. TERMENUL.
Este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
 Din aceasta definitie rezulta ca termenul este de doua feluri:

.1 Termenul SUSPENSIV este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept.
 Prin EXIGIBILITATE intelegem imposibiltiatea valorificarii unui drept pe cale judiciara.
 Un drept de creanta devine exigibil NUMAI atunci cand poate sa fie valorificat prin
proces.
 Exemplu: Primus ii promite lui Secundus ca ii va plati 100, la calendele lui Aprilie. In acest
caz, dreptul de creanta ia nastere in momentul incheierii contractului, dar el devine
exigibil numai la indeplinirea termenului suspensiv, adica la 1.4.
 Daca creditorul intenteaza actiunea inainte de 1.4, acea actiune va fi respinsa,
deoarece dreptul de creanta, desi exista, nu este exigibil.
 Daca va intenta o noua actiune, dupa indeplinirea termenului suspensiv, ea o sa fie tot
respinsa, deoarece a doua actiune nu are obiect, intrucat dreptul de creanta s-a stins cu
ocazia primului proces, prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.

.2 Termenul EXTINCTIV
 Este evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept.

2. CONDITIA. Este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau

stingerea unui drept.
Din asta rezulta ca si conditia este de 2 feluri:

2.1 Conditia SUSPENSIVA (condicio a qua)

 este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept.

Astfel, daca se incheie un contract sub conditie suspensiva, dreptul de creanta se va naste NUMAI daca
se indeplineste conditia, astfel incat:
 Daca primitorul cu conditie suspensiva intenteaza o actiune in justitie INAINTE de indeplinirea
conditiei, aceasta va fi respinsa din lipsa de obiect.
 Daca se intenteaza o noua actiune DUPA indeplinirea conditiei, va fi admisa, avand obiect.

2.2 Conditia REZOLUTORIE (condicio ad quam)

 Este evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept.
*A NU se face confuzie intre conditia suspensiva si termenul suspensiv.*
Cap. IV – Efectele obligatiilor
Obligatiile genereaza efecte normale sau accidentale.
1. Efectele NORMALE.
Acestea constau in EXECUTAREA OBLIGATIILOR, astfel incat creditorii sa isi poata valorifica
drepturile de creanta.
In legatura cu executarea obligatiilor, trebuie facuta distinctie intre:

A. OBLIGATIILE CONTRACTUALE.
 Ele sunt guvernate de PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI, potrivit caruia
contractele incheiate intre unii, nici nu vatama, nici nu profita altora, ceea ce inseamna ca orice
contract produce efecte NUMAI intre parti, NU si fata de terti.

Prin PARTI trebuie sa intelegem:

a. Persoanele care au incheiat contractul;
b. Mostenitorii acelor persoane;
c. Creditorii lor chirografari (creditorii fara garantii);
 Ultimii doi fiind denumiti azi “avanzi-cauza.”

3. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul

Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se desprind alte trei principii:
1) Principiul NULITATII STIPULATIUNII PENTRU ALTUL;
 S-a format in legatura cu functiile pe care le-a indeplinit stipulatiunea in viata juridica romana.
 Stipulatiunea este un contract solemn, in forma verbala, format prin intrebare si raspuns, avand
doua forme:
1.1 Stipulatiunea OBISNUITA.
 Exemplu: Primus il intreaba pe Secundus daca promite sa ii dea 100, Secundus
raspunzand “spondeo” (promit).
Aceasta stipulatiune este valabila, deoarece ea urmeaza sa isi produca efectele intre parti.

1.2 Stipulatiunea PENTRU ALTUL.

 Exemplu: Primus il intreaba pe Secundus daca promite sa ii dea 100 lui Tertius, Secundus
raspunzand ca promite.
a. Fata de Primus, ea este nula, deoarece Primus NU are interes in contract, iar de la definitia obligatiei
stim ca obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes.
b. Fata de Tertius, ea este nula deoareceacesta NU a participat la incheierea contractului, nefiind parte.
Aceasta stipulatiune prezenta interes practic.
 Exemplu: Daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus si o datorie de 100 fata de
Tertius, prin plata facuta de Secundus lui Tertius se vor stinge doua datorii dintr-o
plata.
Romanii au creat, de aceea, un mecanism prin care, desi stipulatiunea pentru altul ramanea nula, ea
devenea EXECUTORIE.
 Acest mecanism s-a concretizat prin “stipulatio poenae” (stipulatiunea unei penalitati).
 Astfel, dupa incheierea contractului, se mai incheia inca o stipulatiune, denumita
stipulatiunea unei penalitati.
 Exemplu: Primus il intreaba pe Secundus:“Daca nu ii vei plati 100 lui Tertius, promiti sa
imi platesti mie 500?”, Secundus promitand.
 Aceasta stipulatiune este valabila, deoarece produce efecte intre parti.
 Secundus va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila, pentru ca altminteri trebuia sa o
execute pe cea valabila, in cazul acesta trebuind sa plateasca de 5 ori mai mult.

Jurisconsultii precizau ca prin stipulatiunea unei penalitati, desi stipulatiunea pentru altul ramanea
nevalabila, ea devenea EXECUTORIE, deoarece era in interesul lui Secundus sa o execute.
 4. Principiul nulitatii promisiunii pentru altul
2. Principiul NULITATII PROMISIUNII PENTRU ALTUL
Acesta a fost formulat de jurisconsulti, fiind mentionat si de Gaius in forma “nemo alienum factum
promitere potest” (nimeni nu poate promite fapta altuia).
 Exemplu, potrivit formei initiale:
 Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da 100.
 Aceasta promisiune este NULA si fata de Primus, si fata de Tertius.
a. Fata de Primus, deoarece Primus NU a promis fapta sa.
b. Fata de Tertius, deoarece acesta, neparticipand la incheierea contractului, NU a promis nimic.
Si aceasta promisiune prezinta interes practic. De aceea, s-a modificat modul de formare a acestei
promisiuni.
 Exemplu, potrivit formei modificate:
 Primus ii promite lui Secundus ca va proceda de asa maniera incat sa il determine pe Tertius sa ii
dea 100.
 Daca Tertius nu ii plateste lui Secundus ceea ce i-a promis Primus, Secundus il cheama pe Primus
in justitie, intrucat Primus a promis fapta sa.

5. Reprezentarea imperfecta si perfecta in contracte

3. Principiul NEREPREZENTARII IN CONTRACT.
Este procedeul juridic prin care un PATER FAMILIAS, denumit REPREZENTAT, se obliga prin
contract incheiat de UN ALT PATER FAMILIAS, denumit REPREZENTANT.
 In functie de EFECTELE SALE, reprezentarea in contracte este de doua feluri:

1. PERFECTA.
In acest caz, raportul juridic se stabileste intre reprezentant si tert, iar persoana reprezentatului
dispare, in sensul ca:
 desi contractul a fost incheiat de reprezentant, efectele se produc asupra reprezentatului, care
devine fie creditor, fie debitor, desi NU a participat la incheierea contractului.

2. IMPERFECTA.
In acest caz, reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, ceea ce inseamna ca creditorul are doi
debitori:
 pe reprezentat;
 pe reprezentant.
Daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe REPREZENTANT, va intenta impotriva lui o actiune
DIRECTA, izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu reprezentantul.

Daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe REPREZENTAT, va intenta impotriva lui o actiune

UTILA, care va avea o formula redactata cu transpozitiune, caci:
 in intentio al formulei, se va inscrie numele REPREZENTANTULUI;
 in condemnatio se va insemna numele REPREZENTATULUI, intrucat el participa la dezbaterile
procesului si urmeaza sa suporte efectele sentintei.

In functie de CALITATEA REPREZENTANTULUI, reprezentarea este:

ACTIVA.
Cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea este activa.

PASIVA.
Cand reprezentantul are calitata de debitor, reprezentarea este pasiva.
  Reprezentarea imperfecta in contracte este mereu pasiva.

Multa vreme, romanii NU au admis reprezentarea in contracte, deoarece se opunea principiului

relativitatii.
 De aceea, in epoca foarte veche, daca un pater familias era imputernicit de un alt pater familias
sa incheie un contract, devenind creditor:
 el trebuia sa transmita valoarea acelei creante prin acte ulterioare si distincte celui care
l-a imputernicit.
Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale, inchise, contractele se incheiau foarte
rar, erau adevarate evenimente in viata cetateanului.
 Astfel, NU se punea problema reprezentarii.

Spre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economica, romanii erau in mod frecvent interesati sa
incheie contracte in acelasi moment, dar in locuri diferite.
 Din acel moment, reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica.
 De aceea, s-a initiat o serie de reforme prin care s-a admis, mai intai, reprezentarea
imperfecta in contracte, iar mai apoi, in anumite cazuri, chiar si reprezentarea perfecta.

6. Adiecticiae qualititatis (actiunile cu caracter alaturat)

Actiunile cu CARACTER ALATURAT (“adiecticiae qualititatis”).
Au fost create cu scopul de a se extinde si de a ii spori capacitatea de a se obliga a fiului de familie.
 Acestea au reprezentat primul pas in directia reprezentarii in contracte.

In epoca veche, fiul de familie NU putea incheia acte juridice in nume propriu, ci numai
imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor contracte:
 situatia lui pater sa devina mai buna patrimonial, adica sa devina creditor, iar nu debitor.

Acest sistem a functionat numai cata vreme contractele au fost unilaterale, intrucat numai la
contrctele unilaterale:
 O parte are numai calitatea de creditor;
 Cealalta parte are numai calitatea de debitor;

La sfarsitul republicii, au aparut contractele bilaterale, in cazul carora ambele parti au, in acelasi timp,
si calitate de creditor, si calitate de debitor, incat filius nu ii putea face mai buna situatia lui pater fara
a o face si mai rea.
 Aceasta echivala cu imposibilitatea fiului de familie de a contracta.
 In conditiile revolutiei economice, pater avea interesul ca fiul sa participe la activitatea
economica.

Astfel, pretorul a dat o reforma prin care a admis ca, in cinci cazuri determinate, fiul de familie sa se
poata obliga in nume propriu, obligandu-l, in acelasi timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias.
 In acest sistem, creditorul avea 2 debitori: pe filius si pe pater.

1. Daca intentiona sa il urmarasca in justitie pe fiu, intenta actiunea directa.

2. Daca intentiona sa il urmareasca pe pater sau dominus in justitie, intenta actiunea cu caracter
alaturat, care, in mod necesar, avea o formula redactata cu transpozitiune.

In intentio era mentionat numele fiului, pentru ca el incheiase contractul;

In condemnatio se mentiona numele lui pater familias, deoarece el participa la dezbaterile procesului.
 Cele cinci actiuni cu caracter alaturat sunt:

1. Actio quod iussu (actiunea in baza unei declaratii speciale).

 Era data impotriva lui pater sau dominus atunci cand il imputernicise expres pe fiu sau pe sclav
sa incheie un anumit contract, sa zicem de vanzare.

2. Actio exercitoria (actiunea in baza unor interese privind comertul maritim).

 Era data impotriva lui pater sau dominus atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert maritim.

3. Actio institoria .
 Era data impotriva lui pater sau dominus atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert pe uscat.

In aceste trei cazuri, pater familias raspunde cu toate bunurile sale (in solidum).

In urmatoarele doua cazuri, pater familias raspunde, daca s-a imbogatit, numai in limitele bunurilor din
peculiu, iar daca nu s-a imbogatit, tot in limitele din peculiu (pro parte).

4. Actio de peculio et de in rem verso (actiunea in baza peculiului si imbogatirii).

 Se dadea impotriva lui pater al carui fiu face acte de comert cu bunurile din peculiul sau, fara
stirea si aprobarea lui pater sau dominus.

5. Actio tributoria (actiunea in repartizare).

 Se dadea impotriva lui pater atunci cand fiul sau sclavul face acte de comert cu bunurile din
peculiul sau, fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater a cunoscut si a
tolerat acele acte de comert.

Daca sunt mai multi creditori, ei sunt satisfacuti proportional cu valoarea nominala a creantelor lor.

_______________________________________________________________________________

REPREZENTAREA IMPERFECTA.

Prin fizionomia sa, sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele din conditiile necesare
reprezentarii in contracte, de vreme ce pater se obliga prin contractul pe care nu l-a incheiat el insusi,
ci o alta persoana.
 Totusi, acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare reprezentarii in contracte, deoarece
el nu functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae, ci numai in relatiile dintre pater si fiu.

Pasul urmator a fost facut tot de pretor, care a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui
pater familias care era imputernicit de un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.
 In acest stadiu, reprezentarea in contracte este gata constituita, de vreme ce un pater familias
se obliga prin contractul incheiat de alt pater familias.
 Totusi, sfera sa de aplicare este restransa la contractele incheiate in legatura cu un comert pe
mare sau pe uscat, neaplicandu-se pe scara generala.

Asa se face ca jurisconsultii au creat o noua actiune, pe cale de interpretare, denumita actio quasi
institoria.
  Aceasta era acordata impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater
familias sa incheie un contract, indiferent de domeniu, nu doar pe mare sau pe uscat.
 Din acel moment, reprezentarea in contracte s-a putut practica pe scara generala, la orice
contract:
 dar numai in forma imperfecta doarece si reprezentantul si reprezentatul erau debitori;
 iar creditorul, avand doi debitori, putea sa il urmareasca fie pe reprezentat (prin actiune
directa), fie pe reprezentat (prin actiune quasi-institoria).

REPREZENTAREA PERFECTA.
Cu timpul, sub influenta dreptului egiptean, s-a admis si reprezentarea perfecta in contracte, dar
numai in trei cazuri, astfel ca nu s-a aplicat pe scara larga:

1. In materia tutelei, in relatia dintre tutore si pupil (reprezentare perfecta pasiva).

 Pretorul a admis ca toate actiunile pe care le avea tutorele, precum si toate actiunile date
impotriva tutorelui, trec asupra pupilului.
 In acest caz, se aplica, asadar, principiul reprezentarii perfecte, dar numai dupa sfarsitul tutelei,
intrucat, pana atunci, pupilului ii lipseste capacitatea juridica de fapt.

2. In cazul imprumutului de consumatiune, mutuum (reprezentare perfecta activa si pasiva).

 Imprumutul in vederea consumatiunii se realiza prin intermediul contractului real denumit

mutuum;
 Acesta presupunea incheierea unei conventii, insotita de remiterea materiala a lucrului,
prin traditiune.
 Din momentul in care romanii au admis ca traditiunea poate fi facuta prin altul, a
aparut in aceasta materie posibilitatea realizarii reprezentarii perfecte.
 Daca reprezentatul da mandat reprezentantului sa remita o suma de bani cu titlu de imprumut
unei persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfecta activa).
 Daca reprezentatul il insarcineaza pe reprezentant sa ia cu imprumut o suma de bani, datoria va
apasa asupra reprezentatului (reprezentare perfecta pasiva).
In ambele cazuri, persoana reprezentantului dispare.

3. In cazul reprezentatului insolvabil (reprezentare perfecta activa).

Acesta este singurul caz de reprezentare perfecta activa admis de catre romani.
Atunci cand, in executarea mandatului pe care l-a primit de la reprezentat, reprezentantul devine
insolvabil, se aplica principiul reprezentarii perfecte.
 Ratiunea acestei solutii sta in anumite implicatii de ordin practic, ce apar in cazul
reprezentantului insolvabil.
 Conform regulilor generale, creanta este dobandita de catre reprezentant.
 Ca atare, prin acte ulterioare si distincte, reprezentantul urmeaza sa transmita asupra
reprezentantului tot ce a dobandit.
 Daca insa reprezentantul devine insolvabil, el va fi supus executarii silite asupra bunurilor
de catre creditorii sai, intre care si reprezentantul.
 Venind in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului, prin forta lucrurilor, reprezentatul nu
isi va putea valorifica intreaga creanta.

Pentru a se evita o asemena eventualitate, s-a admis ca in cazul reprezentantului insolvabil, creanta sa
treaca direct asupra reprezentatului.
 Pe aceasta cale, creanta dobandita de catre reprezentant nu va mai intra in patrimoniul sau si va
mai putea fi urmarita de catre ceilalti creditori.
 7. Sistemul noxalitatii si al actiunilor noxale x3
OBLIGATIILE DELICTUALE.

 Pe taram contractual, fiul de familie avea o capacitate limitata de a se obliga in nume propriu.
 Pe taram delictual, fiul de familie si sclavul aveau o capacitate deplina de a se obliga in nume
propriu, in sensul ca el raspundea in nume propriu pentru delictul comis.
 Totusi, pe taram delictual, desi era proprie, raspunderea fiului de familie avea loc in
conditii speciale, decurgand din faptul ca fiul de familie nu avea patrimoniu propriu.
 Aceasta raspundere, in nume propriu, data in conditii speciale, a functionat in doua sisteme
denumite:
 sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.

1. SISTEMUL NOXALITATII.
In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comite un delict, pater familias putea :

a) Sa il abandoneze pe delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca victima sa isi poata exercita
dreptul de razbunare asupra delincventului, raspunzand in nume propriu.
 Abandonul noxal tine de esenta sistemului noxalitatii.

b) Sa plateasca o suma de bani, cu scopul de a rascumpara dreptul de razbunare al victimei.

2. SISTEMUL ACTIUNILOR NOXALE.

Cu timpul, romanii si-au dat seama ca pater familias are si a treia posibilitate:

 Sa faca dovada nevinovatiei presupusului delincvent.

 Nevinovatia, azi, nu se dovedeste, se prezuma. Doar vinovatia se dovedeste.
 De aceea au fost create actiunile noxale. Victima este obligata sa intenteze actiunea.

Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva lui pater
familias al presupusului delincvent:
 cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sa faca dovada nevinovatiei
presupusului delincvent, caci pater familias nu era obligat sa se judece, deoarece raspunderea
apasa asupra fiului de familie.

Astfel, existau 3 situatii posibile:

1. Daca pater nu accepta sa se judece, se aplica sistemul noxalitatii, cu cele doua variante ale sale.

2. Daca pater accepta sa se judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei
delincventului, iarasi se aplica sistemul noxalitatii:
 desi nu stateau chiar asa lucrurile, caci obiectul sistemului noxalitatii este abandonul noxal;
 in timp ce obiectul actiunilor noxale este plata de bani, iar abia in subsidiar abandonul noxal.
Astfel, daca nu vrea sa plateasca, pater sau dominus are “in facultatae solutionis” (“pater familias sau
dominus are posibilitatea sa nu plateasca si sa faca abandonul noxal”)

3. Daca pater accepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada nevinovatiei presupusului
delincvent, fiul de familie era exonerat de raspundere.
In vedera intentarii actiunilor noxale, erau necesare anumite conditii:

1. Trebuia sa fie vorba despre un delict privat.

 Numai delictele private puteau sa fie rascumparate prin plata unor sume de bani, nu si cele
publice.

2. Actiunea noxala se intenta cu succes numai impotriva acelui pater familias care il avea sub puterea
sa pe presupusul delincvent, in momentul lui litis contestatio.
Daca dupa comiterea delictului, dar inaintea lui litis contestatio, presupusul delincvent trecea sub alta
putere, atunci actiunea noxala trebuia intentata impotriva noului pater familias:
 deoarece raspunderea apasa asupra fiului, presupusului delincvent.
 Pater familias era chemat in justitie nu pentru ca raspunderea ar fi apasat asupra lui, ci pentru ca
fiul de familie nu avea bunuri proprii, nu avea patrimoniu.

Pentru a sublinia ideea ca raspunderea apasa asupra fiului de familie, s-a formulat adagiul conform
caruia „noxa caput sequitur” (delictul il urmeaza pe delincvent).

3. Daca in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii
noxale:
 victima l-a avut sub puterea sa pe presupusul delincvent un singur moment, ea nu mai putea
intenta actiunea noxala.
 Aceasta deoarece, avandu-l sub puterea sa pe presupusul delincvent, victima si-ar fi putut
exercita dreptul de razbunare, iar daca nu l-a exercitat, desi a putut, inseamna ca a
renuntat la acel drept.
Cine renunta la dreptul de razbunare, renunta la actiunea noxala, intrucat actiunea noxala nu este
altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare.

EFECTELE ACCIDENTALE.
Constau in neexecutarea obligatiilor.
 In legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat urmatoarele CAZURI JURIDICE:

1. CAZUL FORTUIT.
Este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei, cu toate ca debitorul a luat
masurile obisnuite de pază.
 Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca debitorul ar lua masuri exceptionale de paza.
 De regula, debitorul nu este obligat sa ia masuri exceptionale de paza, iar de aceea, tot de
regula, el va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit.
 Ex.: Furtul sclavului datorat.

2. FORTA MAJORA.
Este evenimentul neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea obligatiei, incat forta
majora nu poate sa fie prevenita, indiferent de masurile luate.
 Ex: cutremure, inundatii.

Debitorul va fi exonerat de raspundere pentru totdeauna, fara exceptie, pentru interventia fortei
majore.
 Totusi, forta majora si cazul fortuit duc la exonerarea de raspundere a debitorului numai daca
acesta datoreaza un lucru individual determinat, nu si daca datoreaza un lucru de gen, deoarece
lucrurile de gen nu pier juridic.
 8. Culpa si dolul
3. CULPA
Imbraca 2 forme:

3.1 Delictuala.
 Este denumita „culpa aquiliana”, deoarece a fost reglementata prin legea Aquilia.
 Potrivit acestei legi, culpa delictuala presupune comiterea unui fapt ilicit, cauzator de prejudicii,
care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.

Asadar, la culpa delictuala, orice atitudine vinovata a delincventului este ceea ce genereaza raportul
juridic dintre:
 delincvent, in calitate de debitor;
 victima, in calitate de creditor;

Vinovatia la culpa delictuala se manifesta fie sub forma intentiei, fie sub forma neglijentei.
 Textele romane precizeaza ca judecatorul trebuie sa tina seama si de cea mai mica greseala
(culpa levissima).

3.2 Contractuala.
 Este vinovatia debitorului obligat prin contract si se manifesta in intervalul de timp cuprins intre
momentul incheierii contractului si momentul in care trebuia sa fie executata obligatia.
 Vinovatia se manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii.
 Prin urmare, la culpa contractuala, vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei.

In legislatia imparatului Justinian, s-a facut distinctie intre:

i. Culpa lata, adica cea mai grava greseala, pe care nu ar comite-o nici cel mai naindemanatic
administrator.
 Se apropie mai mult de intentie.

ii. Culpa levis, adica greseala mai putin grava.

 Aceasta putea sa fie apreciata de judecatori:
 fie in concreto;
 fie in abstracto, care se facea prin comparatie.

a. In abstracto.
Comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata cu buna administrare.
 Aceasta era mai grava pentru debitor, intrucat, la o asemenea apreciere, ori de cate ori debitorul
era neglijent fata de bunul datorat, se afla in culpa, deoarece un bun administrator nu este
neglijent.

b. In concreto.
Comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata cu felul in care isi administra propriile
bunuri.
 In acest caz, debitorul se afla in culpa numai daca era neglijent fata de bunul datorat, dar era bun
administrator fata de bunurile sale.
 Daca era neglijent si fata de bunul datorat, si fata de bunurile proprii, nu mai era in culpa,
deoarece nu era vinovat, fiind neglijent de felul lui.

Pentru culpa, debitorul raspunde doar la contractele in care are interes.

4. DOLUL
 Este vinovatia debitorului obligat prin contract, care se manifesta sub forma intentiei.
 Debitorul obligat prin contract distruge lucrul datorat cu intentie.
 Astfel, raspunderea pentru dol era mai grava decat raspunderea pentru culpa.

Debitorul raspundea pentru dol si la contracte in care avea un interes, si la contracte in care nu avea un
interes.
 Daca debitorul are un interes in contract (cazul fiduciei sau comodatului), va raspunde atat
pentru culpa, cat si pentru dol.

9. Mora (punerea in intarziere)

5. MORA (examen)
In sens juridic, inseamna intarzierea vinovata sau punerea in intarziere a creditorului sau a
debitorului.
 Este de 2 feluri:

5.1 Mora debitoris.

 Este intarzierea vinovata a debitorului si, pentru ca debitorul sa fie pus in intarziere, era necesar
ca datoria sa fie exigibila, adica ajunsa la termen, iar obligatia sa nu fie executata din vina
debitorului.

Pe vremea lui Justinian, pe langa cele mentionate, s-a mai cerut si o interpellatio, o somatie de plata din
partea creditorului.
 Pornindu-se de la un text al lui Papinian, in dreptul feudal a fost formulat principiul „dies
interpellat pro homine” (termenul someaza sau il pune de drept in intarziere pe debitor).
 Potrivit acestui principiu, daca debitorul nu plateste la scadenta, este considerat in
intarziere de drept (automat).

Principalul efect al morei debitoris (agravarea situatiei) este perpetuatio obligationis (perpetuarea
obligatiilor).
 Din momentul punerii sale in intarziere, debitorul va raspunde in mod obiectiv, in sensul ca el nu
mai poate invoca interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia masuri exceptionale de caiza.

5.2 Mora creditoris.

 Este intarzierea vinovata a creditorului, care refuza sa primeasca plata, cu toate ca ii este oferita
conform conditiilor stabilite prin contract.

Cand intervine mora creditoris, dupa caz, dispare mora debitoris.

 Si aceasta genereaza anumite efecte:
a. Dupa ce creditorul este pus in intarziere, debitorul nu mai raspunde pentru culpa sa, putand
sa fie neglijent fata de bunul datorat.

b. Dupa ce debitorul constanta (cu martori) ca creditorul refuza sa primeasca lucrul, il poate
abandonda intr-un loc public, cu efectul ca datoria sa se stinge.

_______________________________________________________________________________
6. CUSTÒDIA
Este o forma de raspundere obiectiva, deoarece, in anumite cazuri, debitorul care raspunde pentru
custodia trebuie sa ia masuri exceptionale de paza si nu poate sa invoce interventia cazului fortuit.
 Aceasta raspundere obiectiva era stabilita fie prin textele din legi, fie prin conventia partilor.
 Ex.: La romani, garderobierii, hangii, hotelierii raspundeau obiectiv, intrucat erau salarizati.

Daca debitorul era gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus in intarziere, daca raspundea
pentru custodia, adica era vinovat si nu isi executa obligatia, neintervenind una din situatiile
exoneratoare de raspundere:
 trebuia sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiilor, denumite DAUNE-
INTERESE, care sunt de 2 feluri:

a. Daune-interese JUDECATORESTI.
Despagubiri stabilite de judecator, cu ocazia solutionarii procesului.
 Judecatorul putea sa stabileasca valoarea acelor despagubiri:
 Obiectiv;
 Subiectiv.

 Apreciere obiectiva. Cand debitorul nu isi executa obligatia de a transmite un lucru, judecatorul
il condamna sa plateasca valoarea acelui lucru, adica aprecierea era obiectiva.

 Apreciere subiectiva. Cand debitorul nu isi executa obligatia de facere, atunci judecatorul
aprecia valoarea despagubirilor in mod subiectiv, tinand cont:
 si de paguba efectiva pe care a suferit-o creditorul prin neexecutare (damnum);
 dar si de castigul de care a fost privat prin neexecutarea obligatiei (lucrum).

Plecandu-se de la cei doi termeni, mai tarziu au fost create expresiile:

 „damnum emergens” (paguba care se arata);
 „lucrum cesans” (castigul care lipseste).

b. Daune-interese CONVENTIONALE.
Erau stabilite de parti, caci partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie prin care stabileau de
comun acord ce suma de bani va trebui sa plateasca debitorul, in ipoteza in care nu isi va executa
obligatia.
 Judecatorul doar constata ca obligatia nu a fost executata, obligand la plata sumei de bani
stabilite de parti.

Debitorul care nu isi executa obligatia va fi exonerat de raspundere;

 iar in alte cazuri, el va trebui sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei.
SUBIECT 3 - OBLIGATIUNI - Partea generala (cap. V-VIII: Stingerea
obligatiilor / Transferul obligatiilor / Garantii personale / Garantii reale)

Cap. V – Stingerea obligatiilor

1. Plata
STINGEREA OBLIGATIILOR

Drepturile reale sunt, in principiu, perpetue, in sensul ca nu se sting prin exercitare.

Drepturile de creanta sunt, prin excelenta, temporare, in sensul ca ele se sting prin exercitare.

Romanii au cunoscut moduri voluntare de stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare.

1. MODURILE VOLUNTARE
Sunt denumite astfel, intrucat implica manifestarea de vointa a partilor si sunt 5:

1.2 PLATA (SOLUTIO)

 Plata inseamna executarea obligatiei asa cum ti-ai asumat-o, nu inseamna doar darea de bani.
 Este modul obisnuit de stingere a obligatiilor.

Plata poate consta fie in dare, fie in facere, fie in prestare.

 Astfel, prin plata se poate stinge orice obligatie.

Pentru ca o plata sa fie executata in mod valabil, erau necesare anumite CONDITII:

a. Plata poate fi facuta de debitor sau de alte persoane;

 Deoarece pe creditor nu il intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa isi valorifice dreptul de
creanta.

In doua cazuri, plata poate fi facuta numai de debitor:

i. Cand debitorul are obligatia de a transmite proprietatea asupra unui lucru.

 Numai el poate sa plateasca, numai el fiind proprietar.
ii. Cand obligatia este contractata intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exceptionale ale
debitorului.

b. Plata poate fi primita fie de creditor, fie de reprezentantul sau legal (tutorele sau curatorul) sau
conventional (mandatarul).

 Daca plata se facea catre un pupil fara auctoritatis tutoris, acea plata era valabila, dar nu era
liberatorie, in sensul ca debitorul putea fi constrans sa mai plateasca o data.

c. Plata trebuie sa fie integrala.

La romani, debitorul nu putea sa plateasca in rate, fara aprobarea expresa a creditorului.

d. Locul platii se stabilea, de regula, prin contract.

 Daca nu se stabilea din contract, se deducea din natura obligatiei.
 Daca nu se putea deduce din natura obligatiei, plata putea fi facuta oriunde, cu conditia sa nu
fie un loc nepotrivit.
 Daca debitorul datora un lucru individual determinat, creditorul trebuia sa se prezinte la
domiciliul creditorului, pentru a ii cere sa faca plata.
  Daca la scadenta debitorul nu platea, creditorul intenta actiunea la domiciliul debitorului
(actor sequitur forum rei), adica la instanta competenta in teritoriu, nu la el acasa.

e. Daca debitorul avea mai multe datorii fata de acelasi creditori si facea o singura plata, se punea
problema imputatiei platii.
Altfel spus, se punea intrebarea „care dintre datorii se stinge prin plata facuta?”

 Daca debitorul preciza ce datorie intentioneaza sa stinga, atunci se stingea acea datorie.
 Daca debitorul nu preciza, se stingea datoria cea mai oneroasa (fie cea mai veche, fie cea care
este scadenta);
 era considerata cea mai oneroasa datoria care producea cele mai mari dobinzi.

f. Proba platii se facea:

 in epoca veche, cu martori si prin juraminte;
 in epoca clasica, s-a generalizat forma scrisa.
Inscrisurile doveditoare sunt denumite chitante si erau de 2 feluri:

a. Redactate obiectiv.
 Proveneau de la debitor, care utiliza formula „habere se dixit” (a spus ca are), in sensul ca
creditorul a afirmat ca a primit plata.
 Acestea ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor (de regula, 7).

b. Redactate subiectiv.
 Proveneau de la creditor, fiind scrise de mana creditorului, care utiliza formula „am scris ca am
primit”.
 Acestea ii erau opozabile creditorului, chiar daca nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce actul
era scris chiar de creditor.

Forma platii:
1. In epoca veche, a fost guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor,
potrivit caruia:
 O obligatie se stinge prin utilizarea unor forme solemne identice cu cele care au creat-o, dar
inrrebuintate in sens invers.
 Daca obligatia se nastea dintr-un contract incheiat prin alama si balanta, ea se stingea tot prin
alama si balanta.
 Daca obligatia se nastea dintr-un contract incheiat prin intrebare si raspuns, ea se stinge tot prin
intrebare si raspuns.
In acest caz, se stingea chiar daca nu s-a facut plata efectiva.
 Daca se facea plata efectiva, dar nu era respectat principiul corespondentei formelor,
obligatia nu se stingea.

2. In dreptul clasic, pe fondul decaderii formalismului, plata efectiva ducea la stingerea obligatiei;
 chiar daca nu erau respectate forme solemne.

1. DAREA IN PLATA (datio in solutum)

De fapt, este o varianta a platii.
Practic, ea este o plata cu schimbare de obiect.
 Ex: Debitorul care datoreaza o suma de bani se poate intelege cu creditorul sa transmita,
in locul acelei sume de bani, un lucru.
 Daca obiectul obligatiei era schimbat prin conventia partilor, atunci darea in plata era denumita
voluntara.
 Daca schimbarea obiectului era prevazuta prin textele din legi, darea in plata era necesara.
 2. Novatiunea x3
2. NOVATIUNEA (novatio)
Prin aceasta, o obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua. Agraveaza situatia debitorului.

 De aceea, unii jurisconsulti spuneau ca „novatiunea este inlocuirea unei obligatii vechi cu o
obligatie noua, care se realizeaza:
 fie prin stipulatiune;
 fie prin contractul litteris”;
In sensul ca novatiunea sau novarea unei obligatii nu avea o forma tehnica proprie, ci se realiza fie
prin stipulatiune, fie prin contractul litteris, contracte care nu au fost create in vederea realizarii
novatiunii, ci in alte scopuri;
 dar au fost astfel adaptate, incat sa poata fi utilizate si in vederea novarii unei obligatii.
 De aceea se spunea ca nu exista novatiune consensuala, in intelesul ca obligatia izvorata dintr-
un contract consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual, ci numai prin stipulatio
sau contractul litteris.
Efecte
1. Accesoriile vechii obligatii dispar.
2. Viciile vechii obligatii dispar.

Pentru novarea unei obligatii, erau necesare anumite CONDITII:

a. Sa existe o obligatie veche.

 Nu presupunea conditii speciale, putand sa fie civila, pretoriana, de drept strict, de buna
credinta, oricum.

b. Sa existe o obligatie noua.

Era mereu o obligatie de drept strict.
 Ea izvora din stipulatiune sau din contractul litteris, care sunt contracte de drept strict.
 De aceea, prin efectele novatiunii, situatia debitorului se agrava, intrucat obligatia de
drept strict era de riguroasa interpretare.

c. Sa presupuna aceeasi datorie/acelasi obiect (idem debitum).

 Daca noua obligatie nu avea acelasi obiect, atunci nu se realiza o novatiune, ci se nastea o
obligatie noua, alaturi de vechea obligatie, si nu in locul ei.
 De aceea, jurisconsultii spuneau ca „prin novatiune, obiectul vechii obligatii este transmis
in noua obligatie”.

Din considerente de ordin practic, pretorul a admis, in unele cazuri, novatiunea cu schimbare de
obiect.
 Imparatul Justinian a stabilit ca obiectul obligatiei poate fi schimbat daca partile isi manifesta
vointa expres in acest sens.

d. Sa presupuna un element nou (aliquid novi).

 Pe baza acestui element putem face distinctie intre obligatia veche si obligatia noua.

In legatura cu elementul nou, trebuie sa distingem intre novatiunea care se realizeaza:

 Intre aceleasi persoane.
 In acest caz, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei conditii sau
in suprimarea lor.

 Intre persoane noi (inter novas personas).

  In acest caz, elementul nou poate consta in schimbarea debitorului sau a creditorului.

Daca se schimba debitorul, nu este necesar consimtamantul vechiului debitor, ci este suficient
consimtamantul noului debitor si al creditorului.
 Mai mult, novatiunea cu schimbare de debitor este valabila chiar daca se face fara stirea
vechiului debitor.

Daca se schimba creditorul, novatiunea nu se poate face fara consimtamantul vechiului creditor,
deoarece:
 in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creante, adica o
transmitere a dreptului de creanta de la vechiul creditor la noul creditor, care nu este de
conceput fara consimtamantul vechiului creditor, el fiind acela care o transmite.

e. Intentia de a nova (animus novandi).

 In epoca veche, intentia partilor de a nova era dedusa din forma contractelor, intrucat ori de
cate ori erau utilizate in vederea novarii unei obligatii:
o Stipulatiunea si contractul litteris;
 acestea aveau o forma speciala, din care se deducea intentia partilor de a nova obligatia .

 Spre sfarsitul dreptului clasic si in dreptul post-clasic, pe fondul decaderii formalismului pe teren
contractual, intentia partilor de a nova era prezumata, presupusa.
 Astfel, daca erau intrunite primele 4 conditii, se presupunea ca este intrunita si a cincea.

 Intrucat sistemul prezumtiilor este echivoc, Justinian a cerut partilor sa isi manifeste expres
intentia de a nova obligatia.

Pe langa manifestarea voluntara care se manifesta prin vointa manifestata a partilor:

 romanii au cunoscut si NOVATIUNEA NECESARA, care izvora din efectele extinctinctiv si creator
al lui litis contestatio;
 deoarece prin efectul extinctiv, vechea obligatie se stingea;
 iar prin efectul creator se nastea o obligatie noua.

Intre novatiunea voluntara si novatiunea necesara exista unele DEOSEBIRI:

1. Novatiunea voluntara nu se poate concepe fara intentia partilor de a nova;

 novatiunea necesara nu presupune manifestarea de vointa a partilor, ci se realizeaza
automat prin efectele lui litis contestatio, decurgand din mecanisme procedurale.
2. La novatiunea voluntara, exceptiile obligatiei vechi se sting;
 la novatiunea necesara, exceptiile obligatiei vechi se mentin, se pastreaza.
3. Novatiunea voluntara presupune identitate de obiect;
 la novatiunea necesara, de regula, nu poate exista identitate de obiect.
 3. Compensatiunea
3. COMPENSATIUNEA (compensatio).
 Consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce, astfel incat executarea sa poarte
numai asupra diferentei.
 Acest mod de stingere a obligatiilor prezinta avantajul practic ca doua obligatii distincte
se sting printr-o singura plata.
 Ex: daca Primus ii datoreaza lui Secundus 100, iar Secundus ii datoreaza lui Primus 50, prin
efectuarea compensatiunii, Primus plateste 50, diferenta, iar astfel se sting ambele
obligatii.

Romanii au cunoscut:

1. COMPENSATIUNEA CONVENTIONALA
 Se facea prin intelegerea partilor si nimic nu se opunea ca partile sa isi compenseze creantele si
datoriile reciproce prin buna intelegere.

2. COMPENSATIUNEA JUDICIARA
 Daca partile nu se intelegeau, se putea, nefiind obligatoriu, recurge la compensatiunea judiciara,
facuta de judecator cu ocazia judecarii procesului.

 In epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor si nu existau exceptiuni:

 compensatiunea judiciara nu era posibila, deoarece se opunea principiului unitatii de
chestiune:
 in acelasi proces, numai reclamantul putea sa isi formuleze pretentiile, iar daca paratul
avea si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuia sa declanseze un nou
proces.

 Totusi, chiar si in epoca veche s-a admis in doua cazuri, cu titlu de exceptie, realizarea
compensatiunilor judiciare:

a. In procesele pe care le intenta clientilor sai, bancherul trebuia sa opereze compensatiunea, scazand
din creantele sale sumele pe care la randul sau le datora clientilor.
 Drept urmare, in intentio a formulei trebuie sa figureze numai suma rezultata din
compensatiune.

 Daca bancherul nu scadea din valoarea creantei sale suma pe care la randul sau o datora
clientului, se considera ca facea o plus petitio si putea sa piarda intreaga suma.
 In acest caz, compensatiunea este facuta chiar de catre bancher.

b. Emptor bonorum substituindu-se debitorului insolvabil, are dreptul de a ii urmari in justitie pe

debitorii acestuia.
 Presupunand ca emptor bonorul il urmareste in justitie pe unul dintre debitorii falitului, debitor
care la randul sau are un drept de creanta fata de acesta din urma:
 magistratul va trece in condemnatio numai diferenta rezultand din cumpanirea acestor
datorii si creante recipeoce.
 Formula redactata astfel se numeste cum deductione.
In acest caz, compensatiunea este facuta de judecator, potrivit indicatiilor date de catre magistrat prin
formula, astfel ca emptor bonorum nu poate comite o plus petitio.

La inceputul epocii clasice s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor care
izvorau din acelasi contract de buna-credinta;
  nu s-a admis si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite.

Marc Aureliu a dat o reforma prin care a devenit posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor
si datoriilor reciproce care izvorau din contracte:
 diferite;
 unilaterale;
 de drept strict;
Imparatul a promovat aceasta reforma pornind de la principiul conform caruia: acela care pretinde ceea
ce trebuie sa restituie comite un dol.
 Acest principiu a fost sanctionat prin exceptie de dol.
- Exemplu:
 daca reclamantul avea o creanta de 100 fata de parat, iar paratul avea o creanta de 50 fata
de reclamant, iar reclamantul pretindea 100, paratul ii cerea pretorului sa introduca in
formula o exceptiune de dol.
 In faza a doua a procesului, judecatorul, in calitate de sclav al formulei, verifica daca
exceptiunea de dol este intemeiata, astfel incat el va da o sentinta de absolvire.
 Astfel, reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta integral.
 Pierde procesul prin efectul exceptiunii de dol;
 Dreptul de creanta il va pierde integral prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.

 De aceea, reclamantul are tot interesul ca inainte de intentarea actiunii sa efectuze

compensatiunea din proprie initiativa si sa ceara doar diferenta, adica 50.

Pentru ca aceasta exceptie sa poata fi opusa cu succes, era necesar ca cele doua creante sa fie:
 valabile si potrivit dreptului civil, si potrivit dreptului pretorian;
 exigibile.

Mai tarziu, dar tot in epoca clasica, s-a admis compensatiunea judiciara si in cazul creantelor si
datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite de buna-credinta.
 Justinian a admis compensatiunea judiciara pe scara generala, daca erau intrunite
urmatoarele conditii:

a. Creanta trebuia sa fie exigibila.

b.Creanta trebuia sa fie lichida.
c. Creanta trebuia sa fie reciproca. (Sa apartina aceluia care o opunea, iar nu altei persoane).
 4. Remiterea sau iertarea de datorie
4. REMITEREA DE DATORIE sau IERTAREA DE DATORIE.
Aceasta se putea face prin:

1. MODURI CIVILE.
Sunt aplicatii ale principiului simetriei, caci potrivit acestui principiu:
 O obligatie se stinge prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar intrebuintate
in sens invers, chiar daca nu se facea plata efectiva.
 Acest principiu si-a gasit aplicatiunea in 3 procedee juridice:

1.1 Solutio per aes et libram.

 Inseamna plata prin arama si balanta si este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare, intrucat
presupune:
 prezenta partilor;
 prezenta martorilor (minim 5);
 prezenta lui libripens.

 In acest cadru, debitorul pronunta anumite cuvinte solemne si simuleaza ca face plata, desi in
realitate nu plateste nimic, dar totusi, obligatia se stinge, caci s-a respectat principiul simetriei.

1.2 Acceptilatio verbis.

 Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele verbale incheiate prin
intrebare si raspuns, in sensul ca obligatia izvorata din intrebare si raspuns se va stinge tot prin
intrebare si raspuns.

Promiti sa imi dai? Promit.

Oare ce ti-am dat ai primit? Am primit.

1.3 Acceptilatio litteris

 Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele incheiate in forma
scrisa, caci obligatia nascuta prin contract scris se stinge tot prin contract scris, desi nu se face
plata efectiva.

2. MODURI PRETORIENE.

2.1 Pactum de non petendo („pactul pentru ca sa nu ceara”).

 Este o simpla conventie prin care creditorul declara ca il iarta de datorie pe debitor.
 Daca dupa incheierea acestui pact creditorul il cheama in justitie, totusi, pe debitor,
acesta se apara cu succes opunandu-i creditorului exceptio pacti de non petendo.

2.2 Contrarius consensus („acordul in sens contrar”).

 Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile nascute din simpla conventie a partilor, in
sensul ca obligatiile nascute prin simpla conventie se sting tot prin simpla conventie.
 3. MODURILE NEVOLUNTARE
 Nu presupun manifestarea de vointa a partilor.
 De aceea, in unele texte, ele sunt denumite „moduri forțate de stingere a obligatiilor”.

Sunt in numar de 5:

3.1 IMPOSIBILITATEA DE EXECUTARE.

 Apare cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina lui, adica prin
interventia cazului fortuit sau a fortei majore, conform regulii:
 „debitor rei certae interitu rei liberatur” (debitorul unui lucru individual determinat este
liberat prin pieirea lucrului).
Problema imposibilitatii de executare nu se poate pune atunci cand debitorul datoreaza un lucru de
gen, acesta neputand sa piara.

3.2 CONFUZIUNEA.
 Consta in intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti.
 Ex: mostenirea creditorului de catre debitor sau invers.

Unele precizari se impun cu privire la OBLIGATIILE CU PLURALITATE DE SUBIECTE.

 Astfel, daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se va stinge si datoria garantului.

 Daca, insa, creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.
Daca debitorul se afla pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre:

a. Obligatiile divizibile sau conjuncte .

 Daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, toti ceilalti vor ramane si pe mai departe
obligati pentru partea lor din datorie.

b.Obligatiile indivizibile sau coreale.

 Daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, ceilalti debitori vor ramane si pe mai
departe obligati pentru tot, datoria nestingandu-se, in sensul ca:
 oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie, iar aceasta datorita unicitatii
de obiect.

3.3 MOARTEA.
 Asa cum am mai spus, multa vreme, romanii nu au admis transmiterea creantelor si a datoriilor
nici intre vii, nici pentru cauza de moarte, deoarece:
 datoriile si creantele erau considerate expresii ale dreptului de razbunare, netransmisibil.

 Cu timpul, romanii au admis transmiterea lor, dar s-au pastrat unele urme ale vechii conceptii
precum aceea ca:
 creantele si datoriile izvorate din delictele de vatamare corporala nu se transmiteau la
urmasi nici in dreptul evoluat, deoarece romanii spuneau ca asemenea delicte inspira
razbunare.

3.4 CAPITIS DEMINUTIO (pierderea personalitatii).

 Aceasta se aplica numai la cazul adrogatiunii.

 ADROGATIUNEA este actul prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea
altei persoane sui iuris denumita adrogant.
 Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in
patrimoniul adrogantului.
Astfel, creditorii adrogatului nu puteau sa isi satisfaca drepturile de creanta nici pe seama
adrogatului, nici pe seama adrogantului:
a. Nu puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama adrogatului, intrucat adrogatul nu mai
avea bunuri.
b. Nu puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama adrogantului:
 deoarece se opunea principiul relativitatii, in sensul ca intre creditorii adrogatului si
adrogantului nu s-au incheiat contracte.
Ulterior, pretorul a decis ca nu este echitabil ca adrogantul sa preia bunurile adrogatului fara a ii lua si
obligatiile.
 De aceea, el a creat on restitutio in integrum ob capitis deminutionem (restitutio in integrum
pentru capitis deminutio), prin care a desfiintat actul adrogatiunii, dar numai in relatiile dintre
adrogat si creditorii sai.
 Astfel, creditorii adrogatului puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama bunurilor
adrogatului si numai dupa aceea, daca mai ramaneau bunurile adrogatului, treceau in
patrimoniul adrogantului.
3.5 PRESCRIPTIA EXTINCTIVA.
 Romanii intelegeau prin prescriptie efectele pe care trecerea timpului le produce asupra unor
drepturi si datorii.
1. Cand prin trecerea timpului se dobandea un drept, prescriptia era achizitiva.
 a fost admisa de romani de foarte mult timp, dovada ca uzucapiunea era mentionata in
L.D.T.
2. Cand prin trecerea timpului se stingea un drept, prescriptia era extinctiva.
 PRESCRIPTIA EXTINCTIVA este, totusi, singurul tip de prescriptie care ne intereseaza in materia
obligatiunilor, intrucat:
 doar aceasta serveste ca mijloc de stingere a obligatiilor.
 Trebuie retinut faptul ca, in epoca veche, obligatiunile erau perpetue.
 De aceea, ele nu se stingeau prin ajungerea la termen, fapt exprimat prin adagiul „ad
tempus deberi non potest” (nu se poate datora doar pana la termen), fiind o consecinta a
principiului simetriei, conform caruia:
 o obligatiune formala poate fi stinsa numai printr-un mod de asemenea formal, simetric
modului de creare a obligatiunii.
Totusi, existau 2 exceptii de la aceasta regula:
a. Actio auctoritatis (actiunea in garantie) care sanctiona obligatiunea de garantie a vanzatorului.
 Aceasta se stingea odata cu trecerea, incepand din momentul realizarii formelor mancipatiunii, a:
 2 ani cand era vorba de un lucru imobil.
 1 an cand era vorba de un lucru mobil.
 Aceasta exceptie se explica prin faptul ca, prin trecerea respectivilor ani, cumparatorul devenise
proprietar al lucrului prin uzucapiune, astfel ca:
 nu mai era in pericol sa fie evins (decazut din dreptul de proprietate).
 In consecinta, nici obligatiunea de garantie a vanzatorului nu mai avea rost.
b. Sponsorul si fidepromisorul din Italia.
 Obligatiunea acestor garanti lua sfarsit prin trecerea a 2 ani de la scadenta, potrivit legii Furia de
sponsu, referitoare la garantia personala.
In dreptul clasic apar obligatiunile honorarii, adica obligatiunile sanctionate de pretor sau de edili.
 Actiunile care le sanctioneaza au termenul de prescriptie de 1 an, intrucat si puterea acestor
magistrati dura tot 1 an.
 Prin urmare, obligatiunea ce decurgea se stingea dupa 1 an de zile.
 Astfel, prescriptia este un mod de stingere a obligatiunilor honorarii, dreptul civil neadmitand-o
ca atare, ci doar in mod exceptional.
In dreptul post-clasic, principiul perpetutitatii obligatiunilor este desfiintat.
 Printr-o constitutiune a imparatilor Honoriu si Theodosiu II, data in anul 424, toate actiunile se
puteau stinge printr-un termen de maximum 30 de ani.
 Cap. VI – Transferul obligatiilor

5. Cesiunea de creante
CESIUNEA DE CREANTE SI DATORII (transferul obligatiilor)

 La origine, romanii nu au admis ideea de transmitere a creantelor si datoriilor, insa acest lucru
nici nu era cu adevarat necesar, intrucat in epoca foarte veche, in conditiile economiei naturale:
 creantele si datoriile ocupau un loc nesemnificativ in patrimoniul cetatenului, intrucat
comertul nu era important la acea vreme.

 Spre sfarsitul republicii, pe fondul infloririi comertului, creantele si datoriile ocupau locul central
in patrimoniul cetateanului, ca si in zilele noastre.
 Astfel, transmiterea creantelor si datoriilor a devenit o necesitate juridica si, pentru a
da curs acestui imperativ, romanii au recurs la:
 novatiune si la mandatul judiciar, pe care le-au adaptat in asa mod incat sa poata fi
utilizate si in vederea transmiterii unor creante si datorii.

NOVATIUNEA CU SCHIMBARE DE CREDITORI

 Aceasta a fost prima forma de cesiune de creanta.

Prin cesiune de creanta intelegem transmiterea unui drept de creanta de la vechiul creditor la noul
creditor.
 Vechiul creditor e denumit cedant.
 Noul creditor e denumit cesionar.
 Debitorul e denumit debitor cedat.

Atunci cand partile recurgeau la novatiune, nu se realiza propriu-zis o cesiune de creante, deoarece:
 vechiul drept de creanta se stingea odata cu obligatia veche;
 iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un drept nou de creanta, izvorat din noua obligatie.

Prin efectul novatiunii, accesoriile vechii obligatii se stingeau, adica se stingeau garantiile si
exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandea un drept de creanta mai putin sigur.

Novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea realiza fara consimtamantul debitorului, care:

 trebuia sa se oblige fata de noul creditor fie prin stipulatiune, fie prin contractul litteris.

Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la mandatul in rem suam.

MANDATUL IN REM SUAM (mandatul in propriul interes;

 Este o aplicatiune a mandatului judiciar.

La mandatul judiciar obisnuit:

 mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiunea impotriva debitorului in vederea
valorificarii unui drept de creanta.
 Dupa aceasta, mandatarul are obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra
mandantului, ceea ce inseamna ca:
 mandatul judiciar obisnuit se incheia in interesul mandantului.
La mandatul in rem suam:
 mandatarul nu avea obligatia de a transmite valoarea creantei asupra mandantului, ci o pastra
pentru sine, adica intra in patrimoniul sau.
 Din aceasta rezulta ca mandatul in rem suam se incheia in interesul mandatarului.
 De aceea, jurisconsultii considerau ca la mandatul in rem suam:
 mandantul are calitatea de cedant;
 mandatarul are calitatea de cesionar.

Acest mandat a evoluat in 3 faze distincte:

1. SISTEMUL CESIUNII DE ACTIUNI

 In aceasta, cedantul il imputernicea pe cesionar sa intenteze actiunea impotriva debitorului.
 Aceasta inseamna ca cedantul nu transmitea chiar dreptul de creanta;
 ci numai dreptul de a intenta actiunea in justitie, actiune care trebuia sa aiba o formula
redactata cu transpozitiune.

 In intentio a formulei era mentionat numele cedantului, deoarece:

 el era titularului dreptului de creanta.
 In condemnatio a formulei era mentionat numele cesionarului, deoarece:
 cesionarul participa la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei.

Astfel, judecatorul le verifica pe cele de sus.

Prin acest mecanism, cesionarul valorifica dreptul de creanta si de asemenea pastra accesoriile
obligatiei, nestingandu-se.
 Tot in aceasta faza, cesiunea creantei nu presupunea consimtamantul debitorului.

Totusi, in acest sistem persista o serie de inconveniente:

a. Cesionarul avea calitatea de mandatar.
b. Contractul de mandat este prin excelenta revocabil.
 Astfel, daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai putea intenta actiune
impotriva debitorului, pentru ca nu mai avea temei juridic.

2. SISTEMUL ACTIUNILOR UTILE

 In aceasta faza, din momentul incheierii contractului de mandat, cesionarul dobandea actiuni
proprii, denumite actiuni utile, care nu mai depindeau de soarta mandatului, astfel incat:
 chiar daca mandatul era revocat, cesionarul ramanea titular al actiunii utile si o putea
intenta impotriva debitorului in vederea valorificarii dreptului de creanta.

 Totusi, si in aceasta faza, sistemul prezinta inconvenientul ca cedantul ramanea titularul actiunii
directe pe care o putea intenta impotriva debitorului.
 Astfel, daca debitorul ii platea cedantului, obligatia se stingea, iar actiunea utila a
cesionarului ramanea fara obiect.

3. SISTEMUL PERFECTIONARII ACTIUNILOR UTILE PRIN REFORMA IMPARATULUI JUSTINIAN

 In aceasta faza, potrivit reformei lui Justinian, din momentul in care cesionarul il someaza pe
debitor sa plateasca, datoria lui se stingea numai prin plata facuta catre cesionar dupa somatie;
 caci daca ii platea cedantului, el ramanea dator si pe mai departe.

Din acel moment, mecanismul prin care se realiza cesiunea de creanta a devenit pe deplin functional.
 Vezi despre Lex Anastasiana: ”daca o creanta litigioasa sau nelitigioasa face obiectul unei
cesiuni de creante, debitorul se poate elibera valabil prin pretul cesiunii”
 Cap. VII – Garantii personale

6. Garantiile personale din epoca veche (sponsio si fidepromissio + legile

Publilia, Voconia, Cicereia si Furia de sponsu)
GARANTIILE
 Ele sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a il pune pe creditor la adapost fata
de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului.

GARANTIILE PERSONALE
 Ele sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alatura debitorului
principal, promitand creditorului ceea ce a promis si debitorul principal.

In epoca veche, romanii au cunoscut 2 garantii personale:

1. SPONSIO
Este cea mai veche garantie si este o aplicatiune a stipulatiunii.
 Dupa ce se incheia contractul dintre creditor si debitorul principal:
 se mai incheia un contract, intre creditor si garant, ocazie cu care:
o creditorul il intreaba pe garant: „idem dari spondes?” (promiti acelasi lucru?);
o garantul raspunde: „spondeo” (promit).

Intrucat garantul se obliga prin pronuntarea cuvantului spondeo, el era denumit sponsor.
 Totusi, verbul sponsor putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, deoarece, in
conceptia romanilor, acest verb avea vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor Romei;
 iar peregrinii care aveau alti zei nu puteau pronunta acest verbi, deci peregrinii nu
puteau sa devina garanti.

Pe de alta parte, odata cu intensificarea relatiilor comerciale dintre cetateni si peregrini:

 romanii aveau interesul ca si peregrinii sa poata sa devina garanti, motiv pentru care au
creat urmatoarea garantie personala.

2. FIDEPROMISSIO
Se forma tot prin intrebare si raspuns:
o creditorul il intreaba pe garant: „idem fide promittisime?” (promiti acelasi lucru?)
o garantul raspunde: „fidepromitto” (făgăduiesc)
o Peregrinii puteau sa se oblige si ei astfel, iar cei ce se obligau prin fidepromissio erau denumiti
fidepromissori.

Multa vreme situatia sponsorilor si fidepromisorilor a fost ingrata, deoarece:

 creditorul putea sa il urmareasca mai intai pe garant in vederea satisfacerii dreptului de creanta;
 iar garantul putea sa nu dispunea de mijloace juridice pentru a se indrepta impotriva debitorului
in privinta despagubirii.

Totodata, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea sa fie urmarit pentru intreaga datorie, iar
cel care platea nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea contributiva din
garantie.
De aceea, sponsorii si fidepromissorii au protestat repetat, cu consecinta ca:
 romanii au adoptat 4 legi succesive favorabile garantilor:

1. Publilia
 Prin aceasta s-a prevazut ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva debitorului
principal pentru a se despagubi.

2. Appuleia;
 Prin aceasta s-a prevazut ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva
cogarantilor pentru a le cere partea contributiva din datorie.

3. Cicereia;
 Prin aceasta s-a prevazut ca creditorul trebuie sa faca o declaratie cu privire la valoarea creantei
si la numarul garantilor, pentru a se facilita aplicarea primelor 2 legi.

4. Furia de sponsu;

Aceasta cuprinde 2 dispozitii:

a. Daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept, in momentul scadentei, intre toti garantii,
indiferent daca sunt sau nu solvabili.
 Aceasta inseamna ca, potrivit acestei legi, consecintele insolvabilitatii unor garanti nu sunt
suportate de garantii solvabili, ci de creditor, fiind inlaturat principiul solidaritatii in materie de
garantii personale.
 Ex: daca existau 3 garanti, 2 solvabili si unul insolvabil:
 datoria se impartea la 3, iar creditorul valorifica numai 2/3 din valoarea creantei sale.

b. Garantiile facute de sponsor si fidepromissor in Italia se stingeau daca:

 nu erau valorificate in doi ani de la scadenta.

De teama ca dreptul lor sa nu se stinga, creditorii ii urmareau pe garanti cat mai repede cu putinta,
astfel incat:
 datoria nu se marea prin acumularea de dobinzi, fapt favorabil debitorilor.
 7. Beneficiul cesiunii de actiune si de discutiune la fideiussio
Fata de aceste dispozitii favorabile garantilor, a venit randul creditorilor sa protesteze.
 De aceea, a fost creata o noua garantie.

FIDEIUSSIO

 La aceeasi intrebare, garantul raspundea prin „fideiubeo” (consimt pe cuvantul meu).

 Garantii obligati prin pronuntarea acestui verb erau denumiti fideiusori;
 situatia lor era identica cu cea a sponsorilor si fidepromisorilor inainte de darea celor 4
legi.

Astfel, fideiusorii au protestat.

 De aceea, in timp, au fost create 3 beneficii (drepturi exceptionale) pentru fideiurisori:

1. BENEFICIUL DE CESIUNE DE ACTIUNE

Garantul care declara in fata pretorului ca este dispus sa faca plata, are dreptul de a cere creditorului
sa ii transmita toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal pentru ca:
 intentand acele actiuni impotriva debitorului principal, sa se poata despagubi de plata
facuta.

i. Daca creditorul ii cedeaza garantului acele actiuni, atunci:

 garantul plateste, urmand sa se despagubeasca pe seama debitorului principal, pe seama
actiunilor si litigiul sa se solutioneze.

ii. Daca creditorul refuza sa ii transfere acele actiuni:

 garantul ii cere pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol, deoarce creditorul
incearca sa il insele.

 In a doua faza a procesului, judecatorul verifica daca acea exceptiune de dol este intemeiata;
 constata ca este intemeiata, pronuntand sentinta de absolvire, deoarece in procedura
formulara au caracter absolutoriu.

 Creditorul va pierde procesul prin efectul exceptiunii de dol;

 dar el va pierde si dreptul de creanta in intregime, prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio.
De aceea, creditorul care urmeaza sa primeasca plata are tot interesul sa ii cedeze garantului acele
actiuni.
 8. Beneficiul de diviziune la fideiussio
2. BENEFICIUL DE DIVIZIUNE
 Garantul urmarit in justitie are dreptul de a ii cere creditorului sa imparta datoria intre garantii
care sunt solvabili in momentul lui litis contestatio.
 Din aceasta rezulta ca intre regimul introdus prin beneficiul de diviziune si regimul
consacrat prin legea Furia de sponsu exista anumite deosebiri;
 cel dintai (epistula Hadriani) fiind mai putin favorabil creditorilor:

1. Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea de drept intre garanti.

 La beneficiul de diviziune, datoria se impartea numai daca garantul urmarit in justitie cerea in
mod expres sa se faca diviziunea datoriei;
 iar daca omitea sa faca aceasta cerere, el era condamnat sa plateasca intreaga datorie
si nu se putea intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere partea contributiva din
datorie.

2. Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre toti garantii, indiferent daca erau sau nu
solvabili, astfel incat:
 consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor.

 La beneficiul de diviziune se impartea intre cei solvabili si deci:

 consecintele insolvabilitatii unor debitori erau suportate de garantii solvabili.
 Ex: daca existau 3 garanti dintre care 2 erau solvabili si 1 insolvabil, datoria se impartea
la 2.

3. Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre garanti in momentul scadentei.
 La beneficiul de diviziune se impartea la momentul lui litis contestatio.
 Astfel, in intervalul de timp cuprins intre momentul scadentei si momentul lui litis
contestatio puteau sa devina insolvabili si unii garanti, in paguba celor care ramaneau
solvabili.

3. BENEFICIUL DE DISCUTIUNE
 Garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a cere creditorului sa il urmareasca mai intai
pe debitorul principal;
 numai daca debitorul principal se dovedea insolvabil, sa intenteze o noua actiune
impotriva sa, a garantului.
 Acest beneficiu nu a putut sa fie valorificat, deoarece se opunea efectul extinctiv al lui litis
contestatio, intrucat:
 daca creditorul il urmarea mai intai pe debitorul principal, iar acesta se dovedea
insolvabil, el nu mai putea intenta o noua actiune impotriva garantului, deoarece:
 dreptul sau de creanta s-a stins in procesul cu debitorul principal prin efectul extinctiv
al lui litis contestatio, iar unde nu exista drept, nu poate exista nici actiune.

Totusi, in practica s-a admis sa se incheie o conventie de buna-credinta intre garant si creditor prin care:
 garantul promitea ca, in ipoteza in care debitorul principal se va dovedi insolvabil, el (garantul)
nu se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio si va accepta sa se judece,;
 acest sistem putea functiona numai daca garantul era de buna-credinta.
De aceea, pentru a pune capat acestui sistem echivoc, Justinian a dat o reforma prin care a desfiintat, in
mod expres, efectul extinctiv al lui litis contestatio.
 Din acel moment, creditorul putea foarte bine sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal,
iar daca acesta se dovedea insolvabil, putea intenta o noua actiune impotriva garantului.
 9. Garantiile personale neformale – nu sunt in curs – de vazut in carte pag.
237!

Cap. VIII – Garantii reale

GARANTIILE REALE

 Acestea sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau:
 fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii;
 fie sub forma constituirii unei ipoteci;
Efectul este ca, la scadenta, daca debitorul nu isi platea datoria, creditorul sa isi poata valorifica
dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit (cu preferinta fata de creditorii chirografari, care nu isi
constituisera garantia).
 Din aceasta se deduce ca romanii au cunoscut 3 garantii reale:

1. FIDUCIA (fiduciam cum creditore)

 Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietare prin: mancipatio sau in iure
cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul
promitea ca va retransmite proprietatea asupra acelui lucru daca debitorul isi va plati datoria la
termen.
 Din aceata definitie rezulta ca fiducia este o conventie grevata fie prin mancipatiune, fie
prin in iure cessio.

Prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie si totodata debitor
conditional, in sensul ca:
 daca la scadenta debitorul face plata (executa obligatia), creditorul va deveni debitor, iar
debitorul creditor.
 Aceasta garantie reala este avantajoasa pentru creditor de vreme ce el devine
proprietar al lucrului dat in garantie.
 Pentru debitor, fiducia prezinta o serie de inconveniente:

a. Debitorul transmite lucrul cu titlu de proprietate, iar la scadenta, daca plateste datoria, el devine
titular al unei actiuni personale, prin care ii cere fostului sau creditor sa ii restituie lucrul dat in
garantie.
 Totusi, titularii unor actiuni personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de cel de
urmarire, iar daca fostul creditor se dovedeste insolvabil:
 fostul debitor va ajunge in concurs cu ceilalti creditori ai creditorului sau si nu va putea
dobandi intreaga valoare a lucrului dat in garantie:
 ci numai o parte din acea valoare.

b. Daca lucrul ajunge in mainile unor terte persoane, debitorul nu are drept de urmarire, nu poate
urmari lucrurl in mainile tertilor.

c. Debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru, deoarece lucrul se afla in mainile
creditorului.

d. Fiducia este o conventie grevata prin mancipatiune sau prin in iure cessio, care sunt acte de drept
civil, accesibile numai cetatenilor romani, nu si peregrinilor.

Fata de aceste inconveniente a fost creat gajul.

2. GAJUL (pignus)
 Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor
creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita
posesiunea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la termen.

 Prin urmare, gajul este o conventie grevata prin traditiune, care este act de drept al gintilor si
prezinta o serie de avantaje pentru:
 debitorul care plateste la scadenta, intrucat lucrul este transmis cu titlu de posesiune si
nu de proprietate:
Avantaje:
 Debitorul poate intenta actiunea in revendicare in calitate de proprietar.
 Nu risca sa vina in concurs cu creditorii creditorului sau, daca cel din urma se dovedeste
insolvabil dupa plata.
 Poate urmari lucrul in mainile oricui s-ar afla, in virtutea dreptului de urmarire.

Dezavantaje:
 Pentru debitor:
 ca nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru, aflandu-se in posesia creditorului
sau.
 Pentru creditor:
 prezinta dezavantajul ca nu poate instraina lucrul dat in garantie si ca nu poate utiliza
acel lucru.

De aceea s-a creat ipoteca.

3. IPOTECA
 Este o garantie perfect adaptata cerintelor unei societati intemeiate pe marfa si pe credit.

Lucrul grevat prin ipoteca ramane in posesia debitorului pana la scadenta si numai daca, pana la
scadenta:
 debitorul nu isi plateste a datoria, creditorul poate intra in posesia lucrului ipotecar si il poate
vinde pentru a isi valorifica dreptul de creanta.

Multa vreme s-a afirmat gresit ca ipoteca romana nu ar fi o creatie originala a romanilor, ci ca ar fi fost
imprumutata intr-o forma gata elaborata de la greci.
 In acest sens, s-a argumentat ca:

 Cuvantul ipoteca vine de la „ipotiki”, cuvant grecesc.

 Acest argument lingvistic nu sta in picioare, deoarece ipoteca romana a fost desemnata
initial prin cuvantul pignus, la fel ca si gajul, iar cuvantul ipotiki a fost preluat la doua
secole dupa aparitia ipotecii romane.

 Romanii ar fi preluat ipoteca de la greci, intrucat grecii au cunoscut ipoteca cu sase secole
inaintea romanilor, inca de pe vremea lui Solon, in timp ce ipoteca romana a aparut abia in sec. 1
d.Hr.
 Nici argumentul asta nu sta in picioare, deoarece textele romane ne dau posibilitatea sa
reconstituim formarea ipotecii romane ca procedeu juridic original, avand in vedere
faptul ca ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a evoluat in 4 faze
distincte si care au put fi reconstituite:
1. DREPTUL DE RETENTIE
o A luat nastere in relatiile dintre latifundiari si arendasi, caci:
 in vremea lui August, pe baza lui locatio rei, arendasii se instalau pe mosii cu inventarul
lor agricol.
 In schimbul pamantului primit spre folosinta, se obligau sa plateasca o suma de bani
anuala sau o parte din recolta.

o Fireste, si aceasta datorie trebuie sa fie garantata cumva, dar nu putea fi garantata prin fiducie si
prin gaj, deoarece:
 arendasul se instala numai cu inventarul, iar daca se dadea inventarul nu mai avea cu
ce lucra.

o S-a admis ca arendasul sa ramana in posesia acelui inventar agricol pana la scadenta, iar daca la
scadenta nu platea arenda, mosierul avea dreptul sa il retina.
 Acest drept de retentie putea fi exercitat numai cata vreme inventarul agricol se afla pe
mosie, caci daca era transportat in afara mosiei nu il mai putea retine.
 Totodata, acesta nu putea sa urmareasca inventarul nici daca se afla in mainile unor
terti achizitori.

Ca urmare a acestor incinveniente, s-a trecut la a doua faza.

2. INTERDICTUL SALVIAN
 Mosierul putea retine inventarul agricol al arendasului chiar daca era transportat in alta parte:
 dar nu putea fi urmarit si in mainile tertilor dobanditori.
 Cu alte cuvinte, putea fi urmarit oriunde dar nu si in mainile oricui, iar de aceea s-a
trecut la a treia faza.

3. ACTIUNEA SERVIANA
 Daca arendasul nu isi platea datoria, mosierul ii putea urmari inventarul agricol oriunde si in
mainile oricui s-ar fi aflat.
 Din acel moment, mosierul a devenit titularul unui veritabil drept real, cu precizarea ca
acest drept real se putea naste numai in relatiile dintre mosier si arendasi.

De aceea s-a trecut la a patra faza.

4. ACTIUNEA QUASISERVIANA
 Dreptul de ipoteca se putea constitui in relatiile dintre orice creditor si orice debitor, cu conditia
ca:
 partile sa incheie o conventie speciala in acest sens.

 Din acel moment, ipoteca roamana, ca procedeu juridic original, s-a aplicat pe scara generala.
 Existau 5 tipuri de ipoteci:

1. IPOTECA CONVENTIONALA
Se constituia prin simpla conventie a partilor si, de regula, la romani, ipoteca se constituia in acest fel.

2. IPOTECA TACITA
Face exceptie de la regula de sus, intrucat se nastea din textele legii, iar in cazul ei, vointa debitorului de
a isi ipoteca lucrul se prezuma.
 In zilele noastre, se numeste ipoteca legala.

3. IPOTECA PRIVILEGIATA
Avea prioritate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii lor.
 O asemenea ipoteca exercita fiscul roman asupra bunurilor cetatenilor romani
impozabili.

4. IPOTECA TESTAMENTARA
Se constituia printr-o clauza inclusa in testament:
 fie in favoarea legatarilor;
 fie in favoarea fidecomisarilor.

In acest sens, anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pentru a se asigura executarea unor legate
sau a unor fideicomise.

5. IPOTECA PUBLICA sau AUTENTICA

 A fost creata in epoca postclasica prin reforma imparatului Leon, avand in vedere faptul ca, la
origine:
 ipoteca romana a fost conventionala si, prin urmare, nu presupunea respectarea unor
forme de publicitate.
 Astfel, tertele persoane nu aveau de unde sa stie ca un anumit lucru a mai fost ipotecat.

Profitand de acest caracter al ipotecii, unii debitori au inceput sa ipotecheze de mai multe ori acelasi
lucru.
 Din acel moment s-a pus problema stabilirii rangului ipotecilor, adica s-a pus intrebarea:
 „care dintre ipoteci are prioritate?”, raspunsa prin adagiul:
 „prior tempore, potior iure” (mai intai in timp, mai tare in drept), ceea ce inseamna ca
avea prioritate ipoteca cea mai veche si care era denumita ipoteca anterioara in rang.

Titularul acelei ipoteci era denumit creditor ipotecar anterior in rang.

Titularul ipotecilor cu date mai recente era denumit creditor ipotecar posterior in rang.

 Totusi, fata de faptul ca ipoteca conventionala nu presupunea forme de publicitate, s-a recurs la
antedatarea ipotecilor, adica la:
 datarea unei ipoteci mai recente in mod fraudulos, inaintea unei ipoteci mai vechi.

Pentru a combate aceasta posibilitate de frauda, imparatul Leon a creat ipoteca publica, ce presupunea:
 respectarea unor forme de publicitate constand in transcrierea conventiei de ipoteca
intr-un registru public;
 sau in constituirea ipotecii, prin inscris privat subscris de minim 3 martori.

 Din acel moment, antedatarea ipotecii nu se mai putea face, deoarece ipoteca autentica trecea
inaintea ipotecilor conventionale, indiferent de data constituirii lor.
 De aceea, ipoteca autentica, presupunand forme de publicitate, nu mai putea fi
antedatata si s-a generalizat.
CARACTERELE IPOTECII ROMANE:

1. De regula, ipoteca conventionala, se naste prin simpla conventie a partilor.

 Se abate de la vechiul principiu conform caruia drepturilor reale nu se nasc din simple conventii,
ci numai din acte speciale precum mancipatiunea sau in iure cessio.

2. Ipoteca este un drept real:

 de vreme ce creditorul ipotecar poate exercita si dreptul de preferinta si cel de urmarire.

3. Ipoteca poate fi generală.

• La origine ea era speciala, in sensul ca purta numai asupra unor lucruri corporale, individual
determinate, mobile sau imobile.
• Incepand din secolul al II-lea, a aparut si ipoteca generala, care purta asupra unei mase de
bunuri.
 Astfel, se putea ipoteca un patrimoniu integral sau o fractiune de patrimoniu.

Se puteau ipoteca numai lucruri prezente si viitoare (precum recoltele).

 Edificator in acest sens este urmatorul citat:
„Tot ceea ce se poate vinde, se poate și ipoteca.” – Gaius

4. Ipoteca are caracter indivizibil.

• Acest caracter impune doua aspecte:

a. Primul aspect consta in faptul ca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru.

Se venereaza atunci cand lucrul ipotecat se imparte intre mostenitori.

• Cu toate ca fiecare dintre mostenitori dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, totusi,
oricare dintre ei poate fi urmarit pentru intreaga datorie.

b. Al doilea aspect consta in faptul ca garanteaza in intregime pentru fiecare parte din datorie.
 Se venereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie.
 Daca la scadenta nu plateste intreaga datorie, creditorul ipotecar va intra in posesia
intregului lucru ipotecat, indiferent daca lipsea doar un ban din datorie.

Ipoteca e favorabila bancherilor, astfel, asa cum e normal intr-o economie capitalista.

5. Ipoteca are un caracter clandestin sau secret.

 Acest caracter decurge din caracterul conventional caci, asa cum am vazut, ipoteca se constituia
prin simpla conventie a partilor, nu presupunea forme de publicitate;
 iar tertele persoane nu aveau de unde sa stie ca un lucru a mai fost ipotecat.

Profitand de acest caracter al ipotecii, unii debitori au inceput sa ipotecheze de mai multe ori acelasi
lucru, fara sa declare ipotecile anterioare, reprezentand primul tip de frauda facut de debitori.

Aceasta posibilitate de frauda a generat consecinte grave:

1. Daca erau mai multi creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore:
 avea prioritate creditorul ipotecar anterior in rang, care isi valorifica dreptul de ipoteca;
 iar ipotecile posterioare in rang se stingeau din lipsa de obiect.

Astfel, creditorii ipotecari posteriori anteriori in rang deveneau simpli creditori chirografari.
 2. Daca creditorul ipotecar posterior se grabea si valorifica primul dreptul de ipoteca:
 el putea fi evins, adica deposedat prin proces de lucru de catre creditorul ipotecar anterior in
rang, potrivit aceluiasi principiu.

Pentru a se preveni aceasta frauda a fost sanctionat delictul de stelionat.

 Ipotecarea aceluiasi lucru fara declararea ipotecilor anterioare era pedepsita cu plata unei
amenzi pentru comiterea acestui delict.

A fost creat un drept special denumit ius offerendae pecuniae sau dreptul de a plati o suma de bani, in
virtutea caruia:
 creditorul ipotecar posterior in rang il putea dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior in rang,
platindu-i creanta si astfel:
 creditorul ipotecar posterior in rang urca in rangul celui anterior.

O alta modalitate de frauda o constituia antedatarea ipotecii recente inaintea ipotecii mai vechi.
 Aceasta posibilitate de frauda a fost combatuta prin reforma imparatului Leon, care a creat
ipoteca publica/autentica.

6. Ipoteca este un drept accesoriu.

 Se stinge odata cu creanta care o garanteaza.
 10.Efectele ipotecii si stingerea ipotecii
EFECTELE IPOTECII ROMANE:

1. Ius possidendi (dreptul de a poseda) (nu dreptul de posesie)

 In virutea acestuia, daca debitorul nu isi plateste datoria la termen:
 creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat, drept care a fost
sanctionat:
 la origine prin actiunea quasiserviana;
 in dreptul evoluat prin actio hipotecaria sau actiunea ipotecara.

Aceasta actiune putea fi intentata si impotriva:

 Tertilor dobanditor;
 precum acela care cumpara un lucru ipotecat, el putand fi urmarit in justitie prin
actiunea ipotecara.

 Posesorii fictivi:
 adica aceia care se ofera procesului;
 precum si aceia care distrug lucrul ipotecat cu intentie.

Pana in secolul al III-lea, ius possidendi a fost unicul efect al ipotecii.
 In practica, partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala alaturata conventiei de
ipoteca prin care:
 creditorul dobandea dreptul de a vinde lucrul ipotecar.

Cu timpul, asemenea conventii speciale au devenit atat de frecvente, incat, la un moment dat, ele au
devenit presupuse, adica se considera ca s-au incheiat chiar daca nu s-au incheiat.
 Din acel moment, dreptul de a vinde lucrul ipotecat a devenit un efect al conventiei de
ipoteca.

2. Ius distrahendi (dreptul de a vinde)

 Acest drept nu a fost niciodata, la romani, un efect esential al ipotecii:
 deoarece creditorul putea renunta la dreptul de a vinde printr-o conventie speciala:
 ori efectele esentiale ale actelor juridice nu pot fi desfiintate prin conventia partilor.

Prin exercitarea acestui drept, s-a incalcat urmatorul principiu fundamental:

 „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet” (nimeni nu poate
transmite altuia mai mult decat are el insusi).
Astfel, in cazul ipotecii, bunul e dobandit cu titlu de posesiune, dar poate fi transmis cu titlu de
proprietate.

STINGEREA IPOTECII:

1. Se face prin valorificarea dreptului de creanta.

2. Se face ca urmare a pieirii in intregime a lucrului datorat.
3. Se poate face prin confuziune, atunci cand:
 calitatile de creditor ipotecar si de debitor se intrunesc asupra uneia dintre parti.

4. Se face prin valorificarea dreptului de ipoteca de catre debitorul ipotecar anterior.

5. Se face prin renuntare.
SUBIECT 4 - Izvoarele obligatiilor - Partea speciala (cap. III-IV: –
Contractele solemne / Contracte reale)
Potrivit lui Gaius, obligatiile izvorasc din:

1. Contracte;
2. Delicte;
3. Variae causarum figurae;

Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din:

1. Contracte;
2. Quasicontracte;
3. Delicte;
4. Quasidelicte;

Clasificarea lui Justinian a fost preluata de dreptul modern, desi e incompleta, prezentand un mai
pronuntat caracter simetric.
 Potrivit lui Justinian, cele mai importante izvoare sunt contractele, care se clasifica:

1. In functie de efectele lor:

 Unilaterale;
 Bilaterale;

2. In functie de intepretarea lor:

 De drept strict;
 De buna-credinta;

3. In functie de forma lor:

 Solemne;
 Nesolemne;
Cap. III – Contractele solemne

1. Contracte in forma religioasa (sponsio religiosa si jusiurandum liberti)

x2

CONTRACTELE SOLEMNE
Ele sunt conventii care genereaza efecte juridice numai daca sunt respectate anumite conditii de forma,
in functie de care ele se clasifica, la randul lor, in:

 CONTRACTE RELGIOASE

1.1 SPONSIO RELIGIOSA

 Este cel mai vechi contract roman si a fost sanctionat in epoca regalitatii, pe cand romanii nu
faceau o distinctie clara intre normele juridice si cele religioase.

Acest contract se incheia prin intrebare si raspuns;

 iar la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin verbul „spondeo”;
 dupa care partile pronuntau un juramant religios.

In epoca veche, romanii considerau ca:

 acela care isi respecta juramantul se bucura de favoarea zeilor in care ei credeau;
 iar cei care isi incalca juramantul sunt loviti de mania acestora.

1.2 JUSIURANDUM LIBERTI (juramantul dezrobitului)

 A fost creat dupa modelul lui sponsio religioasa.
 Dezrobitul putea presta pentru patronul sau servicii care cereau o anumita calificare si
care erau denumite operae fabriles.

Formarea acestui contract presupunea pronuntarea a doua juraminte succesive:

 Primul era depus inainte de actul dezrobirii si producea efecte numai pe plan moral si pe plan
religios:
 intrucat sclavul nu avea capacitatea necesara pentru a se obliga juridic conform
dreptului civil.

 Al doilea era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan juridic,
 intrucat dezrobitul avea o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu.

Acest contract a supravietuit pana in epoca clasica, fiind regasit in Institutele lui Gaius, care il
incadreaza gresit in categoria contractelor verbale.

___________________________________________________________________
 CONTRACTELE VERBALE

Ele sunt in numar de 3:

1. SPONSIO LAICA
• A aparut pe la inceputul republicii, cand romanii au realizat o distinctie clara intre normele
juridice si cele religioase, dovada ca:
 acest contract se forma tot prin intrebare si raspuns, dar nu mai presupunea si
prestarea unui juramant.

Totusi, sponsio laica prezinta anumite urme ale caracteului religios, deoarece:
• debitorul raspundea la intrebarea creditorului prin „spondeo”, care, credeau romanii, avea
vocatia de a atrage favoarea zeilor romei.
 De aceea, peregrinii nu se puteau obliga prin sponsio laica, avand alti zei.

2. Stipulatiunea
Pe de alta parte, romanii erau interesati, ca si peregrinii, sa participe la circuitul economic social,
realizat prin contract.
• De aceea, ei au sanctionat stipulatiunea.

2. STIPULATIUNEA
 Se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, debitorul nu
mai raspundea prin spondeo, ci printr-un verb cu inteles similar, precum „fidepromitto”.
 La acesta aveau acces si peregrinii.

Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica s-a utilizat in paralel, dar numai in relatiile dintre cetatenii
romani.
 Cu timpul, jurisconsultii au considerat ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii si ca s-ar
fi creat dupa modelul stipulatiunii, cu toate ca stipulatiunea a fost creata dupa modelul lui
sponsio laica.
 De aceea, jurisconsultii clasici spuneau, gresit, ca stipulatiunea e cel mai vechi contract
roman.
 Ei mai afirmau ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman, ceea ce este
adevarat dintr-un alt punct de vedere, intrucat principiile care guverneaza obligatiile
contractuale au fost elaborate de jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii;
 iar pe plan terminologic, in epoca clasica, a stipula echivala cu a contracta.

Pe de alta parte, stipulatiunea are o mare importanta datorita functiei sale generale, ceea ce inseamna ca
in virtutea acestei functii, prin stipulatiune se putea realiza o multitudine de operatiuni juridice.
 Ex: inainte de aparitia contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii
s-a realizat prin doua stipulatiuni, caci printr-o stipulatiune vanzatorul isi asuma obligatia
de a tranamite un lucru, iar prin alta stipulatiune cumparatorul isi asuma obligatia de a
plati pretul.
Astfel, prin 2 contracte distincte, se realiza o operatiune juridica unica.

De asemenea, stipulatiunea putea fi utilizata si pentru:

a. Inchirierea unui lucru
b. Realizarea imprumutului de folosinta sau de consumatiune;
c. Constituirea unor garantii personale;
d. Constituirea obligatiilor coreale;
e. Realizarea unei novatiuni;
Totusi, spre sfarsitul republicii au aparut noile contracte reale si consensuale, care aveau functii
concrete si care au preluat functiile stipulatiunii.
 Aceste contracte au functii concrete deoarece prin intermediul lor se putea realiza o singura
operatiune juridica.
 Ex 1: prin contractul consensual de vanzare se putea realiza numai operatiunea juridica
de vanzare.

 Ex 2: prin contractul de comodat se putea acorda numai imprumutul de folosinta.

Cu toate acestea, stipulatiunea a continuat sa se aplice, iar astfel, in epoca clasica, aceeasi operatiune
juridica se putea realiza si printr-un contract cu functie concreta si prin stipulatiune.

 Ex: operatiunea juridica a vanzarii se putea realiza si prin contractul consensual de

vanzare, si prin doua stipulatiuni.

3. Caracterele stipulatiunii

CARACTERELE STIPULATIUNII:

1. Este incheiat in forma verbala, avand caracter oral.

2. Este solemn, deoarece partile pronunta anumite cuvinte, intr-o anumita ordine:

 primul vorbeste debitorul care formuleaza intrebarea;

 dupa care debitorul da rapunsul sau.

 Acela care formuleaza intrebarea are calitatea de creditor si e denumit stipulant;

 Acela care da raspunsul e debitor si e denumit promitent.

3. Cand stipulatiunea are ca obiect o suma de bani, ea presupune congruența sau potrivirea dintre suma
de bani care figureaza in intrebare si suma de bani care figureaza in raspuns.

 Ex: daca stipulantul figureaza „promiti sa imi dai 100?”, promitentul trebuie sa raspunda
cu „promit” sau „promit 100!”.
 Daca promitea alta suma, actul era nul.

4. Caracter continuu, deoarece raspunsul trebuie sa fie dat imediat dupa intrebarea formulata de
stipulant, iar intre intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna un alt cuvant sau o alta operatiune
juridica.

5. Este contract unilateral, asa incat:

 stipulantul este numai creditor,
 promitentul este numai debitor.

6. Este un contract de drept strict:

 intrucat judecatorul verifica daca au avut loc intrebarea si raspunsul, dar:
 nu cerceteaza care a fost intentia partilor;
 nu cerceteaza daca promitentul a primit in prealabil ceea ce a promis.
7. Presupune unitate de timp si de loc, asa incat partile trebuiau sa se afle la un moment dat in acelasi
loc, cu intelesul de localitate.
 Altminteri nu se poate formula intrebarea si nu se poate da raspunsul.

8. Are caracter abstract, intrucat din modul ei de formare, adica prin intrebare si raspuns, nu rezulta
motivul pentru debitorul se obliga.
 Aceasta inseamna ca nu exista o unitate organica intre:
 modul de formare al contractului;
 scopul urmarit de parti.
 Acest caracter ii asigura vocatia unei utilizari generale.
La contractele cu caracter concret, adica cele create pentru realizarea unor scopuri bine precizate,
exista, astfel, o unitate organica intre:
 modul de formare al contractului;
 scopul urmarit de parti.

 Ex: la vanzare, rezulta foarte clar motivul pentru care vanzatorul promite sa predea
posesiunea lucrului, precum si motivul pentru care cumparatorul se obliga sa-i remita o
suma de bani (pretul).

Profitand de acest caracter, bancherii au precticat la scara larga imprumutul cu dobanda deghizata:
 deoarece, pe baza unei conventii cu intelegeri prealabile, bancherul ii remitea efectiv clientului
sau o suma de bani;
 dupa care se incheia stipulatiunea, ocazie cu care debitorul promitea sa plateasca o suma de
bani mai mare decat cea primita in prealabil.
 Diferenta dintre suma primita efectiv de client si suma promisa reprezenta dobanda
deghizata.

 Ex: clientul primea 100, bancherul intreba „promiti sa imi dai 150?”.

EVOLUTIA STIPULATIUNII

 In dreptul clasic si postclasic, stipulatiunea a suferit o serie de transformari, decurgand din faptul
ca
 in epoca clasica s-a generalizat forma scrisa, in intelesul ca se incheiau acte scrise in
care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.
Daca judecatorul constata ca in actul scris se mentioneaza ca au avut loc intrebarea si raspunsul:
 stipulatiunea era considerata valabila, fiind incheiata prin act scris.

Apoi s-a renuntat la congruenta, iar daca suma de bani din intrebare nu se potrivea cu suma de bani
din raspuns, stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica.
 „Promiti sa-mi dai 100?”, „promit sa-ti dau 50.”

S-a mai admis ca stipulatiunea sa se incheie si in alta limba decat cea latina, prcum in greaca.

PROBA STIPULATIUNII

 S-a facut la origine cu martori si juraminte.

 Ulterior avea sa se faca si prin acte scrise, care mentionau ca ar fi avut loc intrebarea si
raspunsul.

Intrucat stipulatiunea era contract de riguroasa interpretare, judecatorul verifica numai daca au avut
loc intrebarea si raspunsul.
  Daca se convingea ca au avut loc, pronunta sentinta de condamnare fara sa verifice daca
debitorul a primit cu adevarat suma de bani promisa.
 Astfel, imprumutul cu dobanda a devenit la romani un adevarat flagel, de natura sa ii
ruineze pe debitori;

Venind in sprijinul debitorilor, pretorul le-a pus la dispozitie doua mijloace procedurale:

a. O exceptiune de dol
 Prin aceasta, debitorul putea afirma in fata judecatorului ca a primit o suma de bani mai mica
decat suma promisa de el.

b. O actiune
 Prin aceasta, putea lua initiativa procesului pentru a cere de la creditor restituirea actului scris in
care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.

Aceste mijloace s-au dovedit ineficiente, deoarece:

 Atunci cand debitorul opunea exceptiunea de dol, se transforma din parat in reclamant si trebuia
sa faca dovada celor afirmate pe cale de exceptie.
 Debitorul trebuia sa faca dovada si atunci cand avea initiativa procesului, avand calitatea de
reclamant inca de la inceput.

Totusi, proba pe care trebuia sa o faca debitorul era quasiimposibila (ca si imposibila sau practic
imposibila), deoarece era o proba negativa:
 iar debitorul trebuia sa faca dovada ca i-a fost imposibil sa primeasca suma de bani pe care a
promis-o in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii.

De aceea, imparatul Caracalla a initiat o reforma prin care a rasturnat sarcina probei.
 In acest scop el a creat:

1. O actiune denumita querela non numeratae pecuniae, adica plangere pentru suma de bani
nepredata.
2. O exceptiune denumita exceptio non numeratae pecuniae, adica exceptiune pentru suma de bani
nepredata.

Potrivit sistemului imparatului Caracalla:

 Daca debitorul intenta querela afirmand ca a primit mai putin decat a promis,
 proba platii efective trebuia sa fie facuta de creditor, desi creditorul avea calitatea
procesuala de parat.

 Daca debitorul opunea exceptio si se transforma in reclamant:

 proba trebuia sa fie facuta tot de creditor, care avea si de data aceasta calitatea de
parat.

Prin aceasta reforma s-a adus o grava atingere principiului ce guverneaza materia probatiunii, dar ea se
justifica:
 Pe plan moral, pentru ca a venit in sprijinul debitorul;
 Pe plan juridic, macar partial, deoarece creditorul are de facut o proba pozitiva, care nu prezinta
dificultati, deoarece creditorul poate sa dovedeasca ca la un moment dat a emis suma.
 4. Nexum x2
DOTIS DICTIO (constituirea de dota)
 Prin acest contract se constituia dota viitoarei sotii.
 Acest contract prezinta un caracter anormal, intrucat el nu se formeaza prin conventia partilor, ci
printr-o declaratie unilaterala din partea aceluia care constituie dota.

Dota putea fi constituita:

 De viitoarea sotie prin declaratie solemna, daca era sui iuris.
 De debitorul viitoarei sotii, daca era sui iuris.
 De ascendentii ei pe linie paterna, daca era alieni iuris.

Pe fondul decaderii formalismului, acest contract a iesit din uz, iar functiile sale au fost preluate de o
simpla conventie denumita pact de dota.

CONTRACTUL INCHEIAT IN FORMA AUTENTICA

NEXUM
 A fost singurul contract incheiat in forma autentica.
 A fost utilizat in scopul aservirii debitorului insolvabil pentru munca in folosul creditorului.

In epoca veche, debitorul era supus executarii silite asupra persoanei, astfel ca:
 daca intr-un anumit termen nu platea suma, fiind insolvabil, era vandut ca sclav „trans Tiberim”,
dincolo de granita.

Pentru a se evita vanzarea ca sclav a debitorului insolvabil, romanii au sanctionat contractul in forma
autentica denumit nexum, prin care:
 debitorul se obliga sa presteze munci pentru creditorul sau, in contul datoriei.

 Natura juridica a acestui contract a fost controversata intre autori, pana cand, in anul 1966,
profesorul Constantin Tomulescu a publicat la Napoli un studiu denumit „Nexum bei Cicero”,
prin care a aratat ca:
 nexum este o aplicatiunea a lui in iure cessio;
 se incheia in forma unui proces simulat, fictiv.

Asa cum am spus, in vederea incheierii acestui contract, pe baza unei intelegeri prealabile:
 partile se prezentau in fata pretorului si participau la un proces fictiv;
 creditorul fiind reclamant;
 debitorul fiind parat, asa zis.

In acest cadru:
 creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca debitorului ii este aservita pentru suma
de, pana la data de;
 iar debitorul tacea, necontrazicandu-l.

Astfel, fata de afirmatiile creditorului si fata de tacerea debitorului, pretorul ratifica declaratia
creditorului prin „addico”.

Prin efectul lui nexum, debitorul insolvabil se transforma in nexus si devenea un om liber cu o conditie
juridica speciala, in sensul ca:
 din punct de vedere juridic, era considerat un om liber;
 in fapt, era tratat ca si cand ar fi fost un sclav.
Titus Livius spunea ca situatia nexilor era atat de grea, incat s-au rasculat in repetate randuri,
Tribunatul plebei fiind creat ca magistratura tocmai in urma unei rascoale a nexilor.

La un moment dat, nexii au declarat ca nu vor mai lupta impotriva dusmanilor Romei, deoarece prefera
sa fie sclavi in strainatate decat in propria cetate.
 Fata de aceste proteste, in 326 I.H., s-a dat legea Poetelia Papiria, prin care:
 s-a interzis aservirea debitorilor insolvabili, cu exceptia delincventilor.

5. Contractul litteris x2

CONTRACTUL SOLEMN IN FORMA SCRISA

CONTRACTUL LITTERIS

A aparut ca urmare a obiceiului bancherilor de a tine anumite registre denumite codex accepti et
expensi.
 Aceste registre aveau 2 coloane:

1. Una pentru sumele incasate de bancher, denumita accepta.

2. Alta pentru sumele platite de bancher, denumita expensa.

Acestea indeplineau o functie probatorie, in sensul ca prin ele se mentionau anumite creante si datorii
izvorate din diferite contracte.

Totusi, in 2 cazuri, aveau functie generatoare de obligatii:

1. INLOCUIREA UNUI DEBITOR CU ALT DEBITOR. (Transciptio a persona in personam)

 Cu aceasta ocazie se realiza o novatie cu schimbare de debitor.

 In acest caz, creditorul avea interesul sa il inlocuiasca pe debitorul Primus cu debitorul
Secundus.

La coloana de sume incasate:

 Se scria ca Primus si-a platit suma, iar prin aceasta mentiune;
 desi nu a platit nimic, se dovedea stingerea obligatiei.

La coloana de sume platite:

 se mentiona ca bancherul i-a platit aceeasi suma lui Secundus;
 desi in realitate nu ii platise nimic, iar prin efectul acestei mentiuni, Secundus devenea
debitor in locul lui Primus.

2. SCHIMBAREA TEMEIULUI JURIDIC AL UNEI OBLIGATII. (Transcriptio a re in personam)

 In acest caz, sa presupunem ca debitorul ii datora o suma de bani bancherului, in baza

contractului de vanzare.
 Bancherul avea interesul sa schimbe cauza obligatiei debitorul, astfel incat acesta sa nu
mai datoreze in baza contractului de vanzare, ci in baza contractului litteris.

La coloana incasarilor:
 se mentioneaza ca debitorul i-a platit bancherului suma de bani pe care o datora in baza
vanzarii, cu toate ca nu ii platise nimic;
 Iar prin aceasta mentiune datoria izvorata din contractul de vanzare se stinge.
La coloana platilor:
 se mentioneaza ca bancherul i-a platit aceeasi suma de bani debitorului, cu toate ca nu ii platise
nimic;
 Iar prin efectula acestei mentiuni, debitorul datora in baza contractului litteris.

In dreptul post-clasic, pe fondul decaderii formalismului pe taram contractual, contractul litteris a

iesit din uz.

Totusi, in textele lui Justinian se mentioneaza in repetate randuri obligatia litteris.

 Obligatia litteris mentionata in opera lui Justinian nu se confunda cu obligatia izvorata din
contractul litteris, intrucat:
 ea are alta fizionomie si este obligatia izvorata dintr-un contract care este mentionat
printr-un act scris, devenit inatacabil.

Asa cum spuneam, in dreptul post-clasic s-a generalizat forma scrisa, iar contractele erau mentionate
prin acte scrise, care indeplineau o functie probatorie.
 Acele acte scrise puteau fi atacate in justitie prin querela non numerande pecuniae, intr-un
anumit termen care, pe vremea lui Justinian, a fost fixat la 2 ani.
 Actul scris care nu era atacat in acest termen devenea inatacabil.
Obligatia izvorata dintr-un contract mentionat printr-un act scris devenit inatacabil era denumita
obligatie litteris.
Cap. IV – Contracte reale

CONTRACTELE NESOLEMNE

Acestea nu presupuneau respectarea unor conditii de forma si se clasificau in:

CONTRACTE REALE
 Se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului.

 Toate aceste contracte se formeaza „re”, ceea ce inseamna ca pe langa conventia partilor:
 este necesara si remiterea materiala a lucrului, care nu se face, totusi, cu acelasi titlu
juridic, deoarece, asa cum vom vedea:
 la unele contracte reale, lucrul se remite cu titlu de proprietate;
 iar la altele, cu titlu de posesiune sau de detentiune.

Toate, mai putin mutuum, sunt de buna-credinta;

 mutuum fiind de drept strict.

Contractele reale sunt bilaterale imperfecte (acelea care se nasc unilateral, dar pe parcursul executarii
devin bilaterale);
 cu exceptia lui mutuum, care e unilateral.

Sunt in numar de 5:

1. MUTUUM
 Acesta este contractul prin care se realiza operatiunea juridica a imprumutului in vedera
consumatiunii.
Prin acest contract, debitorul se obliga sa restituie lucrul:
o de acelasi fel;
o de aceeasi calitate;
o in aceeasi cantitate;
 cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii.
Aceasta inseamna ca mutuum este o conventie grevata pe traditiune, deoarece:
 mutuum poarta asupra unor lucruri consumptibile, care se consuma prin intrebuintare si care
trebuie sa fie transmise, in vederea consumului, cu titlu de proprietate.

Lucrul consumptibil prin intrebuintare face parte din categoria lucrurilor nec mancipii, iar
proprietatea asupra lucrurilor nec mancipii se transmite prin traditiune.

EFECTE:
 Mutuum da nastere unei obligatii de drept strict si unilaterale.
 Debitorul trebuie sa restituie numai cat a imprumutat, mutuum fiind un contract gratuit.

Obligatia debitorului a fost sanctionata prin:

 Legis actio per condictionem;
 in epoca veche.
 Actio certae creditae pecuniae;
 atunci cand obiectul obligatiei era o suma de bani;
 Actio certae rei;
 atunci cand debitorul trebuia sa restituie un lucru individual determinat.

Ultimele doua au inlocuit-o pe prima spre sfarsitul Republicii.

CARACTERELE:

1. Este contract real:

 asa incat conventia partilor este insotita de remiterea lucrurilor consumptibile (de regula bani)
cu titlu de proprietate.

2. Este contract nesolemn:

 aceasta deoarece conventia partilor nu presupune respectarea unor conditii de forma.

3. Este contract unilateral:

 deoarece una din parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta are numai calitatea de
debitor.

4. Este contract de drept strict.

5. Este un act de drept al gintilor:

 de vreme ce conventia este grevata pe traditiune, care este actul de drept al gintilor care este
accesibil si peregrinilor.

6. Este un contract cu titlu gratuit:

 deoarece nu permite realizarea imprumutului cu dobanda.

Cu toate acestea, IMPRUMUTUL CU DOBANDA a fost un adevarat flagel inca din epoca foarte
veche,;
 acesta s-a practicat si inainte de aparitia lui mutuum, si dupa aparitia lui mutuum.

o Inainte de aparitia lui mutuum:

 Imprumutul cu dobanda s-a realizat prin stipulatiune;
 deoarece, profitand de caracterul abstract al stipulatiunii, bancherii dadeau clientilor o anumita
suma de bani, dupa care, cu ocazia incheierii stipulatiunii, clientii promiteau o suma de bani mai
mare.

De aceea, asemenea stipulatiuni erau denumite stipulatio sortis et usurarum, adica stipulatiunea
captialului si a dobinzilor, in sensul ca, prin acelasi contract:
 debitorul se obliga sa restituie capitalul pe care l-a primit efectiv;
 dar si o dobanda, toate in acelasi contract.
 Ex: debitorul primea 100 si se obliga sa plateasca 150.

o Dupa aparitia lui mutuum;

 debitorul se obliga prin mutuum sa restituie numai capitalul primit cu imprumut.
 Dupa aceasta, alaturi de mutuum se incheia o stipulatiune prin care debitorul promitea
sa plateasca o suma de bani, desi nu primise nimic.
 O asemena stipulatie era denumita stipulatio usurarum, avand ca obiect doar plata
dobinzii.

 Imprumutul cu dobanda (stipulatio sortis et usurarum) se realiza cu forme simple si mai rapide:
 asa incat romanii i-au acordat mereu preferinta.

La mutuum, in cazul unui proces, creditorul trebuia sa faca proba transmiterii proprietatii, ceea ce nu
era necesar in cazul stipulatiunii, deoarece:
 obligatia se nastea prin pronuntarea cuvintelor solemne.
Sistemul dobinzilor camataresti luase o aemenea amploare la Roma, incat o buna parte a plebei,
constransa de diversi factori sa imprumute mari sume de bani:
 a fost adusa intr-o stare de semiservitute, asa cum exemplifica Titus Livius.
 Ca urmare a acestui lucru, plebea care isi vedea libertatea amenintata mai degraba in
cetate decat in afara ei, si-a manifestat nemultumirea, ajungandu-se chiar la rascoale.
 Sub aceasta presiune, patricienii au adoptat unele masuri vizand limitarea dobinzilor:

In Lex Duodecim Tabularum, o prima masura de acest fel se rageste intr-o dispozitie potrivit careia:
 dobanda nu poate depasi a 12-a parte din capital (8,33% din capital).
 In ciuda acestei dispozitii, trebuie retinut ca dobanda era lunara, nu anuala, ceea ce
ducea la dublarea capitalului in termen de 1 an.

Prin legea Licinia Sextia au fost adoptate alte masuri favorabile debitorilor.
 Potrivit acesteia, dobanzile platite urmau a fi scazute din capital.

La sfarsitul secolului al IV-lea I.Hr., prin legea Genucia, se interzice practicarea imprumutului cu
dobanda.
 Totusi, varfurile clasei dominante au recurs la anumite procedee juridice prin care
reuseau sa ocoleasca dispozitiile legii Genucia, printre care si mutuum:

1. Mutuum era sanctionat prin actiuni care permiteau creditorului sa impuna debitorului anumite
stipulatiuni pretoriene, prin care:
 acesta din urma se obliga sa plateasca, pe langa suma datorata, inca 1/3, daca se dovedea ca
actiunea intentata de catre creditor este intemeiata.

Pentru a valorifica aceasta posibilitate, creditorii imprumutau sume mari pe termen scurt;
 iar la scadenta, intrucat, de regula, debitorii nu puteau plati, recurgeau la aceste stipulatiunii,
prin care:
 ii sileau pe datornici sa promita ca vor plati suma datorata plus o treime, in cazul in care
vor pierde procesul.
 De aceea se spune ca mutuum este un contract gratuit numai in aparenta, creditorul
putand sa perceapa o dabanda deghizata de 1/3 din capital.

2. Substituirea unui latin;

 era un alt mijloc de ocolire a dispozitiilor legii Genucia, intrucat interdictia de a percepe dobanzi
se aplica numai cetatenilor.
 Astfel, cetateanul recurgea la serviciile unui latin, acesta din urma percepand dobanzi
enorme la sumele date cu imprumut,
Ulterior, aceasta interdictie s-a extins si asupra latinilor.

Acestea fiind aratate, este usor de inteles de ce, nu dupa multa vreme, legea Genucia a cazut in
desuetudine.
-
Este aratat ca in epoca lui Cicero se percepea o dobanda de 1%/luna (usurae centisimae), adica 12%/an.

Dreptul epocii clasice i-a permis creditorului sa incaseze dobanzi pentru suma data cu imprumut, pe
baza unei simple conventii alaturate lui mutuum, dar numai in 3 cazuri:

1. Imprumutul unor marfuri cu pret variabil;

2. Imprumutul acordat de o cetate;
3. Imprumutul maritim;

O alta chestiune importanta vizeaza capacitatea fiului de familie de a se obliga prin mutuum.
In epoca veche, fiul de familie putea sa isi asume anumite obligatii, dar executarea lor putea da nastere
unor complicatii, acestea fiind datorate faptului ca:
 titularul patrimoniului era pater familias;
 iar pater familias nu putea fi urmarit decat daca autorizase sau ratificase imprumutul.

Astfel, daca fiul de familie se imprumuta fara autorizatia lui pater familias:
 creditorul se regasea in imposibilitatea de a isi valorifica dreptul de creanta, pana la decesul
sefului de familie, cand fiul de familie devenea titular al patrimoniului si putea sa fie urmarit cu
succes.
 Nesiguranta creditorului si tendinta de a refuza acordarea de imprumuturi fiilor de familie este
rezultata din posibilitatea ca:
 Fiul de familie sa moara inaintea tatalui.
 Pater sa isi piarda averea.
In aceasta situatie, fiul nu mostenea nimic si executarea asupra bunurilor nu mai era posibila.

In aceste conditii, un fiu de familie (denumit Macedo) caruia i se refuzau noi imprumuturi;
 cunoscute fiindu-i datoriile anterioare precum si tentinda spre rispi:
 si-a ucis tatal, cu scopul de a intra in stapanirea averii acestuia si de a pune capat
presiunilor exercitate de catre creditori.

Acest precedent a ingrijorat cercurile superioare ale clasei dominante iar, ca raspuns:
 Senatul a adoptat SENATUSCONSULTUL MACEDONIAN.
 Acesta prevedea ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui pater
familias din lipsa de patrimoniu:
 sa nu poata fi urmarit nici dupa moartea acestuia.

Ca urmare fireasca a acestui senatusconsult, nimeni nu a mai acordat imprumuturi fiilor de familie,
deoarece:
 acestia nu puteau fi urmariti nici in timpul vietii lui pater familias, nici dupa moartea acestuia.
 Implicit, fiii de familie nu mai ajungeau sa fie supusi presiunilor creditorilor si nu mai
aveau motive sa recurga la uciderea parintilor lor.

Senatusconsultul macedonian nu se aplica in cazul:

1. Fiului carea avea un peculium castrense, caci acesta avea cu ce sa plateasca datoria;
2. Fiului care trece in ochii tuturor drept pater familias;
3. Imrumutului autorizat sau ratificat de catre pater familias;

2. FIDUCIA

 Acesta este contractul real care se naste prin:

 transmiterea proprietatii prin mancipatiune sau prin in iure cessio;
 transmitere insotita de o conventie prin care dobanditorul promite sa retransmita
proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit.

 Originea acestui contract trebuie cautata in practica acelor pacte fiduciare, alaturate
mancipatiunii, prin care partile precizau in ce scop au recurs la mancipatiune, ori de cate ori
acest act nu era utilizat in scopul realizarii vanzarii unui lucru:
 mancipatiunea fiduciara urmarind atingerea altor scopuri decat vanzarea unui lucru.

Trebuie facuta o distinctie terminologica intre pactul fiduciar si contractul de fiducie.

  La origine, contractul de fiducie a indeplinit mai multe functii, care au fost preluate apoi de catre
alte contracte reale, pe masura aparitiei lor.
 Astfel, contractul de fiducie a fost utilizat pentru realizarea urmatoarelor operatiuni
juridice:

a. CONSTITUIREA UNEI GARANTII REALE

 In acest caz, contractul se forma prin transmiterea proprietatii unui lucru de catre debitor
creditorului sau, prin mancipatio sau prin in iure cessio;
 Aceasta transmitere era insotita de o conventie prin care creditorul promite sa
retransmita proprietatea asupra acelui lucru debitorului, cu conditia ca acesta sa isi fi
platit datoria la scadenta.
 Aceasta aplicatiune a fost denumita de Gaius fiducia cum creditore.
 Aceasta functie a fiduciei a fost preluata de gaj.

b. IMPRUMUTUL DE FOLOSINTA
 In acest caz, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate de catre
debitor creditorului sau, prin mancipatio sau prin in iure cessio;
 transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul dupa
ce il va fi folosit pana la un anumit termen.
 Aceasta aplicatiune a fost denumita de Gaius fiducia cum amico.
 Aceasta functie a fiduciei a fost preluata de comodat.

c. DEPOZITAREA
 In acest caz, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin
mancipatio sau prin in iure cessio, de catre creditor debitorului sau:
 in vederea pastrarii, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promitea sa
restituie lucrul la cererea creditorului.
 Si aceasta aplicatiune a fost denumita de Gaius tot fiducia cum amico.
 Aceasta functie a fiduciei a fost preluata de depozit.

Totusi, in practica judiciara, fiind o conventie grefata pe mancipatio sau in iure cessio, fiducia prezenta o
serie de inconveniente, in special pentru:
 cel ce transmite proprietatea asupra lucrului. (!!!)

Astfel:
 Cel ce transmite lucrul risca sa nu il poata redobandi, dupa cum risca sa nu dobandeasca nici
macar valoarea lui.

 Ex: daca accipiens instraineaza lucrul, alienatorul nu il poate urmari, trebuind sa se

multumeasca cu o suma de bani ce reprezinta valoarea lucrului.
 Mai mult, daca accipiens este si insolvabil, alienatorul va trebui sa se multumeasca cu o
cota parte din valoarea lucrului transmis.

Aceasta situatie se datoreaza faptului ca:

a. La fiducia cum creditore, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului in scopul constituirii
unei garantii reale:
 se gaseste dupa plata in situatia unui simplu creditor chirografar.

b. La fiducia cum amico, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului in scopul folosintei:
 se gaseste la scadenta in situatia unui simplu creditor, el nemaiavand dreptul de preferinta si nici
dreptul de urmarire, nemaifiind proprietar.
Fiducia necesita utilizarea unor acte solemne, precum mancipatio sau in iure cessio.
 Aceste acte solemne au devenit o frana in ritmul afacerilor in continua crestere, in care partile
erau interesate sa foloseasca acte libere de forme.
Fiducia nu era accesibila peregrinilor, reclamand acte de drept civil.

Pe baza acestor inconveniente se poate explica disparitia fiduciei din practica juridica si preluarea
functiilor sale de catre gaj, comodat si depozit.

3. GAJUL (PIGNUS)

 Acesta se formeaza prin transmiterea posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului sau, in
forma traditiunii, transmitere insotita de:
 o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea lucrului, dupa ce
debitorul isi va fi platit datoria.

In textele de drept roman, gajul este desemnat prin termenul de pignus, care, in sens general, se aplica si
la ipoteca.
 Incepand din secolul al II-lea d.Hr., acest termen capata un sens mai restrans, desemnand in mod
obisnuit gajul;
 pe cand ipoteca incepe sa fie denumita printr-un cuvant de origine greaca, adica ipotiki.

Contractul de gaj a fost sanctionat abia in secolul al II-lea d.Hr., dupa comodat si depozit, dar:
 a preluat principala functie a fiduciei, aceea de a crea o garantie reala.

AVANTAJE FATA DE FIDUCIE:

1. Gajul este o conventie grefata pe traditiune, act simplu;
 accesibil atat cetatenilor, cat si peregrinilor.

2. Debitorul ramane proprietar al lucrului transmis cu titlu de garantie,

 bucurandu-se atat de dreptul de urmarire, cat si de dreptul de folosinta;
 deoarece traditiunea este utilizata in scopul transmiterii posesiunii si nu a proprietatii.

3. Debitorul, dupa plata datoriei, in calitate de proprietar, se poate indrepta impotriva tertilor
detinatori;
 dupa cum in vazul unui concurs cu alti creditori ai creditorului sau, poate exercita dreptul de
preferinta.

4. Situatia creditorului este perfect asigurata:

 atat in raporturile cu debitorul;
 cat si in raporturile cu tertii.
Aceasta se explica prin faptul ca:

i. Debitorul nu poate intra in stapanirea lucrului dat in gaj inainte de a isi plati datoria;
 caci ar comite furtum possessionis.
ii. Tertii nu il pot impedica pe creditor sa exercite posesiunea lucrului;
 deoarece este protejat juridic prin intermediul interdictelor posesorii.

Partile pot incheia o conventie denumita anticreza, pe baza careia:

 fructele lucrului transmis cu titlu de garantie pot fi pastrate de creditor in contul dobanzilor.
De retinut este, de asemenea, ca garantia reala de gaj ≠ contractul de gaj, acestea avand fizionomii
diferite.
 Desi garantia reala de gaj este efectul contractului de gaj;
 exista situatii cand contractul de gaj poate exista independent de garantia reala de gaj.

 Ex: daca debitorul transmite un lucru care nu ii apartine, contractul de gaj este valabil,
caci modul sau de formare nu presupune transmiterea proprietatii, ci numai a
posesiunii;
 dar garantia reala de gaj nu ia nastere.

Un alt lucru de retinut este ca, in baza contractului de gaj, creditorul poate sa obtina, in anumite
conditii, despagubiri.

 Ex: creditorul poate cere debitorului despagubiri pentru pagubele suferite in cazul in
care un animal bolnav, dat in gaj, a imbolnavit si animalele creditorului.

In dreptul postclasic, adica pe vremea lui Justinian, contractul de gaj genereaza doua actiuni
contractuale:

1. Actio pigneraticia directa.

 Aceasta era o actiune directa, data debitorului, prin care putea sa ceara, numai dupa efectuarea
platii, restituirea lucrului sau plata unor despagubiri, daca lucrul pierea din vina creditorului.
 In acest caz, creditorul raspundea pentru culpa levis in abstracto.

2. Actio pigneraticia contraria.

 Aceasta era o actiune indirecta, data creditorului, prin care putea sa ceara despagubiri pentru
cheltuielile facute cu pastrarea lucrului.
 6. Contractul de comodat
COMODATUL
 Acesta se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru, in forma traditiunii, de catre
creditor (comodant) debitorului sau (comodatar), in vederea folosintei;
 transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la
termen.
 In acest caz, spre deosebire de gaj, traditiunea este utilizata in scopul transmiterii
detentiunii, nu a posesiunii.

Prin exercitarea unei simple detentiuni, dobanditorul lucrului nu dispune de mijloace juridice proprii
prin care sa se apere impotriva eventualelor pretentii ale tertilor, astfel ca:
 in cazul unui conflict cu terte persoane, comodatarul trebuie sa se adreseze comodantului
pentru ca acesta sa ii asigure protectia juridica.

Fiind destinat realizarii imprumutului de folosinta, comodatul are ca obiect lucruri neconsumtibile.
 Totusi, in mod exceptional, s-a admis ca si lucruri consumtibile sa poata fi imprumutate
in scopul folosintei.
 Ex: monede rare.
TRASATURILE COMODATULUI:
1. De regula, lucrurile imprumutate in scopul folosintei sunt lucruri mobile.
 Comodatul se aplica deopotriva si pentru lucruri imobile.

2. Comodatul este un contract gratuit:

 asa incat comodatarul nu trebuie sa plateasca pentru folosinta lucrului;
 dar comodatarul trebuie sa foloseasca lucrul conform intelegerii avute cu comodantul.
3. Comodatul este un contract de buna-credinta.
4. Comodatul este un contract sinalagmatic imperfect.
 Pot exista situatii cand, pe langa obligatia de a restitui lucrul de catre comodatar, sa se creeze si
obligatii in sarcina comodantului, cum ar fi cheltuielile pentru conservarea lucrului.
 Ca dententor, comodatarul nu stapaneste lucrul pentru sine ci pentru comodant, asa
incat la termenul fixat este obligati sa il restituie.

5. In cazul disparitiei lucrului, avand in vedere ca este vorba de un lucru individual determinat:
 comodatarul raspunde atat pentru dol cat si pentru culpa, asa incat:
 debitorul va raspunde nu numai pentru actiunile sale dolozive, ci si pentru abstentiunile
sale vinovate.
 In aceste cazuri, vinovatia debitorului se apreciaza prin compararea conduitei pe care a avut-o
fata de bunul datorat;
 cu conduita pe care trebuie sa o aiba un bun sef de familie fata de bunurile sale (culpa
levis in abstracto).
Gaius ne arata ca debitorul poate raspunde si pentru custodia.

SANCTIUNILE COMODATULUI:

1. Actio commodati directa

 Aceasta este o actiune directa, prin care:
 comodantul putea sa isi urmareasca drepturile sale rezultate din contract.
2. Actio commodati contraria
 Aceasta este o actiune indirecta, prin care:
comodatarul putea sa sa-l tina pe comodant sa-si execute anumite obligatii, precum despagubirea
pentru cheltuielile facute in scopul conservarii lucrului.
 7. Contractul de depozit regulat
. DEPOZITUL (DEPOSITUM)

 Acest contract se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru prin traditiune:
 de catre o persoana denumita deponent;
 altei persoane numita depozitar;
 Aceasta transmitere este insotita de o conventie prin care depozitarul promite sa
pastreze lucrul si sa-l restituie la cererea deponentului.
TRASATURILE DEPOZITULUI
1. Obiectul contractului de depozit este mereu un lucru individual determinat si mobil.
2. Depozitarul este un simplu detentor si nu dispune de mijloace juridice proprii de aparare fata de
terti;
 iar acesta este obligat sa restituie lucrul la cerere, nu la un termen fixat.

3. Totodata, depozitarul nu poate folosi lucrul primit in pastrare, altminteri savarsind delictul furtum
usus.
4. Depozitarul raspunde pentru dol, dar nu si pentru culpa.
5. Depozitul e un contract gratuit si de buna-credinta.

SANCTIUNILE DEPOZITULUI

 Actio depositi directa

 Este o actiune directa, civila si de buna-credinta.
 Aceasta poate fi indreptata de deponent impotriva depozitarului care nu restituie lucrul la
cerere, cerand acestuia, prin justitie, inapoierea bunului si eventualele despagubiri pentru
pagubele aduse lucrului prin dolul depozitarului.

 Este de retinut faptul ca, la origine, obligatiile depozitarului au fost sanctionate printr-o actiune
in jus;
 dar, in epoca clasica, au fost sanctionate si printr-o actiune in factum.
 Actio depositi contraria
 Este o actiune indirecta.
 Prin aceasta, depozitarul putea cere deponentului despagubiri pentru cheltuielile
facute cu conservarea si intretinerea lucrului.
 Ex: sumele cheltuite in vederea repararii cercurilor unui butoi depozitat, care incepuse sa
curga.

Este de retinut faptul ca, in dreptul clasic, obligatiile deponentului au fost sanctionate si:
 printr-o actiune in factum contraria;
 sau chiar prin dreptul depozitarului de a retine lucrul.
 8. Forme exceptionale de depozit (necesar, sechestru si neregulat)
FORME EXCEPTIONALE DE DEPOZIT

Ele sunt in numar de 3:

1. Depozitul necesar sau mizerabil

 Acest tip de depozit a aparut in dreptul clasic si se formeaza in situatii exceptionale.
 Astfel, deponentul nu mai are posibilitatea de a opta pentru o anumita persoana in
vederea depunerii lucrului.

Exista situtatii (cutremure, incendii, naufragii, rascoale) in care deponentul se vede nevoit sa lase lucrul
in mainile primului venit.

Luand nastere in imprejurari neprevazute, depozitul necesar nu intruneste conditia bunei-credinte a

depozitului simplu, care se incheia pe baza unui increderi puternice dintre parti.
 De aceea, depozitul necesar a fost sanctionat mai dur decat depozitul obisnuit, asa
incat
 depozitarul care refuza sa dea inapoi bunul era condamnat sa plateasca dublul valorii.

2. Depozitul sechestru
 Acest tip de depozit a aparut si el in dreptul clasic si se constituia in cazul unui proces.
 Depozitul sechestru consta in depunerea lucrului litigios de catre parti la o terta
persoana, cu obligatia din partea ei de a-l restitui celui care va castiga procesul.

Datorita finalitatii sale, depozitul sechestru este condus de reguli speciale, care il individualizeaza fata
de celelalte forme ale depozitului:

i. Depozitul sechestru presupune transmiterea lucrului cu titlu de posesiune;

 Depozitarul avand calitate de posesor, nu de detentor.
 Aceasta regula a fost considerata necesara intrucat, atunci cand o terta persoana
pretinde ca are vreun drept asupra lucrului:
 depozitarul nu mai poate apela la deponent, acesta fiind necunoscut pana la
pronuntarea sentintei, pentru protectie juridica.
 Astfel, prin recunoasterea calitatii de posesor, depozitarul poate cere pretorului
eliberearea unui interdict posesoriu.

ii. Depozitul sechestru are ca obiect atat lucruri mobile, cat si imobile.

iii. Cererea de restituire nu poate fi formulata inainte de terminarea procesului.

 La depozitul obisnuit, depozitarul este obligat sa remita lucrul la cererea deponentului, oricand
s-ar face aceasta.

iv. Depozitarul nu este mereu obligat sa remita lucrul celui de la care l-a primit, ci doar partii care a
castigat procesul.
 Astfel, cel care depune lucrul in fapt nu are mereu calitatea de deponent in drept, aceasta
calitate a sa fiind conditionata de succesul in proces.

v. Actiunea nu apartine mereu celui care a depus, iar aceasta actiune este speciala (actio depositi
sequestra), diferita de cea a depozitului obisnuit.
 3. Depozitul neregulat (comendatio)
 Acest tip de depozit apare spre sfarsitul epocii clasice si tine de operatiunile bancare.

Depozitul neregulat consta in remiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre o persoana
oarecare (deponent) unui bancher (depozitarul), urmand ca, la cererea deponentului:
 depozitarul sa ii restituie suma de bani depusa si o dobanda.

Particularii obisnuiau sa isi depuna banii disponibili unor bancheri;

 care-i dadeau, la randul lor, unor terti ca imprumut cu dobinzi substantiale;
 iar castigul bancherilor era diferenta dintre dobanda platita de cei care se imprumutau
de la bancheri si dobanda platita de catre bancheri deponentilor.

Jurisconsultii romani au avut pareri impartite privind aceasta operatiune juridica, astfel ca:
 Papinian spunea ca este o forma a depozitului;
 in timp ce Paul spunea ca este o forma a lui mutuum.

Din fizionomia depozitului neregulat rezulta numeroase deosebiri fata de depozitul obisnuit:

vi. Obiectul depozitului neregulat este un bun fungibil.

 In executarea obligatiei sale, bancherul restituie lucruri de aceeasi natura ca lucrul depozitat.
 Este vorba despre bani.

vii. Depozitarul dobandeste dreptul de proprietate asupra sumelor imprumutate.

 Aceasta era o necesitate pentru ca bancherul sa poata da cu imprumut sumele depozitate.

Aceste deosebiri aproprie depozitul neregulat de mutuum;

 dar mutuum nu a fost, in cele din urma, forma imbracata de aceasta operatiune juridica, ci
depozitul.
 Explicatia rezida in functia economica a depozitului neregulat;
 depozitul fiind mai potrivit ritmului operatiunilor bancare, aceasta deoarece:
 Mutuum este un contract de drept strict si cu titlu gratuit, iar, pentru ca deponentul sa poata
percepe o dobanda:
 era necesara o stipulatiune speciala, alaturata lui mutuum.
 Depozitul este un contract de buna-credinta, iar depozitarul putea sa-si asigure dobanda printr-o
simpla conventie.
SUBIECT 5 - Izvoarele obligatiilor - Partea speciala (cap. V: – Contractele
consensuale)

Cap. V – Contracte consensuale

CONTRACTE CONSENSUALE
1.GENERALITĂȚI

Ele se formeaza prin simplul acord de vointa al partilor si sunt forma cea mai evoluata a tehnicii de
creare a obligatiilor in dreptul roman.
 Contractele consensuale se formeaza exclusiv pe calea manifestarii de vointa a partilor,
constituind un exemplu graitor de subiectivizare a actelor juridice.
 Ele constituie un exemplu de subiectivizare a actelor juridice, evolutie care caracterizeaza si alte
institutii juridice, astfel ca:
 in epoca lui Justinian, drepturile subiective (personale sau reale) ajung sa fie efecte ale
simplei manifestari de vointa.
In dreptul postclasic, cuvantul contractus are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.
In dreptul postclasic, cuvantul „contractus” are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.

Contractele consensuale sunt prin excelenta conventii generatoare de obligatii;

 nu presupun, in momentul formarii, efectuarea vreunui act material.
La contractele consensuale, toate operatiunile materiale sunt generate de conventia partilor si se fac
in executarea obligatiilor nascute din acea conventie.
 Din caracterul generator de obligatii al simplei conventii decurge de altfel si caracterul sau
bilateral.
 Prestatiile care fac obiectul obligatiilor sunt doar promise, urmand sa fie executate
conform conventiei partilor.

Teoria generala a obligatiilor, asa cum este elaborata de catre moderni, corsepunde intrutotul
fizionomiei contractelor consensuale:
 ele intrunind in cel mai inalt grad caracterele unor figuri juridice abstractizate si simetrice.

Ca si contractele reale, contractele consensuale sunt de buna-credinta, sanctionate prin actiuni

corsepunzatoare.
 Toate actiunile aplicabile contractelor consensuale au aparut dupa legea Aebutia;
 dar cu siguranta inainte de inceputul sec. I î.Hr., deoarece:
 ele figureaza pe lista transmisa de catre Cicero, si, pe care, ne relateaza marele orator, a
cunoscut-o si Quintus Mucius Scaevola.

In dreptul postclasic a fost sanctionat si cel de-al cincilea contract consensual-emfiteoza sau contractul
emfiteotic.
 Natura juridica a emfiteozei a fost multa vreme controversata.
 Unii jurisconsulti au vazut in aceasta o vanzare;
 Alti jurisconsulti au vazut o locatiune.
 Imparatul Zenon i-a conferit regimul juridic de contract consensual distinct.
A. Vanzarea

VANZAREA
 Este contractul prin care o parte, numita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita a
unui lucru celeilalte parti, numita cumparator, in schimbul unei cantitati de metal, numita pret,
pe care cumparatorul se obliga, la randul sau, sa i-o transmita.
Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are si
originea;
 Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei in sens modern, vanzarea se
configureaza ca schimbul unui lucru contra unui pret.

Formele primitive ale vanzarii

Operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche;
 Contractul consensual de vanzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni, a aparut insa abia
spre sfarsitul republiciii, la capatul unei indelungate evolutii.

1. Vanzarea prin mancipațiune

Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi,
in schimul unei cantitati de arama.
 Asadar, mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o operatiunea juridica a
vanzarii;
 Dar, intrucat mancipatiunea este un act solemn, momentul formarii actului coincidea cu
executarea sa (transmiterea metalului pretios constituia o conditie de forma a mancipatiunii).
 Aceasta unitate dintre formarea vanzarii si executarea sa prezenta dificultati, mai ales
atunci cand cumparatorul nu putea face plata imediat.
 In scopul de a separa formarea vanzarii de executarea sa, romanii au adoptat procedee
mai subtile.

2.Vanzarea prin stipulațiuni

In virtutea caracterului sau abstract, stipulatiunea putea da haină juridică oricarei conventii.
 Valorificand acest caracter al stipulatiunii, romanii au utilizat-o in scopul realizarii vanzarii.
Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului, faceau obiectul a doua stipulatiuni
distincte.
 Prima stipulatiune genera obligatia de a preda pretul (promiti sa-mi dai 100? Promit);
 Cea de a doua genera obligatia de a preda lucrul (promiti sa-mi dai pe sclavul Filip? Promit);
In felul acesta, o operatiune juridica unitara se realizeaza prin acte distincte, dar scopul partilor este
atins;
 Executarea obligatiilor are loc dupa nasterea lor.
 Asadar, in conditiile dezvoltarii economiei de schimb, partile:
 erau interesate sa vanda lucruri viitoare (o recolta viitoare);
 erau interesate sa cumpere anumite lucruri, desi nu aveau inca banii necesari;
Aceste scopuri le puteau realiza prin intermediul celor doua operatiuni.

Obligatiile partilor erau create prin stipulatiune, iar executarea lor se facea ulterior, prin acte distincte.
 Astfel, daca vanzatorul promitea sa transmita proprietatea asupra unei res mancipi, partile
recurgeau la mancipatiune.
Aparitia contractului de vanzare.
Vanzarea consensuala (prin simpla conventie) a fost practicata mai intai in dreptul public si numai
dupa aceea a trecut in dreptul privat.
 Prizonierii de razboi erau vanduti, fie de catre stat, fie de catre soldati, pe pietele publice.
 Spre sfarsitul republicii, in plina epoca a marilor razboaie de cucerire, numarul
prizonierilor a crescut foarte mult;
 Vanzarea lor in formele solemne ale mancipatiunii sau stipulatiunii devenise cu totul
nepractica;
In scopul accelerarii ritmului acestor operatiuni juridice, romanii au admis ca simplul acord de vointa
dintre questori si particulari este suficient pentru formarea vanzarii.

Cu timpul, datorita avantajelor pe care le prezinta aceasta practica, a fost preluata de catre particulari si
perfectionata prin interventia pretorului.
 Este de admis ca vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si
peregrini;
 Numai dupa aceea a trecut in raporturile dintre cetateni.
In orice caz, simpla conventie a dobandit valoare juridica in materia vanzarii inca de la inceputul sec.
I î.Hr., intrucat actiunile care sanctioneaza vanzarea figurau pe lista actiunilor de buna-credinta,
cunoscuta de Quintus Mucius Scaevola.

1. Elementele vanzarii

2. Consimtamantul
ELEMENTELE VANZARII
Potrivit lui Gaius, contractul de vanzare se formeaza prin acordul de vointa asupra obiectului si
pretului.
 Aceasta definitie concentrata ne infatiseaza cele trei elemente ale vanzarii:
 Consimtamantul;
 Obiectul;
 Pretul;
Asadar, pentru ca o conventie sa dobandeasca valoarea de vanzare, trebuie sa poarte asupra unui lucru si
asupra unui pret.
 In lipsa lor, contractul nu se poate forma, intrucat numai pe baza acestor elemente se
individualizeaza in raport cu alte figuri juridice.

1. Consimtamantul
In materia vanzarii, consimtamantul consta in acordul (contrahere) dintre vointa celui ce
intentioneaza sa vanda si a celui ce intentioneaza sa cumpere.
 Gaius spune ca vanzarea se naste din simplul consimtamant, fara sa fie necesar vreun element
material;
 Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca pentru formarea contractului nu este necesara
prezenta sau remiterea lucrului ori a pretului;
 Nu trebuie inteleasa in sensul ca acea conventie nu ar avea ca obiect elemente materiale
(lucrul si pretul);
Contractul ia nastere, de regula, in momentul realizarii acordului de vointa.
 Daca partile conditioneaza nasterea sa de indeplinirea unor forme, atunci actul se va forma
ulterior.
Pentru a fixa momentul incheierii contractului, partile recurgeau uneori la remiterea unui lucru de
mica valoare sau a unei sume de bani;
 remitere destinata sa probeze ca acordul de vointa al partilor s-a realizat.
Cu timpul, sistemul a capatat o finalitate noua, in sensul ca:
 cel ce preda o suma de bani in momentul incheierii contractului, putea renunta ulterior la act,
dar pierdea banii remisi celeilalte parti.

In dreptul lui Justinian, daca partile s-au inteles sa redacteze un inscris (venditio cum scriptura),
contractul se formeaza in momentul redactarii acelui inscris si nu in momentul realizarii acordului de
vointa.
 Pana la intocmirea actului scris, oricare din parti avea dreptul sa renunte la
promisiunea facuta.

2. Obiectul
Obiectul vanzarii (rex, merx) trebuie sa intruneasca toate conditiile pe care le-am infatisat la teoria
generala a obligatiilor;
 In plus, acesta are si unele conditii speciale.
Obiectul putea consta atat in lucruri corporale, cat si in lucruri incorporale.
Vanzatorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile, dupa cum putea
transmite:
 drepturi de creanta;
 drepturi reale;
 exercitiul dreptului de uzufruct;
 dreptul de emfiteoza;
 drepturi cu caracter universal.
Cel mai frecvent, insa, vanzarea avea ca obiect lucruri corporale, existente in momentul incheierii
contractului.
 Vanzatorul nu se obliga sa transmita proprietatea, ci numai psesiunea linistita a lucrului.
 O prima consecinta ce decurge din aceasta functie este ca obligatia de a transmite
lucrul se executa prin intermediul traditiunii, act prin excelenta liber de forme solemne.
 Pe de alta parte, vanzatorul se poate obliga sa transmita chiar un lucru ce nu-i apartine,
in credinta ca pana la executarea obligatiei va procura acel lucru.
S-a admis ca pot fi vandute si lucruri viitoare (o recolta viitoare), sub conditia evidenta ca ea sa apara.
 Daca aceasta apare, cumparatorul trebuie sa plateasca pretul stabilit la incheierea contractului.

Romanii au admis chiar si vanzarea sperantei (emptio spei) ca se va obtine un lucru.

 O asemenea vanzare nu este afectata de conditie, ci este pura si simpla.
 Ex:Acela care promite sa cumpere pestele care urmeaza a fi scos de pescar cu navodul,
trebuie sa plateasca pretul, deoarece el a cumparat speranta ca pescarul va prinde
peste.

3. Pretul (pretium)
Pretul consta in suma de bani pe care cumparatorul trebuie sa o plateasca vanzatorului.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca pretul:

1. Pretul trebuie sa fie exprimat in bani (in pecunia numerata).
 Daca pretul nu ar consta in bani, ci intr-un alt lucru, vanzarea n-ar mai dobandi o identitate
proprie, ci s-ar confunda cu schimbul (permutatio rerum).
 Totusi, in conceptia sabinienilor, pretul putea sa fie exprimat fie printr-o suma de bani, fie printr-
un lucru.
 In opinia proculienilor, care a triumfat, pretul nu poate consta in alt lucru, ci numai intr-o suma
de bani.
2. Pretul trebuie sa fie real (verum).
 Romanii nu au admis simularea pretului in contractul de vanzare (vanzatorul nu avea intentia sa-l
ceara), deoarece transmiterea cu titlu gratuit a unui lucru constituia o donatie si nu o vanzare.
 Mai mult, romanii nu au admis vanzarea fictiva, cu plata unui singur sesterț (numo uno), sub
motivul ca pretul este neserios, iar partile urmaresc sa faca o donatie deghizata.

3. Pretul trebuie sa fie determinat sau cel putin determinatbil (certum).

 Pretul este determinat atunci cand se fixeaza din momentul incheierii contractului;
 Pretul este determinabil atunci cand se indica anumite mijloace pentru fixarea lui.
In epoca postclasica s-a admis ca pretul este fixat de catre o a treia persoana.
 Daca acea persoana nu fixa pretul, vanzarea nu lua nastere, deoarece una dintre
conditiile pretului nu era intrunita.

4. Pretul trebuie sa fie echitabil (iustum).

 In dreptul clasic, caracterizat prin libertatea neingradita de a contracta, romanii nu au cunoscut
ideea de leziune;
 Astfel, un lucru putea fi vandut la orice pret, in paguba fie a vanzatorului, fie a
cumparatorului;
 Din epoca lui Dioclețian (chestiune controversata), s-a introdus, probabil numai pentru imobile,
sistemul fixarii unor limite sub care preturile nu puteau coborî.
 Cert este ca in epoca lui Justinian, vanzatorul putea sa ceara anularea vanzarii cu restituirea
celor doua prestatiuni, daca pretul nu repreznta jumatate din valoarea lucrului (laesio enormis).
 Cumparatorul avea totusi posibilitatea de a plati in plus o suma de bani, pana la
acoperirea diferentei, daca dorea sa pastreze lucrul.

Este curios sa constatam ca, dupa cum se pare, legislatia lui Justinian protejeaza impotriva leziunii
numai pe vanzator, nu si pe cumparator, si anume cu privire la imobile.
 Explicatia acestei solutii trebuie cautata in conditiile de existenta proprii epocii dominatului,
cand micii proprietari de pamant, apasati de impozite grele, erau nevoiti sa-si instraineze loturile
la preturi de nimic, in interesul celor puternici (potentiores).
 In dorinta de a salva economia de la o ruina totala, factorii politici au adoptat anumtie masuri
favorabile celor saraci;
 3. Obligatia vanzatorului de a pastra si preda lucrul
EFECTELE VANZARII
In dreptul roman, vanzarea nu este translativa de proprietate ca in dreptul modern, ci numai generatoare
de obligatii.
 Aceste obligatii sunt bilaterale si de buna credinta.
In virtutea lor, vanzatorul trebuie sa pastreze lucrul, sa predea lucrul si sa garanteze pentru evictiune si
pentru vicii.
Aceste obligatii sunt sanctionate prin:
 Actio empti sau Ex emptio;

La randul sau, cumparatorul are obligatia de a plati pretul, obligatie sanctionata prin:
 Action venditi sau ex vendito

Ambele actiuni sunt in ius si au o condemnatio incerta.

OBLIGATIILE VANZATORULUI
1. 1.Obligatia de a pastra lucrul;
 Vanzatorul este obligat sa pastreze lucrul, iar daca acesta dispare din vina lui:
 trebuie sa plateasca despaguiri.
 El trebuie sa-l administreze cu un bonus pater familias si raspunde pentru cea mai mica
neglijenta.
 Daca insa lucrul piere fara vina vanzatorului, cumparatorul este totusi obligat sa plateasca
pretul;
 riscurile sunt ale cumparatorului, in materia vanzarii.
De exemplu, daca sclavul vandut este furat sau ucis, vanzaotrul nu-si mai executa obligatia;
 dar cumparatorul trebuie sa si-o execute si sa plateasca pretul promis;

Vanzarea romana nu transmite dreptul de proprietate;

 Lucrul vandut ramane in patrimoniul vanzatorului si ar fi fost normal ca el sa suporte paguba, in
calitate de propreitar;
 Pe de alta parte, este contrar principiilor care guverneaza materia contractelor ca
numai una din parti sa-si execute obligatia.
Cu toate acestea, in cazul vanzarii sub conditie suspensiva, daca lucrul piere inaintea indeplinirii
conditiei:
 obligatiile partilor nu se mai declanseaza, datorita disparitiei obiectului actului;
 Ca atare, cumparatorul nu va mai plati pretul, iar vanzatorul va suporta riscurile.

Daca vanzatorul a fost pus in intarziere, ne amintim de la partea generala a obligatiilor, se produce:
 Perpetuarea obligatiilor, asa incat vanzatorul nu mai are dreptul la pret daca la randul
sau nu-si executa obligatia, or prin ipoteza, lucrul pierind, vanzatorul nu-si va putea
executa obligatia.
Partile pot conveni ca vanzatorul sa raspunda si pentru cazul fortuit, cu toate ca in mod obisnuit el nu
raspunde pentru custodia;
 In orice caz, daca vanzatorul este vinovat de pieirea lucrului, nu mai are dreptul la pret;

2. Obligatia de a preda lucrul

Vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului posesiunea linistita a lucrului si nu dreptul de
proprietate.
 Aceasta particularitate isi are explicatia in faptul ca vanzarea consensuala, ca act de drept al
gintilor, a fost creata in scopul de a facilita desfasurarea operatiunilor comerciale, intr-o epoca
 in care proprietatea quiritara, ingradita de forme solemne, continua sa-si gaseasca o larga
aplicatie, dar alaturi de ea isi facusera loc si alte forme de proprietate.

Contractul de vanzare a fost elaborat astfel incat partile sa poata evita complicatiile decurgand din
fizionomia actului de transfer a proprietatii;
 Era suficient ca vanzatorul sa transmita posesiunea lucrului in forma atat de simpla a traditiunii.
 Totusi, vanzatorul trebuia sa transmita posesiunea lucrului in asemenea conditii, astfel
incat cumparatorul sa se poata bucura de toate avantajele proprietatii.

Posesiunea linistita a lucrului nu este o posesiune oarecare, ci o posesiune utila, care nu poate fi retrasa
prin intermediul interdictelor in favoarea unor terti.
 Regula transmiterii posesiunii are mai mult o valoare teoretica, deoarece, in fapt;
 De cele mai multe ori, prin mijloace indirecte, vanzatorul era obligat sa transmita chiar
proprietatea.
Astfel, potrivit lui Paul, vanzatorul trebuie sa transmita lucrul si sa se abtina de la orice dol.
 Orice vanzator de buna-credinta, daca este proprietar, trebuie sa transmita chiar proprietatea,
caci altfel ar comite un dol fata de cumparatorul care ii transfera pretul cu titlu de proprietate.
Asadar, in executarea obligatiunii de a preda lucrul, vanzatorul proprietar va trebui sa recurga;
 Fie la mancipatiune (in cazul lucrurilor mancipi);
 Fie la traditiune (in cazul lucrurilor nec mancipi, caz in care:
 proprietatea se transmite doar in momentul platii pretuluii. Pana atunci, vanzatorul
ramane proprietare si, in aceasta calitate, poate intenta actiunea in revendicare.

Obligatia de a preda lucrul a fost reglementata incat sa se creeze posibilitatea incheierii unor vanzari
intre cetateni si peregrini;
 Asigurandu-i in acelasi timp cumparatorului toate avantajele proprietatii.
 Din punct de vedere formal-juridic, partile nu se afla pe picior de egalitate.
 Vanzatorul transmite numai posesiunea lucrului;
 Cumparatorul transmite chiar proprietatea asupra metalului pret;

4. Obligatia vanzatorului de a garanta pentru evitiune

3. Obligatia de garantie pentru evictiune;

Evictiunea este deposedarea pe cale juridica, prin proces, de un lucru.

 In materia noastra, cumparatorul poate fi evins de catre un tert, care il cheama in justitie si
dovedeste ca el este adevaratul proprietar al lucrului.
 Pericolul evictiunii apare mai ales atunci cand cumparatorul a dobandit lucrul de la
neproprietar (non dominus) sau a cumparat un lucru grevat cu ipoteca.
In practica, ori de cate ori va fi chemat in judecat printr-o actiune reala, care poarta asupra lucrului
dobandit:
 Cumparatorul se va adresa vanzatorului, cerandu-i sa-l apere impotriva pretentiilor formulate
de catre un tert.
 Daca vanzatorul nu voia sau nu putea sa-l apere pe cumparator, atunci trebuia sa
raspunda pentru evictiune, potrivi unuia sau altuia din cele trei sisteme.
Obligatia de garantie, fie pentru evictiune, fie pentru vicii, este prin excelenta un efect al vanzarii
consensuale, ajunsa in stadiul final de elaborare;
 Cu timpul, in procesul asimilarii procedeelor extracontractuale, obligatia de garantie tinde sa
devina un efect firesc al contractului de vanzare, sanctionata prin actio empti.

Linia de evolutie a obligatiei de garantie pentru evictiune trece prin 3 stadii:

 1. Actio auctoritatis;
 La origine, vanzarea se confunda cu mancipatiunea.
In cazul unei vanzari realizate prin aceasta forma, obligatia de garantie era un efect firesc al actului,
sanctionata prin actio auctoritatis.
 Ori de cate ori achizitorul era evins, intenta impotriva mancipantului actio auctoritatis prin care
cerea dublul pretului platit.
Are un fundament delictual;
 A fost creata in scopul de a sanctiona delictul comis de catre mancipantul care transmite un lucru
ce nu-i apartine;
 Acest sistem, deosebit de eficient, nu mai functioneaza atunci cand mancipatiunea nu
este valabila sau vanzarea a imbracat forma unor stipulatiuni.
Stipulatio duplae;
La vanzare imbracata in forma stipulatiunilor, obligatia de garantie pentru evictiune era creata printr-o
a treia stipulatiune, speciala, pentru evictiune.
 Prin aceasta, vanzatorul promitea sa-l despagubeasca pe cumparator in caz de evictiune;
 Daca obiectul contractului era o res mancipi, atunci vanzatorul promitea sa plateasca
dublul pretului primit.
Stipulatio duplae este sanctionata prin actio certae creditae pecuniae.

2. Stipulatio rem habere licere;

Daca obiectul vanzarii realizate prin stipulatiune este o res nec mancipi;
 Stipulatiunea speciale pentru evictiune va fi la simplu si nu la dublu, ca in cazul lucrurilor
mancipi;
 In virtutea acestei stipulatiuni, sanctionata prin actio ex stipulatu, vanzatorul recunoaste
dreptul cumparatorului de a avea lucrul vandut (rem habere);

3. Actio empti
In momentul aparitiei contractului consensual de vanzare, obligatia de garantie pentru evictiune nu
era inca un efect firesc al actului;
 Dar se considera ca principiul bunei-credinte il obliga pe vanzator sa garanteze pentru evictiune
printr-o stipulatiune speciala, alaturata contractului.
Stipulatiunea de garantie pentru evictiune a devenit in acest stadiu obligatorie.
 Astfel, daca ea nu fusese incheiata in momentul formarii contractului:
 cumparatorul il putea sili pe vanzator s-o incheie prin actio empti.
Cu timpul, intr-un studiu mai avansat, aceste stipulatiuni devin subintelese.
 Drept urmare, in noul stadiu, chiar daca nu se incheiase stipulatiunea, cumparatorul il putea sili
pe vanzator, prin actio empti, sa garanteze.
 Astfel, obligatia de garantie pentru evictiune devine un efect firesc al contractului de
vanzare.
 5. Obligatia vanzatorului de a garanta pentru vicii x2
4. Obligatia de garantie pentru vicii.
Vanzatorul este raspunzator pentru viciile lucrului transmis;
 Raspunderea sa cunoaste o reglementare complicata, in doua etape distincte:
1. Pana la aparitia vanzarii consensuale;
2. Dupa santionarea contractului de vanzare;

In cadrul vanzarii consensuale, trebuie sa distingem, iarasi, intre:

 Sistemul dreptului civil;
 Sistemul edililor curuli;
Prin vicii ale lucrului intelegem anumite efecte care il fac imporopriu scopului pentru care a fost
cumparat sau ii micsoreaza valoarea.
 De pilda, boala de care sufera sclavul vandut ii micsoreaza valoarea;
 Delictul comis de sclav il expune pe cumparator unui proces cu victima delictului, care
poate intenta actiunea noxala.
+ manual (pag 298-299).

___________________________________________________________________

OBLIGATIILE CUMPARATORULUI

Principala obligatie a cumparatorului este aceea de a plati pretul, in schimbul lucrului care i-a fost
remis, el trebuie sa transmita vanzatorului proprietatea asupra unei cantitati de metal.
 De regula, vanzatorul transmite numai posesiunea lucrului, desi primeste acea cantitate de
metal, numita pret, cu titlu de proprietate.
 Atunci cand vanzatorul este obligat sa transmita chiar proprietatea lucrului, dobandirea
proprietatii este conditionata de plata efectiva a pretului.

In legatura cu momentul platii pretului, distingem intre:

1. Vanzarea cu termen;
 Cumparatorul trebuie sa efectueze plata la termenul fixat.

2. Vanzarea in care nu se prevede un termen pentru plata;

 Functioneaza principiul simultaneitatii, potrivit caruia:
 Vanzatorul nu poate pretinde plata inainte de a fi transmis lucrul.
 In cazul pierii fortuite a lucrului, vanzatorul are totusi dreptul la pret, cu toate ca nu
transmite nimic, potrivit principiului ca riscurile sunt ale cumparatorului.
In anumite situatii, alaturi de obligatia principala, se pot naste pentru cumparator si unele obligatii
accesorii.
 Astfel, dupa transmiterea lurului de catre vanzator, cumparatorul este obligat sa plateasca
dobanzi, chiar daca nu s-au indeplinit formele punerii in intarziere.
De asemenea, cumparatorul trebuie sa despagubeasca pe vanzator pentru cheltuielile facute cu
pastrarea si conservarea lucrului, daca, din vina sa, nu l-a luat in stapanire la termenul fixat.
B. Locatiunea

6. Locatio rei x2

7. Locatio operarum si locatio operis faciendi

.LOCATIUNEA
Este contractul prin care, in functie de scopul urmarit, o parte se obliga:
 sa procure folosinta unui lucru;
 sa procure serviciile sale;
 sa execute o anumita lucrare;
 în schimbul pretului pe care cealalta parte promite sa-l plateasca.

Exista mai multe feluri de locatiune:

1. Locatio rei (locatiunea unui lucru)
 Consta in transmiterea folosintei unui lucru (teren sau casa) de catre proprietarul sau, unei
persoane, (denumita in terminologia actuala arendas sau chirias), in schimbul pretului pe care
aceasta se obliga a-l plati.

2. Locatio operarum; (locatiunea de servicii)

 Este contractul prin care un om liber isi ofera serviciile sale;
 Este cazul lucratorului care se obliga sa munceasca intr-o mina pentru patronul sau, in
schimbul unei sume de bani;

3. Locatio operis faciendi (locatiunea pentru executarea unei lucrari determinate)

 Este conventia prin care proprietarul unui teren (clientul) se intelege cu un intreprinzator, pentru
ca acesta din urma sa execute o anumita lucrare (sa-i construiasca o casa);

(detaliate in carte, pag. 301-307)

C. Societatea

8. Contractul de societate x2

4.SOCIETATEA
 Societatea este contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane pun in comun
activitatea lor sau anumite bunuri, cu scopul de a realiza un castig.
 Contractul de societate a fost precedat de o forma a indiviziunii, numita quum consortium.
Potrivit lui Gaius, antiquum consortium este o forma de societate in care societarii au dreptul sa
dispuna atat de partea ce le revine, cat si de intregul patrimoniu.
 In realitate, antiquum consortium era o stare de codevalamasie intre membrii aceleiasi familii,
aparuta in legatura cu exploatarea pamantului sau a unor bunuri mobile.
 Mai tarziu, cand a aparut contractul consensual de societate, intemeiat pe vointa
partilor si nu pe un fapt accidental (mostenirea), s-au pastrat totusi unele caractere ale
lui antiquum consortium.

Contractul de societate figureaza in fruntea listei privitoare la indicia bonae fidei pe care ne-a transmis-
o Cicero.
 Prin urmare, ca si vanzarea sau locatiunea, societatea este un contract de buna-credinta,
sinalagmatic si consensual.
Societatea se distinge de vanzare si locatiune prin aceea ca, avand un caracter foarte pronuntat
personal:
 Se incheie intuitu personae si atrage infamia pentru societarul care a fost condamnat ca urmare
a intentarii actiunii pro socio.

FELURILE SOCIETATII
1. Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societatea ce are ca obiect un
singur fel de afaceri.
 Prima aplicatiune a acestui tip de societate a constituit-o societatea de publicani, care isi asuma
sarcina strangerii impozitelor satului.
La romani, nu exista un apartat specializat in a percepe impozitul, astfe incat statul arenda strangerea
impozitelor unor asociatii de particulari.
 Asemenea asociatii, care in mod exceptional se bucurau si de personalitate juridica, erau
formate din cavaleri si purtau numele de societas publicanorum.

2. O alta aplicatiune a societatii ce avea ca obiect un singur fel de afaceri o constituie:

 Intelegerea intervenita intre proprietarul unui sclav si un actor, in baza careia:
 actorul se obliga sa-l invete pe sclav actoria pentru ca apoi sa-l exploateze impreuna.

3. Societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare;

 Prezinta unele puncte comune cu antiquum consortium, particularizandu-se fata de aceasta
forma de indiviziune mai mult prin elementul intentional decat prin faptele sale.
 O aplicatiune a societatii tuturor bunurilor prezente si viitoare o constituie intelegerea
intervenita intre dezrobitii aceluiasi patron, cu privire la punerea in comun a bunurilor
lor.

4. Societatea unui singur lucru;

 Se realizeaza prin punerea in comun a unui singur bun (un sclav)

5. Societatea cu privire la venituri;

  Se incheie de obicei intre acei negustori care se inteleg sa puna in comun toate castigurile
realizate de pe urma unor acte cu titlu oneros.
 Asadar, bunurile dobandite cu titlu gratuit (donatiile) nu urmeaza a fi puse in comun.

ELEMENTELE SOCIETATII
Pentru formarea contractului de societatea este necesar sa se intruneasca anumite elemente;

1. Fiecare asociat trebuie sa aiba un aport, al carui obiect poate fi extrem de variat:
 Transmiterea proprietatii asupra unui lucru;
 Munca asociatului;
 Prestarea de servicii;

2. Societatea reclama existenta unui interes comun.

 Fiecare societar trebuie sa participe la beneficiile (si pagubele) produse de asociatie conform
intelgerii.
Daca nu s-a stabilit nici o intelegere cu privire la repartizarea castigului, partile vor profita in mod egal de
beneficiul realizat.
 In lipsa interesului comun, societatea este nula.

3. Intentia de a forma societatea ne ajuta sa delimitam actul consensual prin care se realizeaza o
asociere de acea stare de indiviziune numita antiquum consortium.

4. Societatea presupune un scop licit.

 Drept urmare, intelegerea cu privire la comiterea unor delicte nu genereaza efecte juridice.

EFECTELE SOCIETATII:
Ca orice contract sinalagmatic perfect, societatea genereaza obligatiuni pentru toti participantii la
contract.
 Spre deosebire de vanzare sau de locatiune, contractul de societate da nastere unor obligatiuni
identice pentru toti societarii;
 Interesele acestora sunt la randul lor identice.
 Drept urmare, obligatiile partilor sunt sanctionate printr-o singura actiune, acordata
oricarui asociat (actio pro socio);

Actio pro socio

 Prezinta caracteristicile esentiale ale actiunilor care sanctioneaza contractele consensuale, in
sensul ca:
 In formula sa figureaza o intentio incerta si de buna credinta;
 Condemnatio are de asemenea o redactare incerta.
Pe de alta parte, actio pro socio prezinta si unele particularitati:
 Judecatorul, potrivit cu indicatiile date in condemnatio, va condamna pe parat in limitele
mijloacelor de care acesta dispune;
 alta particularitate a actiunilor data societarilor, consta in faptul ca cel condamnat in baza ei
devine infam.
 Acest caracter se explica prin faptul ca societatea isi are originea in vechea indiviziune
familiala.
Actio pro socio sanctioneaza mai intai obligatia partilor de a avea un aport.
 In cazul societatii, dupa formarea contractului, partile isi executa obligatiile recurgand la:
 acte cu mancipatio (transmiterea proprietatii);
 acte cu traditio (transmiterea detentiunii).

1. Societarii mai au obligatia de a se ingriji de afacerile asociatiei ca de afacerile proprii.

2. Fiecare asociat are dreptul de administrare.
 Cu toate acestea, uneori, cand numarul asociatilor este mare, modul de administrare
urmeaza a fi hotarat prin conventia partilor.
3. Asociatii au obligatia de a suporta paguba produsa de societate, fie proportional cu contributia, fie
in mod egal.

4. Toti membrii societatii au dreptul sa participe la castigul realizat.

Tertii nu vedeau in asociatie un subiect de drept distinct.

STINGEREA SOCIETATII
1. Fiind incheiat intuitu personae, contractul de societate se stinge ori de cate ori intervine o
modificare a numarului ori statutului societarilor.
 Asadar, contractul se poate stinge prin manifestarea de vointa a tuturor societatilor, ca si prin
vointa unei singura parti.

2. In cazul mortii unui asociat, societatea se stinge;

 dar societarii ramasi in viata pot asigura continuitatea societatii, cu conditia sa incheie o noua
conventie.

3. Societatea se mai stinge si prin ajungerea la termen sau prin atingerea scopului pentru care a fost
creata.

4. In sfarsit contractul se stinge prin pieirea activului asociatiei (din lipsa de obiect).
D. Mandatul
9. Contractul de mandat x2
5. MANDATUL
Este conventia prin care o persoana, numita mandatar, se obliga sa presteze un serviciu gratuit in
folosul altei persoane, numita mandant.
 Mandatul a imbracat forma unei conventii abia catre sfarsitul republicii, in conditiile dezvoltarii
economiei si diversificarii relatiilor de schimb, cand aceeasi persoana trebuie sa-si apere
interesele, in acelasi timp, in diferite locuri.

Chiar si inainte de epoca revolutiei economice, romanii recurgeau la serviciile altora in scopul
administrarii unor bunuri sau valorificarii unor drepturi;
 Dar nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul unor acte dominate de
formalism.
 Cel ce dorea sa-si valorifice o creanta prin intermediul altuia, recurgea la adstipulatio.

Adstipulator (creditor accesor) era un creditor veritabil numai in raport cu debitorul, caci era obligat sa
remita creditorului principal (mandantul) creanta valorificata pe seama debitorului.
 Adstipulatio imbraca forma unei stiplatiuni incheiate intre creditorul accesor si debitor.

ELEMENTELE MANDATULUI

1. Pentru formarea contractului de mandat este necesar sa existe un obiect, constand intr-un fapt
material sau intr-un act juridic, pe care mandatarul se obliga a-l infaptui.
 Se poate vedea ca in dreptul roman, se putea da mandat si pentru savarsirea unui fapt
material (o lucrare determinata).

2. Actul material sau juridic la care se obliga mandatarul trebuie sa fe licit si moral.

3. Un alt element al mandatului este gratuitatea.

 Acest caracter al contractului de mandat a fost pus pe seama caracterului special al relatiilor
existente intre mandant si mandatar, intemeiate pe incredere reciproca.
 In realitate, la origine, cei ce indeplineau anumite insarcinari in interesul alotra erau
sclavii sau dezrobitii, care nu puteau pretinde o remuneratie pentru serviciile facute in
folosul stapanului sau patronului.
Gratuitatea este elementul in virtutea caruia contractul de mandat capata o fizionomie distincta de cea
a locatiunii de servicii.
 Din caracterul gratuit al mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricand
contractul;
 Dimpotriva, locatiunea de servicii nu se poate stinge, in principiu, prin vointa unei
singure parti.

Dreptul clasic a permis totusi unele abateri de la regula gratuitatii mandatului, admitand pentru
anumite cazuri ca activitatea mandatarului sa fie remunerata.
 Aceste abateri au pornit de la distinctia facuta de catre romani intre meserii si profesii.
 Cei ce practicau munca fizica erau dispretuiti, fiind considerati inferiori celor ce
desfasurau munci intelectuale (profesii);

Mandatul presupune savarsirea faptului material sau actului juridic in interesul mandatului.
 Daca faptul este savarsit in interesul mandatarului nu se formeaza contractul de mandat, ci o
simpla conventie fara consecinte juridice.
  Cu toate acestea, in urma undei indelungate evolutii, in scopul realizarii transferului de
creante, romanii au admis, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat in
interesul mandatarului

S-a admis existenta mandatului si atunci cand activitatea mandatarului este in interesul unui tert, dar
totodata si in interesul mandantului.

EFECTELE MANDATULUI
Fiind un contract sinalgmatic imperfect, mandatul creeaza totdeauna obligatii in sarcina
mandatarului, iar uneori si in sarcina mandantului.
 Obligatille mandatarului sunt sanctionare prin:
 Actio mandati directa data mandantului.
Actele incheiate de mandatar produc efecte asupra sa si nu asupra mandantului, deoarece:
 romanii nu au acceptat reprezentatiunea in materia contractelor.
 Datorita acestui fapt,mandatarul va trebui sa dea socoteala mandantului, transferand
asupra acestuia din urma drepturile si obligatiile dobandite.
 Prin urmare, daca mandatarul instraineaza un lucru, el va deveni creditorul pretului si
nu mandantul.
In dorinta de a inlatura posibile incoveniente, macar in parte, romanii au creat sistemul reprezentatiunii
imperfecte.
 In cazul asumarii unei obligatii prin intermediul mandatarului, mandantul poate fi urmarit de
catre creditor prin actio quasi institoria.

Mandatarul este de asemenea obligat sa execute mandatul cu buna-credinta, fiind raspunzator de

pierderea lucrului.
 In dreptul clasic, mandatarul raspunde numai pentru pieirea lucrului datorita dolului sau, caci nu
are vreun interes in contract.
 In dreptul lui Justinian, raspunderea mandatarului s-a extins si la cazul culpei (este tinut pentru
culpa levis in abstracto);

Ca o consecinta a caracterului sinalagmatic imperfect, mandatul poate genera obligatii si pentru

mandant.
 Daca in executarea mandatului, mandatarul face anumite cheltuieli pe cont propriu, are dreptul
sa pretinda despagubiri.
 In scopul acoperirii cheltuielilor facute, mandatarului i se da o actio mandati contraria pe care o
intenteaza impotriva mandantului.

STINGEREA MANDATULUI

1. In mod obisnuit, mandatul se stinge prin ajungerea la termen.

2. El se poate stinge si prin vointa ambelor parti, ca o expresie a principiului simetriei.

3. Mandatul se poate stinge si prin vointa unei parti atunci cand increderea dispare:
 fie prin revocarea actului de catre mandant;
 fie prin renuntarea mandatarului.
 Mentionam, insa, ca mandatarul nu poate renunta la contract intr-un moment
nepotrivit, caci ar produce pe aceasta cale pagube pentru mandant.

4. Mandatul se poate stinge si prin moartea uneia dintre parti, intrucat asa cum spuneam, se
intemeieaza pe increderea reciproca a partilor.