UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

FACULTATEA DE ECONOMIA TURISMULUI

INTERN ŞI INTERNAŢIONAL

Conf. univ.dr. MARIAN - FLORIN BUSUIOC

SISTEME DE TURISM
- Note de curs -
(TURISM CULTURAL, BALNEAR, MONTAN, DE LITORAL)

Bucureşti
2017
TEST CURS 16 ianuarie 2018-CURS ZI
27 ianuarie 2018-FR

Denumirea disciplinei SISTEME DE TURISM

Codul disciplinei 0301369 Semestrul ZI FR Numărul de 5

V 3 3 credite

Numărul orelor pe
semestru/activităţi
Total C/SI S L P
42 28 14

Categoria formativă a disciplinei: DF-fundamentală, DD-din domeniu, DS-de specialitate, DC- DS

complementară
D
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DO-obligatorie, DA-opţională, Df-facultativă
O

Condiţionări Management in turism si servicii, cod disciplina 0301647

(pre – requisites)

 Cunoaşterea potenţialului cultural, balnear, montan şi de litoral din România şi

Curs din strǎinǎtate
Obiective  Insuşirea metodologiei privind atestarea staţiunilor turistice
Seminar  Elaborarea de proiecte şi studii de caz pentru staţiuni balneare, montane şi
de litoral
 Staţiunea turisticǎ – nucleul derulǎrii şi dezvoltǎrii activitǎţii de turism
 Consideraţii generale privind strategia dezvoltării turismului
 Turismul cultural din România si la nivel mondial
Curs  Turismul balnear din România si la nivel mondial
Conţinut
(descripto  Turismul montan din România si la nivel mondial
ri)  Turismul de litoral din România si la nivel mondial
 Particularităţi ale promovării in turism
 Particularităţile turismului cultural, balnear, montan şi de litoral
Seminar  Analiza activităţii turistice dintr-o staţiune

Forma de evaluare (E-examen, V- verificare/colocviu)

E

2
 1. Busuioc M. F. Strategii de dezvoltare si promovare a
Bibliografia turismului cultural in Romania, Ed.
Universitara, Bucuresti, 2008
2. Istrate I., Erdeli G. Potenţialul turistic al României, Ed.
Universitaţii Bucureşti, 1995
3. Teleki N., Munteanu L., România balnearǎ, Organizaţia
Bibicioiu S. Patronalǎ a Turismului Balnear din
România, Bucureşti, 2004
4. Ţigu Gabriela Turismul montan, Ed. Uranus,
Bucureşti, 2001
5. Ţigu Gabriela (coord.) Resurse si destinatii turistice pe plan
mondial, Editura Uranus, Bucuresti,
2005
6. Foriş T., Dima D. (coord.) Manual de formare managerialǎ în
turism,Ed. Psihomedia, Sibiu, 2001
7. Tinard Y. Le tourisme – Economie et
Management, Edition Ediscience
International, Paris, 1994
8. Roth P. Concept of Tourist Marketing, ed. IV,
Ed. Munster, Munchen, 2003
9. Sorensen Helle International Travel and Tourism,
Delmar Publishers Inc an International
Thompson Publishing Company, New
York, 1997
1 Autoritatea Naţionalǎ Pentru Strategia de dezvoltare a turismului
0 Turism 2007-2013, Bucureşti, 2006

Grad didactic, titlu, nume, prenume, Semnătura

Conf. univ. dr. BUSUIOC Marian - Florin
Titular de disciplină

Legenda: C/SI- curs/studiu individual, S-seminar, L-activităţi de laborator, P-proiect sau lucrări practice

CUPRINS

Capitolul 1. Staţiunea turistică – nucleul derulării şi dezvoltării activităţii de turism 3

1.1. Conceptul de staţiune turistică 3
1.2. Clasificarea staţiunilor turistice 7
1.3. Gruparea staţiunilor din România 11
1.4. Norme pentru acordarea statutului de zonă, staţiune şi localitatea turistică 13
1.5. Norme şi criterii de atestare a staţiunilor turistice
Capitolul 2. Consideraţii generale privind strategia dezvoltării turismului 30
2.1.Aspecte teoretice privind strategia de dezvoltare 30
2.2.Strategia generală a dezvoltării economico-sociale, element de referinţă pentru 37
strategia turismului

3
2.3.Repere ale dezvoltării turismului reflectate în strategia sectorială 43
Capitolul 3. Turismul cultural – conţinut şi particularităţi 52
3.1.Scurt istoric al turismului cultural 52
3.2.Conceptul de turism cultural 57
3.3.Particularităţile turismului cultural 65
3.4.Formele turismului cultural 71
Capitolul 4. Principiile organizării serviciilor turistice de agrement în România 80
4.1. Consideraţii generale privind tipologia şi modularea serviciilor de agrement
4.2. Turismul montan – particularităţi şi tendinţe în Europa şi în România
4.2.1. Cererea turistică
4.2.2. Oferta turistică
4.3. Turismul balnear – particularităţi şi tendinţe în Europa şi în România
4.3.1. Cererea turistică
4.3.2. Oferta turistică
4.3.3. Tipologia formelor de agrement pentru turismul balnear
4.4. Turismul de litoral
4.4.1. Cererea turistică
4.4.2. Oferta turistică
4.4.3. Tipologia formelor de agrement pentru turismul de litoral
Capitolul 5. Particularităţi ale promovării în turism
5.1. Promovarea – componentă strategică a marketingului contemporan
5.1.1.Sistemul de comunicaţie şi activitatea promoţională
5.1.2. Componentele mixului promoţional şi specificitatea lor în turism
5.2.Locul activităţilor promoţionale în strategia dezvoltării turismului
5.3.Repere actuale ale promovării turismului rezultate din practica internaţională
5.4.Realizări în activitatea de promovare a turismului din România

MODULE
BIBLIOGRAFIE

4
 CAPITOLUL 1
STAŢIUNEA TURISTICĂ – NUCLEUL DERULĂRII ŞI DEZVOLTĂRII
ACTIVITĂŢII DE TURISM

1.1. Conceptul de staţiune turistică

Din punct de vedere economic, staţiunea1 turistică reprezintă un sistem teritorial
de producţie şi distribuţie de bunuri şi servicii turistice: o unitate spaţială organizată, cu
echipamente care oferă un ansamblu diversificat de prestaţii, asimilată unei localităţi
sau unui centru de vânzare de servicii, regrupând diferiţi agenţi economici 2. Originea sa
economică derivă din însuşi procesul care leagă consumul turistic de deplasarea
consumatorilor către produsul turistic dorit.
În plan social şi cultural, staţiunea oferă o gamă de activităţi turistice bazate pe
valorificarea unor resurse naturale şi antropice locale şi care permit unor populaţii
diferite să se întâlnească, să se cunoască, să comunice.
Din punct de vedere turistic – respectiv al amenajării turistice a teritoriului –
staţiunea reprezintă nucleul desfăşurării efective a activităţii de turism, în care se
creează o nouă valoare, se înregistrează cheltuieli şi venituri. Prin aceste staţiuni,
turismul contribuie la sistematizarea teritoriului şi la creşterea economică, într-un cadru
economic, juridic şi urbanistic specific.
În literatura de specialitate se întâlnesc şi alte definiţii, cu caracter general sau
particular, ale staţiunii turistice. Aşa de exemplu, din experienţa internaţională, am
selectat viziunea experţilor Academiei Internaţionale de Turism şi ai Organizaţiei
Mondiale a Turismului, care utilizează următoarele definiţii:
Staţiune – Localitate care prezintă, prin aşezarea şi amenajările sale, un interes
turistic deosebit.
Staţiune turistică – Localitate care prezintă un ansamblu de elemente de
atracţie şi care este dotată cu mijloace de cazare şi de primire pentru turişti. Poate fi în
acelaşi timp staţiune balneară, climaterică, termală sau cură de struguri, dacă ea oferă
în plus caracteristicile specifice acestor staţiuni.
Staţiune balneară – Localitate situată pe ţărmul mării sau, în mod excepţional,
al unui lac, care dispune de instalaţii balneare.
1
cuvântul provine din verbul latin „stare, statio” - a sta, a se opri (V.Vles, Les stations touristiques, Ed. Economică,
Paris, 1996)
2
V.Vles, Les stations touristiques, Ed. Economică, Paris, 1996

5
 Staţiune climaterică (climatică) – Localitate care prezintă, pe de o parte,
caracteristici geografice, atmosferice şi meteorologice bine studiate şi precizate, iar pe
de altă parte, este dotată cu instalaţiile şi personalul necesar pentru efectuarea curelor
medicale prescrise, fie pentru tratarea anumitor bolnavi, fie pentru a asigura refacerea
unor organisme surmenate.
Staţiune termală – Loc specializat în exploatarea izvoarelor de apă minerală,
respectiv a apelor care au proprietăţi terapeutice, ştiinţific şi medical recunoscute,
folosite în stare naturală, fără nici un adaos, eliminare sau modificare, în timpul curelor
efectuate în stabilimente speciale şi cu personal calificat. Staţiunea termală poate să nu
fie o aşezare umană, ci numai un simplu loc geografic.
Staţiune de sporturi de iarnă - Localitate montană dotată cu echipament
hotelier şi sportiv în vederea practicării sporturilor de iarnă. Satele care au zăpadă dar
nu dispun de amenajări, nu pot fi numite staţiuni de sporturi de iarnă, ci “centre de schi
şi turism de iarnă”.
Staţiune de cură de struguri – Localitate pe teritoriul căreia se cultivă struguri
de masă şi unde turiştii pot urma o cură de struguri, consumându-i, fie în stare naturală,
fie sub formă de must.
3
Staţiune omologată - O comună, o parte din aceasta sau un grup de comune
care, datorită unui ansamblu de curiozităţi, naturale sau artificiale (staţiune turistică),
condiţiilor climatice (staţiune climatică sau balneară), exploatării izvoarelor de ape
minerale (staţiune termală), cultivării strugurilor de masă (staţiune de cură de struguri),
au făcut obiectul omologării oficiale. Această omologare are scopul de a favoriza
frecventarea staţiunii şi dezvoltarea sa prin lucrări de asanare sau înfrumuseţare, lucrări
facilitate eventual prin perceperea unei „taxe de sejur”.
La nivelul Comitetului European al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, printr-o
comisie de experţi s-au stabilit, la Radence (Iugoslavia, 1977) şi la Londra (1978),
următoarele criterii de recunoaştere şi omologare pe plan internaţional a staţiunilor
balneoclimaterice:
- atestare ştiinţifică a factorilor terapeutici naturali specifici staţiunilor respective
(climat, ape minerale, lacuri şi nămoluri terapeutice etc);
- existenţa unor condiţii corespunzătoare de asistenţă medicală în staţiuni,
respectiv cadre medicale de specialitate, posibilitatea acordării asistenţei de
urgenţă, laboratoare de investigaţii pentru verificarea diagnosticului şi urmărirea
evoluţiei bolnavilor pe parcursul curei, baze de tratament echipate corespunzător

3
Termen folosit, cu precădere, în legislaţia franceză.

6
 pentru aplicarea metodelor de terapie, profilaxie şi eventual recuperare pentru
curanţi.
Tot în anul 1978, Federaţia Internaţională de Turism şi Balneoclimatologie
(FITEC) supunea aprobării, în „condiţii minime de recunoaştere a staţiunilor
balneoclimaterice”, următoarea definiţie: „Staţiunile balneoclimaterice sunt regiuni
(localităţi) sau părţi ale unei localităţi, ce posedă factori naturali de cură ştiinţific
recunoscuţi şi prin practică dovediţi a fi utili, instalaţii de cură adecvate şi caracterul
(profilul) specific în scopul vindecării, ameliorării sau profilaxiei afecţiunilor umane.
Pentru aceste regiuni (localităţi) trebuie să se stabilească şi să se facă publice indicaţii
terapeutice întocmite pe baze ştiinţifice”.
La noi în ţară, au fost formulate mai multe definiţii referitoare la conceptul de
staţiune turistică sau balneoclimatică etc. Astfel, în proiectul Legii turismului (elaborat în
1992 de un grup de experţi din Ministerul Comerţului şi Turismului, ca şi din Institutul de
Conjunctură şi Marketing pentru Turism, cu consultarea largă a unor specialişti din
afară), „staţiunea turistică este o localitate în care turismul reprezintă ramura
preponderentă ca volum de activitate economică şi grad de concentrare a populaţiei
active. Dispunând de potenţial turistic, staţiunea turistică determină un aflux de
populaţie nerezidentă , ca beneficiară a serviciilor turistice pe care le oferă”.
O altă definiţie este oferită de HGR nr. 867/2006 pentru aprobarea normelor şi
criteriilor de atestare a staţiunilor turistice, potrivit căreia se atestă ca staţiune turistică
de interes naţional sau local, după caz, „localitatea ori partea unei localităţi care dispune
de resurse naturale şi antropice, evidenţiate în Registrul patrimoniului turistic” şi care va
trebui să îndeplinească cumulativ, pentru una din categorii, anumite criterii, prevăzute în
acest act normativ (tabelul nr.1). Astfel, se poate spune că şi în ţara noastră staţiunea
face obiectul unei atestări oficiale, care are ca scop „îmbunătăţirea cadrului de
protejare, conservare şi valorificare a resurselor turistice”4.
Pentru specialiştii în balneologie, „staţiunea balneoclimatică reprezintă o
localitate sau o parte a unei localităţi care beneficiază de factori naturali şi ambientali
(bioclimat, ape minerale, nămoluri şi lacuri terapeutice, saline, mofete, litoral marin),
utilizabili în terapeutică şi posedă dotări şi amenajări specifice pentru punerea în
valoare a acestor factori în cadrul curei balneare, ca şi pentru odihnă şi recreere”
(IMFBRM, 1992).

4
***Hotărârea Guvernului României nr. 867/2006 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor
turistice, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 13 iulie 2006

7
 În proiectul de Hotărâre a Guvernului României (1992) privind aprobarea
statutului de staţiune balneoclimaterică se precizează că pentru stabilirea unui
asemenea statut sunt necesare următoarele condiţii minime:
a) existenţa unor substanţe minerale terapeutice exploatabile, a unor factori
climatici şi recunoscuţi ştiinţific, cantitativ şi calitativ;
b) asigurarea dotărilor tehnice necesare pentru exploatarea, protecţia şi
utilizarea substanţelor minerale terapeutice sau factorilor ambientali;
c) baza tehnico-materială turistică – capacităţi de cazare, de alimentaţie şi
comerciale, de tratament, agrement şi de transport – corelată cu mărimea
staţiunii şi resursele de care dispune;
d) infrastructura tehnică turistică, căi de acces, echipament tehnic de
specialitate, obiective de prestări de servicii cu caracter general etc;
e) perimetre de protecţie a factorilor naturali de potenţial potrivit legii.
La nivelul Ministerului Turismului sunt utilizate următoarele definiţii5:
- Staţiuni balneare - localitatea sau/şi arealul care dispune de resurse de
substanţe minerale, ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente
terapeutic, de instalaţii specifice pentru cură şi care are o organizare ce permite
acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii corespunzătoare;
- Staţiuni climatice - înţelege localitatea sau/şi arealul situat în zone cu factori
climatici benefici şi care are condiţii pentru asigurarea menţinerii şi ameliorării
sănătăţii şi/sau a capacităţii de muncă, precum şi a odihnei şi reconfortării;
- Staţiuni balneoclimatice - se înţelege localitatea sau/şi arealul care îndeplineşte
condiţiile prevăzute la lit. a) şi b);
Luând în considerare aceste definiţii, precum şi alte aspecte legate de
perspectivele de dezvoltare a turismului românesc, sunt propuse următoarele definiţii:
STAŢIUNEA TURISTICĂ este o localitate sau un teritoriu aparţinând unei localităţi
care dispune de un cadru natural favorabil odihnei, recreerii şi activităţilor în aer liber,
de factori naturali terapeutici, recunoscuţi ştiinţific, beneficiază, totodată, de organizare,
construcţii, dotări şi amenajări urban-edilitare adecvate fiecărui tip de activitate.
STAŢIUNEA CLIMATICĂ este o localitate sau un teritoriu aparţinând unei
localităţi care dispune de un cadru natural cu efecte terapeutice bine precizate ştiinţific
şi benefice asupra organismului uman, având organizare, construcţii şi dotări pentru
odihnă, agrement şi amenajări urban-edilitare şi forţă de muncă corespunzătoare
acestei activităţi.

5
Conform OG Nr. 109 din 31 august 2000

8
 STAŢIUNEA BALNEOCLIMATICĂ este o localitate sau un teritoriu aparţinând
unei localităţi care dispune de factori naturali şi ambientali utilizabili în tratament şi
odihnă activă, recunoscuţi ştiinţific, beneficiază totodată de organizare, construcţii,
dotări şi amenajări urban-edilitare adecvate şi forţă de muncă specifice activităţii
balneoturistice.

1.2. Clasificarea staţiunilor turistice

În 1971, studiile efectuate asupra unui număr de staţiuni din Europa de vest
(circa 400) l-au determinat pe Lavery să le clasifice în opt tipuri bazate pe funcţiile lor şi
extinderea în ariile învecinate.
 Oraşele – Metropole (unele şi capitale)
Atrag prin mărime (suprafaţă, număr de locuitori) şi prin importanţă, având funcţii
complexe: economice, financiare, culturale, politice, administrative, educative, istorice
etc. La acestea se adaugă funcţia turistică (combinată cu călătoria), care în cazul unora
nu este deloc de neglijat (Paris, Roma, Londra, New York, Tokyo, Moscova, Ciudad de
Mexico, Beijing).
Mulţimea şi varietatea locurilor de cazare, a mijloacelor de transport în interior,
dar şi legăturile naţionale şi internaţionale, mulţimea serviciilor şi a facilităţilor pentru
turişti sunt toate utilizate şi pentru atingerea numeroaselor atracţii turistice.
Turismul de afaceri este foarte important. La acesta se adaugă turismul cultural.
Se practică turismul de perioadă scurtă, cu un procent ridicat de vizitatori internaţionali.
 Staţiuni selecte
Situate la oarecare distanţă de marile centre urbane, cel mai adesea beneficiază
de un cadru natural deosebit de atractiv. În interiorul lor predomină condiţiile de
găzduire la standarde ridicate (cele mai luxoase) şi doar un mic procent de hoteluri mai
modeste. Unele au devenit renumite pe plan mondial şi prin manifestările culturale care
le-au consacrat (Cannes, San Remo etc.).
 Staţiuni populare
Concentrează toate tipurile şi nivelele de găzduire, atrăgând în felul acesta un
număr mare de vizitatori. Se remarcă prin construcţiile şi facilităţile moderne, ca şi prin
anumite construcţii de distracţie şi agrement. Cele mai multe sunt de mare atracţie
sezonieră (Acapulco, Antalya, Benidorm, Blackpool etc.).
 Staţiuni mici
Cu un grad mic de popularitate (relativ bine cunoscute pe plan local sau
regional), nu au un turism organizat (Granville, Tenby, Vama Veche, 2 Mai). Sunt

9
aşezări mici, predominant rurale, situate pe malul mării, sau în regiuni montane.
Acestea au anumite tipuri de atracţii (puţine), sunt aşezate în regiuni greu accesibile şi
sunt preferate de anumiţi cunoscători fideli.
 Centre cultural-istorice
Atrag o mulţime de vizitatori străini, din toate colţurile lumii, fiind recunoscute
pentru obiectivele turistice de renume mondial (Florenţa, Veneţia, Canakkale).
 Staţiuni pentru sporturi de iarnă
Sunt localizate în regiunile montane, având dotări speciale dedicate schiului,
patinajului, scuterelor pe zăpadă. Multe dintre ele îşi extind activitatea tot timpul anului,
oferind două sezoane de vârf (Grenoble, St. Moritz, Aspen-Colorado, Poiana Braşov).
 Staţiuni pentru cura balneară (cu ape minerale)
În aceste locuri se practică sejururi de lungă durată pentru tratament sau cură
balneară. Au căpătat renume mondial, ca urmare a calităţilor curative ale apelor dar şi
datorită dotărilor, precum unele staţiuni din vestul Europei (Baden Baden, Vichy). Prin
îmbunătăţirea dotărilor, o serie de staţiuni din România ar putea să-şi sporească cel
puţin renumele european (Băile Herculane, Băile Felix, Călimăneşti, Olăneşti, Sovata,
Slănic Prahova etc.).
 Staţiuni pentru excursii de o zi
S-au dezvoltat în apropierea marilor aglomerări urbane. Caracterul de o „zi” este
reflectat în tipurile de dotări şi servicii pe care le oferă vizitatorilor. Mărimea fluxurilor de
turişti spre ele depinde de starea vremii şi mai ales de caracterul sezonier (Atlantic City,
Ostende, Brighton, Zaandvort, Snagov).
Aria unde predomină funcţiile turistice este numită Zona Comercială şi de
Agrement şi natura ei depinde de tipul staţiunii. (ZCA) este localizată în funcţie de
principalele căi de acces în staţiune şi de localizarea principalelor atracţii turistice.
Pentru un tip de staţiune turistică de pe litoral s-a imaginat un model ideal de
dezvoltare spaţială (Lavery 1971). ZCA este dezvoltat paralel cu ţărmul cu o
promenadă, un drum şi un prim grup de hoteluri şi magazine. În afara acestora
intensitatea funcţiilor turistice şi valoarea terenului descreşte într-o serie de zone din
jurul ZCA (fig 1.).

10
 Zona de coastă

Hoteluri

ZCA
Pensiuni

Cazare şi mic dejun

Descreşte frecvenţa închirierilor

Cazare
ZCA – Zona comercială şi de agrement
De asemenea, având la bază „modelul litoralului”, D. CLARY defineşte staţiunea
Fig. 1. Zona Comercială şi de Agrement într-o staţiune litorală ideală
(după Lavery, 1971)

De asemenea, având la bază „modelul litoralului”, D. CLARY defineşte staţiunea

ca fiind „un organism compus dintr-un anumit număr de elemente: plaja (caracterizată
prin dimensiunea sa, tipul nisipului, modul de gestionare ….); echipamentele necesare
plajei; zonele comerciale; zonele rezidenţiale de diverse ranguri; parcurile şi grădinile;
echipamentele sportive şi recreative localizate pe ţărmul mării (porturi turistice), în
staţiune (cazinou, terenuri de tenis, piscine) sau la periferie (terenuri de golf)”.
Exemplul utilizat în definiţia de mai sus lasă să se înţeleagă că există mai multe
tipuri de staţiuni. J.P.LOZATO-GIOTARD propune o clasificare a staţiunilor turistice
care se bazează pe prezenţa spaţială a turismului (intensitatea fluxurilor de frecventare
şi împărţirea spaţiului cu alte forme de activitate) şi pe formele spaţiale ale diverselor
amenajări turistice.
Având la bază criteriile definite de autorul menţionat rezultă următoarea tipologie
a staţiunilor turistice:
- în funcţie de importanţa relativă a activităţilor turistice (IT) se disting trei
niveluri: staţiune polivalentă (ITP), care presupune că turismul este o activitate
printre altele existente în staţiune; staţiune specializată (ITS), având drept
caracteristică menţinerea altor activităţi economice, induse de turism; enclava
(ITE), care este proprie staţiunilor integrate, care „trăiesc” numai din industria
turistică;

11
 - numărul de activităţi turistice (AT) reprezintă un alt criteriu utilizat pentru
clasificarea staţiunilor. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că numai
activităţile turistice determinante pot fi reţinute: plaja, sporturile nautice în
relaţie cu un port de plăcere, un parc natural, un monument istoric, un muzeu,
un festival, o tradiţie în organizarea congreselor, sporturilor de iarnă, prezenţa
izvoarelor minerale etc. din acest punct de vedere se pot distinge trei niveluri: o
staţiune unipolară (AT1), caracterizată printr-o singură activitate dominantă; o
staţiune bipolară (AT2), unde se întâlnesc două activităţi turistice remarcabile şi
o staţiune multipolară (ATM), caracterizată prin mai mult de două activităţi
turistice majore;
- numărul de noduri sau de centre de cazare şi de activităţi turistice (NT) are în
vedere că orice staţiune este constituită pe un teritoriu, mai mult sau mai puţin
întins, în cadrul căruia se organizează atât structurile de cazare, cât şi
ansamblul celor de divertisment. O staţiune mononucleară (NT1) presupune că
industria turistică este extrem de concentrată; o staţiune binucleară (NT2)
indică că există doi poli turistici distincţi în cadrul staţiunii, în timp ce în cazul
unei staţiuni polinucleare (NTP) există mai mult de două centre (noduri)
turistice, deci o dispersare a centrelor de cazare şi a activităţilor turistice.
Această abordare metodologică a staţiunilor turistice actuale, care conduce la o
tipologie, fără îndoială criticabilă, rămâne incompletă fără a aminti şi structurarea
staţiunilor după tipul activităţii turistice dominante. Se pot identifica astfel: staţiuni
lacustre şi balneare, staţiunile pentru sporturi de iarnă, staţiunile balneoclimaterice,
staţiuni olimpice, staţiunile-magazin etc.
Diferite ţări au adoptat o anumită clasificare a staţiunilor turistice, concomitent cu
omologarea acestora. În Franţa, din cele 494 staţiuni clasificate în 1994, se disting 5
categorii, din care trei sunt în responsabilitatea Ministerului Turismului (staţiuni
balneare, staţiuni pentru sporturi de iarnă şi alpinism, staţiuni de turism) şi două în cea a
Ministerului Sănătăţii (staţiuni hidrominerale sau termale şi staţiuni climatice). Aceste
categorii oficiale pot fi întâlnite şi în alte ţări turistice cum sunt Spania, Elveţia,
Germania, Austria, Italia şi altele. În alte ţări (Cehia, Slovacia) staţiunile turistice sunt
clasificate în funcţie de capacitatea lor de primire (categoria I: minim 2.000 – 10.000
locuri, categoria a II-a: 500 - 2.000 locuri, categoria a III-a: sub 500 locuri), sau în
funcţie de aria lor de atracţie (staţiuni de interes local, regional, naţional sau
internaţional).

12
 1.3. Gruparea staţiunilor din România
În taxonomia utilizată pe plan mondial, termenul care s-a impus este cel de
STAŢIUNE TURISTICĂ, definită anterior, care, aşa cum s-a arătat, întruneşte toate
atributele legate de potenţialul turistic, organizare, cadru natural şi ambiental, echipare
şi dotare, forţă de muncă etc., menite să confere o activitate turistică dominantă.
La rândul lor, staţiunile turistice pot fi grupate, pe baza mai multor criterii (vezi
tabelul nr. 1) – funcţia turistică, aşezare geografică, dimensiunile, importanţa, locul unde
s-a dezvoltat staţiunea, caracterul activităţii turistice, calitatea peisajului, importanţa şi
nivelul de organizare etc. –, în categorii diverse, ce vin să fundamenteze ştiinţific
dezvoltarea şi echiparea lor turistică în perspectivă, să justifice atragerea unor investiţii
în modernizarea şi extinderea bazei materiale, în infrastructura urban-edilitară etc.

Tabelul nr. 1
Criterii de clasificare a staţiunilor

Nr.
Criteriul Categorii de staţiuni Exemple în România
crt.
1.1. Staţiuni turistice balneoclimatice Băile Felix, Băile
Herculane, Govora
1.2. Staţiuni turistice climatice Predeal, Durău,
1
Funcţia turistică Costineşti
1.3. Staţiuni turistice de odihnă şi Poiana Braşov, Predeal,
recreere (practicarea de sporturi de Sinaia
iarnă, nautice etc.)
2.1. Staţiuni de litoral Mamaia, Neptun-Olimp
2.2. Staţiuni de câmpie Amara, Lacu Sărat
Aşezarea
2 2.3. Staţiuni de deal şi podiş Slănic Moldova,
geografică
Covasna
2.4. Staţiuni de munte Păltiniş, Semenic, Borşa
3.1. Staţiuni de litoral
3.1.1. mici (sub 10.000 locuri de Carmen Silva, Costineşti
cazare) Eforie Nord
3.1.2. medii (10.000 – 15.000) Neptun
3 Mărime
3.1.3. mari (15.000 – 20.000) Mamaia
3.1.4. foarte mari ( 20.000)
3.2. Staţiuni de munte şi

13
Nr.
Criteriul Categorii de staţiuni Exemple în România
crt.
balneoclimatice Borşa, Muntele Mic,
Lipova, Săcelu
3.2.1. mici (sub 500 locuri)
Durău, Semenic,
3.2.2. medii (500 – 1.500) Moneasa, Mangalia,
Lacu Sărat

3.2.3. mari (1.500 – 3.500) Poiana Braşov, Buşteni,

Băile Tuşnad, Vatra
Dornei, Covasna

Sinaia, Predeal, Băile

3.2.4. foarte mari ( peste 3.500)
Felix, Băile Herculane
4.1. De interes naţional Sinaia, Poiana Braşov,
4 Valoare, importanţă Covasna, Băile Tuşnad
4.2. De interes local Băltăţeşti, Oglinzi, Straja
5.1. În vatra unei aşezări umane Covasna
Locul dezvoltării
5 5.2. În afara vetrei localităţii Borşa, Păltiniş, Poiana
staţiunii
Braşov
Caracterul activităţii 6.1. Permanente Eforie Nord
6
turistice 6.2. Sezoniere Jupiter
7.1. F. ridicată Vatra Dornei, Tuşnad,
Calitatea peisajului Poiana Braşov, Sinaia
7 şi a mediului 7.2. Ridicată Slănic Moldova, Olăneşti
ambiental 7.3. Medie Covasna, Eforie Nord
7.4. Limitată Amara, Băile Felix
Indicele de 8.1. De interes general Băile Herculane
atractivitate al 8.2. De interes local Lipova, Boghiş
8 staţiunilor şi 8.3. Localităţi cu amenajări balneare Carei, Târgu Ocna
localităţilor 8.4. Surse izolate Vizantea
balneare
Importanţă, nivel 9.1. De importanţă naţională Eforie Nord, Băile Felix
9 de organizare şi 9.2. De importanţă zonală Slănic
dotare 9.3. De importanţă locală Lipova

Sursa: Erdeli G, Istrate I., Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti,
1996

14
 1.4. Norme pentru acordarea statutului de zonă, staţiune şi localitate
turistică

1.4.1. Scopul şi utilitatea normelor

România dispune de 82 de staţiuni turistice, dintr-un total de peste 400 de
localităţi în care au fost puse în evidenţă resurse naturale utilizate pentru odihnă şi cură
balneară.
În scopul elaborării politicii naţionale privind orientarea şi dezvoltarea zonelor şi
staţiunilor turistice, se impune analizarea şi departajarea lor pe criterii specifice, care să
ţină seama de caracteristicile şi calităţile fiecărei zone sau staţiuni în parte.
Gruparea staţiunilor şi a localităţilor turistice după importanţa acestora în cadrul
industriei turistice, permite atât concentrarea eforturilor investiţionale pentru obiective
prioritare, cât şi evidenţierea acelor staţiuni sau localităţi care îndeplinesc condiţiile
necesare privind dezvoltarea preferenţială la nivel naţional.
Stabilirea criteriilor de performanţă pentru aprecierea principalelor atribute ale
unei staţiuni concură la valorificarea ofertei specifice, stimulează spiritul competiţional
orientând activitatea managerială. Totodată, se creează baza logică de corelare cu
sistemul informatic de profil, factor important în decizia agenţilor de turism, dar şi în
potenţarea cererii.

1.4.2. Definiţii
Definiţiile preluate de acest normativ sunt cele cuprinse în proiectul Legii
Turismului, ele fiind deja adoptate de marea majoritate a agenţilor economici,
asociaţiilor, federaţiilor din turism şi altor organizaţii profesionale, precum şi de
ministerele interesate, care au avizat proiectul de Lege.
Patrimoniu turistic: resursele turistice şi structurile realizate în scopul valorificării
lor prin activităţi de turism
Resurse turistice naturale: componente ale mediului care prin natură, calitatea şi
specificul lor sunt recunoscute, înscrise şi valorificate prin turism: elemente
geomorfologice, climatologice, floristice şi faunistice, peisaje, substanţe minerale
balneare şi alţi factori.
Zona turistică: teritoriu caracterizat printr-o concentrare de resurse turistice de
valoare recunoscută şi care poate fi delimitat distinct ca ofertă, organizare şi protecţie
turistică.

15
 Staţiune turistică: localitate dotată cu resurse turistice naturale şi structurile
necesare pentru asigurarea şi dezvoltarea preponderentă a funcţiilor turistice specifice.
De asemenea, poate avea statut de staţiune turistică partea din localitate în care
funcţia este preponderentă.
Localitatea turistică: aşezare urbană sau rurală cu funcţii turistice dezvoltate pe
baza resurselor turistice de care dispune.
Punct turistic: obiectiv turistic şi amenajările aferente necesare activităţii de
primire turistică.
Obiectiv turistic - element al resursei turistice, individualizat şi introdus în circuitul
turistic.
Complexuri de turism balnear - clădiri care includ în acelaşi edificiu ori în edificii
legate fizic sau funcţional structuri de primire turistice (de cazare, de alimentaţie şi de
tratament balnear, eventual de agrement).
Parcul balnear: zonă verde publică amenajată în perimetrul staţiunii, cu rol de
resursă specifică activă pentru tratament şi odihnă.
Funcţia turistică - expresia calitativă şi cantitativă a resurselor turistice şi este
determinată de structura, volumul şi calităţile resurselor.
Produs turistic - complex de bunuri materiale şi de servicii, concentrate într-o
activitate specifică şi oferite pachet consumului turistic.
Literatura de specialitate prezintă şi alte definiţii, acestea variind ca modalitate de
exprimare şi conţinut, care nu pot fi însă asimilate pentru utilizarea în România. Spre
exemplu, staţiunea balneară se defineşte ca o "localitate situată pe ţărmul mării sau în
mod excepţional al unui lac, care dispune de instalaţii balneare". Se precizează astfel
că numai definiţiile legiferate sunt acceptate, acestea fiind validate de majoritatea
specialiştilor deoarece răspund cerinţelor noastre de exprimare şi cuprindere a
noţiunilor unanim acceptate în ramura turismului.
Organizaţia Mondială a Termalismului care este afiliată la Organizaţia Mondială a
Turismului utilizează pentru domeniul turismului balnear cuvântul "termalism", care în
limba română are alt înţeles. În accepţiunea O.M.T., care explică de fapt prin definiţia
adoptată acest termen "staţiune termală" este: "Loc specializat în exploatarea
izvoarelor minerale terapeutice, ştiinţific şi medical recunoscute, folosite în stare
naturală fără nici un adaos, eliminare sau modificare în timpul curelor efectuate în
stabilimente speciale şi cu personal calificat. Staţiunea termală poate să nu fie o
aşezare umană, ci numai un simplu loc geografic".

16
 De asemenea, "staţiune de sporturi de iarnă" se defineşte conform normelor
O.M.T. ca: "localitate montană dotată cu echipamente (structuri) hoteliere şi sportive în
vederea practicării sporturilor de iarnă. Localităţile care au zăpadă dar nu dispun de
amenajări nu pot fi numite staţiuni de sporturi de iarnă".
Aceste două definiţii privind staţiunea termală şi staţiunea de sporturi de iarnă,
chiar dacă nu fac parte din nomenclatorul român, exprimă corespunzător conţinutul de
idei.
De asemenea, în ţara noastră sunt evidenţiate două categorii principale de
staţiuni şi anume: staţiunea climatică şi staţiunea balneoclimatică, elementele de
diferenţiere fiind date de resursele turistice şi de natura activităţilor ce pot fi desfăşurate
în cadrul acestor staţiuni (de fapt de funcţia turistică). Totuşi, ambele tipuri pot fi
denumite generic „turistice”, deoarece funcţiunile fiecăreia sunt legate de activitatea
turistică, fie că e vorba de odihnă, recreere, sporturi, cură heliomarină, tratament
balnear sau altele. O altă structurare care este adeseori abordată se referă la
delimitarea următoarelor categorii aparţinând segmentelor de turism pe care le
reprezintă6:
Staţiune de litoral – localitate sau parte a unei localităţi, amplasată pe litoralul
Mării Negre, care beneficiază de resursele naturale specifice acesteia, de structurile
turistice şi dotările corespunzătoare pe baza cărora se realizează produsul turistic.
În cadrul acestora, unele complexe de turism din Mangalia, Eforie, Venus şi
Neptun au dezvoltat structuri de tratament care le determină o funcţionalitate
preponderent balneară. Caracterul particular al acestor complexe nu modifică însă
profilul general al staţiunii de care aparţin, astfel că ele vor fi numite în continuare
staţiuni turistice de litoral.
Staţiune balneară – localitate sau parte a unei localităţi care dispune de factori
naturali de cură (ape minerale, nămoluri etc.) şi ambientali, recunoscuţi ştiinţific,
beneficiind totodată de structurile, mijloacele şi dotările necesare realizării produsului
turistic de tip balnear.
În cadrul „curei balneare” se pot folosi unul sau mai mulţi factori naturali sau
substanţe minerale care acţionează benefic asupra sănătăţii omului, oferiţi la pachet
sau la solicitare.

6
***Proiect de modificare a Normelor şi criteriilor privind atestarea staţiunilor şi zonelor turistice din România,
I.N.C.D.T. 2000

17
 Staţiune montană – localitate sau parte a unei localităţi, care dispune de
ambianţa montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu, structuri
turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip montan.

1.4.3. Condiţii pentru iniţierea şi instituirea zonelor turistice

a) Stabilirea calităţii de zonă turistică pentru o anumită arie geografică ce
satisface definiţia acesteia, se face pentru fiecare caz în parte pe baza
prezentelor norme.
b) Iniţiativa instituirii de zone turistice aparţine, de regulă, autorităţii administraţiei
publice locale: poate aparţine însă oricărei persoane fizice sau juridice.
c) Iniţiatorul instituirii unei zone turistice va fundamenta propunerea pe baza unei
documentaţii de detaliu, din care să reiasă necesitatea, oportunitatea şi
efectele economice şi ecologice ale aplicării proiectului.
d) Documentaţia de susţinere a instituirii zonei turistice se supune unui preaviz de
specialitate Comisia de Patrimoniu Turistic a Ministerului Turismului, după care
se remite autorităţilor administraţiei publice ale judeţelor interesate, în scopul
obţinerii acordului instituirii ei pe teritoriile respective.
e) Documentaţia pentru zona turistică preavizată şi aprobată, se cuprinde în
proiectele planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.
f) Proiectele planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului implicate, împreună
cu documentaţia pentru zona turistică, se supun aprobării Ministerului
Turismului, conform legii, după care se publică în Monitorul Oficial Ordinul
Ministrului Turismului de instituire a zonei turistice, împreună cu statutul
acesteia.
g) Îndrumarea şi controlul aplicării şi respectării prevederilor din statutul zonei
turistice revin atât specialiştilor autorităţilor locale implicate cât şi Ministerului
Turismului.
h) Zona turistică omologată, se încadrează conform Legii nr. 50/1991 ca "zonă
protejată".
i) În aria delimitată în documentaţia zonei turistice prin repere sigure, uşor
identificabile, se permite amplasarea şi construirea de edificii, drumuri, ateliere
sau întreprinderi de orice fel, amenajări de teren, numai cu avizul Ministerului
Turismului.

18
j) Zonele turistice constituie priorităţi în strategia şi planurile de dezvoltare ale
turismului, întreprinzătorii în materie turistică pentru aceste zone fiind sprijiniţi şi
încurajaţi de stat.
k) În funcţie de importanţa zonei turistice protejate la nivel naţional, dacă aceasta
cuprinde obiective turistice de maxim interes, zona poate fi atestată ca
"patrimoniu turistic naţional" şi are statut special, similar parcurilor naţionale,
prin hotărâre de Guvern. Zonele turistice de interes naţional sunt dotate cu
personal şi mijloace de specialitate şi de protecţie, consemnate în Hotărârea
de Guvern.
l) Zonele turistice şi zonele turistice de interes naţional se pot delimita prin
cuprinderea, integrală sau parţială, a unor parcuri naţionale sau altor areale de
mediu cu statut de protecţie, conform legii, în care caz se supun ca exploatare
şi protecţie reglementărilor prevăzute pentru protejarea acelor areale.
m) La delimitarea şi trasarea zonei turistice se vor evita contururile curbe şi
unghiurile ascuţite precum şi intrândurile.
n) Documentaţia de instituire a zonei turistice prezintă în mod obligatoriu în anexe
Certificate de patrimoniu pentru obiectivele prioritare (esenţiale) adică acelea
care sunt evidenţiate ca motivaţie pentru instituirea zonei turistice.

1.4.4. Criterii pentru instituirea şi delimitarea zonelor turistice

a) Zona turistică poate fi instituită dacă este necesar a se contura o arie care
cuprinde o ofertă turistică complexă sau specializată pe obiective prioritare
aflate în perimetrul ei.
 Oferta turistică complexă poate fi formată din: peisaj de mare atractivitate,
concentrare de pensiuni agroturistice, domenii schiabile de calitate, parcuri
naţionale, păduri deosebite, peşteri amenajate, lacuri favorabile sporturilor
nautice, cursuri de apă, cascade, monumente naturale, atracţii culturale şi alte
asemenea, grupate divers (două sau mai multe obiective) în arii delimitabile,
care să cuprindă gruparea realizată.
 Oferta turistică specializată poate fi formată din: zonă montană de foarte
mare atracţie, complex de peşteri şi grote, defilee adânci, lacuri, deltă, păduri
şi poieni de excepţie, complexe culturale sau monumentale deosebite şi altele
asemenea, care, fiind singulare sau izolate, constituie atracţii dezvoltate pe o
anumită arie ce poate constitui o zonă turistică şi poate fi dezvoltată ca atare.

19
 b) Componentele zonei turistice complexe sau obiectivele speciale, pentru a
putea fi recunoscute ca ofertă turistică, trebuie să fie omologate ca atare de
Comisia de Patrimoniu a Ministerului Turismului. Motivaţia instituirii zonei, se
poate fundamenta numai pe obiective inventariate în Registrul patrimoniului
turistic, având deci un Certificat de patrimoniu.
c) Se justifică conturarea unei zone turistice dacă în cuprinsul ei se poate
evidenţia o grupare de componente sau de obiective turistice care să formeze
pentru aria respectivă o ofertă specială de turism mult mai densă decât în
teritoriile limitrofe sau mult mai valoroasă.
d) În aria delimitată prin instituirea zonei turistice, activitatea turistică trebuie să
constituie îndeletnicirea esenţială sau una din primele două ocupaţii economice
importante din zona proiectată. Se va evita includerea în zonele turistice a
combinatelor chimice sau întreprinderilor industriale mari, chiar dacă spaţiile
apropiate acestora sunt propice existenţei sau dezvoltării turismului.
e) Se recomandă ca mărimea unei zone să nu depăşească, dacă este posibil,
pentru vizitare, alocarea unui timp mai mare decât o zi turistică. În caz contrar,
fiecare traseu trebuie încheiat în preajma unor structuri de primire, astfel încât
traseele respective să fie cât mai distincte fără repetarea unor segmente
substanţiale.
f) Delimitarea zonei turistice este recomandabil a fi făcută de-a lungul crestelor
montane, în lungul văilor, pe picioare de munte, în lungul râurilor sau folosind
alte repere naturale sau antropice stabile şi sigure, marcarea lor pe plan
urmând a fi realizată prin semne convenţionale clare. Numai în cazuri
excepţionale se vor monta pe teren borne de unghi, pentru a marca
schimbările de direcţie ale perimetrului marcat.
g) Zonele turistice care cuprind ca principală motivaţie monumente şi ansambluri
culturale, de arhitectură, arheologie, de artă, ansambluri memoriale, muzee şi
alte instituţii de cultură, se instituie şi se delimitează împreună cu specialişti
desemnaţi de cei în drept, pe baza legii, motivaţiile instituirii zonei aparţinând
acestora.

1.4.5. Criterii generale pentru omologarea staţiunilor

Criteriile stabilite pentru omologarea unei localităţi ca staţiune turistică, au în
vedere lucrările O.M.S. şi O.M.T. în acest domeniu.

20
 A. Condiţii minimale obligatorii
1. Existenţa substanţelor minerale balneare şi/sau factorilor naturali de mediu,
puşi în evidenţă prin documentaţii ştiinţifice.
Documentaţiile de atestare (punere în evidenţă) şi omologare se elaborează de
institute specializate, recunoscute de Comisia de patrimoniu turistic a Ministerului
Turismului.
2. Existenţa unor structuri de primire adecvate care au avizul de specialitate al
Ministerului Turismului şi a unor instalaţii corespunzătoare utilizării organizate a
substanţelor minerale balneare sau/şi a factorilor naturali de mediu.
3. Valorificarea patrimoniului turistic natural şi construit al localităţii, se realizează
în conformitate cu legea, de cel puţin un agent economic cu profilul de activitate înscris
în acest scop.
4. Existenţa unui cadru natural ambiental de certă valoare din punct de vedere al
calităţii mediului: păduri, relief, parc natural sau balnear, aşezarea clădirilor,
organizarea fluxurilor de circulaţie (vehicule şi pietoni) etc.
5. Existenţa amenajărilor pentru agrement şi a serviciilor complementare de tip
urban: poştă, telefon, servicii de salvare, restaurant, străzi asfaltate, linii de transport
etc.
6. Pentru staţiunile de turism balnear să existe structurile de tratament care să
asigure procedurile necesare utilizării substanţelor minerale balneare, sub control
medical.
7. Localitatea, sau partea de localitate, care răspunde criteriilor 1-5 va reprezenta
prin construcţiile şi amenajările sale numai activitatea de turism (respectiv turism
balnear). Pot exista şi activităţi conexe sau complementare, dacă acestea sunt deja
constituite la data depunerii documentaţiei de omologare a staţiunii şi dacă prin
funcţionarea lor nu afectează, în nici un fel, specificul, activitatea şi ambianţa staţiunii.
Dezvoltarea staţiunii trebuie să se facă în afara ariei urbane a localităţii dacă
aceasta există, fără interferenţe cu zona locuită şi de servicii generale, astfel încât să
fie asigurate pentru staţiune condiţiile de protecţie de mediu (ambianţă, aer curat,
linişte, zonă verde, luciu de apă etc.).

B. Condiţii suplimentare obligatorii pentru staţiunile de interes naţional

1. Substanţele minerale balneare şi/sau factorii naturali de mediu existenţi în
staţiune trebuie să fie omologaţi conform legii, confirmate rezervele (după caz) şi
volumul exploatat să fie situat sub nivelul maxim de extracţie cu minim 20 %. De

21
asemenea trebuie să dispună de dotările tehnice pentru exploatarea, protecţia şi
utilizarea substanţelor sau a factorilor ambientali (după caz) corespunzător cerinţelor
reglementărilor de specialitate. Se vor prezenta şi documentaţiile şi atestatul inspecţiei
de stat pentru resurse privitor la instituirea şi materializarea perimetrului de protecţie
geologică.
2. Structurile de primire existente să cuprindă obligatoriu cel puţin un hotel cu
restaurant şi structură de tratament (sau agrement) incluse. Dacă acest hotel nu are
minimum trei stele, să existe cel puţin 40 locuri în vile care să fie clasificate la trei stele
sau mai mult.
3. Staţiunea trebuie să dispună, pe lângă serviciile urbane minime şi de: cinema
şi/sau sală de conferinţe, terenuri de sport, piscină (în aer liber sau acoperită), grădină
publică sau parc balnear - după caz - în număr şi mărime corelate cu resursele staţiunii
şi mărimea ei. Va avea, de asemenea, biroul propriu oficial de turism.
4. Accesibilitate asigurată prin cel puţin două mijloace de transport cu oprire
programată în staţiune (feroviar, rutier, aerian) sau în imediată apropiere. În cazul
gărilor feroviare sau aviatice să existe mijloace de transport pentru asigurarea
legăturilor de tip urban între acestea şi staţiune, pentru fiecare tren sau avion.

1.4.6. Criterii pentru clasificarea staţiunilor turistice

În diferite ţări, urmare a modului de organizare a staţiunilor, au fost adoptate
multiple moduri de clasificare a staţiunilor.
În România, ţinând seama de specificul şi tendinţele dezvoltării segmentului
balnear al turismului, se identifică următoarele criterii principale stabilite după:
I. Importanţa staţiunii în economia naţională
II. Funcţia turistică
III. Factorii naturali de care dispune
IV. Aşezarea geografică
V. Mărimea staţiunii
VI. Sezonalitate

I. După importanţa staţiunii în economia naţională se grupează astfel:

A. Staţiuni turistice de interes naţional
Staţiunile de importanţă naţională îşi au aria de atracţie la nivelul fiecărei ţări.

22
 Beneficiază de dotări cu un confort superior mediei şi valorifică resurse atractive
variate şi bogate. Astfel de staţiuni sunt Mangalia, Slănic Moldova, Vatra Dornei,
Amara, Eforie etc.
B. Staţiuni turistice de interes local care îşi rezumă rolul la exploatarea
obiectivelor de mic potenţial atractiv şi la satisfacerea unei cereri limitate ca mărime şi
intensitate. Astfel de staţiuni sunt: Băile Băiţa, Horezu, Păltiniş, Crivaia, Trei Ape etc.
C. Localităţi turistice sunt reprezentate prin sate şi oraşe cu profil economic
divers, între care şi activităţi turistice sau numai turistice. Populaţia activă este
repartizată în sectorul primar, secundar şi cel terţiar. Zestrea atractivă a localităţilor
respective constă, mai ales, în obiective aparţinând domeniului antropic, foarte
diversificate în marile oraşe. Pentru aşezările rurale, resursele antropice (în special
etnografice) se asociază frecvent celor naturale.
Afirmarea turismului în astfel de localităţi este dependentă de raporturile sale cu
celelalte ramuri economice (mai ales cea industrială, cu care se află frecvent în relaţii
antagonice).
Infrastructura are şi ea un caracter complementar, turismul sprijinindu-se în mare
parte pe unităţile de deservire generale (bănci, oficii PTT, spitale, instituţii
administrative, culturale sau sportive).
Forţa de muncă utilizată permanent, dar şi în perioadele de vârf cu angajare
sezonieră, provine din rândul populaţiei active a aşezării.
Astfel de localităţi sunt: Câmpeni, Rodna, Fundata, Râşnov, Poiana Mărului etc.

Listele sunt alcătuite pe baza criteriilor conţinute în normativ, detaliate după

evaluarea indicilor de calitate care intervin diferit ca pondere în criteriul importanţei
staţiunii:

1. cadrul natural aşezarea în mediu: 15

2. factorii naturali activi, substanţele minerale omologate: 30
3. structurile de primire clasificate*: 25
4. infrastructura, utilităţile urbane: 7
5. accesul: 8
6. agrementul: 10
7. aspectul urbanistic şi estetic general 5
TOTAL 100

*
Inclusiv pensiuni, ferme agroturistice.

23
 Punctajul astfel întrunit de fiecare staţiune, trebuie să depăşească 75 puncte
pentru categoria A, 45 de puncte pentru categoria B şi să întrunească minimum 25
puncte pentru categoria C.
Au fost identificate 37 staţiuni turistice de interes naţional şi 45 staţiuni turistice
de interes local, dintre cele circa 400 localităţi turistice cunoscute.
Acordarea punctajului se face pe seama aprecierii calităţii fiecărui criteriu din cele
şapte obligatorii şi a următoarelor condiţii de bază:
- Staţiunile din grupa A, trebuie să fie punctate cu cel puţin jumătate din numărul
de puncte al fiecărui indice.
- Staţiunile din grupa B, trebuie să fie punctate pentru fiecare indice, respectiv nu
poate fi admis nici un indice punctat 0 (zero).
Localităţile turistice din grupa C trebuie să întrunească minimum 15 puncte din
cele 25 pentru indicii1 şi 2. Nu pot avea punctaj zero pentru indicii 3, 5 şi 7.
La pct. 1, se apreciază în mod deosebit amplasamentele din zona premontană, în
apropierea pădurilor, a apelor curgătoare, lacurilor, mării şi bineînţeles depărtarea de
construcţii industriale şi alţi factori poluanţi. De asemenea se apreciază pozitiv un grad
cât mai redus de interferenţă al aşezămintelor specifice staţiunii cu serviciile de tip
urban (centrale termice, spălătorii, locuinţe etc.). Se punctează favorabil existenţa
parcului balnear.
La pct. 2 se va ţine seama de bogăţia şi calitatea factorilor naturali activi, conform
listei acestora, ibidem privind calitatea, cantitatea şi varietatea substanţe lor minerale
utilizate.
Structurile de primire (pct. 3) trebuie să fie clasificate integral. Pentru acordarea
punctajului maxim, este necesar ca acestea să prezinte o componenţă adecvată cererii:
La staţiuni mari:
- maxim 60 % una şi două stele;
- minim 8 % patru sau cinci stele;
- numărul de locuri din restaurante minim 80 % din totalul locurilor staţiunii din
care 10 % lux.
La staţiuni medii şi mici:
- maxim 70 % una şi două stele;
- minim 4 % patru sau cinci stele;
- numărul locurilor din restaurante minim 70 % (din totalul locurilor staţiunii) din
care 10 % lux.

24
 La pct. 5, se apreciază în mod deosebit apropierea (relativă) de aeroporturi, de
gări mari, de şosele naţionale, fără a uita că distanţele mai mici de 10 km pentru
aeroporturi şi mai reduse de 2 km pentru căi ferate şi şosele naţionale provoacă poluări
(sonore etc.). Pentru staţiuni este preferabil să existe cel puţin două mijloace de
transport.
O apreciere importantă se acordă existenţei mijloacelor de agrement, cele mai
căutate fiind cele în aer liber, precum şi sistemelor organizate de excursii şi vizite
(pct.6).
Se acordă punctaj favorabil şi pentru varietatea restaurantelor şi a dietelor, şi
negativ pentru cele sub categoria a II-a existente în staţiune la data solicitării de
atestare.

II. Funcţia turistică

Stabilirea criteriilor de grupare a staţiunilor turistice, pe baza funcţiunilor turistice
specifice, se confundă cu reprezentarea lor în cele trei mari segmente de turism, după
principala motivaţie a ofertei: litoral, balnear, munte, aşa cum a fost tratată şi definită
anterior.
Se precizează că, în mod convenţional, staţiunile turistice situate pe litoral, chiar
dacă utilizează şi substanţe minerale (ape minerale, nămol terapeutic) le considerăm ca
făcând parte din segmentul litoral. Totuşi, atunci când se fac analize statistice privind
segmentul balnear, vor fi luate în consideraţie toate staţiunile (societăţile, complexele)
care au în dotare şi folosesc structuri şi organizare de tratament pe baza substanţelor
minerale balneare, asistate de personal medical.

III. Factorii naturali de care dispune:

Principalele grupări sunt:
- Staţiuni de turism balnear termale, unde apele minerale au temperaturi de
peste 25°C şi o încărcare mineralogică ce le conferă calităţi în cura externă, ele
constituind prin utilizare cel mai important factor curativ al staţiunii respective.
- Staţiuni de turism balnear cu ape minerale, în care temperatura substanţei
(apei) de tratament este sub 25°C, acesta constituind factorul curativ principal. Apele
minerale pot fi încălzite pentru tratament extern.
- Staţiuni de turism balnear marine, unde principalii factori curativi sunt
reprezentaţi de cei specifici litoralului.

25
 - Staţiuni de turism balnear cu nămol terapeutic, aşezate în apropierea lacurilor
sărate unde apa de lac şi nămolul reprezintă principalii factori de tratament.
- Staţiuni pentru tratamente cardiovasculare, care posedă ape minerale
carbogazoase şi emanaţii de gaz carbonic (mofete) ca esenţială şi de cele mai multe ori
unică substanţă minerală de tratament.
- Staţiuni de cruţare, aşezate de regulă, în zona premontană, unde se practică
în general o odihnă activă, utilizându-se factorii naturali activi de mediu.
- Staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă şi odihnă.

IV. Aşezarea geografică:

- Staţiuni de litoral
- Staţiuni de câmpie
- Staţiuni de deal şi podiş
- Staţiuni montane

V. Mărimea staţiunii:
- Staţiuni turistice mari, cu peste 10.000 locuri în structuri de primire construite.
- Staţiuni turistice medii având între 2.000 şi 10.000 locuri în structuri de primire
construite.
- Staţiuni turistice mici, sub 2.000 locuri.

VI. Sezonalitate:
a. - Permanente, când majoritatea locurilor existente sunt utilizabile tot timpul
anului.
b. - Permanente - cu ofertă redusă, în care majoritatea structurilor de primire
sunt închise în sezonul rece.
c. - Sezoniere, unde se înregistrează perioade (de sezon) în care staţiunea este
complet închisă.

1.4.7. Procedura de atestare

Atestarea staţiunilor turistice7 se face de către Ministerul Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului, prin Autoritatea Naţională pentru Turism, la solicitarea
autorităţilor administraţiei publice locale, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

7
conform Hotărârii Guvernului României nr. 867/2006 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a
staţiunilor turistice, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 13 iulie 2006

26
 Atestarea ca staţiune turistică nu schimbă rangul localităţii stabilit în condiţiile
legii.
Documentaţia necesară pentru atestarea staţiunii turistice trebuie să cuprindă:
a) monografia turistică, cu următoarele capitole principale:
- consideraţii generale privind poziţia geografică, infrastructura, cadrul natural, cadrul
socioeconomic, probleme de mediu şi factori naturali de risc;
- analiza potenţialului turistic în funcţie de tipul staţiunii turistice: factorii naturali de
cură, bioclimatul zonei, domeniul schiabil;
- nivelul actual de valorificare din punct de vedere turistic: structuri de primire
turistice, structuri de agrement, informaţii privind circulaţia turistică;
b) documentaţiile privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, avizată şi
aprobată conform anexei nr. 1 la Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul, cu completările ulterioare, respectiv:
- planul urbanistic general şi regulamentul aferent acestuia;
- planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;
c) fişa staţiunii turistice, cu prezentarea detaliată a criteriilor îndeplinite, conform
anexei nr. 1, şi, după caz, a celor suplimentare;
d) studii şi documente care să argumenteze atestarea staţiunii turistice şi a
specificului ei determinat de resursele turistice de care dispune.
De asemenea, în scopul unei mai bune informări a turiştilor şi pentru
îmbunătăţirea cadrului de protejare, conservare şi valorificare a resurselor turistice,
localităţile ori părţi ale acestora, atestate ca staţiuni turistice de interes naţional sau
local, vor fi semnalizate pe drumurile naţionale şi judeţene cu panouri indicatoare, la
intrarea în staţiunea turistică.
Staţiunea turistică atestată este administrată de consiliul local al unităţii
administrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială se află.
Autoritatea administraţiei publice locale are obligaţia de a respecta criteriile
prevăzute în tabelul nr. 2, care au stat la baza atestării acesteia.
În conformitate cu capitolul 8 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal,
consiliile locale stabilesc şi încasează taxa hotelieră, care este cuprinsă între 0,5%-5%
pentru prima zi de cazare în cazul staţiunilor turistice şi pentru întreaga perioadă de
şedere în cazul celorlalte localităţi. Prin acest proiect de hotărâre a Guvernului se
propune ca veniturile obţinute din taxa hotelieră să fie destinate cu precădere dezvoltării
turismului pe plan local şi promovării acestuia, precum şi finanţării proiectelor de
reabilitare a infrastructurii turistice, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

27
 Autorităţile administraţiei publice locale care intenţionează să declare staţiuni
turistice anumite localităţi au obligaţia de a înfiinţa centre de informare turistică. Aceste
centre de informare turistică există în majoritatea ţărilor europene cu turism dezvoltat. În
aceste ţări este de neconceput ca într-o localitate oricât de mică să nu existe cel puţin
un punct de informare turistică. În Olanda, de exemplu ţară cu un potenţial turistic redus
funcţionează aproximativ 320 de centre de informare turistică. Situaţia este similară în
Ungaria unde, chiar şi în localităţi care la prima vedere par lipsite de interes turistic,
funcţionează centre de informare turistică. Informarea turistică reprezintă o modalitate
concretă de promovare şi dezvoltare a potenţialului turistic românesc, ceea ce a
determinat includerea în cadrul criteriilor minime de atestare a staţiunilor turistice a
obligativităţii autorităţilor locale de a înfiinţa centre de informare turistică. Sediile
centrelor de informare turistică trebuie să fie situate în centrul localităţilor, pe străzi cu
circulaţie intensă, în apropierea obiectivelor de interes turistic, în clădiri independente
sau la parterul unor imobile cu acces facil pentru turişti.
Lista localităţilor sau părţi ale unor localităţi atestate ca staţiuni turistice de
interes naţional ori local este prevăzută în anexa nr. 1.

1.5. Norme şi criterii de atestarea staţiunilor turistice

Conform Hotărârii Guvernului României nr. 867/2006, staţiunile vor trebui să
îndeplinească o serie de criterii, cum ar fi: staţiunile de interes local vor avea minim 100
locuri de cazare, iar cele de interes naţional 500, toate vor trebui sa aibă centre de
informare turistica, legătură permanentă între centrul de informare şi unităţile de cazare
printr-un sistem informatic. Intervine de asemenea obligativitatea organizării de
evenimente culturale, sportive, turistice, amenajarea şi dotarea staţiunilor pentru servicii
de revigorare în spaţii construite, semnalizarea obiectivelor turistice cu indicatoare de
orientare şi informare. Sunt incluse şi două prevederi care pot părea mai greu de
îndeplinit, este vorba de canalizare centralizată şi transport în comun între staţiune şi
gara care o deserveşte. Pentru problema canalizării, autorităţile locale vor putea apela
la fonduri europene, iar transportul în comun nu trebuie să fie neapărat în proprietate
publică.
Diferenţa între staţiunile de interes local şi cele de interes naţional, în afara
asigurării unui anumit număr de locuri de cazare, constă în următoarele: trenurile cu
regim de rezervare a locurilor, inclusiv vagoanele de dormit, trebuie să oprească în gara
care deserveşte staţiunea de interes naţional. La fel, staţiunile naţionale trebuie să
asigure asistenţă medicală permanentă şi mijloc de transport pentru urgenţe medicale,

28
săli de spectacole şi de conferinţe, spaţii comerciale şi spaţii pentru activităţi de prestări
servicii tip bancă, schimb valutar, agenţie de turism.
Staţiunile de interes local trebuie să asigure cel puţin două spaţii amenajate şi
dotate pentru relaxare în aer liber, inclusiv terenuri sportive şi terenuri de joacă pentru
copii, în timp ce în staţiunile de interes naţional numărul acestora trebuie să fie de
minimum cinci. În ceea ce priveşte traseele turistice montane omologate, staţiunea de
interes local trebuie să aibă minim două, iar cea de interes naţional, patru. În momentul
de faţă în România sunt 37 staţiuni de interes naţional şi 45 de interes local.

Tabelul nr. 2
Criteriile de atestare a staţiunilor turistice
Staţiuni Staţiuni
Nr. turistice de turistice
Criteriul
crt. interes de interes
naţional local
I. Cadrul natural, factorii naturali de cură şi calitatea mediului
1 Amplasarea într-un cadru natural fără factori poluanţi X X
Existenţa studiilor şi documentelor care atestă prezenţa şi
valoarea factorilor naturali de cură (ape minerale, nămol,
2 X X
lacuri terapeutice, saline, bioclimat) din punct de vedere
calitativ şi cantitativ
Constituirea perimetrelor de protecţie ecologică,
3 hidrogeologică şi sanitară a factorilor naturali de cură, în X X
conformitate cu legislaţia în vigoare
II Accesul şi drumurile spre/în staţiune
4 Drum rutier modernizat X X
Transport în comun între staţiunea turistică şi gara care o
5 X X
deserveşte
Trenurile cu regim de rezervare a locurilor, inclusiv
6 vagoanele de dormit, trebuie să oprească în gara care X -
deserveşte staţiunea turistică
III Utilităţi urban-edilitare
Spaţii comerciale şi pentru activităţi de prestări de servicii: Spaţii
7 X
bancă, schimb valutar, agenţie de turism comerciale
8 Săli de spectacole şi de conferinţe X -
Asistenţă medicală permanentă şi mijloc de transport pentru
9 X -
urgenţe medicale

29
 Staţiuni Staţiuni
Nr. turistice de turistice
Criteriul
crt. interes de interes
naţional local
Asistenţă medicală balneară, după caz, acreditată conform
10 X X
normelor legale în vigoare
11 Punct de prim ajutor - X
12 Punct farmaceutic X X
13 Amenajarea şi iluminarea locurilor de promenadă X X
14 Apă curentă X X
15 Canalizare centralizată X X
16 Energie electrică X X
Dotări tehnice pentru exploatarea, protecţia şi utilizarea
17 X X
resurselor minerale terapeutice
IV Structuri de primire turistice şi de agrement
Număr minim de locuri în structuri de primire turistice
18 500 100
clasificate, cu excepţia campingurilor
Amenajări şi dotări pentru servicii de revigorare în spaţii
19 X X
construite, săli pentru întreţinere (fitness)
Amenajări şi dotări pentru relaxare în aer liber, inclusiv
20 5 2
terenuri sportive
21 Terenuri de joacă pentru copii 5 2
22 Parc amenajat X X
Număr minim de trasee turistice montane omologate,
23 4 2
marcate şi afişate, dacă este cazul
Bază pentru valorificarea resurselor naturale terapeutice,
24 X X
dacă este cazul
Amenajări şi dotări pentru plimbări sau pentru practicarea
25 X X
sporturilor nautice, dacă este cazul
Localităţi sau părţile de localităţi care dispun de condiţii
26 pentru practicarea schiului trebuie să aibă amenajate cel
X X
puţin o pârtie de schi omologată şi mijloacele de transport
pe cablu corespunzătoare
Localităţile sau părţile de localităţi de pe litoral trebuie să
27 dispună de plajă amenajată, posturi de salvare acvatică – X X
salvamar şi poturi de prim ajutor
Localităţile montane trebuie să dispună de servicii de
28 X X
salvare montană – salvamont

30
 Staţiuni Staţiuni
Nr. turistice de turistice
Criteriul
crt. interes de interes
naţional local
29 Organizarea de evenimente turistice, culturale, sportive X X
V Informarea şi promovarea turistică
Centre de informare şi promovare turistică, cu personal
30 X X
permanent care să deservească exclusiv centrul
Asigurarea legăturii permanente on-line între structurile de
31 primire turistică cu funcţiuni de cazare şi centrul de X X
informare şi promovare turistică
Realizarea de materiale de promovare a staţiunii turistice şi
32 X X
a zonei
Semnalizarea obiectivelor turistice cu indicatoare de
33 X X
orientare şi informare
Sursa: HGR nr. 867 din 28 iunie 2006

31
 CAPITOLUL 2
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND STRATEGIA
DEZVOLTĂRII TURISMULUI

În ultimele decenii, turismul a căpătat o nouă importanţă politică, economică,

socială, culturală, fapt ce a determinat ca tot mai multe state să reconsidere rolul şi
contribuţia acestuia la dezvoltarea economică şi socială generală. În acest sens au fost
elaborate strategii de politică economică axate pe industria turismului menite să pună
mai bine în valoare întregul potenţial şi să asigure câştigarea unei noi poziţii pe piaţă.
De asemenea, a fost reevaluată măsura în care diferitele componente ale industriei
turismului îşi pun amprenta asupra principalelor laturi ale vieţii economice şi sociale,
urmărindu-se încurajarea celor mai eficiente.

2.1. Aspecte teoretice privind strategia de dezvoltare

Societatea umană se găseşte într-o permanentă dinamică, antrenând o
dezvoltare şi o diversificare a fenomenelor sociale şi economice. Performanţele
ştiinţifice şi tehnice au determinat o creştere calitativă şi cantitativă a produselor şi a
serviciilor, o modificare a condiţiilor existenţei, o creştere a complexităţii relaţiilor în
toate planurile.
Dat fiind faptul că toate componentele vieţii economice şi sociale se interferează
şi se condiţionează reciproc, la baza oricărei economii stă ideea de sistem.
Sistemul economiei contemporane, axat pe conceptul de piaţă, presupune
aplicarea ideii de opţiune între alternativele oferite de realitatea economico-socială.
Piaţa, la rândul ei, este alcătuită dintr-un ansamblu de dispozitive prin care producătorii
şi potenţialii cumpărători intră în relaţii determinate de schimbul de bunuri şi servicii.
Acţiunea economică are astfel ca subiect agentul economic, omul – considerat
individual şi în colectiv, iar ca obiect raporturile dintre nevoi şi resurse, acestea din urmă
având o determinare obiectivă. Dezvoltarea societăţii nu este posibilă decât în condiţiile
respectării unor corelaţii cu volumul, structura şi dinamica resurselor8. În acest context,
trebuie găsite răspunsuri la întrebările „ce trebuie făcut?” şi „cu ce resurse?”. Apoi, sunt
configurate sistemul de obiective şi mijloacele necesare pentru atingerea acestora,
adică trebuie stabilită o strategie.

8
Oprescu, Gh. (coord.), Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 12

32
 Pentru definirea conceptului de strategie există mai multe accepţiuni9. Termenul
de „strategie” a apărut în Grecia Antică, „strategos” fiind titulatura unuia dintre cei zece
magistraţi supremi aleşi anual. În final a dobândit semnificaţia de „general” cu referire la
conducătorii militari ai unor oraşe stat. Conform Dicţionarului Oxford (1995), strategia
este „arta războiului, în special planificarea mişcării trupelor într-o poziţie favorabilă”.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române10 face referiri la strategie doar în domeniul
militar: „parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii,
planificării şi ducerii războiului şi operaţiunilor militare”. În Petit Larousse11, strategia
este „arta de a coordona acţiunile şi de a manevra abil pentru atingerea unui scop”,
utilizarea acestui termen extinzându-se spre alte domenii de activitate pentru a
desemna un ansamblu de acţiuni coordonate pentru a obţine rezultate foarte bune.
Orice strategie de dezvoltare se defineşte prin realizarea unei politici generale pentru
atingerea unui număr mai mare sau mai mic de obiective specifice 12. În Dicţionarul de
Termeni Economici, strategia este definită ca „ansamblu de măsuri tehnice, economice,
organizatorice şi de decizii optime ce se iau într-o perioadă de timp în cadrul unei
întreprinderi, în vederea realizării de activităţi eficiente şi rentabile”13 sau „plan special
conceput pentru a detalia modul în care o organizaţie îşi va derula activitatea, în scopul
obţinerii de profit, al extinderii pieţei, al îmbunătăţirii imaginii proprii etc.”14
Raportat la domeniul economiei, al afacerilor, conceptul de strategie a suscitat
numeroase intervenţii în literatura de specialitate15. Una din abordările cele mai
cunoscute îi aparţine lui Peter Drucker16, care consideră că strategia trebuie să
răspundă la două întrebări: „în ce constă afacerea?” şi „care ar trebui să fie obiectul de
activitate al firmei?”. O definiţie elaborată a strategiei este dată de Alfred Chandler 17, ea
fiind „determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei organizaţii,
adoptarea unui curs de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea
obiectivelor”. H. Mintzberg18 consideră că strategia nu poate fi definită printr-o singură
accepţie, în opinia sa fiind necesare cinci unghiuri de vedere: a) strategia este un plan

9
Dima, D. (coord.); Brătucu, G.; Foriş, T., Marketing în turism, Editura Psihomedia, Sibiu, 2002, p. 405
10
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1024
11
*** Dictionarul “Le Petit Robert” Larousse, 2001, Editura SNL, Paris, p. 1867
12
*** Ghid de strategie – The Economist Books, Editura Nemira, 1998, Bucureşti, p. 165
13
http:// www.rubinian.com/dicţionar _detalii.php?id=3798
14
Constantinescu, I.; Crocus, A., Dicţionar economic explicativ român-englez, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
p. 104
15
Căprărescu, Gheorghiţa, Managementul strategic al firmei de comerţ şi turism, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,
p. 28
16
Drucker, P., Management: Tasks, Responsabilities, Practices, Harper & Row Publishers, New York, 1974
17
Chandler, A., Strategy and Structure, Harper & Row, 1962
18
Mintzberg, H., Strategy Formation: School of Thought în W.Fridericson, Perspectives on Strategic Management,
Harper & Row, 1990

33
de acţiune, o orientare conştientă a sensurilor de acţiune pentru a soluţiona o situaţie;
b) strategia este o stratagemă, o manevră prin care se asigură depăşirea unui
concurent, obţinând un avantaj asupra acestuia; c) strategia este un model de
comportament în mediul în care acţionează; d) strategia constă în modul de poziţionare
a firmei în mediul extern; e) strategia este o perspectivă, respectiv un mod de a percepe
realitatea şi de a proiecta viitorul firmei în ceea ce priveşte piaţa, produsele, tehnologiile
etc. F. Bradley19 se referă la strategie ca la „o serie de acţiuni care ţin cont de resursele
întreprinderii şi care urmăresc să sporească bunăstarea întreprinderii pe termen lung
prin asigurarea unui avantaj de durată în raport cu concurenţii ei în ceea ce priveşte
satisfacerea nevoilor clienţilor pe pieţele interne şi internaţionale elaborând mixuri de
marketing conectate la caracteristicile unice ale pieţelor ţintă selecţionate pentru
îndeplinirea obiectivelor propuse”.
Alături de literatura străină, şi literatura română în domeniu acordă atenţie
termenului de strategie. Astfel, V. Olteanu20 consideră că strategia trebuie înţeleasă ca
„o regulă stabilită la nivel superior pe baza căreia sunt adoptate decizii şi desfăşurate
acţiuni la nivelurile inferioare, aceasta asigurând caracterul unitar al proceselor
desfăşurate în diferite locuri, în diferite momente şi în diferite componente structurale
ale firmei”. V. Balaure, I. Cătoiu, C. Vegheş21 afirmă că strategia de dezvoltare asigură
„mobilizarea forţelor umane, materiale şi financiare în vederea atingerii cu succes a
obiectivelor şi scopurilor fixate”. N. Neacşu, P. Baron, O. Snak22 sunt de părere că
strategia constituie „planul de acţiune menit să asigure obţinerea unor rezultate
economice pozitive în confruntarea cu competitorii”.
Ţinând cont de punctele de vedere prezentate, se poate considera că strategia
este un plan complex de acţiune pe termen lung pe baza căruia sunt adoptate decizii cu
impact direct asupra concurenţei, având ca finalitate bunăstarea firmei.
Scopul general al strategiei este concretizat şi operaţionalizat prin intermediul
obiectivelor strategice. Acestea reprezintă nivelurile de performanţă pe termen scurt,
mediu şi lung pe care o societate şi le-a propus pentru a avea o funcţionare eficientă.
Aceste obiective trebuie să fie precise, consistente, măsurabile, realizabile şi specifice
unui sector de activitate. La baza unei strategii de dezvoltare stau o seamă de informaţii
prin care poate fi evaluat nivelul la care se află un anume sector de activitate, la un
moment dat.
19
Bradley, F., Marketing internaţional, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 36
20
Olteanu, V., Management – Marketing, Editura Ecomar, Bucureşti, 2003, p. 66
21
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., Marketing turistic, Editura Uranus, 2005, p. 249
22
Neacşu, N.; Baron, P.; Snak, O., Economia turismului, ediţia a II-a, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, p.
364

34
 Deoarece obiectivele trebuie să exprime performanţele urmărite pe diferite
planuri (profitabilitate, poziţia pe piaţă, imaginea publică, relaţiile cu angajaţii etc.), setul
de obiective nu este omogen. De aceea, acestea pot fi clasificate şi analizate – în
vederea fundamentării şi controlului realizării lor – din mai multe puncte de vedere23:
a) după forma de exprimare, obiectivele se pot prezenta sub forma unor
mărimi: - prag, reprezentând nivelul minim ce poate fi acceptat (de ex.,
reducerea costurilor cu cel puţin 10%); - ţintă, redând nivelul dorit a fi atins
(de ex., creşterea cotei de piaţă la 20%);
b) după modul de comunicare, obiectivele pot fi: oficiale, declarate public;
operaţionale, utilizate în interiorul organizaţiei;
c) după mărimile în care se exprimă, obiectivele se clasifică în: - financiare,
prezentate în unităţi monetare (creşterea cifrei de afaceri; creşterea
profitului net); - calitative, exprimate sub forma unor aprecieri subiective şi
greu de evaluat ca nivel de realizare (îmbunătăţirea imaginii de piaţă,
creşterea satisfacţiei consumatorilor); - comerciale, concretizate în unităţi
fizice sau procentuale (creşterea cotei de piaţă, a calităţii produselor,
modificarea poziţiei în top, etc.);
d) după nivelul organizaţional căruia i se adresează, obiectivele pot fi: -
globale, stabilite la nivelul întregii organizaţii; - ale unităţilor strategice de
afaceri; - funcţionale, stabilite la nivelul funcţiunilor;
e) după orizontul temporal, obiectivele pot fi: - strategice, vizând o perioadă de
5 ani sau mai mare; - tactice, fixate pe perioade mai reduse, 1-3 ani; -
operaţionale, stabilite pentru perioade sub un an.
În stabilirea obiectivelor, agentul economic trebuie să realizeze o delimitare
precisă a acestora, pentru a putea, la fel de riguros, să-şi fixeze acţiunile pe care le va
întreprinde şi resursele pe care urmează să le folosească. Totodată, pentru stabilirea
obiectivelor, unitatea economică are nevoie de o amplă şi profundă informare asupra
pieţei pe care şi-a propus să acţioneze.
Problemele referitoare la strategie au fost abordate şi s-au dezvoltat cu
predilecţie la nivel microeconomic. Dar cerinţele privind dezvoltarea coordonată,
corelarea resurselor cu nevoile, definirea unor obiective pentru diferite orizonturi de timp
reprezintă exigenţe şi la nivel macroeconomic, respectiv întregul ansamblu al
economiei sau un sector de activitate. În acest context se poate vorbi de o strategie la
nivel macroeconomic. Aceasta îşi propune să stabilească obiectivele generale ale

23
Căprărescu, Gheorghiţa, op. cit., 2005, p. 44

35
dezvoltării, sub aspect economic, social, politic, cultural, prin valorificarea optimă a
resurselor de care dispune o economie. În aceste condiţii, principalele obiective pot fi:
- creşterea economică;
- integrarea economică în structurile regionale sau internaţionale;
- ridicarea calităţii vieţii;
- reducerea decalajelor între diferite sectoare de activitate;
- promovarea dezvoltării durabile;
- încurajarea investiţiilor;
- modernizarea şi dezvoltarea serviciilor de utilitate publică;
- crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal, coerent şi
stabil.
Pe plan teoretic şi practic este cunoscut faptul că strategia poartă amprenta
sistemului politic şi juridic căruia îi aparţine. În condiţiile ascuţirii concurenţei, strategia
trebuie să conţină şi un aspect uşor beligerant, apropiindu-se de etimologia cuvântului
grecesc pentru a-şi păstra o anume poziţie pe piaţa sau pentru a cuceri noi pieţe
comerciale. La nivel economic, strategia de dezvoltare presupune de fapt un joc
permanent între potenţialul unei ţări şi mediul extern aflat în permanentă schimbare.
Sistemul economic actual are aspectul unui ansamblu relativ coerent, alcătuit
din alte subsisteme reprezentat de: resurse, agenţi economici, piaţă, mediul
înconjurător, etc. Aceasta se remarcă prin câteva caracteristici esenţiale, şi anume24:
 existenţa şi funcţionarea autonomiei, unde locul primordial este deţinut
de proprietatea privată;
 prezenţa dominantă a agentului economic ca exponent al intereselor
societăţii şi responsabilităţii asupra producţiei de bunuri şi servicii
competitive;
 realizarea unei eficienţe economice ridicate în relaţia materii prime-
energie şi costurile finale, pe baza principiului iniţiativei economice, dar şi
a respectării unor limite impuse;
 asigurarea unui echilibru raţional între maximizarea profitului şi
satisfacerea cerinţelor şi nevoilor cotidiene ale populaţiei;
 existenţa unei strânse corelaţii între calitatea şi cantitatea resurselor,
productivitatea muncii şi realizarea profitului, nivelul dobânzilor bancare

24
Prahoveanu, E., Economie politică – fundamente de teorie economică, ediţia a II-a, Editura Eficient, Bucureşti,
2001, p. 327

36
 şi creditarea cerinţelor populaţiei de bunuri şi servicii şi consumul
raţional;
 funcţionarea unui principiu de descentralizare, coroborat cu existenţa mai
multor centre de decizie şi gestiune;
 prezenţa continuă a presiunii exercitate de concurenţa care determină
agenţii economici să respecte regulile economiei de piaţă şi a legislaţiei
specifice acesteia;
 menţinerea unui sistem bancar sănătos, cu relaţii financiar-bancare
sigure şi variate;
 utilizarea unor mijloace tehnologice şi de producţie bazate pe ultimele
inovaţii tehnice şi ştiinţifice, pe performanţele înregistrate de informatică;
 păstrarea într-o importantă proporţie şi a intervenţiei şi controlului
instituţiilor statului pentru a se asigura funcţionarea echilibrată a
subsistemelor economice, înlăturarea aspectelor negative şi de monopol.
Aceste caracteristici au un aspect general, dar ele cunosc şi unele diferenţieri
importante în funcţie de fiecare economie naţională. Orice economie naţională
înseamnă de fapt, un sistem global, complex, de activităţi socio-economice, derulate
între diferiţi agenţi economici purtători ai unor interese proprii, eterogene, derulate într-
un teritoriu dat, într-un context politic, juridic şi social, instituţional.
Aceste aspecte caracterizează şi industria turismului ca parte integrantă a
economiei şi respectiv a sectorului serviciilor. Industria turistică poate fi abordată din
perspectivă macroeconomică, în conexiune cu evoluţia generală a economiei naţionale,
şi microeconomică prin raportare la societăţile comerciale cu profil turistic.
În elaborarea unei strategii competitive în domeniul turismului, la nivel
guvernamental se impune25:
- formularea politicilor de turism pe termen mediu şi lung, planificarea dezvoltării
turismului şi reglementarea activităţilor turistice prin legislaţie, acordarea licenţelor şi a
certificatelor de clasificare;
- urmărirea performanţei în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi obiectivele
ţintă;
- facilitatea dezvoltării turismului prin asigurarea cadrului economic, de
infrastructură, de reglementare, fiscal şi politic pentru încurajarea investiţiilor şi o
creştere ordonate;

25
*** WTO, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional în perioada 2007-2026, Bucureşti, 2007

37
 - asigurarea facilităţilor de formare profesională şi învăţământ care să furnizeze
forţa de muncă calificată pentru industrie;
- asigurarea marketingului destinaţiei turistice România.
În ce priveşte dinamica fenomenelor macroeconomice şi microeconomice nu
se poate vorbi de un model unic, ci se manifestă o mare variabilitate de situaţii
corespunzător coordonatelor teritorial-administrative, organizatorice, demografice,
sectoriale şi de natură financiar-bancară, comercială, cultural-ştiinţifică specifică fiecărei
ţări de pe glob.
Ambele viziuni de macroeconomie şi microeconomie înglobează ideea de
dezvoltare prin valorificarea eficientă a resurselor existente. Prin dezvoltare se înţelege
o succesiune de transformări, în general cu aspect ascendent, care reprezintă de fapt o
fază superioară a oricărei creşteri economice. Ea contribuie în mod concret la apariţia
de noi performanţe în toate sectoarele economice şi presupune alocarea de resurse
(input-uri) şi obţinerea de noi bunuri şi servicii (output-uri), având ca finalitate creşterea
standardului de viaţă şi a schimburilor comerciale.
Factorii dezvoltării economiei sunt reprezentaţi în principal de:
 dinamica demografică şi a grupurilor sociale, a efectelor mişcării
naturale, a migraţiei care îşi pun amprenta asupra noilor cerinţe şi nevoi
ale populaţiei;
 diviziunea ridicată a muncii determinată de apariţia fenomenului de
globalizare economică şi de amplificarea economiei postindustriale;
 organizarea eficientă a producţiei prin dinamizarea costurilor primare
(energetice, materii prime) în favoarea reciclării, a protecţiei mediului
ambiant, a susţinerii standardului serviciilor;
 diversificarea inovării tehnice şi ştiinţifice, prin care multe din
descoperirile cu caracter strategic şi militar sunt tot mai mult aplicate în
economie26.
Nu toate statele vor găsi mijloace sigure de a atinge nivelul optim al epocii
postindustriale moderne, ci numai acele ţări ale căror economii sunt evoluate atât din
punct de vedere structural dar şi prin prisma standardului de viaţă existent. Abordarea
dezvoltării economice se poate face prin aplicarea de strategii ori şi/sau modele,
utilizarea acestora fiind necesară pentru a asigura un nivel echilibrat de dezvoltare şi de
diminuare a dezechilibrelor economice. În prezent omenirea parcurge o perioadă de
multiple schimbări care se derulează cu o mare viteză. Nu în puţine cazuri ceea ce pare

26
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 47

38
veritabil la începutul oricărei dezvoltări, la sfârşitul acesteia ajunge să nu mai fie valabil.
În acest sens, se merge pe ideea de utilizare a strategiilor de dezvoltare pe termen
mediu şi lung.

2.2. Strategia generală a dezvoltării economico-sociale – element de

referinţă pentru strategia turismului

Aşa cum s-a arătat, strategia generală de dezvoltare economico-socială îşi

propune identificarea unor ţinte vizând nivelul economic şi condiţiile de viaţă prin
valorificarea potenţialului existent. Desigur, în fiecare etapă de evoluţie a societăţii şi a
economiei, obiectivele de atins au fost diferite în funcţie de performanţele atinse şi de
noile coordonate ale mediului extern. În acest context, ţara noastră a cunoscut la nivelul
ultimilor ani câteva orientări strategice majore, în prezent obiectivele fundamentale
gravitând în jurul necesităţii apropierii de nivelurile de dezvoltare înregistrate în ţările
U.E. Cunoaşterea şi analizarea acestor obiective reprezintă punctul de pornire pentru
formularea unei strategii în domeniul turismului, având în vedere caracterul unitar al
economiei, interdependenţa dintre diferite ramuri şi sectoare, dar, mai ales, faptul că
turismul este o ramură de consecinţă şi de sinteză, cu alte cuvinte amploarea şi
dinamica sa sunt puternic influenţate de performanţele din alte domenii.
Pornind de la faptul că în prezent România este membru al U.E., obiectivele
dezvoltării economico-sociale înscrise în Strategie trebuie corelate cu cele ale întregii
organizaţii, trebuie să asigure ţării noastre o apropiere de standardele europene. În
aceste condiţii, principalele obiective se referă la:
1. Consolidarea actualului model de dezvoltare socio-economică:
- dezvoltarea infrastructurii fizice şi a capitalului uman;
- continuarea reformelor în domenii de importanţă majoră pentru creşterea
economică;
- asigurarea resurselor necesare şi utilizarea efectivă şi eficientă a fondurilor
comunitare.
2. Aprofundarea la nivel naţional a procesului de integrare europeană:
- întărirea capacităţii administraţiei publice centrale şi locale;
- finalizarea reformelor în justiţie, cu rezultate tangibile şi durabile în lupta
împotriva corupţiei;
- consolidarea reformelor în domeniul afacerilor interne;

39
 - intensificarea campaniei de informare internă cu privire la valorile europene
şi la beneficiile şi costurile integrării pentru societatea românească.
3. Definirea strategică a rolului şi poziţiei României în cadrul Uniunii Europene:
- poziţionarea strategică faţă de temele europene de importanţă majoră;
- participarea activă şi eficientă la elaborarea şi implementarea politicilor
Uniunii Europene;
- stabilirea direcţiilor strategice de politică externă.
4. Crearea şi promovarea profilului de ţară:
- identificarea şi valorificarea avantajelor competitive ale României în
Uniunea Europeană;
- desfăşurarea de campanii externe de promovare a imaginii României în
Uniunea Europeană.
În termeni macroeconomici, convergenţa României cu statele membre ale UE
presupune un ritm de creştere economică mai ridicat decât media comunitară, pe
termen lung, pentru atenuarea disparităţilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, statul
trebuie să creeze premisele de dezvoltare pentru sectoarele economice, cu evitarea
intervenţiei directe asupra acestora.
De asemenea, principalul avantaj al integrării României în UE este dat de
consolidarea unui sistem legislativ şi instituţional modern.
Beneficiile care decurg din calitatea de stat membru sunt numai potenţiale. Astfel
este necesară definirea clară a intereselor proprii, susţinerea lor activă în consens cu
celelalte state membre.
Pentru a face „ideea de România”27 prezentă şi vizibilă la nivelul UE, se impun
individualizarea şi promovarea unui profil de ţară clar şi pregnant, axat pe cel puţin două
componente esenţiale: identitatea culturală naţională şi produsele specifice atractive
pentru piaţa europeană.
În ceea ce priveşte continuarea reformelor în domeniile de importanţă majoră
pentru creşterea economică, se specifică faptul că la nivel macroeconomic trebuie să se
pună accent pe reformele structurale, politica fiscală şi bugetară, agricultură şi
dezvoltare rurală. O atenţie importantă se va acorda: - asigurării cu prioritate a sumelor
destinate cofinanţării proiectelor finanţate din fonduri europene; - asigurării plăţii
contribuţiei României pentru finanţarea bugetului Uniunii Europene în cadrul sistemului
resurselor proprii; - creşterii ponderii veniturilor bugetare în PIB.

27
Guvernul României, Strategia post-aderare 2007-2013, Bucureşti, 2006, p. 28

40
 Realizarea tuturor acestor cerinţe va contribui la atingerea obiectivului general, şi
anume valorificarea maximă a calităţii de stat membru al Uniunii Europene.
Multe dintre acţiunile înscrise în Strategia generală de dezvoltare economico-
socială vor avea efecte pozitive asupra turismului; pot fi menţionate în acest sens
reformele structurale, dezvoltarea rurală, valorificarea avantajelor competitive,
încurajarea antreprenoriatului etc.
Turismul s-a impus, în ultimele decenii, şi în economia românească fie că este
vorba de fluxul intern sau de cel internaţional. În consecinţă, dezvoltarea lui trebuie
pusă în legătură cu dinamica celorlalte componente ale vieţii economice şi sociale28.
Turismul trebuie adaptat permanent schimbărilor din viaţa economică şi socială,
confruntat şi corelat cu celelalte domenii ale economiei, întrucât dezvoltarea industriei
turistice se află în strânsă interdependenţă cu acestea. În acest context, procesul de
elaborare a strategiei dezvoltării turismului se înscrie între atribuţiile fundamentale ale
administraţiei naţionale în domeniu, singura capabilă să asigure corespondenţa
turismului cu celelalte componente ale economiei, să definească, în mod obiectiv, locul
acestuia între priorităţile creşterii economico-sociale29.
Ca domeniu de activitate economică, turismul face parte din sectorul de servicii.
Apartenenţa la sector este justificată de natura economică a activităţii. Caracteristicile
serviciilor se regăsesc în totalitate: impact redus sau indirect al progresului tehnic,
performanţe scăzute ale productivităţii (aport mai mare în antrenarea forţei de muncă
decât în formarea PIB), dinamică mai înaltă decât cea înregistrată de activităţile
creatoare de bunuri materiale. Dinamica industriei turismului şi călătoriilor urmăreşte
îndeaproape dinamica sectorului de servicii. Turismul ca subsistem depinde de:
- macro politici: comerţ exterior, politici monetare, politici fiscale şi
comerciale, forţă de muncă;
- formare profesională: calificare intrafirmă, management operaţional,
financiar, comercial şi marketing, educare şi perfecţionare profesională;
- reglementări şi concurenţă: concurenţă, planningul material şi de mediu,
privatizare, drepturi de proprietate şi garanţii contractuale, reformă juridică,
protecţie şi securitate, sănătate;
- obiective micro: politici sectoriale, infrastructură şi cost servicii, crearea de
locuri de muncă şi venituri, standarde hoteliere;

28
Minciu, Rodica, Politici macroeconomice în turism, Editura ASE, Bucureşti, 2004, - biblioteca digitală ASE.
29
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 22.

41
 - cadrul instituţional: parteneriat public/privat, ONG-uri, participarea
comunităţii, stimularea investiţiilor, marketing şi distribuţie, preferinţele
consumatorilor, informarea publicului;
- finanţare: hotelărie, IMM şi micro–credit, infrastructură, partajarea riscurilor;
- conexiuni sectoriale: agricultură, infrastructură, educaţie/sănătate,
construcţii, industrie prelucrătoare, artizanat30.
Orice activitate turistică presupune un consum de resurse şi o producţie de
bunuri şi servicii ce antrenează, în desfăşurarea lor, o serie de alte ramuri ale
economiei.
Importanţa turismului este reflectată de ponderea pe care această ramură de
activitate o are în PIB, de impactul asupra reformării structurii economiei prin crearea de
noi ramuri sau domenii, de contribuţia la utilizarea forţei de muncă, la echilibrarea
balanţei de plăţi etc.
Performanţele obţinute de turism în diverse ţări ale lumii mai dezvoltate sau mai
puţin dezvoltate31 ilustrează pe de o parte atât faptul că evoluţia lui este determinată de
dinamica economiei în general, cât şi faptul că el poate stimula semnificativ creşterea
economică, motiv pentru care strategia dezvoltării lui trebuie subsumată progresului
general.
Consecinţe majore asupra turismului le au: creşterea PIB, reducerea şomajului,
creşterea veniturilor, scăderea inflaţiei etc., toate acestea reflectând nivelul de
dezvoltare economică şi socială a unei ţări.
Dezvoltarea turismului, aşa cum s-a arătat, imprimă dimensiuni noi şi unora
dintre sectoarele de activitate economică existente: în ramurile care asigură investiţiile
în baza tehnico-materială a turismului (de exemplu, industria construcţiilor sau
finanţarea acesteia de către bănci, trusturi financiare etc.); în domeniile care realizează
amenajările de infrastructură generală şi turistică (de exemplu, reţeaua de drumuri,
aeroporturi, aprovizionare cu apă şi energie, lucrări de sistematizare teritorială etc.); în
sfera comerţului (de exemplu, dezvoltarea reţelei de unităţi comerciale şi de alimentaţie,
menite să satisfacă cerea de mărfuri a turiştilor); în industria uşoară şi industriile conexe
care produc sortimentele de mărfuri solicitate de turişti; în sectorul industriei alimentare

30
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 29
31
Conform WTTC (World at a glance), contribuţia economiei turismului şi a călătoriilor la PIB, în România, a fost,
în anul 2007, de 5,5% (iar în: Franţa – 10,9%, Italia – 10,2%, Spania – 18,2%, SUA – 10,2%, China – 12,2 %,
Croaţia – 19%, Bulgaria – 14,5%, Grecia – 16,5%, Slovenia – 14,2%, Cehia – 12,7%, Polonia – 8,3%, Ungaria –
8,3%), ceea ce demonstrează că ţara noastră se află printre statele cu un nivel scăzut în ceea ce priveşte turismul
intensiv în regiune şi la nivel global ( clasând România pe locul 149 din 176 de ţări). Totuşi prognozele pentru
România în ceea ce priveşte creşterea turismului şi a călătoriilor estimează o rată de creştere de 6,7% pentru
următorii 10 ani (ceea ce situează ţara noastră pe locul 6 din 176 de ţări).

42
care livrează produse agroalimentare, băuturi etc. pentru necesităţile turiştilor; în
sectoarele de prestări de servicii cu caracter general, de care beneficiază şi turiştii (de
exemplu, transporturile orăşeneşti şi interurbane, poştă, telegraf, telefon, fax, internet,
frizerie-coafură, comisionari, curăţătorii chimice, servicii de reparaţii- întreţinere etc.); în
viaţa cultural-artistică (de exemplu, cinematografe, teatre şi alte instituţii de artă, muzee,
expoziţii etc.) şi manifestări sportive frecventate de turişti32.
Turismul reprezintă o cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de
resurse şi, în mod deosebit, a celor naturale şi/sau a celor de mici dimensiuni
(frumuseţea peisajului, calităţile curative ale apelor minerale sau termale, monumente
de artă). Din acest punct de vedere, turismul este considerat o componentă importantă
a economiilor locale şi o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale.
Dezvoltarea activităţilor turistice poate avea consecinţe în plan teritorial asupra
urbanizării, a construcţiei de locuinţe, a amenajării de drumuri, a realizării de servicii
publice etc. Trebuie să se urmărească, însă, exploatarea raţională a resurselor şi
protejarea mediului.
Privită pe ansamblul conţinutului ei, strategia de dezvoltare socio-economică a
României între 2007-2013 are multe aspecte care privesc nu numai economia
românească în general, dar influenţează prin consecinţele directe şi indirecte industria
turismului. Întregul parcurs al acestei strategii, îndeplinirea măsurilor care sunt înglobate
în fiecare prioritate va conduce la noi dimensiuni ale turismului pe termen mediu şi lung.
Dimensiunile macroteritoriale şi microteritoriale ale turismului se vor schimba
pentru a pune în valoare toate resursele existente care pot defini acest sector economic
(naturale, umane, culturale, financiare). Strategia va produce o nouă ajustare internă a
industriei turistice româneşti pentru a deveni mai eficientă şi competitivă pe plan
european.
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) economică şi socială este o componentă
a Strategiei de Dezvoltare a Economiei Naţionale. El a fost adoptat în anul 2005 şi
reprezintă instrumentul fundamental de diminuare a discrepanţelor în dezvoltarea
economică şi socială dintre Uniunea Europeană (UE) şi România. Conform planului,
“industria turismului din România are capacitatea de a contribui la această reducere a
discrepanţelor şi include turismul pe lista priorităţilor de investiţii publice“ .
Obiectivul general pentru sectorul turismului, aşa cum este prevăzut în plan,
vizează: “valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor şi creşterea contribuţiei

32
Neacşu, N.; Baron, P.; Snak, O., op. cit., 2006, p.58

43
acestor domenii la dezvoltarea regiunilor prin reabilitarea, până în 2015, a 200 situri
turistice şi culturale şi creşterea aportului turismului la formarea PIB cu 1,25%.”33
Pornind de la o analiză cuprinzătoare a situaţiei socio-economice actuale, Planul
Naţional de Dezvoltare 2007-2013 vizează şase priorităţi34:
- creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe
cunoaştere;
- dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;
- protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi
întărirea capacităţii administrative;
- dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol;
- diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.
În cadrul priorităţii numărul unu, se specifică faptul că un element care poate
avea un rol important în creşterea competitivităţii de ansamblu a economiei pe termen
mediu este şi dezvoltarea turismului şi îmbunătăţirea imaginii României prin
promovarea potenţialului turistic. Acest obiectiv necesită intensificarea acţiunilor care
vizează dezvoltarea şi promovarea internaţională a României ca destinaţie turistică
alături de crearea unei industrii turistice naţionale durabile. Creşterea acestui domeniu
este posibilă datorită cadrului natural deosebit, patrimoniului cultural-istoric diversificat
şi uniform distribuit pe întreg teritoriul României. Totodată, produsele turistice, mai ales
cele din categoria celor culturale, încorporează un volum important de inteligenţă şi
creativitate ceea ce apropie acest sector de exigenţele promovării economiei
cunoaşterii.
De asemenea, prioritatea numărul şase are ca sub-prioritate dezvoltarea
turismului regional şi local, prin care se urmăreşte, în principal, valorificarea potenţialului
turistic şi cultural al zonelor şi creşterea contribuţiei acestei ramuri la economia locală.
Precedat de o analiză SWOT care identifică principalele neajunsuri înregistrate
în desfăşurarea activităţii turistice în prezent, planul îşi propune remedierea acestora;
este vorba de35:
 instabilitatea cadrului instituţional cu responsabilităţi în dezvoltarea
strategiilor şi politicilor de turism;
 lipsa cooperării între touroperatori ;
 slaba contribuţie a turismului la PIB ;
33
*** Planul naţional de dezvoltare 2007-2013, Bucureşti, 2005, p.3
34
Idem, p.5
35
*** Master Planul pentru dezvoltarea turismului naţional al României 2007-2026, WTO, Bucureşti, 2007, p.116

44
  insuficienta informare a turiştilor şi promovare ;
 infrastructură nedezvoltată în general, mai ales în ceea ce priveşte
transportul, comunicaţiile şi serviciile;
 un număr mare de echipamente învechite ;
 grad redus de ocupare a structurilor turistice ;
 dezvoltare insuficientă a întreprinderilor mici şi mijlocii care pot începe să
funcţioneze ;
 insuficienta dezvoltare a produselor turistice şi slabă concentrare asupra
structurilor de cazare şi unităţilor de alimentaţie publică.
Soluţionarea celor mai multe dintre deficienţele semnalate, unele posibil de
rezolvat mai repede ca de exemplu cooperarea între touroperarori, unele în timp mai
îndelungat şi cu eforturi foarte mari, precum creşterea aportului turismului la PIB, va
modifica sensibil importanţa lui în economie. În acelaşi timp, identificarea tipologiei
acţiunilor, a surselor de finanţare, a responsabilităţilor etc. va da conţinutul programelor/
strategiilor specifice turismului.

2.3. Repere ale dezvoltării turismului reflectate în strategia

sectorială
Dincolo de relaţia dintre priorităţile actualei strategii de dezvoltare socio-
economică a României şi turism, trebuie cunoscute şi direcţiile pe care va trebui să
meargă acest sector economic în viitorul apropiat. Noua dinamică generată de
economia de piaţă va determina schimbări majore şi în turismul autohton.
Privind prin prisma unei anume evoluţii istorice, se poate afirma că activităţile
turistice au demarat la mijlocul secolului al XIX-lea. Urmând exemplul altor ţări
europene şi din iniţiativă privată au început să apară primele structuri turistice, primele
societăţi, asociaţii şi cluburi de turism. În acest fel s-a încercat şi o valorificare a unor
resurse naturale şi antropice cu valenţe turistice deosebite (Valea Oltului, Valea
Prahovei, litoralul Mării Negre, Bucovina etc.).
Perioada interbelică aduce în prim plan acţiuni de punere în valoare de noi
resurse turistice (Predeal, Slănic Moldova, Sângeorz-Băi, Băile Herculane, Constanţa)
prin apariţia de noi unităţi de cazare, alimentaţie şi agrement.
Ulterior între anii 1945–1989 turismul a fost dirijat prin politici centralizate care au
amplificat semnificativ numărul de unităţi turistice, localizate cu prioritate pe litoral şi în
staţiunile balneo-climatice.

45
 Reorganizările de după 1990 au oscilat între diferite formule de gestionare a
activităţii turistice. Astfel, fiecare strategie elaborată de ministerul de resort a fost
proiectată pe termen mediu şi a încercat să identifice şi să promoveze obiective
precise, măsurabile, realizabile şi importante. În acest sens, cu fiecare parcurs politic, şi
domeniul economiei turismului a înregistrat noi schimbări structurale.
Prima etapă 1990–1996; strategia formulată s-a focalizat pe schimbarea
regimului de proprietate, apariţia societăţilor comerciale de turism şi multiplicarea
numărului de agenţii de turism. Un loc aparte l-a deţinut realizarea primelor norme şi
reglementări juridice referitoare la locaţia în gestiune a unităţilor turistice, schimbări în
sistemul de clasificare pe categorii de confort; în sistemele de înregistrare a informaţiilor
etc. În urma aplicării acestei strategii, turismul românesc nu a înregistrat progrese
deosebite deoarece au trebuit rezolvate probleme legate de noul sistem de funcţionare
a administraţiilor publice locale, de demarare a primelor acţiuni de listare la Bursă a
unor societăţi de turism, de aplicare a privatizării, de realizare a primului MASTER
PLAN pentru turism.
A doua etapă 1996-2000 s-a concretizat în adoptarea unor reforme de
restructurare a unor mari societăţi prin divizare, de demarare a procesului de privatizare
către investitori autohtoni sau străini. Reformele s-au derulat treptat cu paşi mărunţi şi
tocmai de aceea nu au permis o creştere semnificativă a investiţiilor directe în turism şi
a calităţii serviciilor oferite36.
A treia etapă 2000-2004 continuă procesul de transformare a turismului
românesc. În acest context încep să fie modificate legislaţia de licenţiere, de acordare a
categoriilor de clasificare, de finalizare a privatizării societăţilor de turism. Se constată o
creştere însemnată a numărului pensiunilor turistice, a agenţiilor de turism, apariţia
spaţiilor de cazare pe navele fluviale. Strategia de turism a susţinut în mod deosebit
dezvoltarea ecoturismului, a turismului montan pentru sporturi de iarnă, a turismului
rural şi cultural.
Ultima etapă 2004-2008 se înscrie pe alte coordonate, datorită faptului că
România trebuie să fie mai fermă pe drumul reformelor pentru a grăbi acceptarea ca
nou membru al UE din anul 2007. În acest interval turismul românesc a înregistrat unele
aspecte pozitive prin demararea unor proiecte de investiţii (noi pârtii de schi, tunuri de
zăpadă artificială, modernizarea unor baze de tratament, iniţiativa unei capitale culturale
europene – Sibiu etc.).

36
Dobrescu, E., Românografia – bilanţ, perspective, Editura Compania, Bucureşti, 2000, pp. 73-75

46
 Modificările şi înnoirile legislative continuă datorită faptului că şi economia pe
ansamblu a înregistrat alte cerinţe. O serie de evenimente din fosta Iugoslavie,
fenomene de dezastre naturale (inundaţii) au făcut ca turismul să nu înregistreze o
creştere semnificativă la toţii indicatorii specifici.
În momentul de faţă, noul statut al României de membru al UE a determinat
elaborarea unei strategii de dezvoltare economică generală şi sectorială prin care să fie
create noi oportunităţi de creştere a eficienţei şi competitivităţii.
Astfel, în domeniul turismului, în conexiune cu celelalte evoluţii din economie, s-
au stabilit principalele direcţii de dezvoltare; ele se regăsesc în Strategia de dezvoltare
a turismului 2007-2013 şi Master-Planul pentru turismul naţional al României 2007-
2026. Prin cele două documente se argumentează în primul rând necesitatea şi
oportunitatea dezvoltării turismului, resursele de care dispune România în această
direcţie şi efectele creşterii turismului în plan economic şi social, formate de o serie de
direcţii de acţiune. Concluziile analizelor premergătoare elaborării Strategiei şi Master–
Planului au evidenţiat că:
▪ la nivelul României, resursele turistice în totalitate, dar îndeosebi cele naturale
pot fi considerate inepuizabile, asigurând astfel o dezvoltare a turismului pe
termen lung;
 modernizarea modului de exploatare a resurselor turistice şi valorificarea
acestora va creşte competitivitatea şi eficienţa iar asigurarea unei promovări
mai agresive şi consistente poate schimba în bine imaginea turistică a ţării;
 totalitatea activităţilor turistice constituie un important punct de sprijin pentru
ocuparea forţei de muncă şi de punere în valoare prin noi sisteme de
reconversie profesională a celei disponibilizate din alte ramuri economice;
 aplicarea unui management performant poate contribui mai activ la creşterea
încasărilor valutare, echilibrarea balanţei de plăţi, reducerea deficitului de
cont curent existent;
 efectul multiplicator al turismului poate fi privit ca un element dinamizator al
economiei naţionale dar mai ales pentru infrastructura de transport şi
telecomunicaţii, e-marketing şi comerţ virtual etc.;
 este necesară dezvoltarea echilibrată în plan regional a turismului, în ciuda
dispersiei (concentrării diferenţiate a resurselor turistice);
 trebuie sprijinită participarea activităţilor turistice la dezvoltarea spaţiului rural,
cu sprijinirea iniţiativelor de păstrare şi de continuare a tradiţiilor
etnofolclorice;

47
  turismul contribuie direct la diversificarea micii industrii locale, prin extinderea
numărului de IMM-uri, mai ales în servicii şi industria artizanală;
 turismul poate contribui la acţiunile de păstrare, conservare, reabilitare
ecologică a mediului înconjurător cu scopul de a păstra valenţele turistice ale
resurselor naturale şi antropice, ca element cheie a dezvoltării economice
durabile;
 trebuie căutate soluţii pentru reducerea consumurilor energetice, de resurse
naturale (apă, sol, vegetaţie, faună) prin echipamente, tehnologii
nonpoluante, de măsurare şi control care să reducă pierderile şi risipa;
 turismul are un rol esenţial în procesul de educaţie, formare culturală,
creşterea nivelului de civilizaţie, solidaritate, toleranţă umană;
 turismul poate impulsiona activităţile de cercetare şi învăţământ în domeniu,
prin care să se treacă de la concurenţa preţurilor la concurenţa calităţii prin
proiecte şi studii de specialitate;
 este necesară creşterea contribuţiei turismului la mecanisme de derulare a
exporturilor, prin îndeplinirea cerinţelor impuse de concurenţă.
Desigur realizarea acestor efecte în domeniu presupune stabilirea unor obiective
foarte clare de dezvoltare precum şi existenţa unor resurse adecvate:
 resurse şi capital corespunzător pentru modernizare şi dezvoltare;
 nivel ridicat de lichidităţi financiare;
 diminuare a factorilor de risc naturali şi economici.
În privinţa ţintelor, raportarea la ultimul document în domeniu – MASTER
PLANUL pentru perioada 2007-2026 stabileşte ca obiectiv central confirmarea
României ca destinaţie turistică de succes prin identificarea mijloacelor prin care
produsele şi serviciile turistice pot fi adaptate nevoilor pieţei, din acesta decurgând o
serie de obiective particularizate pe diferite componente ale activităţii 37:
 crearea unei imagini nuanţate atât la nivel intern cât şi la nivel extern privind
avantajele României ca destinaţie turistică şi imaginea mărcii sale turistice
 asigurarea unei dezvoltări durabile a turismului într-o manieră în care
bogăţiile sale de mediu, culturale şi de patrimoniu să fie în egală măsură
apreciate în prezent şi păstrate pentru generaţiile viitoare
 asigurarea recunoaşterii turismului ca factor cheie în cadrul economiei şi ca
un generator de noi locuri de muncă

37
***Master Planul pentru dezvoltarea turismului naţional al României 2007-2026, WTO, Bucureşti, 2007, pp. 163-
164, 169.

48
 să conştientizeze populaţia din România cu privire la bogăţiile turistice ale
ţării noastre şi dorinţa de a le împărtăşi oaspeţilor
 consolidarea rolului ANT ca o organizaţie naţională de turism eficientă, care
să asigure respectarea standardelor de calitate a produselor si serviciilor,
să ofere informaţii vizitatorilor si să sprijine toate sectoarele industriei
turistice a ţării în procesul de dezvoltare a turismului
 dezvoltarea şi implementarea anuală a planurilor de marketing a destinaţiei
turistice prin colaborarea dintre sectorul public şi cel privat, vizând toate
pieţele principale cu potenţial pentru România
 asigurarea mecanismelor de sprijin coordonat pentru organizaţiile de turism
regionale şi locale în dezvoltarea politicii turismului zonal
 extinderea sistemului pentru colectarea, analiza şi diseminarea regulată a
statisticilor şi studiilor de piaţă pentru a oferi asistenţă în crearea unui Cont
Satelit de Turism pentru România şi pentru sprijinirea investiţiilor şi a
procesului decizional în marketing
 crearea unei reţele de centre de informare turistică coordonate în toate
principalele zone turistice pentru a extinde mesajul de ospitalitate faţă de
oaspeţi, oferind acestora informaţii corecte pentru a-i asista în orientarea,
plăcerea şi aprecierea destinaţiei lor
 realizarea unei baze de date la nivel naţional a produselor, unităţilor,
evenimentelor şi serviciilor atât în industria turistică cât şi în ce priveşte
accesul publicului
 extinderea paginii web de turism naţional, aceasta reprezentând un
instrument major de promovare, informare şi efectuare a rezervărilor
 dezvoltarea unui sistem performant de clasificare şi evaluare a produselor şi
serviciilor pentru a asigura furnizarea de produse şi servicii de calitate
pentru a satisface nevoile şi aşteptările oaspeţilor
 introducerea de mecanisme şi subvenţii pentru a facilita investiţiile în turism
atât din partea investitorilor români cât şi a celor străini
 consolidarea cadrului legal pentru turism astfel încât acesta să asigure o
bună aplicabilitate şi să garanteze standarde ridicate fără existenţa unei
birocraţii inutile
 încurajarea autorităţilor municipale, judeţene şi regionale în dezvoltarea
planurilor integrate de dezvoltare a turismului, inclusiv a tuturor elementelor
de infrastructură pentru a evita dezvoltarea lipsită de coordonare
49
  dezvoltarea sistemului de educaţie prevocaţională şi vocaţională pentru
sectorul hotelier astfel încât programa să includă satisfacerea necesităţilor
pieţei şi asigurarea calificării unui număr de personal suficient pentru a
respecta criteriile de angajare / pentru completarea posturilor vacante
 facilitarea dezvoltării unui centru naţional de conferinţe care să permită
capitalei şi ţării să concureze pentru realizarea de întruniri la nivel
internaţional
 dezvoltarea staţiunilor balneare din România pentru a asigura gama de
tratamente, centre şi servicii necesare pentru un număr de clienţi într-o
rapidă creştere
 dezvoltarea zonelor montane şi a staţiunilor montane pentru a oferi facilităţi
şi atracţii oaspeţilor pe parcursul întregului an
 identificarea oportunităţilor şi luarea măsurilor care să permită extinderea
sezonului turistic de către staţiunile de pe litoralul Mării Negre
 asigurarea faptului că cerinţele turiştilor sunt luate în considerare cu
prioritate în ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului de transport naţional,
inclusiv a reţelei de drumuri şi căi ferate, a infrastructurii de aeroporturi si
porturi
 extinderea sistemului de marcare a obiectivelor turistice de interes naţional
în conformitate cu standardele UE şi introducerea de rute turistice tematice
 sprijinirea dezvoltării ecoturismului din Delta Dunării, a parcurilor naţionale,
a rezervaţiilor şi a zonelor rurale
 instruirea şi pregătirea muzeelor şi monumentelor naţionale majore în
îmbunătăţirea facilităţilor oferite de către aceştia oaspeţilor, în special a
facilităţilor de primire, de interpretare şi de marketing, ca un exemplu pentru
toate aceste monumente
 crearea unei baze de date a evenimentelor culturale pentru a facilita
promovarea artelor vizuale si auditive, în special a festivalurilor tradiţionale
şi a evenimentelor folclorice
 dezvoltarea unei Strategii de Implementare Eficiente pentru a asigura
îndeplinirea obiectivelor Master Planului.
Obiectivele-ţintă pentru turismul românesc se referă la creşterea numărului de
sosiri de turişti străini (într-un ritm mediu anual de 4,8%, cu sporuri mai mari prevăzute
pentru turiştii din UE şi pentru cei din afara Europei) şi a numărului de înnoptări în

50
spaţiile de cazare turistică (într-un ritm mediu anual de 9,6% pentru turiştii străini şi de
5,8% pentru români).
În afara obiectivelor care privesc dezvoltarea generală a turismului, în Strategia
de dezvoltare sunt stabilite o serie de obiective specifice pe forme de turism: de litoral,
montan, balnear, cultural, ecoturism, turism rural şi agroturism, precum şi alte forme
(speoturism, de aventură, gastronomic şi uval etc.)
Realizarea acestor obiective presupune o suită de acţiuni; pentru prima etapă de
dezvoltare 2007-2013 este deja elaborat un astfel de Program de acţiune în conexiune
cu susţinerea financiară prin fondurile structurale la care România are acces ca urmare
a integrării în UE la 1 ianuarie 2007.
Obiectivul imediat este formularea unui cadru general al politicilor pentru
dezvoltarea şi managementul durabil al industriei turismului în ceea ce priveşte
resursele naturale şi culturale şi prezentarea acestui obiectiv în forma unui Master Plan
al dezvoltării turismului pe termen lung. Astfel, ca efecte ale dezvoltării turismului de
care ar beneficia populaţia locală, se anticipează38 :
 creşterea încasărilor valutare;
 aducerea economiei şi societăţii româneşti la nivelul existent în ţările Uniunii
Europene;
 creşterea calităţii vieţii ;
 sporirea şi încurajarea investiţiilor în toate domeniile ;
 stimularea creării de noi locuri de muncă ;
 susţinerea dezvoltării ;
 consolidarea şi sporirea patrimoniului cultural ;
 contribuţia la dezvoltarea şi conservarea resurselor materiale şi naturale din
întreaga ţară ;
 distribuirea beneficiilor turismului în toate regiunile României.
Între produsele turistice pe care România le poate promova pe pieţele interne şi
internaţionale, turismul cultural se poate spune că ocupă un loc aparte, deoarece, pe
lângă potenţialul bogat pe care se bazează, este tot mai mult avut în vedere, în ultimii
ani, în programele şi acţiunile administraţiei centrale de turism. Astfel, în Strategia de
dezvoltare a turismului din 2006, se arată că turismul cultural se sprijină pe un potenţial
cultural-istoric şi etnofolcloric deosebit de bogat, cu peste 680 de valori de patrimoniu
de valoare naţională şi internaţională, însă se confruntă cu probleme legate de

38
*** Master Planul pentru dezvoltarea turismului naţional al României 2007-2026, WTO, Bucureşti, 2007, p.1-2.

51
infrastructura de acces la siturile arheologice, monumentele de arhitectura învechită şi
insuficientă, lipsa spaţiilor de parcare dotate cu puncte de informare şi promovare a
obiectivului cultural, lipsa punctelor de belvedere pentru fortificaţii, cetăţi medievale,
biserici, monumente istorice şi mănăstiri, lipsa spaţiilor speciale de campare pentru
turismul de pelerinaj.
În aceste condiţii, pe lângă accentuarea competenţei culturale a fiecărui produs
turistic, strategia respectiva propune şi câteva direcţii majore de acţiune:
 stabilirea elementelor de patrimoniu material emblematice pentru cultura
românească;
 stabilirea elementelor de patrimoniu imaterial reprezentative pentru România,
inclusiv pentru minorităţi;
 promovarea turismului religios din România pe plan internaţional;
 creşterea nivelului de pregătire a ghizilor implicaţi în turismul cultural;
 amenajarea accesului la obiectivele turistice, a zonei amplasate în apropierea
acestora şi a incintelor;
 dezvoltarea unei reţele de centre de informare turistica în zonele cele mai
reprezentative din punct de vedere al turismului cultural.
Zonele culturale pentru care sunt propuse programe complexe de dezvoltare
sunt Sibiu, Braşov, Transilvania de Nord, Maramureş şi Oaş, Moldova de Nord, zone cu
un impresionant patrimoniu cultural-istoric şi etnofolcloric, cu numeroase valori
recunoscute pe plan internaţional (între care şi cele înscrise în Lista Patrimoniul Mondial
UNESCO).
Aceleaşi zone sunt prezentate ca fiind prioritare şi în Master Plan, care
poziţionează, de asemenea, turismul cultural între produsele turistice pe care ţara
noastră trebuie să le dezvolte şi promoveze. Tot aici se accentuează ideea că
planificarea turismului cultural trebuie să pornească de la identificarea şi protejarea
monumentelor, clădirilor şi centrelor istorice – aşa cum se arată de altfel şi în Planul de
Amenajare a Teritoriului Naţional (Legea nr. 350/2001)39. Dintre cele 81 de zone istorice
identificate în legislaţia zonelor protejate, Master Planul stabileşte ca fiind prioritare din
punct de vedere al perspectivei turistice, oraşele Bucureşti, Constanţa, Sighişoara,
Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Suceava şi Alba Iulia. De asemenea, acelaşi Master Plan
propune un proiect demonstrativ pentru Sighişoara, proiect care urmăreşte

39
*** Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în M.O. nr. 373/10 iulie
2001

52
transformarea oraşului într-un centru principal pentru Circuitul Turistic Transilvania
(Sighişoara – Braşov – Sibiu – Alba Iulia).
*
* *
Suma problemelor analizate arată că turismul românesc este un sector
economic care trebuie să-şi regăsească noi direcţii de dezvoltare. Toate strategiile
sectoriale realizate au încercat, dincolo de constatările nereuşitelor în domeniu, să
aducă în prim plan principalele obiective ce trebuie îndeplinite ca turismul să devină mai
competitiv şi atractiv în relaţia cu noi concurenţi de pe piaţa turistică europeană.
Accentul este pus pe realizarea unui turism durabil care să folosească în mod
optim toate resursele existente, să permită diversificarea activităţilor turistice şi
creşterea calităţii serviciilor. Între celelalte ţări membre ale UE, România trebuie să-şi
creeze un turism bazat pe autenticitate, unicitatea unor produse şi forme de turism prin
care să atragă mai multe segmente de potenţiali clienţi.
Obiectivele strategice, stabilite pentru perioada 2007- 2013, sprijină în mod
direct modernizarea şi dezvoltarea ofertei turistice româneşti şi indirect turismul cultural.
În plus, sunt prevăzute şi acţiuni mai concentrate pe marketing şi promovare pentru ca
multe din punctele de atracţie deosebite să devină destinaţii turistice căutate. Noul
context politic şi economic al României îi oferă şansa de a consolida şi dezvolta acele
forme de turism care pot deveni embleme reprezentative pentru acest domeniu şi care
se pot înscrie în oferta turistică europeană.

53
 CAPITOLUL 3
TURISMUL CULTURAL – CONŢINUT ŞI PARTICULARITĂŢI

Turismul cultural, ca formă particulară a călătoriilor, oferă şansa oricărui individ

de a se regăsi pe sine, de a se descoperi în raport cu creaţiile şi limitele naţiunii de
origine sau străine, pentru a realiza propria identitate. Turismul cultural este un fenomen
cu o lungă evoluţie care a sporit şansele de comunicare ale oamenilor dincolo de
frontierele teritoriale, economice, sociale şi religioase. Cu atât mai mult astăzi, când
societatea umană se află la răspântia dintre două tendinţe majore, aparent
contradictorii, de modernizare şi globalizare pe de o parte şi de particularizare şi de
regionalizare, pe de altă parte, turismul cultural are menirea de a păstra şi promova
valorile originale specifice fiecărei ţări şi zone. Totodată, turismul cultural, comparativ cu
celelalte forme de călătorie, are meritul de a contribui în mod activ şi direct la
descoperirea diversităţii culturilor pe glob, dar şi la dezvoltarea sentimentului de
toleranţă, înţelegere între naţiuni şi apartenenţa la o umanitate unică.

3.1. Scurt istoric al turismului cultural

Abordarea turismului cultural prin prisma evoluţiei sale istorice este un demers
care include două aspecte majore: prezentarea etapelor istorice importante ale
societăţii umane în relaţie strânsă cu apariţia şi diversificarea obiectivelor culturale şi
apoi conturarea primelor forme de manifestare a turismului cultural, ca parte
componentă importantă a oricărei industrii turistice.
În ce priveşte primul aspect referitor la evoluţia societăţii umane şi corespunzător
la apariţia creaţiei artistice se poate afirma că descoperirile arheologice au adus primele
dovezi de organizare a comunităţilor umane. Astfel, perioadele epocii pietrei, fierului,
bronzului (12000-3000 î.Hr.) corespund unor forme de locuire în peşteri şi apoi în
bordeie semi-îngropate în pământ; ca mărturii ale acestor forme de civilizaţie au rămas
picturile rupestre din Franţa (Lascaux), Spania, Tunisia etc. Ulterior prin procesul de
sedentizare a populaţiei apar aşa-numitele construcţii megalitice (3000 î.Hr.) cu trei
forme distincte: menhire (blocuri de piatră de mari dimensiuni, necioplite, aşezate
vertical în pământ), dolmeni (blocuri şi plăci de piatră aşezate într-o anumită ordine),
cronsleahiuri (blocuri de piatră dispuse în formă de cerc, pătrat, dreptunghi. Asemenea
structuri se găsesc în Marea Britanie, Spania, Grecia. Treptat, consolidarea vieţii
sedentare, ierarhizarea socială, apariţia mai multor ocupaţii şi meşteşuguri au condus la

54
manifestarea unei diferenţieri între modul de organizare, grupare a locuinţelor, anexelor
gospodăreşti, a celor de interes public, fapt ce duce la dezvoltarea satelor şi a oraşelor.
Cele mai vechi aşezări urbane (mileniul V î.Hr.) se regăsesc la gurile de vărsare a
fluviilor Tigru, Eufrat, Nil – Uruk, Lagaş, Nippur, Memfis sau în zonele maritime (Marea
Mediterană, Marea Roşie, Marea Neagră).
Alături de zonele de locuire, apar templele lumii antice, dedicate anumitor zeităţi
sau unor credinţe religioase sau alte construcţii de acest tip. Astfel, în Grecia, Egipt,
Italia se remarcă asemenea construcţii la care în anumite perioade din an se
efectuează pelerinaje pentru purificare sau de prezicere a unor evenimente (ex. Atena –
Templul Zeiţei Atena Partenos, al zeiţei Nike Apteros-Victoriei), ceea ce în sens foarte
larg poate fi asociat începuturilor călătoriilor turistice având conţinut cultural.
Sub influenţa legăturilor cu alte civilizaţii mediteraneene, şi în provincia Dacia se
va construi complexul religios de la Sarmisegetuza Regia, cu rol administrativ şi militar
în acelaşi timp. Bazilicile de tip roman din Dobrogea, din fostele colonii greceşti (IV-VI î.
Hr.) din zona de coastă a Mării Negre sunt mărturii ale existenţei unei forme de practică
a unei religii monoteiste. Extinderea fenomenului de creştinare religioasă, de aplicare a
unor reguli urbanistice noi de către Imperiul Roman, impuse şi în provinciile cucerite, se
concretizează în creşterea numărului de temple şi bazilici (în general de construcţii
religioase) bogat ornamentate din punct de vedere arhitectural şi artistic.
Pe ruinele unor importante oraşe romane vor apărea în Europa centre urbane
deosebite precum: Torino, Toledo, Paris, Londra, Viena, Florenţa, Marsilia, Salonic,
Cordoba. Ulterior căderea Imperiului Roman şi fragmentarea acestuia în Imperiul
Roman de Apus şi de Răsărit a întărit apariţia epocii feudale, când aşezările urbane şi
rurale nu prezentau mari deosebiri de organizare a teritoriului administrat.
Dezvoltarea mijloacelor de transport, a comerţului, a navigaţiei pe fluvii şi mări a
condus la apariţia primelor case comerciale (hanse) şi a determinat dezvoltarea mai
puternică a oraşelor capitală şi a oraşelor porturi; acest fenomen a fost dinamizat şi de
consolidarea primelor state feudale independente (Prusia, Franţa, Spania, Marea
Britanie, Italia, Grecia, sau a unor imperii – Ţarist, Otoman etc.).
Această evoluţie politico-militară îşi pune amprenta şi asupra dezvoltării socio-
economice, iar efectele imediate se văd în apariţia a numeroase biserici, catedrale, a
mănăstirilor şi abaţiilor. Se conturează două stiluri arhitecturale şi artistice: romanic şi
gotic care au lăsat adevărate bijuterii monumentale (Domul din Pisa – 1063, Catedralele
Notre Dame din Paris, din Chartres, Reims, Dachen, Köln, bisericile de zid din Bulgaria,
România, moschei în Turcia, Siria, temple budiste din India, China).

55
 Concomitent se multiplică acţiunile de pelerinaj la marile edificii religioase, cu
ocazia diferitelor sărbători sau evenimente (încoronări de regi şi împăraţi sau în urma
unor conflicte militare). La sfârşitul perioadei medievale, sub impulsul noilor cuceriri din
ştiinţă, artă, descoperiri geografice, apare stilul Renaşterii (sec. XV-XVI) ca suport
cultural şi artistic de manifestări a burgheziei în formare.
Toată această perioadă a Renaşterii a adus şi schimbări radicale în domeniul
urbanismului, fiind aplicate primele măsuri de sistematizare, de realizare a unor clădiri
monumentale unde dominante devin piatra şi marmura. Edificatoare pentru această
perioadă sunt numeroasele castele, palate, clădiri administrative, garnizoane, şcoli,
universităţi, spitale, sedii comerciale, depozite de mărfuri care se ridică în ţări precum
Anglia, Germania, Franţa, Italia, Olanda şi Belgia, Cehia, Ungaria etc.
Evoluţii asemănătoare acestor etape ale transformării societăţii umane se
regăsesc şi în ţara noastră; în plus, poziţia geografică şi istoria zbuciumată a poporului
român au condus la dezvoltarea unui stil arhitectonic propriu cu influenţe romane, slave,
otomane etc.
La nivel european, realizarea de noi edificii religioase deosebite se concentrează
în marile oraşe, în timp ce în mediul rural sunt ridicate construcţii de cult mult mai
simplu fără un aspect arhitectural şi artistic de excepţie.
Odată cu noile schimbări politice, legate de multiplicarea mişcărilor revoluţionare,
a războaielor de independenţă, la care se adaugă şi rezultatele economice pozitive ale
burgheziei, apar în prim plan alte cerinţe arhitecturale şi artistice. Astfel se naşte
curentul denumit clasicism, care se traduce prin reintroducerea, în primul rând în
arhitectură, a unor elemente constructive şi de ornamentaţie de origine greacă şi
romană. În acest sens se remarcă noile construcţii din Paris şi din marile oraşe ale
Franţei, apoi din Germania, Marea Britanie. Estetica urbană începe să aibă altă
greutate în fizionomia oraşelor – arcuri de triumf, poduri, grupuri statuare, fântâni,
parcuri şi grădini publice, iar ca materiale de construcţie încep să domine betonul armat,
fierul forjat, dar şi marmura, granitul etc.
În România clasicismul arhitectural este mai puţin prezent, putând fi menţionate
câteva edificii deosebite: Primăria din Cluj-Napoca (1843-1946), Mitropolia Nouă – Iaşi
(1833-1880), Hotelul Bulevard (1865-1867) – Bucureşti; de asemenea, au fost realizate
noi planuri urbanistice pentru oraşele Giurgiu, Brăila, Galaţi, Alexandria, Drobeta Turnu-
Severin, Oradea, Lugoj, Timişoara, Hunedoara, Braşov, Cluj, Arad etc.

56
 Prin influenţa ideilor revoluţionare franceze va apare, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, romantismul, cu accepţiunea ideii că reflectarea sentimentelor, a
emoţiilor este mai valoroasă decât componentele abstracte ale raţiunii.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea se manifestă două influenţe arhitecturale noi,
cunoscute sub numele de eclectism şi stilul Secession. Acest stil eclectic se regăseşte
foarte bine reprezentat în o serie de clădiri publice şi private, unele devenite
monumente istorice. În România acesta se defineşte în modul în care au fost construite
numeroase locuinţe, bănci, ministere, palate de justiţie, primării, gări; cele mai multe au
avut la bază proiecte concepute de arhitecţi şi constructori francezi (Banca Naţională,
Palatul Ateneului, Palatul de Justiţie, Ministerul Agriculturii, Institutul de Medicină şi
Farmacie, Casa CEC - Bucureşti, Palatul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi (1896),
Teatrul Naţional din Iaşi (1896), Teatrele din Cluj, Oradea, Universitatea Babeş Bolyai –
Cluj etc.)40.
În privinţa călătoriilor turistice având conţinut cultural, aşa cum s-a arătat, la
început au fost pelerinajele – deplasări cu caracter religios – şi cele determinate de
participarea la diverse evenimente.
Secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă de avânt social şi economic, de
deschidere către lumea modernă europeană, care s-a reflectat şi în plan cultural dar
mai ales în domeniul turismului şi călătoriilor. Noua societate de consum a adus noi
coordonate în evoluţia spiritului uman, prin faptul că deţine mai multe mijloace şi
facilităţi de deplasare. Mitul unei vieţi religioase publice se estompează în favoarea
laicului şi sunt preţuite tot mai mult lăcaşele de cult purtătoare de miracole care atrag
mii de pelerini. De asemenea se constată o dorinţă mai mare de a vizita alte locuri
cunoscute pentru atracţii naturale şi culturale deosebite, s-au chiar pentru a dezvolta
activităţi economice.
Prin urmare şi numărul vizitatorilor străini a crescut, dar şi al celor care au
început diferite afaceri în România; în aceeaşi măsură tineri români urmează universităţi
şi forme de specializare în ţări europene dezvoltate, îndeosebi Franţa, Germania. În
Europa, turismul începuse deja să capete contur, în sensul că turismul montan, balnear,
de litoral erau cele mai cunoscute şi căutate forme de recreere şi odihnă.
Astfel, erau renumite staţiunile: Vichy, Aix les Termes, Salins Biarritz, zona
Coasta de Azur cu Monaco şi St. Tropez, Chamonix, Albertville, Gavarnie în Franţa;
Marienbad, Karlsbad în Cehia; Ems, Weilbach, Elster, Baden-Baden, Garmisch–
Partenkirchen în Germania; Costa del Sol, Castellon, Marbella, Gibraltar în Spania;

40
Aries, Ph.; Duby, G., Istoria vieţii private, vol. 10, Editura Meridiane, Bucureşti, 2000, p. 97-100

57
Brighton, Insula Wight, Plymonth în Marea Britanie; St. Moritz, Davos, Andermatt în
Elveţia; Kitzbühel în Austria; Cortina d’Ampezzo în Italia. Aceste staţiuni sunt cunoscute
şi pentru vechimea lor dar şi pentru valoarea arhitecturală şi istorică a patrimoniului
construit, care s-a păstrat în mare parte până în zilele noastre.
Sfârşitul de secol XX, mai precis în ultimele trei decenii, aducea în prim plan alte
tendinţe arhitecturale, de inspiraţie cubistă. Acest curent al modernismului contemporan
a iniţiat apariţia marilor ansambluri de locuinţe, spaţii comerciale, hoteluri, etc.
Există în ţările dezvoltate o politică de urbanism şi de amenajare a spaţiului care
să sprijine turismul cultural. În acest sens, se acordă atenţie vechilor clădiri, ce capătă
alte utilizări decât cele de locuit şi apar zone vechi cu circulaţie pietonală pentru a
reduce impactul negativ al circulaţiei auto.
În momentul de faţă în Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa există
preocupări importante, dublate de reglementări şi legislaţie prin care sunt prezervate
grupuri de clădiri sau cartiere ce aparţin secolelor XIX şi XX41.
Preocupările legate de domeniul turismului cultural pot fi privite şi prin prisma
derulării unor acţiuni de dezvoltare generală a activităţilor turistice. În România, turismul
cultural s-a manifestat în plan religios, în contextul în care multe evenimente istorice
provocau insecuritate.
Această scurtă prezentare istorică a evoluţiei turismului, în corelaţie cu unele
evenimente istorice şi fenomene culturale, explică în mare parte şi motivaţiile de
călătorie. Dacă în antichitate şi perioada feudală erau dominante călătoriile pentru
comerţ, participarea la manifestări religioase, utilizarea empirică a unor resurse
balneare, ulterior începe să se contureze mai bine motivaţia culturală singulară.
Următoarele perioade istorice (Renaştere, Iluminism etc.) aduc în atenţie
călătoriile de studiu, vizitele între familii şi prieteni, vizitarea unor locuri religioase
deosebite, aventuri către descoperirea altor regiuni continentale. Astfel, odată cu
dezvoltarea mijloacelor de transport terestru şi maritim, se multiplică numărul călătorilor
la nivel mondial.
Dar adevărata dezvoltare o cunoaşte turismul cultural la mijlocul secolului al XX-
lea, când tot mai multe ţări sunt interesate să-şi multiplice beneficiile obţinute din turism.
Realizarea unor evaluări a resurselor în multe ţări cu economie dezvoltată, dar şi în curs
de dezvoltare, a făcut ca multe obiective culturale să devină motivaţii publice pentru a
călători la mari distanţe.

41
Ortega, M. Luisa, Managing Heritage Tourism: the politic of management of urban heritage, cities and
attraction, cours, Universite de Savoie, France, 2002, p. 21-23

58
 Fascinaţia unor componente de cultură şi civilizaţie a determinat ca an de an tot
mai mulţi turişti să se îndrepte către ţări cu un patrimoniu cultural deosebit.

3.2. Conceptul de turism cultural

Aşa cum s-a văzut, afirmarea şi manifestarea turismului cultural sunt determinate
de curiozitatea oamenilor, de creşterea nivelului de instruire şi de civilizaţie. Totodată,
dezvoltarea culturii reprezintă un factor stimulator al călătoriilor cu această motivaţie. În
acest context, definirea noţiunii de turism cultural, înţelegerea mecanismelor sale de
funcţionare trebuie să pornească de la conceptele mai largi de cultură şi viaţă culturală.
Prin prisma evoluţiei societăţii umane, structurile economice, sociale, politice
specifice fiecărei etape istorice se reflectă pregnant în cultura acesteia. Aceasta
reprezintă, în fapt, o oglindă extrem de fidelă a tot ceea ce a însemnat progres, creştere
cu momente de criză şi de stagnare relativă, drumul de la formele primitive către
modernitate.
Fiecare spaţiu geografic, prin prezenţa unui mai mare sau mai mic număr de
popoare şi/sau grupuri etnice, şi-a lăsat peste veacuri mărturii artistice de mare valoare.
Sub impulsul tehnicii şi a dezvoltării transporturilor, a relaţiilor comerciale, formule de
expresie artistică şi arhitecturale au început să fie cunoscute şi păstrate pentru a fi
transmise generaţiilor viitoare.
De-a lungul istoriei s-au format mai multe modele culturale (cultural patternus),
care sunt încărcate de practici şi simboluri specifice unor popoare, grupuri etnice, ce le
conferă autenticitatea şi singularitate.
Cultura constă din valori materiale şi caracteristici non materiale, valori de
apreciere şi coduri de conduită care diferenţiază: a) o aşezare de orice tip, b) un grup
de oameni de orice mărime, sau interacţiunea dintre cele două în trecut şi în prezent42.
Aceste caracteristici fizice şi non fizice au produs şi au maturizat identitatea culturală a
locurilor şi oamenilor. Aceasta poate fi considerată capitalul lor cel mai valoros într-o
lume care a devenit tot mai mică odată cu dezvoltarea comunicaţiilor şi transporturilor.
Comisia Mondială pentru Cultură şi Dezvoltare a UNESCO priveşte cultura ca
„moduri de convieţuire”. Plecând de la această idee, Banca Mondială o defineşte ca
fiind „ ansamblul complex de trăsături distincte spirituale, materiale, intelectuale şi

42
Gouhar, Shemdin Simison, The Integrated Approach in Cultural Tourism towards Gudelines Communicating a
Protected Heritage, http://www.international.icomos.org/publications/93sy_tou22.pdf

59
emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social. Ea include nu numai arta
şi literatura, ci şi stiluri de viaţă, sisteme de valori, tradiţii şi credinţe.”43
Cultura include în structura sa o serie de aspecte care se manifestă în limitele
unui spaţiu geografic, particularizând o naţiune sau grup etnic44:
- cultura materială – modul de locuire, vestimentaţie, alimentaţie;
- organizare economică – sistemul de utilizare a terenurilor, modul de
producţie, nivelul de schimb şi de consum;
- organizare socială – importanţa colectivităţii, modul de organizare a familiei,
structura pe sexe, vârstă, ocupaţie;
- control social – ce presupune existenţa unui set de legi coerent, obiectiv,
anumite norme de etică şi morală la nivel de colectivitate şi de individ;
- concepţii despre lume – fenomen ideatic ce presupune modul de percepţie,
selectare, asimilare a informaţiilor ce sprijină procesul de cunoaştere, de
existenţă a ideilor filozofice, de religie, magie şi simbolistică;
- artele şi jocurile care includ întreg sistemul artelor dar modul de păstrare şi
transmitere din generaţie în generaţie a unor manifestări artistice, sportive,
tradiţionale;
- limba ca formă de vorbire şi de exprimare a caracterului spiritual al unei
naţiuni, de comunicare între indivizii care o compun, fiind supusă unui
proces continuu de înnoire şi modernizare;
- educaţia şi transmiterea culturală ca modalitate de a forma noi personalităţi,
specialişti pe toate domeniile de activitate, ca componente de civilizaţie a
unui popor.
Aceste aspecte, prezentate în lumina anumitor caracteristici general universale,
se regăsesc în toate culturile şi le particularizează unele faţă de celelalte. Identificarea
componentelor culturii şi a relaţiilor dintre acestea pun în discuţie şi problematica
turismului cultural. Evoluţia culturii ca un sistem deschis, în permanentă mişcare şi
înnoire generează o serie de schimbări şi în valorificarea obiectivelor culturale prin
turism.
Patrimoniul cultural reprezintă o resursă inestimabilă pentru orice societate.
Accesul la acest patrimoniu este esenţial pentru cei ce vor să câştige o înţelegere

43
www.worldbank.org
44
Adaptare după Băltăţescu, S., Sociologia culturii (Note de curs. Partea I: Noţiuni de bază în studiul culturii),
Universitatea din Oradea, 2004, pp. 5-7

60
profundă a societăţii respective45. Ca urmare, călătoriile având ca motivaţie
cunoaşterea patrimoniului cultural câştigă tot mai mult teren în structura vacanţelor.
Pentru a înţelege cum a apărut turismul cultural trebuie mai întâi avut în vedere
artele şi relaţiile dintre ele. În acest sens, este ştiut şi stabilit faptul că potrivit culturii şi
istoriei naţiunilor, artiştii au încercat să realizeze opere care să exprime o anume
îndemânare, talent, emoţie artistică, dar să ofere şi plăcerea de a admira. La început a
dominat efectul estetic la care treptat s-a adăugat cel pragmatic, de utilitate a unui
obiect de artă. Astfel, în timp, artele au căpătat mai multe funcţii: politice, religioase,
estetice, utilitare.
Modul şi metodele de clasificare a artelor au condus treptat şi la apariţia
turismului cultural şi a unora din formele de manifestare a acestuia. Fiecare artă
exprimă anumite interese, idealuri, anumite cerinţe de realizare, componente de
structură; treptat, odată cu evoluţia societăţii umane, apar noi specializări, combinaţii în
formele de manifestare artistică (ex. de la pictura rupestră la grafitti-ul contemporan).
Artiştii, prin intermediul artelor, realizează obiecte perceptuale, mijloace de
expresie cu înţelesuri conceptuale, idealuri, simboluri, elemente imaginative, cu
includerea de aspecte afective, educative, instructive46.
Artele şi-au început procesul de diversificare încă din perioada primitivă,
ajungând astăzi la forme mixte sau combinate. Tendinţele de specializare a artelor
implică şi o diversificare a activităţilor turistice care fac parte din turismul cultural.
De-a lungul secolelor, arta a demonstrat interconexiuni cu filosofia, religia,
estetica, economia, justiţia, morala, exprimând un set de mărturii estetice care pot
particulariza o anume perioadă istorică. Artele au avut perioade de maximă înflorire în
epocile cuprinse de mai multă religiozitate, reformă morală, revoluţie filozofică şi
politică, economică, fiind în ultimă instanţă expresia acestor reforme cu rol în evoluţia
societăţii umane.
Fiecare cultură s-a materializat prin realizarea unor bunuri culturale care au
îndeplinit diferite funcţii (ornamentale, estetice, religioase etc.), care au contribuit la
satisfacerea cerinţelor de ordin material şi estetic ale omului. Arta a reprezentat de altfel
şi o modalitate de glorificare a religiei şi istoriei popoarelor, a unor personalităţi şi
evenimente militare şi divine, umane. Multe naţiuni au intrat în posteritate tocmai prin
bunurile culturale create, multe de o valoare deosebită.

45
Ţigu, Gabriela (coord.), Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, p. 139.
46
Munro, Th., Artele şi relaţiile dintre ele, Editura Meridian, Bucureşti, 1981, vol. I, p. 305-307

61
 Prin urmare, trecerea de la o treaptă de civilizaţie la alta şi implicit a formelor
culturale şi artistice a făcut ca peste veacuri să dăinuie importante opere de artă. Cu cât
au cuprins mai mult talent, imaginaţie şi autenticitate, cu atât au devenit mai valoroase
pentru generaţiile viitoare. În plus, acestea au determinat organizarea spaţiului natural
potrivit intereselor societăţii umane şi au permis diferenţierea aşezărilor umane în sate
şi oraşe. Aceştia au fost germenii societăţii umane care au reuşit să conserve şi să
transmită în viitor unele valori culturale.
La început arta şi cultura au avut un caracter privat fiind atribuite păturilor bogate,
dar treptat au coborât în domeniul public (monumente, grupuri statuare, parcuri, grădini,
clădiri publice etc.). În timp, aceste creaţii arhitecturale şi artistice au început să fie
integrate în potenţialul turistic al oricărei ţări. Astfel se explică apariţia şi dezvoltarea
turismului cultural. Iniţial, turismul cultural a făcut parte din alte forme majore de turism
(odihnă, recreere, balnear, litoral) şi treptat a căpătat alte dimensiuni, devenind de sine
stătător.
Societatea umană reduce anumite procese culturale şi artistice în funcţie de
nivelul socio-cultural, etapa istorică parcursă, care se materializează prin mijloacele de
expresie utilizate de creatori în bunuri culturale. Astfel se explică faptul că unele
procese sunt foarte valoroase, deoarece determină un specific naţional şi bunurile
culturale rezultate poate avea şi o funcţionalitate în domeniul turismului.

Procese artistice relevante pt Bunuri culturale cu valori de

o anume identitate culturală originalitate, unicitate, etc.
şi artistică

Produs cultural final cu valenţă turistică

Fig. 2.1. Formarea produsului cultural

(Sursa: adaptare după Munro Th., Artele şi relaţiile dintre ele, Ed. Meridian, Bucureşti, 1981, vol. II, pp.
224-229)

62
 Cu cât procesele şi mijloacele de expresie sunt mai elaborate cu atât gradul de
autenticitate şi tipicitate este mai mare. Prin aceste trăsături distincte produsele
culturale deţin o valenţă turistică mai mare. În momentul de faţă se constată o tendinţă
de industrializare, specializare şi complexitate a obiectivelor artistice şi culturale.
Evoluţia umanităţii arată că, de-a lungul timpului, grupurile umane din diferite
spaţii geografice au fost angajate în parcurgerea aceloraşi stadii de dezvoltare socio-
economică, dar care s-au diferenţiat prin atitudini, mentalităţi, credinţe, concretizându-
se în forme artistice diferite. Potrivit unui mare teoretician al culturii, Alfred Kroeber
(1876-1960), cultura constituie un nivel specific de organizare a existenţei. Fiecare nivel
de structurare a existenţei îl implică pe cel precedent, dar trecerea de la unul la altul
este marcată de discontinuitate evidentă. Toate tipurile de cultură prezintă anumite
proprietăţi comune: transmisibilitatea, variabilitatea, caracterul cumulativ, standardele
valorice, influenţa asupra indivizilor47.
Odată cu progresul tehnic şi ştiinţific al societăţii umane, cu dezvoltarea
civilizaţiei urbane îndeosebi, multe dintre valorile culturale păstrate au devenit locuri de
mare interes şi cunoaştere. Bunurile culturale nu sunt creaţii ale omului izolat, ci ale
oamenilor integraţi într-o societate care este tehnic concepută prin originalitatea
generaţiilor coexistente şi deopotrivă, în verticalitatea generaţiilor care s-au succedat
de-a lungul istoriei.
Toate aceste aspecte pot fi privite ca elemente, condiţii favorabile ce au condus
la apariţia turismului cultural. De-a lungul timpului fiecare ţară a încercat să-şi pună în
valoare patrimoniul său cultural, prin care sa-i ofere o funcţie economică, educativă,
turistică, care să sprijine prin procesul de feed-back acţiunile costisitoare de renovare,
consolidare, conservare, protecţie48.
În conformitate cu structura artei şi destinaţia ei socială, perceperea, înţelegerea
ei se face prin participarea la evenimente culturale, prin instruire şi prin turism. Acest
fenomen contribuie la educaţia gustului, formarea personalităţii umane. Astfel, turismul
cultural, în conţinut, reprezintă valorificarea prin multiple activităţi turistice a tuturor
formelor de expresie artistică. Industria turistică pune în evidenţă mijloacele de expresie
ale artelor şi anume pe cele mai reprezentative (arhitectura, sculptura, pictura,
coregrafia etc.). Delimitarea turismului cultural de alte forme de turism se face prin
prisma a trei elemente componente:

47
Kroeber, A., Antropology, Culture Patterns and Process Harsingea Book, New York, 1963.
48
Bodinier, J.L.; Buteanu, J., Fundamentele culturale ale lumii occidentale, Institutul European, Bucureşti, 2000,
p. 25

63
 Procesul artistic Mijloc de expresie Bun cultural
(construcţie, picturi, sculpturi, etc.) (materiale, stiluri (călători, sculpturi,
artistice folosite) picturi, ornamente, etc.)

Fig. 2.2. Componentele turismului cultural

(Sursa: adaptare după Munro Th., Artele şi relaţiile dintre ele, Ed. Meridian, Bucureşti, 1981, vol. I, pag.
305-307)

Turismul cultural exprimă cel mai sintetic una din motivaţiile fundamentale ale
majorităţii deplasărilor turistice care se traduce prin dorinţa de a intra în contact direct şi
nemijlocit cu valorile istorice, artistice, religioase care oferă imaginea a ceea ce
înseamnă identitatea culturală a unei naţiuni. Apariţia şi existenţa sa se sprijină pe
evoluţia istorică, socio-economică a unui teritoriu, prin transformarea mediului
înconjurător potrivit nevoilor umane.
La începutul anilor ‘80, Organizaţia Mondială a Turismului şi-a manifestat
preocuparea de a defini conceptul de turism cultural, recunoscând faptul că, spre
deosebire de turismul de recreere, turismul cultural este motivat de nevoia vizitatorilor
de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, de a trăi experienţe noi şi variate. În acest context, în anul
1982 a fost definit turismul cultural care: „cuprinde toate aspectele călătoriei prin care
oamenii învaţă despre mentalităţile şi stilurile de viaţă ale celor cu care vin în contact.”49
În anul 1991, Asociaţia Europeană pentru Educaţie în Turism (ATLAS) definea turismul
cultural prin50: “deplasarea persoanelor spre atracţii culturale îndepărtate de locul lor de
reşedinţă, cu intenţia de a acumula informaţii şi experienţe noi pentru a-şi satisface
nevoile culturale”.
De-a lungul anilor, literatura de specialitate s-a îmbogăţit cu numeroase alte
definiţii şi puncte de vedere care surprind conţinutul sau sfera de cuprindere a
conceptului; o astfel de opinie consideră turismul cultural „vizitele persoanelor din
exteriorul comunităţilor gazdă, motivate în întregime sau parţial de interesul pentru
oferta/patrimoniul istoric, artistic, ştiinţific sau stilul de viaţă al unei comunităţi, regiuni,
grup sau instituţii.”51

49
Lord B., Cultural Tourism in Ontario, http://www.international.icomos.org/publications/93sy_tou15.pdf
50
*** Innovations in cultural tourism, Asociaţia Europeană pentru Educaţie în Turism, 2001.
51
Silberberg,1995, citat de María Luisa González Ortega, Managing Heritage Tourism: challenges for the
management of urban heritage cities and attractions, Université de la Savoie, Chambéry, France, 2002.

64
 Alte definiţii, utilizate de diverse organizaţii naţionale sau internaţionale, pun
accentul pe caracteristicile cererii ; astfel, turismul cultural reprezintă52 :
 toate deplasările persoanelor în scop turistic – deoarece astfel este
satisfăcută nevoia umană pentru diversitate, creşte nivelul cultural al
individului, sunt dobândite noi cunoştinţe, experienţe (World Travel
Organization – definiţia în sens larg) ;
 deplasarea persoanelor în scopuri culturale, cum ar fi călătoriile de studii,
motivaţia artistică, participarea la evenimente culturale, festivaluri, vizitarea
siturilor istorice şi monumentelor ( World Travel Organization – definiţia în
sens restrâns) ;
 toate felurile de călătorii în care turiştii învaţă despre istorie şi patrimoniu
cultural sau despre stilurile de viaţă actuale (McIntosh and Goeldner) ;
 orice formă de turism care implică cunoaşterea aprofundată de către vizitatori
a aspectelor culturale ale destinaţiei, legate de stilurile de viaţă
contemporană, gastronomie, topografie, mediu, oraşe şi sate, precum şi de
siturile istorice şi valorile culturale (ICOMOS) ;
 vizitarea unor comunităţi gazdă din motive legate în întregime sau doar parţial
de cunoaşterea valorilor istorice, artistice, ştiinţifice sau legate de stilul de
viaţă al comunităţii, regiunii, grupului sau instituţiei (LORD Cultural Resources
Planning & Management Inc) ;
 participarea vizitatorilor la una sau mai multe din următoarele atracţii
culturale : festivaluri (muzică, dans, comedie, arte vizuale, tradiţii) sau târguri,
spectacole sau concerte (teatru, balet, operă, muzică contemporană sau
clasică), muzee şi galerii de artă, clădiri istorice sau de patrimoniu, situri,
monumente, studiouri de artă şi artizanat, expoziţii culturale sau etnografice
(Department of Culture and the Arts, Government of Western Australia) ;
 un mozaic de locuri, tradiţii, arte, evenimente şi experienţe proprii unei
naţiuni, reflectând caracterul şi diversitatea Statelor Unite ; turiştii culturali
vizitează situri istorice, galerii de artă, teatre şi muzee, evenimente culturale,
festivaluri şi târguri, grupuri şi comunităţi etnice, valori arhitecturale şi
arheologice, parcuri naţionale (National Assembly of State Art Agencies,
SUA) ;
 experimentarea artei, tradiţiilor şi specificului locurilor unice (White House
Conference on Travel and Tourism, SUA, 1995).

52
*** City Tourism & Culture. The European Experience, WTO, Madrid, 2005, Appendix 14.

65
 Tot mai mult, organismele internaţionale privesc turismul inclusiv cel cultural prin
prisma ideii de durabilitate şi de sistem integrat la nivelul economiilor naţionale,
accentul fiind pus pe rolul determinant al planificării acţiunilor turistice53. In acest sens,
turismul cultural este considerat o formă a turismului durabil, deoarece poate induce
efecte pozitive atât în plan economic şi social, cât şi în ceea ce priveşte protecţia
mediului (mai ales dacă se acceptă ideea menţionată mai sus, conform căreia şi
turismul în parcuri naţionale poate fi considerat turism cultural).
Cristalizarea conceptului de turism cultural este dată de evoluţia culturală şi
civilizaţia umană, de apariţia antropologiei culturale, de consolidarea diferitelor forme de
turism. La începuturile sale, patrimoniul cultural era o componentă obişnuită a unui mod
de viaţă care presupunea participarea la viaţa comunităţii, la păstrarea credinţei
religioase şi a unor tradiţii. Ulterior el s-a îmbogăţit cu noi elemente şi valori şi a generat
interes pentru cunoaştere.
În consecinţă, la baza afirmării şi dezvoltării turismului cultural, ca formă a
recreerii şi cunoaşterii, stau trei cerinţe primordiale:
 Protejarea şi conservarea întregului patrimoniu cultural-naţional şi
internaţional;
 Pregătirea şi asigurarea unor servicii turistice de calitate deosebită;
 Respectarea modului de viaţă al populaţiilor autohtone.
O altă abordare, axată pe organizarea produsului turistic cultural, menţionează
faptul că, pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului cultural, ea trebuie să
respecte anumite condiţii:
- să fie motivată de dorinţa de cunoaştere;
- să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificaţie culturală
(monument, operă de artă, spectacol etc.);
- să presupună intervenţia unui mediator – persoană, document, material
audio-vizual – care să pună în valoare produsul cultural54.
În acest context sunt explicabile interconexiunile turismului cultural cu celelalte
forme de turism, prezenţa unor motive culturale în desfăşurarea vacanţelor cu scop de
odihnă, recreativ, balnear etc.
În ceea ce priveşte Organizaţia Mondială a Turismului, aceasta consideră că
turismul cultural include:55

53
Stănciulescu, Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti,
pp. 106-112
54
Minciu, Rodica, op. cit., p. 87.

66
  turismul pentru tineret, în care predomină aspectul cultural – educativ,
inclusiv călătorii de studii, pentru învăţarea unei limbi străine, taberele
internaţionale pentru tineret;
 schimburi reciproce de artişti, scriitori etc. şi manifestările prilejuite de
acestea;
 turism rural, sejururi la familiile regiunii sau ţării vizitate;
 sejururi în sate de vacanţă integrate mediului cultural local;
 participarea la festivaluri regionale, naţionale, internaţionale;
 circuite cu temă culturală, care include vizitarea de muzee, locuri istorice
şi participarea la diferite manifestări culturale;
 pelerinaje la locuri şi monumente istorice, religioase.
Iată deci o accepţiune mai generoasă a turismului cultural, care include în
această sferă, spre deosebire de toate celelalte definiţii, călătoriile de studii şi turismul
rural. Considerăm că acesta este un punct de vedere care ar trebui însuşit de literatura
de specialitate dar şi de autorităţile naţionale de turism, în cadrul propriilor strategii de
dezvoltare, care ar trebui să ia în consideraţie toate aceste aspecte.
Ca o concluzie, sintetizând cele de mai sus, putem afirma că turismul cultural
include toate călătoriile turistice având la bază o motivaţie de cunoaştere, instruire sau
religioasă, care presupun vizitarea unor obiective culturale sau participarea la viaţa
comunităţii, cu respectarea valorilor locale şi a mediului înconjurător.

3.3. Particularităţile turismului cultural

Comparativ cu celelalte forme de turism cunoscute, turismul cultural are o serie

de particularităţi decurgând din conţinutul său specific, din modul de manifestare, din
evoluţiile şi involuţiile în acest domeniu. De asemenea, multe dintre trăsăturile sale
dinstinctive sunt rezultatul faptului că acesta se poziţionează la intersecţia dintre turism
şi cultură, împrumutând o parte dintre caracteristicile celor două fenomene.
Astfel, ca şi celelalte forme de turism, turismul cultural generează o viziune
pozitivă în dezvoltarea socio-economică a oricărei comunităţi umane ce deţine resurse
culturale valoroase. Este în acelaşi timp un fenomen dinamic, cu evoluţii superioare
altor forme de turism.

55
Istrate, I.; Glăvan, V., Turismul cultural în România – liant al spiritualităţii româneşti de pretutindeni, Tribuna
economică nr.5/1994.

67
 În turismul cultural accentul este pus pe experienţele educaţionale asimilate şi pe
completarea orizontului cultural. Fiecare cultură deţine un bagaj de informaţii care pot fi
cunoscute de un mare număr de persoane, care nu fac parte din sistemul cultural
respectiv. Prin orientarea potenţialilor clienţi către această formă de turism, aceştia pot
cunoaşte în mod direct, diferenţe existente la nivelul mediului natural, istoric, cultural-
artistic, prin care dobândesc o imagine clară şi o apreciere pozitivă faţă de elementele
de arhitectură şi civilizaţie create de alte naţiuni. Această abordare deschisă, le permite
turiştilor să-şi amplifice viziunea culturală, să capete abilitatea de a deveni
“individualităţi culturale” într-o lume supusă fenomenelor de standardizare globală a
vieţii economice şi sociale.
A. Turismul cultural are un conţinut complex
Această caracteristică se manifestă în privinţa produselor oferite şi formelor de
concretizare a călătoriilor, dar şi din perspectiva consumatorilor de vacanţe culturale.
Produsul turistic cultural include, pe lângă prestaţiile turistice “obişnuite” - servicii
de cazare, alimentaţie, transport -, servicii speciale oferite de instituţiile culturale
(muzee, biserici şi mănăstiri, organizatori de spectacole, festivaluri, diverse evenimente
culturale şi altele). Acestea din urmă au un caracter extrem de eterogen şi pot fi foarte
diferite de la un spaţiu cultural la altul (practic, niciodată nu vor exista produse turistice
culturale identice).
Turismul cultural se sprijină pe o mare varietate de resurse (artişti, artizani,
obiecte tangibile şi intangibile, acţiuni şi relaţii între arte care sunt practicate în folosul
consumatorilor de turism cultural56) care au conturat alte subforme de turism – cultural-
religios, pelerinaj, pentru arheologie, urban, rural, muzeal, etnografic etc.
Punctul sensibil al pieţei turistice din domeniul turismului cultural este dat de
faptul că aici se găsesc concentrate o multitudine de produse turistice singulare sau
combinate pentru care se cere atragerea unor segmente de turişti cu cerinţe şi motivaţii
foarte diverse. În plus, în turismul cultural, schimbările preferinţelor turiştilor sunt foarte
dinamice. Prin urmare piaţa turistică culturală se dovedeşte a fi foarte segmentată atât
în privinţa produselor aflate într-o puternică concurenţă, cât şi în privinţa
consumatorilor57.

56
Moldoveanu, M.; Franc, V.I., Marketing şi cultură, Editura Expert, Bucureşti, 1997, pp. 32-38, 40-45
57
Dumitru, I., Marketing strategic, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pp. 22-25

68
 Mediul urban Mediul rural
(mod de viaţă) (mod de viaţă)

TURISMUL
CULTURAL

Bunuri culturale Instituţii culturale

(mobile şi imobile) (artistice, sportive)

Fig. nr.2.3 Sistemul turismului cultural

st
(Sursa: Tower J., Tourism and Culture – towards the 21 Century, Business Education Publishes,
Sundereand – Newcastle, UK, 1996, pp. 62-65)
Complexitatea turismului cultural este dată de multitudinea şi varietatea
obiectivelor culturale, care sunt parte componentă a patrimoniului cultural naţional; în
acest sens conceptul de sistem, aplicat în multe ştiinţe economice şi umaniste se poate
utiliza şi pentru această formă de turism. Potrivit acestui concept, turismul cultural
cuprinde aspecte referitoare la modul de viaţă, bunurile culturale şi instituţiile specifice
(vezi fig. 2.3 ).
Abordarea sistemică în turismul cultural permite evidenţierea componentele sale,
dar şi interferenţa sa cu alte forme de turism. Existenţa şi dezvoltarea unor relaţii cu alte
forme de turism este dată şi de modul cum în teritoriu sunt concentrate sau dispersate
resursele turistice, nivelul amenajărilor şi dotărilor cu echipamente. În acest sens,
subiectul turismului cultural este categoria de turişti interesaţi în a cunoaşte noi
orizonturi artistice şi culturale, în timp ce obiectul turismului cultural este valorificarea
în plan economic a unor bunuri materiale şi spirituale ce nu au alte şanse de a fi incluse
într-un circuit economic de valori.
De altfel, turismul cultural se diferenţiază faţă de alte forme de turism printr-o
cerere specifică de bunuri şi servicii, determinate în principal de caracteristicile vieţii
culturale şi de particularităţile segmentului de turişti căruia i se adresează.
Determinarea relaţiilor dintre turismul cultural şi alte forme de turism porneşte de la
câteva aspecte esenţiale:
 categoria de resurse;
 tipurile de activităţi practicate;
 disponibilităţile financiare ale potenţialilor turişti;
 nivelul educaţional şi cultural al turiştilor;
 gradul de mobilitate al turiştilor şi sezonalitatea;

69
  nivelul de amenajare turistică a resurselor specifice;
 calitatea mediului înconjurător şi nivelul poluării.
Complexitatea turismului cultural este dată şi de diversitatea motivaţiilor
clientelei, generată în principal de creşterea nivelului de instruire, a experienţei turistice,
a calităţii vieţii şi nu în ultimul rând, de îmbunătăţirea facilităţilor turistice. Fenomenul
este foarte vizibil la nivelul continentului european, unde se regăsesc şi cele mai vechi
forme de practicare a turismului cultural58.
B. Turismul cultural se adresează unei clientele cu un anumit nivel de
cultură şi instruire sau care este în formare
În determinarea tipurilor de clienţi care aleg această formă de turism, un loc
aparte îl reprezintă modelul de cultură, sau subcultură căruia îi aparţin. În acest sens,
trebuie avute în vedere tipurile majore de modele culturale existente:
 modelul cultural obişnuit, în care sunt incluse toate persoanele care
formează clasa de mijloc, cea mai numeroasă de altfel şi care are
propriile preferinţe culturale, axate în general pe deschiderea orizontului
de cunoaştere ;
 modelul culturii elitiste în care sunt incluse persoane cu un nivel material
şi de cunoaştere mai ridicat, care preferă a cunoaşte şi vizita obiective
culturale deosebite ;
 modelul cultural populist, în care se integrează o treime din populaţie,
din localităţile urbane mici şi mijlocii, din mediul rural, care consideră
orientarea către cultură ca mijloc de divertisment şi distracţie simplă.

Aceste tipuri de culturi emitente, din care se mai pot subdivide şi altele, au rolul
de a ilustra ce categorii de clienţi pot genera în timp şi care sunt preferinţele lor în
domeniul turismului. În perspectivă, modelele menţionate pot oferi o imagine a
serviciilor culturale aşteptate şi care este gama de satisfacţii şi nevoi ce trebuie
împlinite.
La nivelul societăţii contemporane au început să se detaşeze şi tipuri
subculturale care există în areale geografice mai mici (subcultura hippy, rock-punk,
tehno-house etc.) şi care pot genera grupuri de turişti atraşi de latura modernă a
oricărei culturi (teatru, dans, balet, operă, muzică etc.)59.

58
Davidson, R., Tourism, Editura D. Longman, London, England, 1994, pp. 4-6
59
Dragicevic, M.; Stoikovic, B., Cultura - Management, mediere, marketing, Editura Fundaţiei Interart – Triade,
Timişoara, 2002, pp. 71-75

70
 Aceste interferenţe dintre cultură şi turism arată faptul că în turismul cultural
există oportunităţi şi constrângeri care iau naştere ca urmare a evoluţiei societăţii
umane, la nivel naţional şi global şi care determină o diversificare şi instabilitate a
potenţialilor clienţi. Ponderea consumatorilor ocazionali în turismul cultural este cu mult
mai mare decât a celor fideli şi cei mai mulţi preferă activităţi turistice bine organizate.
În general, în turismul cultural, agenţii economici trebuie să-şi cunoască bine
clienţii potenţiali, şi să facă toate demersurile pentru a-i păstra pe termen lung, pe cei
pe care a reuşit să îi aproprie de această formă de turism. În plus, în permanenţă
trebuie să facă o evaluare atentă a nonconsumatorilor, şi a identificării unor segmente
de viitori turişti.

C. Turismul cultural este în general un produs mai scump, dar nu de lux,

deoarece implică anumite costuri (taxe) generate de serviciile speciale incluse: vizitarea
unor obiective culturale, participarea la evenimente culturale, editarea respectiv
achiziţionarea unor produse specifice (cataloage, ghiduri) etc.
Cu toate că în cele mai multe cazuri sunt practicate tarife rezonabile pentru
accesul la obiectivele culturale, astfel încât să fie la îndemâna cât mai multor turişti, cele
mai renumite atracţii culturale nu sunt neapărat “ieftine”, în acest caz raportul
cerere/ofertă spunându-şi cuvântul.
Turiştii orientaţi către turismul cultural dispun de venituri mai mari, având
capacitatea de a călători la distanţe mai mari, pentru a vizita un obiectiv anume. Dincolo
de nevoia de a călători în afara mediului obişnuit, mai există cea legată de cunoaştere
culturală. Îndeplinirea acestor nevoi spirituale este dirijată şi de preţurile practicate.
În turismul cultural, comparativ cu alte forme de turism, există trei modalităţi
majore de a atrage segmente variate de potenţiali clienţi:
a. utilizarea unui nivel de preţuri minimale cu referire la un set de servicii turistice
obligatorii care să ofere strictul necesar oricărui turist; în plus accentul este pus pe
includerea în preţul integral a mai multor vizite la obiective culturale; în aceste condiţii
se asigură diversificarea posibilităţilor de cunoaştere a elementelor de cultură şi
civilizaţie care caracterizează orice comunitate umană;
b. utilizarea unui nivel de preţuri ridicate în condiţiile în care sunt oferte turistice
deosebite, adresate turiştilor cu venituri peste medie; aici se poate vorbi despre tarife de
monopol care pot caracteriza marile muzee; alături de cunoaşterea şi vizitarea unor
anumite obiective culturale sunt oferite condiţii de cazare, alimentaţie, agrement
deosebite.

71
 c. utilizarea sistemului city-card pentru segmentele de turişti alcătuite din tineri,
pensionari, artişti; prin acest sistem se asigură acces la mai multe unităţi muzeale la
preţuri mici ale biletelor; de asemenea serviciile turistice oferite sunt la nivel mediu, cele
mai scăzute fiind în extrasezon60.
Din această scurtă evaluare se constată că accentul este pus pe turism şi nu pe
cultură. Există şi multe situaţii unde participarea la o serie de festivaluri, spectacole cu
artişti renumiţi conduce la practicarea unor preţuri mai ridicate pentru aceste produse.
Pe ansamblu, turismul cultural este mai scump decât alte forme de turism, dar în
acelaşi timp poate oferi şanse reale ca tot mai mulţi potenţiali vizitatori să cunoască pe
viu multe dintre capodoperele culturale ale lumii.
D. Comparativ cu alte forme de turism, sezonalitatea turismului cultural este
mai puţin accentuată.
Turismul cultural nu depinde de factorii de climă şi deci de sezoane. Practic,
aproape toată durata unui an permite derularea activităţilor turistice, însă modul în care
sunt organizate şi alocate perioadele de concedii, vacanţe conduce la existenţa unei
anume sezonalităţi. Mai mult, atunci când este vorba despre anumite evenimente
culturale, ele pot fi legate de o anumită dată calendaristică, ceea ce poate determina o
concentrare a fluxurilor turistice.
În cele mai multe ţări cu experienţă în turismul cultural (Franţa, Spania, Italia,
Germania, Grecia, Turcia, Israel, etc.), există o sezonalitate specifică anotimpului
estival. Pe o durată de trei–patru luni se poate constata o concentrare – circa 2/3 din
fluxurile turistice înregistrate la nivelul unui an.
Fracţionarea concediilor, a vacanţelor în 2-3 etape pe an, conduce la derularea
activităţilor turistice culturale şi în extrasezon. În ultimul deceniu se constată chiar o
preferinţă pentru desfăşurarea circuitelor culturale în perioada de primăvară (aprilie-
mai) şi de toamnă (septembrie-octombrie). Această formulă de organizare a circuitelor
şi vacanţelor culturale este motivată şi de practicarea unor tarife mai accesibile, dar şi
pentru a evita zilele de vară toride, cu disconfort termic accentuat.
De altfel şi cei care gestionează monumentele şi instituţiile muzeale preferă o
repartiţie mai echilibrată a fluxurilor turistice tocmai pentru a diminua degradarea
obiectivelor culturale şi pentru perturba cât mai puţin viaţa cotidiană a populaţiei locale.

60
Moldoveanu, M., Economia culturii, partea a II-a, în Caiete Critice, Editura Expert, Bucureşti, 2004, pp. 36-52

72
 Pentru a realiza o dispunere echilibrată a fluxurilor turistice în turismul cultural
este necesar ca oferta turistică să fie mai bogată, să includă şi alte servicii turistice
(shoping, spa, agrement) şi să fie atractivă prin şanse multiple de petrecere a timpului
liber61.
Toate aceste particularităţi îşi pun amprenta asupra modului de organizare şi de
desfăşurare a activităţii; totodată, ele oferă informaţii cu privire la modul de concepere a
produselor, de proiectare a acţiunilor promoţionale etc. astfel încât evoluţia acestuia,
dar şi satisfacţiile turiştilor să înregistreze un trend pozitiv.

3.4. Formele turismului cultural

Una dintre trăsăturile fundamentale ale turismului cultural este, aşa cum s-a
arătat, complexitatea. Ea este determinată de diversitatea produselor culturale, a
motivaţiilor clientelei, a distribuţiei geografice, a modului de implicare a furnizorilor şi a
beneficiarilor în derularea vacanţelor. Ca atare, în practica turistică se regăseşte o
varietate de forme ale turismului cultural. Identificarea şi structurarea lor permite o mai
bună gestionare a eforturilor de organizare şi de dezvoltare în domeniu.
Astfel, o primă posibilitate de grupare a formelor turismului o reprezintă tipologia
produselor în sens larg; se poate vorbi în acest context, de trei forme majore62:
 turismul cultural axat pe toate tipurile de monumente istorice şi de
arhitectură, ceea ce îl defineşte ca un turism legat de tot ceea ce
înseamnă patrimoniu construit;
 turism cultural bazat pe o multitudine de produse culturale, obţinute prin
intermediul artelor (pornind de la pictură, sculptură, desen etc. şi
ajungând până la designul industrial);
 turismul cultural orientat către evenimente cultural-artistice, sportive,
ştiinţifice care porneşte de la festivaluri de teatru, muzică clasică, jazz,
modernă, până la târguri, expoziţii, campionate, olimpiade etc.
Această tipologie sugerează un profil al vizitatorului şi implicit orientarea
acţiunilor de punere în valoare a potenţialului cultural.
O altă modalitate de structurare a formelor turismului cultural este reprezentată
de specificitatea elementelor de patrimoniu. Din acest punct de vedere se poate vorbi
de:

61
Angelescu, C.; Jula D., Timpul liber, condiţionări şi implicaţii economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
pp. 18-36
62
Adaptare după Istrate, I.; Simon, Tamara, Dezvoltarea şi promovarea turismului cultural, INCDT, Bucureşti,
1995

73
 a) Turismul arheologic - focalizat pe vestigii ale lumii antice, prezente în
diferite ţări de pe glob. Acestea pot include vechi locuinţe, ferme, străzi, temple,
amfiteatre, depozite de produse alimentare, diguri şi cetăţi de apărare, valuri de pământ
etc. Astfel sunt cunoscute ţări precum Siria, Irak, Egipt, Grecia, Italia, Mexic, Peru, R.P.
Chineză, care au păstrat peste veacuri urme ale culturii şi civilizaţiei antice, pornind de
la lumea asiatică, europeană, nord africană şi ajungând la cea incaşă. În cele mai multe
cazuri sunt vizitate localităţi urbane, rurale, care deţin asemenea obiective culturale, în
asociere cu vizitarea unor muzee naţionale de arheologie şi istorie.
b) Turismul cultural şi de pelerinaj religios - se sprijină pe cunoaşterea,
vizitarea unor obiective culturale cu funcţii religioase. Acestea pot fi caracteristice
anumitor culte religioase: biserici ortodoxe de zid şi lemn, catedrale, capele catolice,
biserici protestante şi reformate, temple şi sinagogi evreieşti, moschei şi geamii
islamice, temple budiste etc.
Cele mai căutate sunt cele care deţin o anume notorietate arhitecturală şi
istorică, multe fiind incluse în patrimoniul mondial UNESCO (Catedrala Westminster din
Londra, Catedrala Notre Dame din Paris, bisericile cu frescă exterioară din România,
Templele de la Borobudur din Indonezia etc.). Turismul de pelerinaj este o componentă
a turismului cultural şi este legat de acele edificii religioase care sunt cunoscute pentru
înfăptuirea de minuni, vindecări miraculoase, moaştele unor martiri şi sfinţi, existenţa
unor preoţi cu carismă deosebită. Astfel sunt cunoscute: Templul evreiesc din Ierusalim
– Zidul Plângerii, Biserica catolică de la Fatima (Portugalia), Mănăstirea Sf. Iacob de
Compostela (Spania) etc.
c) Vizitarea centrelor istorice urbane - se axează pe vechile cartiere, pieţe,
ansambluri de locuinţe sau unităţi comerciale care s-au păstrat peste secole. În multe
cazuri aceste centre istorice păstrează vechi biserici, catedrale, ansambluri de artă
plastică şi decorativă, şcoli, hanuri, prăvălii, poduri, turnuri de apărare, ziduri de incintă
etc.
d) Circuite cu tematică culturală - au în vedere realizarea unor călătorii prin
mai multe ţări sau regiuni turistice care presupun şi vizitarea unor obiective culturale
importante. Multe dintre aceste circuite au căpătat diferite denumiri, fiind deja cunoscute
pe piaţa turistică europeană şi mondială. În acest sens pot fi menţionate: „Ţara
castelelor medievale” – Cehia, „Circuitul stilului baroc” – Austria, Ungaria, „Drumul
mătăsii” – din estul Asiei până în estul Europei, „Locuri de pelerinaj” în Franţa63.

63
Glăvan, V., Resurse turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti – zone turistice Europa, Asia, Australia şi
Oceania, 2000, pp. 31-43, 135-144, 188-189

74
 La nivel european a fost creat, din 1990, un centru de rute culturale ce
funcţionează pe lângă Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg (Franţa). Acest centru
îşi propune să sprijine cooperarea culturală mai strânsă dintre ţările europene şi
reprezintă o invitaţie la vizitarea unor obiective culturale mai puţin cunoscute şi
promovate.
e) Turismul etnografic - are în prim plan acele zone rurale unde tradiţiile,
obiceiurile s-au păstrat foarte bine de-a lungul timpului. Realitatea etnografică şi
folclorică se diferenţiază de la o ţară la alta, fiind un element valoros al identităţii
culturale naţionale.
Prin aceste forme de turism, vizitatorul poate cunoaşte în mod direct aspectele
de profundă originalitate şi autenticitate din orice cultură tradiţională. Unele ţări de pe
glob sunt renumite pentru bogăţia şi varietatea civilizaţiei şi culturii populare, datorită
faptului că mediul rural s-a păstrat mai bine şi nu a asimilat rapid influenţele
modernismului contemporan (Irlanda, Danemarca, Italia, România, Grecia, R.P.
Chineză, Mexic, Spania, India, Indonezia, Noua Zeelandă etc.)64 .
Valorificarea prin turism a bogăţiei valorilor de civilizaţie şi cultură etnografică
este benefică prin faptul că contribuie la păstrarea şi dezvoltarea meşteşugurilor
artizanale, a manifestărilor artistice originale.
f) Participarea la manifestări cultural-artistice - este legată în mod direct de
un calendar al vieţii culturale. Fiecare ţară se identifică printr-un număr de manifestări
artistice, sportive, ştiinţifice care pot fi de interes naţional sau internaţional.
Un loc aparte îl deţin festivalurile artistice internaţionale grupate pe o anumită
tematică (film, teatru, operă, balet, dans modern, muzică simfonică, muzică modernă,
creaţie literară etc.) Altele includ târguri comerciale, expoziţii de produse şi servicii
(informatică, auto, bunuri generale de consum, turism, telecomunicaţii, agricultură etc.).
Deşi considerate ca fiind costisitoare şi interesând segmente restrânse de turişti, aceste
manifestări exprimă valori culturale şi arată nivelul creativităţii materiale şi spirituale
atins de o ţară la un moment dat.
Faţă de cele menţionate mai pot fi identificate şi alte tipuri, unele dintre ele cu
apariţie mai recentă asociată transformărilor din viaţa culturală naţională sau
internaţională.

64
Ibidem.

75
 g) Tot în această categorie trebuie menţionat turismul industrial şi tehnic –
poziţionat, în opinia specialiştilor65, între cel cultural şi cel de afaceri – caracterizat prin
vizitarea unor obiective economice (industriale), construcţii specifice (baraje, viaducte,
poduri, tunele, canale, ecluze), ansambluri arhitectonice urbane – moderne sau
tradiţionale, cunoaşterea organizării vieţii sociale etc.
De asemenea, trebuie adăugat că deseori unele dintre aceste forme ale
turismului cultural se interferează fie datorită faptului că în unele zone, în special oraşe,
coexistă o varietate de atracţii, fie că turiştii doresc o diversitate a obiectivelor vizitate.
Un alt criteriu de clasificare îl poate constitui motivaţia călătoriei; dintr-o anume
perspectivă aceasta poate fi asociată specificităţii elementelor de patrimoniu. Dar se
poate vorbi şi de o altă abordare, între motive fiind cunoaşterea, participarea la viaţa
socială a unor comunităţi, participarea la anumite evenimente, studii, învăţarea unei
limbi străine etc.
De asemenea, turismul cultural poate viza consumarea unui produs cultural pur
(propriu-zis) sau se poate asocia cu alte produse cum ar fi croazierele, circuitele în sens
larg, curele, sporturile etc. În aceste condiţii este foarte dificilă delimitarea faţă de alte
forme de călătorie şi mai ales evaluarea cu rigurozitate a dimensiunilor şi a evoluţiei
turismului cultural.
Formele turismului cultural pot fi diferenţiate şi după modul de angajare a
prestaţiei; se poate vorbi despre turism organizat – şi majoritatea călătoriilor cu
motivaţie culturală se încadrează în această categorie -, despre turism pe cont propriu –
atunci când turiştii au deja o experienţă şi îşi pot organiza singuri vacanţele - şi despre
turism semiorganizat – care ar putea caracteriza, de exemplu, vizitele de studiu.
După gradul de mobilitate a turistului, turismul cultural se poate desfăşura sub
forma circuitelor culturale, în interiorul unei ţări, dar şi pe teritoriul mai multora, având un
caracter itinerant sau poate fi de sejur: scurt (caracteristic participării la evenimente
culturale, festivaluri, pelerinaje etc.), mediu sau lung (specific călătoriilor de studii), când
întregul program este organizat într-o locaţie.
Din punctul de vedere al frecvenţei de manifestare a cererii, turismul cultural este
în general, aşa cum s-a mai arătat, un turism continuu sau cu o slabă sezonalitate; se
poate întâlni totuşi şi turism cultural sezonier, ocazionat de anumite evenimente
culturale sau religioase cu calendar fix.

65
Minciu, Rodica, op. cit, p. 87

76
 Formele turismului cultural pot fi determinate şi de tipologia locurilor vizitate, de
bogăţia lor culturală şi de varietatea atracţiilor fiecărui sit. Astfel, în aşezările rurale sunt
dominante produsele bazate pe tradiţii şi arhitectură locală, iar odată cu creşterea
dimensiunilor aşezărilor sporeşte atât varietatea, cât şi complexitatea produselor oferite
(vezi fig. 3.4).

Categorie de Sat Oraş mic Oraş Metropolă

produs / Tip sit mare
Tradiţii X X
Tradiţii + Arte X X
Tradiţii + Arte + X X
Industrii creative
Notă:  Design, modă, arhitectură contemporană etc.
(Sursa: Adaptat după City Tourism & Culture. The European Experience, WTO, Bruxelles, 2005)

Fig. nr. 3.4. Relaţia între tipologia locurilor şi categoriile de produse

turistice culturale

Multiplele forme de manifestare a turismului cultural reflectă în primul rând

complexitatea acestuia, dinamismul său şi faptul că se adresează unei clientele foarte
variate. Acestea, alături de particularităţile lui, antrenează o serie de dificultăţi în
procesul de cunoaştere şi de evaluare, dar mai ales în elaborarea strategiilor de
dezvoltare.

3.5. Interconexiunea turismului cultural cu celelalte forme de

turism
În derularea activităţilor turistice se utilizează în mod curent combinaţiile dintre
diferitele forme de turism pentru a creşte atractivitatea şi pentru a pune în valoare
alături de obiective turistice renumite şi altele mai puţin cunoscute. Această tendinţă se
amplifică odată cu dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii turistice, dar mai ales ca
urmare a creşterii exigenţei turiştilor.
Cunoscând faptul că turismul a avut mereu un caracter activ şi de diversificare,
pe baza existenţei unui set de motivaţii şi cerinţe ale turiştilor mereu în mişcare se poate
aprecia că turismul cultural se intersectează frecvent cu alte forme de turism. La modul
general, ideea de cultural se poate aplica pentru orice formă de turism al cărui scop

77
este dincolo de simpla recreere şi odihnă şi are în vedere explorarea orizontului local şi
regional. De altfel, scopul oricărei călătorii turistice reprezintă alături de relaxarea fizică
şi psihică şi îmbogăţirea orizontului cultural, a personalităţii umane în plan spiritual.
Prin natura motivaţiilor, prin locul de desfăşurare şi modul de organizare, turismul
cultural se integrează şi se interferează cu turismul urban; potrivit opiniei unor
specialişti66, circa 40% din totalul vizitelor urbane revine turismului cultural şi
agrementului, urmat de întâlniri cu familia şi prietenii (30%), afaceri şi motive
profesionale (10-15%), la care se mai adaugă vizitele gastronomice, cumpărăturile,
participarea la evenimente cultural-artistice etc. Studiile care au vizat turismul urban67
au demonstrat că oraşele care deţin un patrimoniu cultural pot deveni atracţii turistice şi
pot răspunde nevoii tot mai mari de culturalizare a turiştilor. Este vorba de oraşele care
posedă centre vechi, monumente istorice şi muzee, cele care oferă spectacole şi
festivaluri de calitate, cele care organizează expoziţii, congrese sau mari reuniuni etc.
Turismul cultural se interferează de asemenea atât cu turismul de agrement sub
aspectul distractiv şi totodată educativ, cât şi cu cel de afaceri (turismul industrial), cu
turismul balnear, montan sau de litoral, dar şi cu formele noi de turism care implică
protejarea resurselor (cele culturale în cazul de faţă): ecoturism, agroturism. O mare
parte a patrimoniului cultural, mai ales cel combinat cu patrimoniul natural, este localizat
departe de marile oraşe, în mediul rural68.
În acest sens se pot prezenta câteva interferenţe dintre turismul cultural şi
celelalte forme de turism consacrate:
 Relaţia cu turismul urban are la bază fizionomia şi textura centrelor urbane
care le conferă individualitatea. În plus spaţiul urban este cel care concentrează cel mai
mare număr de obiective culturale şi instituţii muzeale, artistice, sportive, etc.
În general, edilii aşezărilor urbane sunt interesaţi să dezvolte modalităţi de
recreere şi odihnă şi să atragă un număr important de turişti. Multe oraşe îndeosebi cele
cu statut de capitală şi-au dezvoltat funcţia turistică, asigurând condiţii pentru
desfăşurarea mai multor forme de turism: afaceri, congrese şi reuniuni, odihnă şi
recreere, cultural şi uneori balnear (Budapesta, Bucureşti, Sofia, Roma etc.) .
Dezvoltarea turismului cultural este în concordanţă cu vechimea aşezării şi de
numărul şi valoarea obiectivelor culturale. În majoritatea marilor centre urbane de pe
glob, obiectivele culturale sunt grupate în centrul istoric al acestora (Londra, Paris,
Lisabona, Beijing, Tokyo, New York, etc). Deosebit de important este modul cum sunt

66
Cazes, G. ; Poitier, F., Le tourisme urbain, Que sais-je, Presses Universitaires de France, Paris, 1996, p. 38
67
* * * Le tourisme culturel en Europe, Commision des Communautes Europeenes, Luxemburg, 1993, p. 97.
68
Ţigu, Gabriela (coord.), op. cit., p. 141.

78
semnalizate şi promovate aceste obiective pentru ca turiştii aflaţi în sejur sau tranzit să
le cunoască şi să le aprecieze valorile păstrate de secole, fapt ce a determinat iniţiativa
capitalelor europene69- Berlin -1988, Lisabona -1994, Bruges - 2002, Lille – 2004,
Patras – 2006, Sibiu şi Luxemburg – 2007 etc.
 Relaţia cu turismul ecologic şi ştiinţific care se sprijină pe vizitarea în
principal a unor parcuri naţionale, naturale şi/sau rezervaţii naturale. În general, în zona
de periferie a acestor arii protejate se găsesc şi multe aşezări umane, în cea mai mare
parte rurale. Alături de cunoaşterea unor specii deosebite de floră şi faună, de vizitarea
unor locuri cu peisaje naturale deosebite, turiştii au posibilitatea să cunoască şi stiluri de
viaţă tradiţionale. Mulţi turişti sunt interesaţi să achiziţioneze cadouri, amintiri specifice
zonei vizitate, sau să participe la unele sărbători tradiţionale locale, să înveţe din tainele
unor meşteşuguri artizanale.
 Relaţia cu turismul de afaceri şi congrese are în prim plan posibilităţile de
petrecere a timpului liber în afara problemelor profesionale. În general segmentul de
turişti participanţi la acest gen de activităţi utilizează o gamă variată de resurse turistice,
în multe cazuri de o calitate deosebită. Aceştia sunt interesaţi să participe la călătorii cu
caracter documentar sau la manifestări cultural-artistice.
De asemenea, în condiţiile în care o serie de asemenea reuniuni de afaceri,
seminarii şi conferinţe ştiinţifice se desfăşoară în centre urbane mari, unele cu statut de
capitală, participanţii vizitează diverse obiective culturale (muzee, monumente, case
memoriale, instituţii artistice).
 Relaţia cu turismul rural şi agroturismul se sprijină în esenţă pe
caracteristicile aşezărilor din mediul rural. Pe lângă reîntoarcerea la natură, la
beneficiile unei alimentaţii sănătoase, turiştii sunt interesaţi şi de activităţi de agrement
şi relaxare activă. Un loc aparte îl are valoarea etnografică a zonei în care se integrează
satele, deoarece ocupaţiile tradiţionale, meşteşugurile artizanale, obiceiurile religioase,
agrare şi pastorale sunt componente de mare atracţie turistică şi în acelaşi timp valori
ale patrimoniului cultural.
 Relaţia cu turismul balnear medical cu factori naturali. În principal, turismul
de tratament se adresează turiştilor cu diferite afecţiuni care petrec un sejur mai lung
axat pe ameliorarea şi profilaxia acestora sau pentru reducerea stresului. Această
formă de turism se bazează, în general, pe o clientelă stabilă, dar înregistrează şi un
trend pozitiv ca rezultat al creşterii preocupărilor pentru îmbunătăţirea stării de sănătate.

69
*** Council d’Europe, Raport sur les Villes Culturelles et les Capitales Culturelles en Europe, Bruxelles, pp.
340-350

79
 Dincolo de parcurgerea unor proceduri terapeutice, turiştii în timpul liber sunt
interesaţi să cunoască mai bine staţiunea turistică ca aşezare umană, să efectueze
excursii în împrejurimi. Durata destinderii este mai scurtă, dar permite vizitarea şi
cunoaşterea unor obiective culturale importante (participare la spectacole în aer liber,
festivaluri şi concursuri, vizitarea unor muzee, case memoriale, ateliere meşteşugăreşti,
parcuri şi grădini, grădini botanice şi zoologice, arii protejate etc.).
De altfel, turiştii veniţi pentru tratament balnear sunt cei mai interesaţi de
dorinţele de schimbare a mediului de factură medicală cu unul recreativ, axact pe
cunoaşterea unor locuri noi, a unor obiective de interes turistic.
▪ Relaţia cu turismul montan este mai palidă, având în vedere poziţionarea
geografică distinctă a atracţiilor şi faptul că timpul turiştilor este destul de ocupat cu
drumeţia sau practicarea unor sporturi.
Cu toate acestea, şi în cazul vacanţelor montane poate fi remarcată vizitarea
unor obiective culturale (cetăţi, castele) sau participarea la evenimente sportive sau
culturale organizate în aceste areale.
▪ Relaţia cu turismul de litoral se manifestă mai pregnant în ultimii ani ca
urmare a recomandărilor privind reducerea timpului de expunere solară, dar motivaţia
principală rămâne numărul mare al atracţiilor culturale existente în aceste zone. Pe
lângă monumente de cultură şi artă, muzee, construcţii industriale, aşezări umane,
litoralul este şi o zonă propice pentru organizarea de evenimente, în special festivaluri
de muzică, dans, teatru, film etc.
Diversificarea activităţilor culturale în zonele de litoral este benefică deoarece are
rolul de a prelungi cu una-două săptămâni sezonul turistic, dar şi de a spori încasările
valutare, care în principal, în turismul de litoral, se axează pe serviciile de bază.
Aprecierea acestor relaţii dintre turismul cultural şi celelalte forme de turism are
la bază modul în care se păstrează şi se transmite peste generaţii patrimoniul cultural
istoric. În funcţie de forma de turism dominantă şi de aceste interferenţe care apar în
timp se pot stabili oportunităţile de dezvoltare, modernizare a serviciilor turistice şi
mijloacele de promovare cele mai adecvate. Sporirea atractivităţii formelor de turism
poate să pornească de la combinarea diferitelor atracţii între care cele culturale pot
deţine un loc important.

80
 Existenţa unei activităţi variate determină o reducere a sezonalităţii, orientarea,
volumul, intensitatea, durata fluxurilor turistice într-un spaţiu geografic dat. De
asemenea se produce şi fenomenul de susţinere a unui standard mai ridicat al
prestaţiilor turistice, a diversificării continue a ofertei şi a înnoirii produselor pe baza
componentelor de potenţial turistic.
*
* *
În ansamblul formelor circulaţiei turistice, turismul cultural se poate spune că
ocupă un loc aparte; conţinutul său extrem de complex şi totodată eterogen,
multitudinea de forme pe care o poate îmbrăca, precum şi alte caracteristici care îl
diferenţiază de alte forme de turism, demonstrează acest lucru.
Evoluţia sa este strâns legată de istoria omenirii, ale cărei acumulări tangibile
sau intangibile, în plan spiritual, reprezintă astăzi elemente ale bogatului său
patrimoniu. Cunoaşterea acestora este o importantă motivaţie pentru turiştii din întreaga
lume, uneori chiar unica motivaţie a călătoriei.
Deşi conceptul de turism cultural este cristalizat, el manifestă numeroase
interferenţe cu celelalte forme de turism, ceea ce face dificilă măsurarea lui şi
determinarea efectelor sale. Cu toate acestea, interesul ţărilor şi al agenţilor economici
pentru acest segment de piaţă este în continuă creştere.

81
 CAPITOLUL 4
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII
SERVICIILOR TURISTICE DE AGREMENT ÎN ROMÂNIA

Agrementul este considerat de către toţi ofertanţii un obiectiv strategic de prim

rang; el constituie latura cea mai dinamică a ofertei, favorizând apariţia a numeroase
forme derivate de turism şi contribuind la departajarea ofertelor sensibil egale sub
raportul serviciilor de bază.
Creşterea rolului turismului în realizarea unei noi calităţi a vieţii presupune,
prioritar, asigurarea unei odihne active a turiştilor. În acest sens, amplificarea
preocupărilor pentru realizarea dezideratului de odihnă activă - caracteristică
fundamentală a vacanţelor în epoca contemporană - stimulează eforturile de dezvoltare
a acelor prestaţii care să contribuie la satisfacerea nevoilor fizice şi psihice ale turistului,
conturând cadrul necesar petrecerii plăcute şi instructive a timpului liber.

4.1. Consideraţii generale privind tipologia şi modularea serviciilor de

agrement
Agrementul se defineşte prin ansamblul mijloacelor şi formelor de petrecere a
timpului liber, capabile să asigure individului sau grupului social o stare de bună
dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie
şi o amintire plăcute. Acest mod de abordare relevă, pe de o parte, varietatea
activităţilor de agrement şi multitudinea planurilor pe care acţionează, iar pe de altă
parte, faptul că agrementul se constituie ca un element fundamental pentru satisfacerea
nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de componentă de bază a serviciilor
turistice.

Conceput în calitate de componentă de bază a serviciului turistic, alături de

transport – cazare – alimentaţie, agrementul răspunde unor nevoi şi interese specifice
turiştilor şi organizatorilor din domeniu.

Astfel, agrementul îndeplineşte o serie de funcţii particularizate în raport cu nevoile

turistului sau ale organizatorilor, şi anume:

► în concordanţă cu motivaţia turistului, agrementul vizează destinderea şi

reconfortarea fizică a acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor sale. În
cazul interesului pentru acoperirea nevoilor fizice, activităţile sportive, cele care
solicită într-un mod plăcut organismul - de la simpla plimbare până la atingerea unor

82
 performanţe - ocupă un loc important. În ceea ce priveşte satisfacţia psihică,
activităţilor cultural - distractive şi celor instructiv - recreative le revine un rol
hotărâtor. Prin atmosfera de destindere, amuzament şi comunicare, acestea
amplifică, atât cantitativ, dar şi calitativ volumul de cunoştinţe ale turistului;
► din perspectiva economico - socială, dezvoltarea agrementului vine în
întâmpinarea exigenţelor de creştere a atractivităţii staţiunilor turistice;
► agrementul reprezintă mijlocul principal de individualizare a ofertei turistice, de
diversificare a produselor şi destinaţiilor turistice aflate într-o permanentă competiţie.
Creşterea rolului agrementului în individualizarea şi în asigurarea competitivităţii
staţiunilor turistice, precum şi în satisfacerea nevoilor turiştilor, a determinat
transformarea sa în motivaţie turistică propriu-zisă, conducând la apariţia unor noi
tipuri de vacanţe: de schi, alpinism, yachting, hipism, vânătoare, sporturi extreme,
turism cultural etc.;
► reprezintă un element important de care trebuie să se ţină seama în amenajarea
zonelor turistice. În acest context, strategia de dezvoltare a agrementului
urmăreşte: valorificarea componentei economice a fiecărei zone; realizarea unei
planificări de ansamblu şi pe termen lung a raporturilor om-natură, asigurarea unei
dimensionări ponderat – raţionale a dotărilor, o adaptare a acestora la configuraţia
spaţiilor şi peisajelor.
► componentă de bază a serviciilor turistice, activităţile de agrement se grupează
şi se regrupează, în timp, în funcţie de locul unde se desfăşoară, de nivelul de
organizare (staţiune, unitate de cazare şi alimentaţie publică sau de către terţi pentru
întreaga activitate turistică), de forma de participare a turiştilor etc. Cel mai frecvent,
organizarea agrementului se particularizează pe forme de turism: montan de vară
şi/sau de iarnă, balnear, de litoral etc.

Organizarea agrementului se particularizează pe forme de turism, iar mijloacele

şi formele de agrementare se diferenţiază în cadrul acestora după numeroase
caracteristici dependente de specificul zonei sau grupurile de turişti.
De exemplu, în cazul turismului de litoral – a cărui motivaţie o reprezintă cura
heliomarină şi/sau practicarea sporturilor nautice – organizarea agrementului înseamnă:

- amenajarea plajelor pentru o cură activă (tobogane, jocuri, concursuri);

- existenţa unor centre de iniţiere în practicarea sporturilor nautice şi puncte de

închiriere a materialului sportiv (bărci, hidrobiciclete, schiuri, iole, surfing-uri etc.);

83
 - realizarea unor porturi de agrement, cluburi de vacanţă, parcuri de distracţii, săli
de spectacol, terenuri de sport etc.

Concluzionând, se poate aprecia că strategia de dezvoltare şi organizare a

agrementului trebuie să urmărească, pe de o parte tipologia agrementului în funcţie de
forma de turism (montan, balnear, de litoral etc.), iar pe de altă parte modularea
acestuia în cadrul fiecărei forme de turism şi staţiuni în parte.

Pornind de la caracterul său eterogen şi dinamic, de la formele sale particulare de

manifestare, agrementul a fost supus, în timp, unei multitudini de criterii de clasificare
precum: conţinutul prestaţiei turistice, zona geografică, spaţiul de desfăşurare, sezonul
turistic, frecvenţa cererii, numărul de participanţi, scopul călătoriei, vârsta turiştilor,
preţul serviciilor, modalitatea de realizare, nivelul de organizare. Clasificarea detaliată a
tipurilor de agrement în funcţie de aceste criterii, este redată în continuare:

 conţinutul prestaţiei turistice - cea mai expresivă şi completă modalitate de

clasificare:

- animaţia de pură deconectare, cuprinde activităţi precum băile de soare şi

mare, plimbările, drumeţia, vizitarea obiective turiştilor, întâlnirile cu rudele şi
prietenii;
- animaţia recreativă, constituită din parcurile de distracţii (generale sau
tematice), rezervaţiile naturale şi cazinourile;
- animaţia comercială, generată de faptul că efectuarea unor cumpărături
uzuale sau specifice (cadouri, amintiri, articole de artizanat) deţine o pondere
importantă (circa 6 %) în structura motivelor de călătorie şi reprezintă un mod
agreabil de ocupare a timpului liber;
- animaţia orientată pe realizarea unei depline forme fizice se referă la tipologia
largă a curelor - de la cea balneară, la cele de slăbire, înfrumuseţare, fitness -
şi practicarea diferitelor sporturi, ca modalitate de întreţinere a sănătăţii;
- animaţia culturală se realizează printr-o gamă largă de activităţi, printre care:
vizite la muzee şi case memoriale, participarea la diverse evenimente
culturale, sejururi de învăţare a unor limbi străine. Dintre formele pe care le
cunoaşte animaţia culturală se remarcă cea religioasă şi cea istorică care se
constituie, practic, într-o formă de turism aparte;
- animaţia spectacol are o mare adresabilitate şi cunoaşte o mare varietate de
forme: evenimentele / festivalurile teatrale, cinematografice, muzicale, de artă,

84
 folclorice şi competiţiile sportive – campionate naţionale şi internaţionale,
olimpiade, raliuri, concursuri etc.;
- animaţia gastronomică, exprimată prin prezenţa la expoziţii sau concursuri de
artă culinară precum şi circuite cu tematică specifică (cunoaşterea bucătăriei
tradiţionale a unor zone, degustări de vinuri);
- animaţia profesională, se adresează de regulă unui public avizat, între formele
sale cele mai cunoscute sunt târgurile şi expoziţiile, congresele, circuitele cu
conţinut religios, precum şi cele orientate spre activităţi specifice (agricol,
silvic, industrial, transporturi, construcţii etc.).
 tipul zonei geografice: montan, balnear, de litoral, în zonele periurbane şi rurale.
 spaţiul de desfăşurare: pavilioane (club, hotel, teatru, cinema, disco etc.); în aer
liber (grădini publice, parcuri de distracţii, spaţii periurbane amenajate, stadioane etc.).
 sezonul turistic: de iarna, de vară.
 frecvenţa cererii: sezonier, permanent, ocazional.
 numărul de participanţi: individual, de grup.
 scopul călătoriei: odihnă şi relaxare, competiţie sportivă, formarea personalităţii.
 vârsta turiştilor: pentru copii, tineret, adulţi, vârsta a treia.
 preţul serviciilor: gratuit, preţ redus, mediu, de lux.
 modalitatea de realizare: organizat (cu animatori), neorganizat (în funcţie de opţiunile
turiştilor).
 nivelul de organizare: servicii organizate de către unităţile de cazare şi/sau
alimentaţie; servicii organizate la nivelul staţiunilor de către administraţiile publice
locale; servicii organizate de terţi, implicarea unor organisme specializate, altele
decât cele turistice.

Corelând aspectele menţionate anterior, modularea serviciilor de agrement va avea în

vedere o serie de premise de bază, dintre care menţionăm:

- particularităţile cererii turistice interne şi internaţionale;

- motivaţiile turiştilor;

- profilul, structura şi specificul staţiunilor;

- dotările şi echipamentele cele mai adecvate: porturi de agrement, puncte de

închiriere, mijloace de transport pe cablu, piscine, centre de echitaţie, terenuri şi
săli de sport etc.;

- pregătirea personalului de specialitate: animatori, ghizi, profesori;

85
 - organizarea programelor de agrement: excursii, concursuri, expoziţii, festivaluri,
activitate artizanală;

- interactivitatea formelor agrement, prin implicarea efectivă a turistului în

desfăşurarea programelor de divertisment.

Aceste premise vor face obiectul unei analize detaliate pe parcursul întregii lucrări, cu
luarea în considerare atât particularităţilor şi tendinţelor manifestate pe piaţa turistică
europeană, cât şi pe cea internă, în ceea ce priveşte tipologia şi modularea serviciilor
de agrement.

4.2. Turismul montan - particularităţi şi tendinţe în Europa şi în România

Modularea serviciilor de agrement pentru turismul montan reprezintă o activitate

complexă, de dezvoltare, diversificare şi organizare a dotărilor şi amenajărilor specifice
de agrement, pornind de la premisele de bază enunţate anterior şi de la particularităţile
şi tendinţele fiecăreia manifestate pe plan european şi naţional.

4.2.1. Cererea turistică

Cunoaşterea cât mai aprofundată a opţiunilor turiştilor pentru diferite categorii de

servicii turistice de agrement şi adaptarea ofertei la aceste cerinţe, constituie un
element esenţial pentru dezvoltarea, organizarea şi modularea acestora.

Evidenţiem următoarele particularităţi şi tendinţe ale cererii turistice europene,

valabile în egală măsură şi pentru cererea turistică internă:

► Turismul de munte şi clientela - după vârstă. Turismul de munte este practicat de

toate categoriile de vârstă. Adulţii şi vârstnicii sunt mai numeroşi în sezonul cald.
Aceştia preferă activităţi recreative care nu angajează un efort fizic ridicat, dar în
schimb reclamă servicii complexe şi de calitate. În sezonul rece, sporturile de iarnă
sunt practicate îndeosebi de populaţia tânără şi adultă: pe piaţa europeană (alpină),
circa 60% din clienţi au sub 35 de ani, acest lucru impunând proiectarea şi
realizarea de produse, dotări şi servicii adecvate preferinţelor acestora.

► Turismul de munte şi clientela – după venituri. De peste două decenii, clientela

majoritară a staţiunilor montane provine din rândul păturilor cu venituri medii şi sub-
medii, Indiferent de sezon, adulţii şi vârstnicii optează pentru oferte şi produse
superioare, de 3-5 stele şi/sau de LUX, agrement divers şi rafinat şi, în două cazuri
din trei, pentru servicii de (re)punere în formă. În Europa s-a constatat că bugetul

86
 turistului de iarnă este, de regulă, de două ori mai mare decât al turistului de vară,
dar turismul de iarnă s-a „democratizat” intens, astfel că, în mod sigur, în deceniul
următor, preponderenţa va aparţine turiştilor cu venituri medii şi submedii.

► Turismul de munte şi mediul de rezidenţă al clientelei. Covârşitor, turiştii

amatori de sporturi de iarnă provin din oraşe şi aglomerări urbane mari. Obişnuinţa
şi chiar dependenţa faţă de utilităţile şi facilităţile cotidiene explică exigenţa clientului
faţă de structurile care asigură serviciile de bază şi supralicitarea agrementului. Pe
piaţa turismului de munte se apreciază că agrementul şi calitatea ambientului
fac „diferenţa între oferte/staţiuni”, fiind tot mai des considerate criterii selective
de bază; mai mult în sezonul hibernal, activităţile de agrement (après-schi) sunt
considerate, în două cazuri din trei, hotărâtoare pentru alegerea ofertei/staţiunii.
Astfel, ofertanţii trebuie să aibă în vedere exigenţele şi pretenţiile acestora pentru
diversitatea şi calitatea serviciilor, îndeosebi de agrement.

► Turismul de munte şi structura clientelei în sezoanele de bază. Între cele două

sezoane de bază - vară şi iarnă – există, în prezent, un paralelism aproape perfect
în ceea ce priveşte structura şi opţiunile turiştilor; atât în sezonul cald cât şi în cel
rece, circa 70% clienţii staţiunilor montane sunt solicitanţi şi practicanţi ai activităţilor
recreativ – sportive în aer liber – restul de 30% fiind adepţii odihnei totale şi a
activităţilor necoparticipative (contemplativi şi / sau însoţitori). Se apreciază că în
următoarele două decenii, cererea pentru munte, va evolua, lent dar sigur, spre
proporţii absolut egale (50% - 50%) între turiştii activi şi cei contemplativi.

► Turismul de munte şi provenienţa cererii. Germanii, când aleg o staţiune acordă

iarna, prioritate sporturilor de iarnă şi în special condiţiilor de practicare a schiului, iar
vara calităţii şi diversităţii ambientului şi agrementului; englezii, olandezii, belgienii,
scandinavii şi canadienii solicită fără echivoc, atât vara cât şi iarna, staţiunile care
oferă un agrement divers şi de bună calitate, punând mare preţ pe latura distractivă.

4.2.2. Oferta turistică

Analiza ofertei turistice de agrement montan s-a efectuat distinct pentru dotările
şi echipamentele necesare practicării sporturilor de iarnă (schi), precum şi pentru cele
aferente agrementul après-schi.

87
 4.2.2.1. Structurile turistice pentru practicarea schiului

► Domeniul schiabil este esenţial pentru practicarea schiului şi a celorlalte sporturi

legate de zăpadă; are rol hotărâtor în aprecierea calităţii şi „mărcii” produselor
turistice de iarnă şi, prin extensie, a valorii de piaţă a staţiunilor montane bivalente.
Amenajarea şi structurarea domeniului schiabil are valoare de principiu, întrucât
ordonează parametrii tehnico – funcţionali ai mijloacelor de transport pe cablu şi
determină dimensiunile şi amplasamentul structurilor turistice pentru serviciile de
bază. În acest sens, eforturile şi acţiunile ofertanţilor vizează trei direcţii de bază:

- încadrarea tuturor pârtiilor de schi-alpin/coborâre, în normele tehnice şi

funcţionale adoptate de Federaţia Internaţională de Schi şi organismele
interne de resort şi verificarea periodică a respectării acestora;

- asigurarea unui raport corect între cerere şi ofertă, în sensul că

precumpănitoare trebuie să fie pârtiile pentru schiul de agrement (medii,
uşoare, foarte uşoare) care se adresează schiorilor – turişti şi nu în primul
rând schiorilor – profesionişti;

- grija pentru extinderea şi amenajarea ariilor schiabile pentru schiul nordic

(schi – fond) şi schiul de plimbare, acestea fiind tot mai solicitate şi
considerate „ultimul loisir descoperit, la sfârşitul secolului XX, după jogging”.
Succesul acestora se explică prin marea lor accesibilitate şi prin aceea că
asociază efortul fizic moderat cu apropierea de natură.

► Mijloacele de transport pe cablu au un rol multiplu în definirea, organizarea şi

funcţionarea staţiunilor montane moderne, bivalente. Telefericele au o triplă funcţie:
de acces, de agrement şi de serviciu pentru domeniul schiabil. Telefericele „grele”
de mare capacitate (telecabine, telegondole, telescaune) asigură accesul şi
agrementul, iar cele „uşoare” (teleschiuri, baby-schiuri) sunt aproape în exclusivitate
în serviciul domeniului schiabil. Preocupările ofertanţilor şi tehnicienilor vizează
următoarele aspecte:

- corelarea capacităţilor de transport ale telefericelor cu debitul optim al pârtiilor de

schi, cu cererea în vârfurile de sezon (inclusiv în week-end, după caz) şi cu
capacitatea structurilor de primire;

- staţiile de plecare/sosire ale telefericelor trebuie amplasate, dacă nu în

proximitatea principalelor grupări hoteliere, măcar în zona centrală a staţiunii;

88
 - crearea de lanţuri de teleferice între două sau mai multe staţiuni turistice; pe
această cale se asigură valorificarea unor zone schiabile comune, diversificarea
ofertei de schi, evitarea aglomeraţiei pe unele căi de acces rutier etc.;

- modernizarea permanentă a telefericelor şi introducerea în exploatarea a unor

unităţi noi, cu indici superiori de exploatare (capacitate, viteză) şi siguranţă. În
prezent, accentul se pune pe telescaunele cu 4 locuri cu copertină, pe
telegondole cu cabine de 6 – 8 locuri şi pe telecabine (rotair, funitel şi funifor).

► Şcolile de schi sunt elemente indispensabile pentru oferta de iarnă a oricărei

staţiuni bivalente. Ele au o mare valoare comercială şi mai ales promoţională care
influenţează gradul de atractivitate al oricărei oferte de gen. În fiecare staţiune
specializată în sporturi de iarnă funcţionează minimum 2 - 3 şcoli de schi, cu
programe pentru adulţi (avansaţi şi începători), pentru copii (preşcolari şi şcolari),
pentru schi alpin, nordic şi acrobatic. Zonele şi pârtiile aferente sunt special
amenajate, marcate şi semnalizate, dotate cu echipamente audio – video adecvate
şi dispun de săli pentru proiecţie şi dezbatere a rezultatelor fiecărei şedinţe şi a
fiecărui ciclu. Fiecare curs/ciclu se încheie cu un test de evaluare, urmat de
acordarea unei diplome şi a unei insigne cu emblema staţiunii, plus un carnet ce
conţine, pe lângă calificativul obţinut şi o serie de recomandări.

4.2.2.2.Structurile turistice pentru agrement après-ski

În prezent, dar şi în următoarele decenii, experţii apreciază că agrementul va

face diferenţa între staţiuni. În staţiunile cu o puternică ofertă de iarnă se acordă o
atenţie pe măsură, agrementului de sezon cunoscut, îndeobşte sub numele de „aprés-
schi”.

Registrul de agrement aprés-schi al ofertelor montane – standard, cuprinde, în toate

ţările alpine, trei categorii de dotări pentru:

► activităţi recreative în aer liber şi/sau în spaţii închise, utilizabile – cu unele

excepţii – tot anul şi considerate în general, nespecifice iernii; cele mai
răspândite amenajări sunt cele pentru înot, tenis şi echitaţie. Se remarcă printre
altele: piscine descoperite şi acoperite (independente sau în cadrul unor hoteluri şi
complexe de agrement), saune, săli speciale pentru gimnastică clasică şi aerobică,
săli de forţă, săli speciale pentru întreţinere şi (re)punere în formă (fitness), unităţi
de cosmetică, etc., complexe sportive în aer liber care cuprind piste de atletism şi

89
 terenuri de tenis, handbal, volei, baschet, săli de squash, dar şi manejuri şi şcoli de
călărie care asigură şi plimbări atât vara cât şi iarna.

► practicarea unor sporturi de iarnă, pe zăpadă şi gheaţă – altele decât schiul

(pârtii şi piste speciale pentru săniuş, schi-bob, sărituri de la trambulină, schi
acrobatic, snowboard, patinoare naturale şi artificiale, curling, etc.). Necesitatea
acestora este indiscutabilă, prin faptul că există şi turişti care sunt interesaţi de
celelalte sporturi de iarnă, nu doar de schi.

► divertisment şi cunoaştere – instruire. Acestea funcţionează permanent, dar cea

mai intensă solicitare se înregistrează în sezonul rece. Unele dotări sunt integrate
complexelor hoteliere, pe principiul „centrelor autonome de agrement”, altele – cele
mai numeroase – sunt unităţile independente între care: cluburile, barurile de
noapte, cazinourile, sălile pentru spectacole, concursuri şi carnavaluri, discotecile,
complexele multifuncţionale de agrement, etc.

4.2.2.3. Tipologia formelor de agrement pentru turismul montan

Răspunzând unei game variate de motivaţii turistice, oferta de agrement a

staţiunilor montane europene se diferenţiază pe cele două sezoane – cald şi rece,
astfel:

► vara sunt create condiţii pentru drumeţie, alpinism, speologie, deltaplanism, patinaj
pe role, schi (pe iarbă sau pe pârtii din material plastic), mountain-bike, etc.

► iarna sunt dezvoltate sporturile de zăpadă: schi, bob, săniuţe, patinaj, precum şi
instalaţiile aferente acestora (în mod deosebit cele de transport pe cablu).

Sporturile de iarnă s-au dezvoltat cu precădere în acele regiuni, zone şi ţări care dispun
de condiţii naturale propice practicării lor. Răspunzând iniţial cererii formulate de
păturile privilegiate, cu venituri mari – oferta de sporturi de iarnă, cunoscută mai mult
sub termenul generic de „turism de iarnă”, a înregistrat, începând cu deceniul al şaselea
al secolului XX o dinamică alertă. Între sporturile de iarnă, schiul este de departe cel
mai solicitat: astăzi se poate vorbi chiar de o „civilizaţie a schiului”.

O grijă deosebită se acordă în staţiunile montane, secvenţei de agrement aferent

sezonului rece şi cunoscut sub numele generic de „après-ski”.

Admiţând că sporturile de iarnă reprezintă motivaţia de bază - activităţile aprés-ski

sunt, în două cazuri din trei, hotărâtoare în ceea ce priveşte alegerea unei

90
staţiuni. Acest aspect explică faptul că între staţiunile consacrate diferenţele nu vin atât
din sectorul „sporturi de iarnă”, cât mai ales din cel al agrementului, unde registrul şi
imaginaţia cunosc cea mai ridicată dinamică.

Posibilităţile de agrement în staţiunile de iarnă sunt extrem de variate, fiecare ofertă –

staţiune căutând să se impună prin ceva, printr-un element cu statut de „marcă”.

Practic, fiecare staţiune cu ofertă pentru sezonul hibernal, în afara amenajărilor

aferente schiului, posedă o multitudine de dotări ce asigură şi practicarea celorlalte
sporturi de iarnă. Acestea au fost realizate pornindu-se de la constatarea că, de regulă,
majoritatea turiştilor sunt tineri, 25-30% din clientelă nu schiază (în unele staţiuni
ponderea acesteia ajunge şi la 40-50%), iar unii turişti solicită staţiunile de iarnă pentru
alte sporturi şi nu pentru schi.

În principal, dotările pentru agrement aprés-schi se concretizează în:

► Patinoare naturale sau artificiale. Fiecare staţiune posedă cel puţin un patinoar
(natural sau artificial - de regulă acoperit) care oferă posibilitatea de a practica
patinajul, hocheiul sau curling-ul, organizarea unor spectacole de revistă, susţinute
de trupe renumite.

► Pârtii diverse. Toate staţiunile posedă pârtii pentru schi-bob şi săniuţe (numai în
Austria există peste 300 astfel de pârtii, din care 10 sunt artificiale), iar mai nou se
înmulţesc pistele de snow-board.

► Practicarea sporturilor nespecifice iernii (înot, tenis şi echitaţie) pentru care sunt
asigurate de altfel, cele mai bune condiţii.

Majoritatea staţiunilor dispun de piscine acoperite sau amenajate în cadrul

complexelor hoteliere, majoritatea având saune; mai nou, piscinele sunt cuplate cu săli
pentru gimnastică sau pentru fitness (în Austria, în cele 278 staţiuni şi centre
funcţionează peste 750 piscine).

Tenisul beneficiază de săli special amenajate în toate staţiunile importante –

mulţi ofertanţi incluzând în „pachet”, fie şedinţe de iniţiere în tenis, fie aranjamente
combinate „schi – tenis”.

O activitate mult solicitată este echitaţia, pentru care, în unele staţiuni funcţionează şcoli
de călărie; manejurile pun totodată la dispoziţie cai pentru plimbări în împrejurimi sau
organizează plimbări cu sănii trase de cai.

91
► Agrement de incintă. Având în vedere că în sezonul de iarnă, turiştii petrec mai
mult timp în interior – comparativ cu vara – majoritatea hotelurilor au fost concepute
şi ca „centre autonome” de agrement, cu spaţii de folosinţă comună pentru lectură şi
audiţii muzicale, jocuri de societate, discoteci, baruri etc.

► Agrement – divertisment. Unele staţiuni îşi datorează celebritatea renumitelor

baruri de noapte, cluburi şi cazinouri, în vreme ce altele şi-au îmbogăţit activitatea
de animaţie printr-o serie de evenimente inedite şi vom ilustra acest aspect, în
continuare, prin câteva exemple.

În Franţa, la Chambrousse se organizează anual „Festivalul Internaţional al Filmului

Umoristic”; la Avoriaz se organizează periodic „Festivalul Filmului Fantastic” şi
permanent „plimbări pe schiuri, cu torţe, la lumina lunii”; la Les Arcs are loc, în fiecare
an, în februarie, timp de o săptămână „Carnavalul Internaţional al Zăpezii” la care
participă delegaţii din ţările vecine; la Flaine funcţionează permanent un centru de artă
contemporană, precum şi o sală de concerte cu o acustică deosebită; la Val Cenis se
oferă ca aranjament inedit „zăpadă şi mediul înconjurător” ce include plimbări pe schiuri
în satele limitrofe unde turiştii se pot iniţia în sculptură în lemn şi ţesătorie.

În Austria, la Bludenz se organizează cursuri de iniţiere în pictura pe sticlă; la

Zürs se serveşte gratuit „ceaiul de la ora 4” şi se organizează periodic seri de dans, seri
folclorice – intercalate cu concursuri de dans, de frumuseţe, precum şi cu mici gale de
„parada modei”; la Zell am See se organizează, săptămânal, concursuri de sănii trase
de cai.

În Elveţia, la Zermatt funcţionează o şcoală de dans şi se oferă posibilitatea

degustării vinurilor franţuzeşti şi elveţiene de primă calitate; la Hoch Ybrig, în luna
februarie, se organizează un concurs – expoziţie de sculptură în zăpadă.

Dotările pentru agrementul montan în principalele ţări europene, cu ofertă

consacrată pe piaţa turismului montan, este prezentată în tabelul următor:

92
Dotări pentru agrement Austria Franţa Germania Italia Elveţia
- pârtii schi alpin, schi-fond x x x x x
- pârtii schi – nocturn x x x x x
- piste plimbare nocturnă x
- piste snowboard x x x x x
- piste curling x x x x x
- piste patinaj - viteză x x x x x
- pârtii săniuţe, schi-bob, monoschi x x x x x
- telecabine, telegondole, telescaune, x x x x x
teleskiuri
- amenajări schi acrobatic x x x x
- patinoare (naturale şi artificiale) x x x x x
- piste schi pe iarbă x x x x x
- trambuline pt. sărituri cu schiurile x x x x
- piscine şi saune x x x x x
- centru de fitness x x x x x
- piscină solară (acoperită) x x x
- săli de tenis, squash, tir x x x x x
- cluburi incintă (în hotel) x x x x x
- club şi casino x x x x
- bowling x x x x x
- deltaplan şi parapantă x x x x x
- săli concerte şi spectacole diverse x x x
- sală sportivă polivalentă x x x x x
- săli de dans x x x
- discoteci şi baruri de noapte x x x x x
- grădiniţe pentru schi x x x x
- grădiniţe copii x x x x x
- cinematografe x x x x x
- muzee x x x x
- manej x x x x x
- trenuleţ pe cale ferată, cu x x x
cremalieră
- piste pentru sănii trasee de câini x x
- şcoli schi pentru copii x x x x x
- şcoală de tenis x
- şcoală schi-bob x
- pârtii sănii trase de cai x x x
- minicluburi pentru copii x
- complex sportiv în aer liber pentru
copii x x x x x

93
 4.3. Turismul balnear – particularităţi şi tendinţe în Europa şi în România

Turismul balnear reprezintă un sector esenţial al industriei turistice, datorită

particularităţilor sale specifice. Diversificarea serviciilor de agrement reprezintă o parte
definitorie a ofertei „turismului de sănătate”.

Şi în cazul activităţii de modulare a serviciilor de agrement balnear s-a pornit de la

particularităţile şi tendinţele manifestate pe piaţa turistică europeană, precum şi de la
posibilităţile pieţei interne de profil de a adapta propria ofertă la aceste cerinţe şi la
condiţiile specifice interne.

4.3.1. Cererea turistică

Principalele particularităţi şi tendinţe manifestate la nivelul cererii turistice
europene pentru turismul balnear, precum şi pentru turismul recreativ sunt prezentate în
continuare:

În privinţa turismului balnear se remarcă:

- îndepărtare de cura medicală tradiţională, către servicii ce vizează menţinerea

sănătăţii, fitness şi întreţinerea frumuseţii;

- includerea în profilul staţiunilor a serviciilor de sănătate „nebalneare”, cum ar fi

tratamentele stomatologice, tratamentele cosmetice etc.

- specializarea unor staţiuni pentru cura recuperatorie şi profilactică pe segmentele

copii si sportivi.

Turismul recreativ, asociat turismului balnear, înregistrează schimbări

importante în preferinţele turiştilor, astfel:

- se doreşte combinarea activităţilor „cu specific balnear” cu plimbări în natură,

scurte drumeţii montane, cure de mişcare şi activităţi sportive, plajă, baie, înot
etc.

- sunt foarte solicitate atât ştrandurile termale în aer liber, piscinele acoperite,
saunele, terenurile de sport, cât şi spaţiile amenajate pentru picnic, bowling,
discotecile, sălile de spectacol, cazinourile, etc.

4.3.2. Oferta turistică

Oferta balneară internaţională evoluează spre o mare diversitate a profilurilor de

bază ale staţiunilor. Se remarcă în prezent, o dezvoltare şi o completare a profilului de

94
bază, prin introducerea unor noi servicii turistice, în special de agrement. Dacă unele
staţiuni îşi îmbogăţesc profilul de bază prin noi prestaţii, altele revin la profilul tradiţional.
În acelaşi timp, apar staţiuni noi, cu profiluri determinate, de-a lungul anilor, de mutaţiile
în structura cererii, precum şi de motivaţiile acesteia.

În privinţa ofertei turistice balneare europene se manifestă o serie de

particularităţi şi tendinţe şi anume:

► Agrementul se înscrie în ultimul timp, ca o componentă importantă a ofertei

balneoturistice, având un rol decisiv în ansamblul activităţilor utile recreerii şi
fortificării fizicului şi psihicului turiştilor şi, chiar, pentru consolidarea tratamentelor.

► Turismul pentru întreţinere şi repunere în formă (mise-en-forme) este acceptat

ca o componentă superioară, pentru o ofertă de servicii ce înglobează atât
domeniul turismului balnear, cât şi turismul recreativ, de odihnă.

► Pe plan european, turismul balnear ocupă o poziţie prioritară determinată de mai

mulţi factori:

- creşterea incidenţei aşa numitelor „boli ale civilizaţiei moderne”;

- tendinţa tot mai accentuată de combinare a vacanţelor cu nevoia de odihnă
activă şi refacere a capacităţilor vitale ale organismului;
- sporirea preocupărilor pentru vârsta a treia, prin menţinerea stării de sănătate,
prevenirea şi combaterea îmbătrânirii;
- concentrarea eforturilor pentru menţinerea tinereţii şi a frumuseţii.

► Pachetele de cure balneare sunt din ce în ce mai mult influenţate de stilul şi ritmul
de viaţă al omului modern ceea ce a condus la restrângerea curelor balneare cu
durate de 3-4 săptămâni, ca şi la reducerea interesului medicilor pentru posibilităţile
terapeutice ale curelor balneare, în condiţiile progreselor deosebite şi în ritm rapid
ale ştiinţelor medicale, ale metodelor terapeutice farmacologice şi chirurgicale.

► Animaţia, constituită din jocuri de societate, cinema, discoteci, seri dansante, gale,
seri costumate, focuri de artificii, manifestări folclorice etc., contribuie, alături de
celelalte modalităţi de petrecere a timpului liber, la transformarea în staţiunile
balneare, a unui sejur de cură într-un sejur pentru recreere.

Majoritatea staţiunilor româneşti încearcă să-şi adapteze oferta cerinţelor

moderne pentru a răspunde atât factorilor menţionaţi mai sus, cât şi dorinţelor
exprimate sau nu ale beneficiarilor de servicii balneare, a căror cerinţe s-au diversificat
şi amplificat continuu.

95
 Saltul evident făcut de staţiunile balneare româneşti, de la stadiul de servicii
balneare şi agrementări de tip 1900 – 1930 la actualul nivel, a solicitat un real efort
investiţional la care au contribuit atât proprietarii complexelor balneare, cât şi
comunităţile constituite ca grupe de interes la nivel local, regional sau naţional.

4.3.3. Tipologia formelor de agrement pentru turismul balnear

Oferta de agrement din staţiunile balneare este mai redusă comparativ cu cea
din staţiunile de litoral şi cele montane.

Europa dispune de numeroase şi variate resurse de ape minerale acumulate în

zăcăminte subterane sau de suprafaţă, pe seama cărora s-au dezvoltat, de-a lungul
timpului, renumite staţiuni balneare. Franţa, Germania, Cehia, Italia, Spania sunt numai
câteva dintre ţările europene cu o bogată zestre hidrominerală, o vastă experienţă în
domeniu, precum şi cu o înzestrare complexă în ceea ce priveşte agrementul recreativ.

Franţa este o ţară cu tradiţie în domeniul balnear, cele peste 100 de staţiuni şi
localităţi balneare sunt concentrate în cea mai mare parte în jumătatea estică (nord-
estul şi sud-estul Masivului central) şi în provincia Gascogne, spre graniţa cu Spania.
Renumitele staţiuni care au fost luate în considerare şi în studiul de faţă şi care au o
mare importanţă în turismul balnear sunt: Aix les Bains, Vichy, Vittel, Evian. Pentru
îmbuteliere există la Vittel, una dintre cele mai importante uzine din Europa.

Germania are peste 80 de localităţi balneare, dar în ceea ce priveşte compoziţia

chimică a apelor nu se poate vorbi de o mare varietate, deoarece mai mult de jumătate
din ele sunt clorurate. Ca localizare geografică ele se asociază în special cu zona
munţilor vechi din centrul şi sud-vestul Germaniei şi cu Podişul Renan. Staţiuni renumite
pentru turismul balnear: Baden Baden, Wiesbaden, Bad Nauheim, Durkheim, Archena.

În Cehia staţiunile balneare sunt concentrate spre graniţa cu Germania, în zona

Munţilor Metaliferi. Există circa 10 localităţi balneare, din care două sunt de renume
internaţional: Kalovy Vary şi Marianske Lazne.

Spania deţine în prezent peste 120 de complexe balneare, printre care amintim
locuri extraordinare precum: Archena (Murcia), Puente Viesgo, Vichy Catalan, Toja,
Arnedillo, etc. Acestea sunt localizate în diferite zone geografice, precum regiunile
montane înalte, dar şi cele cu înălţimi mai reduse, pe coastă, dar şi pe insule, oferind nu
numai privelişti contrastante, dar şi diferite condiţii climatice şi atracţii turistice. Datorită

96
climatului, staţiunile balneare sunt printre puţinele din Europa care sunt deschise pe
toată durata anului.

Italia dispune de importante zăcăminte de ape minerale pe seama cărora s-au

dezvoltat peste 200 de staţiuni balneare, în care pot fi tratate o gamă largă de afecţiuni.
Dintre cele mai cunoscute şi analizate în studiul de faţă, fac parte: Rimini, Abano,
Fiuggi, San Pelegrino, Medesano, Terme, Montecatini, Saturnia, etc.

Tendinţa internaţională de dezvoltare a curei profilactice a determinat

organizatorii din turismul balnear să pună la dispoziţia turiştilor diverse tipuri de
agrement, respectiv:

► Plimbări cu rol terapeutic. O activitate de destindere, de mare importanţă, o

reprezintă plimbările care au şi un rol terapeutic, unde readaptarea la efort se
realizează în „pădurea de promenadă” cu poteci balizate şi zone de linişte benefice.
Plimbările de agrement se practică în toate staţiunile balneare, ele fiind favorizate de
existenţa a două elemente omniprezente: pădurea şi parcul.

► Organizarea de excursii. Există programe turistice speciale în care este inclusă

organizarea de excursii în împrejurimi.

► Agrement sportiv. Acesta cuprinde o paletă diversificată de activităţi, unele

prezente în aproape toate staţiunile cum ar fi tenisul, golful şi echitaţia. Specificul
unor staţiuni a impus dotări pentru activităţi sportive cum ar fi tirul cu arcul sau
pistoletul, pescuitul sportiv, cicloturismul, concursuri caiac-canoe, circuite
automobilistice.

► Agrement de incintă. Toate staţiunile dispun de săli de gimnastică, fitness cât şi

piscine amenajate în aer liber sau în cadrul complexelor hoteliere majoritatea
dispunând de saune.

► Agrement cultural. Activităţile culturale se desfăşoară sub forma vizitelor la muzee

şi la galerii de artă, concertelor şi spectacolelor de teatru, organizării de expoziţii.

► Alte tipuri de agrement. Animaţia contribuie alături de celelalte modalităţi de

petrecere a timpului liber la transformarea sejururilor de cură în sejururi pentru
recreere. Aceasta se constituie în jocuri de societate, discoteci, seri dansante, gale,
seri costumate, manifestări folclorice, vizionări de filme, etc.

97
Centralizat, pe principalele ţări europene cu tradiţie în turismul balnear, dotările de
agrement care completează profilul de bază al staţiunilor sunt prezentate în tabelul
următor:
Dotări pentru agrement FRANŢA ITALIA SPANIA CEHIA GERMANIA
Piscină acoperită x x x x x
Piscină în aer liber x x x x x
Piscină cu apă termală x x x x
Tenis x x x x
Golf x x x x x
Sală de fitness x x x x x
Cazinou x
Drumeţii x x x x x
Închiriere biciclete x x x x
Ştrand x x
Organizare excursii x x x x x
Cinematograf x x x
Discotecă x x x
Dotări pentru echitaţie x x x x
Parcuri pentru copii x x x
Galerii x x x x
Rafting x
Teren de fotbal x x x x
Teren de basket, rugby x
Teren de sport polivalent x x x x x
Şcoli de dans x x
Sporturi nautice x x x x x
Bowling x x x x
Jogging x x x x x
Parc x x x x x
Gimnastică aerobică x x
Gimnastică medicală x x x x x
Plimbări cu balonul x x
Squash x x x

4.4. Turismul de litoral – particularităţi şi tendinţe în Europa şi în România

Litoralul constituie o destinaţie importantă pentru un număr de turişti aflaţi în
continuă creştere şi constituie o sursă majoră de venituri pentru ţările şi comunităţile
locale respective.
Diversitatea şi originalitatea ofertei de agrement pot constitui în ultimă instanţă
elemente hotărâtoare în atragerea fluxurilor de turişti şi o bază de apreciere a
competitivităţii fiecărui produs turistic.

4.4.1. Cererea turistică

Cererea turistică pentru zona de litoral se distinge printr-o serie de caracteristici
motivaţii şi factori de influenţă, care o fac să se diferenţieze de cererea turistică pentru
alte zone.

98
 4.4.1.1. Principalele caracteristici ale cererii turistice
 Dinamism, care se manifestă prin dese oscilaţii, uneori bruşte şi neaşteptate şi
care se datorează în principal instabilităţii motivaţiilor, precum şi altor factori
endogeni (familiali, personali, sociali) şi exogeni (politici, dezastre naturale,
accidente de poluare);
 Diversitate şi eterogenitate exprimate prin intermediul unor elemente date de
personalitate, mod de viaţă, gusturi, mediul socio-economic al potenţialilor clienţi.
La fiecare turist aceste elemente se pot combina în mod diferit, determinând o
anumită cerere;
 Sezonalitatea accentuată, determinată de prezenţa unor factori naturali, socio-
economici, psiho-sociali, culturali;
 Elasticitatea faţă de factori importanţi (economici, psihologici, conjuncturali,
geografici).

4.4.1.2. Motivaţia turistică

Concomitent cu practicarea unor plăceri simple (vizionarea unui meci, a unei
curse, a unui film etc.), asistăm la creşterea unui anumit număr de exigenţe legate de
progresul social: dorinţa de a fi în familie şi cu prieteni, de a frecventa locuri curate care
îţi oferă siguranţă, de a substitui zilele de distracţie intensă cu vacanţe lungi şi
câteodată monotone, de a învăţa cu condiţia de a continua să te distrezi.
Din cuantificarea principalelor motivaţii turistice rezultă următoarele proporţii:
- odihnă, recreere, destindere 62,5%
- distracţie, divertisment 28,6%
- soare, plajă, sporturi nautice 21,0%
- sporturi de iarnă (ski, săniuş) 3,7%
- excursii, drumeţii montane 10,9%
- îngrijirea şi menţinerea sănătăţii 16,3%
- dorinţa de schimbare a decorului 14,8%
- cunoaştere, informare culturală 12,3%
- nu au practicat activităţi turistice 2,6%
Rezultă că odihna şi recreerea rămâne principala motivaţie de călătorie a
oricărui turist.

4.4.1.3 Factori decisivi de influenţă a cererii turistice pe litoral

Dintre factorii decisivi care pot influenţa şi motiva consumatorii să-şi îndrepte
atenţia asupra petrecerii timpului liber pe litoralul românesc, s-au analizat:

99
 Influenţa calităţii
Operatorii din turism au acelaşi obiectiv - rentabilitatea şi aceeaşi obligaţie - de a
furniza turiştilor săi calitate la toate nivelurile.
Factorii de conducere trebuie să ţină seama de aşteptările clientelei pentru a
putea să conceapă mai bine diferitele componente ale produsului, respectând raportul
calitate/preţ. Este recomandabil ca această politică a calităţii să fie inclusă în strategia
de conducere a fiecărei staţiuni.
Reuşita experienţei pe care o trăieşte turistul, trece prin calitatea dotărilor, a
alimentaţiei, dar şi a relaţiei lui cu personalul.
Staţiunile de litoral au o funcţionare sezonieră, personalul neavând mult timp la
dispoziţie pentru dobândirea competenţelor necesare asigurării unor servicii de calitate.
Pentru a-şi asigura o clientelă permanentă, structurile de primire şi alimentaţie trebuie
să angajeze personal calificat, capabil să ofere turiştilor o primire de calitate.

Influenţa tarifului
Preţul este abordat ca element formativ al imaginii şi calităţii şi totodată ca atribut
în formarea atitudinii. Percepţia valorii stă la baza unor strategii de preţuri specifice.
Este recomandabil ca fiecare staţiune de litoral să adopte o strategie ce are ca
scop determinarea unui preţ mediu şi echilibrarea raportului calitate/preţ.

O strategie complementară este acceptarea pentru primele două - trei sezoane,

a unei subtarifări astfel încât staţiunea să-şi poată asigura o rată de revizitare şi să
poată dezvolta o clientelă de bază. Entuziasmul primei vizite va fi comunicat şi va incita
venirea altor turişti. În momentul în care staţiunea va atinge un ritm de frecventare
considerat optim se va proceda la ajustări tarifare progresive şi regulate, dar
acceptabile.

Important este ca orice modificare să se înscrie în coordonate acceptabile, în

afară de cazul în care aceasta are loc după multe sezoane în timpul cărora nici o altă
modificare nu a intervenit.

Influenţa utilităţilor/echipamentelor
Pentru a se impune pe piaţă, o staţiune îşi va putea dezvolta clientela graţie
inovaţiei şi originalităţii sale, în raport cu celelalte şi va putea creşte numărul turiştilor
doar creând atracţii noi şi propunând produse originale.

100
 Staţiunile trebuie să facă faţă la o concurenţă directă sau indirectă din ce în ce
mai acerbă, să investească şi să-şi reînnoiască, în timp, atracţiile pentru a menţine sau
a-şi creşte numărul de turişti.

Influenţa infrastructurii
Procentul de acaparare a turiştilor este definit prin raportul dintre populaţia
rezidentă şi turişti. Se disting trei regiuni bine definite:
 zona primară, situată pe o rază de 80 km (1h30 - transport auto);
 zona secundară, situată pe o rază de 160 km (2h30 – transport auto);
 zona terţiară, pe o rază de maxim 240 km ( 3h – transport auto).
În consecinţă, se observă că deservirea şi calitatea infrastructurilor rutiere şi
autorutiere reprezintă un coeficient moderator sau accelerator semnificativ faţă de
procentul de utilizare al acestor trei zone.

4.4.2. Oferta turistică

Oferta de agrement în cadrul unei destinaţii de litoral are două componente:
agrementul terestru (de interior/incintă şi de exterior/în aer liber) şi agrementul acvatic
(de plajă şi nautic).
► Agrementul terestru. Agrementul terestru din staţiunile de litoral are două
componente: agrementul de interior şi agrementul în aer liber.

Agrementul de interior/incintă. Oferta de agrement trebuie să-şi facă simţită

prezenţa, încă din incinta structurilor de primire. Aceasta presupune existenţa unor
spaţii amenajate destinate desfăşurării unor activităţi de agrement pentru turiştii cazaţi
în hotel. Aceste spaţii pot servi pentru deconectarea celor care au petrecut prima parte
a zilei la plajă şi în special a persoanelor de vârsta a treia sau a familiştilor însoţiţi de
copii. De asemenea, aceste spaţii pot suplinii imposibilitatea petrecerii timpului în cadrul
staţiunii în perioadele de timp nefavorabil. În aceste spaţii se pot oferi audiţii muzicale,
vizionări de filme, jocuri distractive, etc. Forme de agrement de incintă:

- hotelul organizat pe sistem „club de vacanţă”;

- sălile de agrement din staţiuni, care dispun de echipament şi aparatură modernă;

- discoteci, săli de jocuri distractive şi de noroc, baruri de noapte, cazinouri, etc.

Principala funcţie a agrementului de incintă este cea de divertisment ce se

adresează, cu precădere, turiştilor tineri.

101
 Agrementul de exterior/în aer liber cuprinde amenajări precum: terenuri
polivalente de sport şi minigolf, parcuri de distracţie, teatre de vară şi grădini
cinematograf, cluburi de echitaţie etc.

Echitaţia, a cunoscut, în ultimii ani, pe plan internaţional, o cerere tot mai mare.
Pe lângă rolul recreativ, practicarea călăriei sub supraveghere este tot mai mult
recomandată de medicina modernă în tratarea şi combaterea anumitor boli psihice,
metodă care dă rezultate pozitive. Astfel, pot fi făcute: plimbări pe malul mării la răsăritul
soarelui, în zonele de plajă neamenajate; plimbări de agrement cu trăsura prin staţiuni;
curse de trap şi galop, etc.

Şi în ţara noastră echitaţia, reprezintă o formă particulară de agrement şi,

corespunzător, de vacanţă; existenţa unor herghelii renumite (Mangalia, Izvin, Lucina),
favorizează dezvoltarea acestei forme de agrement.
O componentă importantă a ofertei de agrement în aer liber, o constituie activităţile
sportive.

► Agrementul acvatic

Agrementul de plajă. Pe plajă sunt amenajate terenuri de sport şi agrement a căror

ofertă se adresează atât copiilor cât şi adulţilor. Astfel, întâlnim terenuri de tenis, volei,
badminton pe plajă, dar şi locuri special amenajate pentru skateboard şi patinaj pe
rotile.

Agrementul nautic include amenajări cu un rol hotărâtor în realizarea unei

atmosfere de vacanţă, plăcute şi reconfortante.

În cadrul acestuia porturile de agrement reprezintă punctul de plecare pentru un număr

mare de acţiuni. Dotările predominante pentru agrementul nautic sunt scutere, bărci şi
hidrobiciclete.

Cluburile nautice, în cadrul cărora există şcoli de navigaţie (yachting, wind-surfing, schi
nautic, plonjări subacvatice, etc.) dispun de o oferta variată şi diversificată de agrement.
În cadrul staţiunilor de litoral oferta de agrement este dispersată ea începând chiar din
incinta structurilor de primire şi continuând cu amenajările terestre situate în spaţii
special destinate, până la bazele de agrement acvatic situate la distanţe diferite faţă de
locul de cazare al turiştilor.

102
Agrementul care se desfăşoară în cadrul staţiunilor de litoral poate fi diurn sau nocturn.

Accesul la bazele de agrement necesită servicii suplimentare: cadru informaţional,

mijloace de transport la locul de destinaţie şi evidenţierea, prin indicatoare şi reclame
luminoase, a spaţiului în care se află amplasat obiectivul. Pentru asigurarea în bune
condiţii a acestor servicii, sunt necesare lucrări de reparare şi restaurare a căilor de
acces în interiorul staţiunilor, modernizarea reţelei de transport în comun, asigurarea
unui iluminat corespunzător.

4.4.3. Tipologia formelor de agrement pentru turismul de litoral

Dezvoltarea turismului de litoral în multe ţări europene, a condus la dezvoltarea
şi diversificarea unei oferte de agrement atractive, care s-a adaptat în timp la tendinţele
manifestate piaţa turistică de profil şi, în mod special, la natura motivaţiilor turiştilor.

Principalele destinaţii turistice europene analizate sunt: Grecia, Turcia, Italia,

Spania, Croaţia, Bulgaria, Danemarca.

În Grecia, insula Mykonos un paradis senzaţional pe apă, oferă condiţii pentru

practicarea sporturilor nautice, călărit, centre de scufundări, surfing, ciclism, etc.

Turcia cu regiunile sale importante regiunea Mării Negre este cea mai slab
dezvoltată având plaje înguste ceea ce determină un agrement redus; regiunea Mării
Marmara asigură condiţiile turismului de yachting; regiunea Mării Egee reprezintă
adevăratul potenţial al Turciei, asigurând practicarea multor sporturi cum ar fi: turism de
yach, croaziere maritime, parcuri acvatice; regiunea Mării Mediterane cuprinde o vastă
ofertă de agrement: sporturi nautice, croaziere, parcuri acvatice, programe safari,
terenuri de golf, programe de animaţie în incinta hotel-cluburilor, etc.
Italia cu cele mai atractive staţiuni marine Taormina, Cefalu şi Pantelleria din
Sicilia, Cervo, Diano Marina, Portofino şi San Remo de pe coasta Liguriei, Follonica din
provinia Grosseto, faimoaselor Capri, Ischia şi Positano din Campania sau Alghero,
Golfo Aranci şi La Maddalena din Sardegna, precum şi alte localităţi mult mai cunoscute
şi consacrate în turismul mondial) şi localităţi precum: Rimini, Riccione şi Catolica de pe
Coasta Adriatică.
Spania cu zonele specifice pentru turismul de litoral zona Malaga asigură
practicarea agrementului nautic, centre de sănătate, cluburi de vacanţă; zona Alicante
oferă cluburi pentru copii, baruri de noapte, săli de spectacole, grădini de vară, zona
Barcelona se identifică prin telefericul care asigură o privelişte de neuitat, a oraşului
103
Barcelona şi prin parcul acvatic care are în incinta sa un delfinariu în care turiştii pot
admira spectacolul oferit acolo, zona Baleare cu staţiunile Palma de Mallorca şi Ibiza
asigura confortul de lux pentru turiştii care doresc acest lucru, sunt prezente cluburile de
vacanţă, centre pentru agrement nautic.
Croaţia este o ţară cu o diversitate naturală uimitoare, unde peisajele marine şi
montane se îmbină armonios, este o şansă pentru a afla totul despre ea sau măcar a
cunoaşte unele dintre secretele ei. Fiecare regiune a Croaţiei este frumoasă şi
deosebită în felul ei dăruind oaspeţilor ceva unic, caracteristic, greu de uitat datorită
impactului puternic pe care peisajele naturale şi arhitectonice îl produc. Vodice se
mândreşte cu cluburile de vacanţă, cluburi pentru copii, dotări şi echipamente pentru
agrementul nautic, teren de golf, discoteci şi cluburi de noapte.
Bulgaria se remarcă prin peisajele sale unice şi extraordinare, indiferent ce ai căuta,
aici vei găsi: de la şirurile de munţii sălbatici cu pantele sale până la nesfârşitele plaje
de-a lungul Mării Negre, fiind numită Elveţia Balcanilor. Albena este o oază de vacanţă
cu plaje întinse unde se pot întâlni discoteci şi cluburi de noapte, cazinouri, se poate
practica de asemenea windsurfing, yachting, schi nautic, ski-jet, pescuit subacvatic,
centre de scufundări, teren de golf, centre de echitaţie, club pentru copii, club de
vacanţă, saună şi piscină.
Olanda asigură turiştilor care îşi petrec vacanţele pe litoralul olandez
următoarele forme de agrement: practicarea ciclismului pe piste şi în zone special
amenajate; vizitarea rezervaţiei pentru câini de mare - EcoMare din Texel; vizitarea de
parcuri de distracţii, parcuri floricole, grădini zoologice, planetarium, muzee în aer liber
reprezentând arhitectonic oraşe olandeze în miniatura (cum este cel de la
Scheveningne); relaxare în restaurante, baruri, cafenele, cluburi de vacanţă; practicarea
sporturilor acvatice: windsurfing, schi nautic, plimbări cu ski jet, scutere acvatice,
yachting, în special în Zeeland.
Danemarca cu cele mai reprezentative zone de litoral: Hvide Sand, Gilleje, Odder,
Skagen, Ebeltof, Viborg, Nykoping, Rinkoping, Fano asigură condiţiile unei vacanţe
de neuitat pentru turiştii amatori de agrement nautic: windsurfing, schi nautic, plimbări
cu şalupe rapide, yachting, relaxare în cluburile de vacanţă, pe terenul de golf şi
recreere în parcurile de distracţii.
Tipurile şi dotările de agrement reprezentative, întâlnite pe litoralul ţărilor analizate sunt
prezentate în tabelul următor:

104
 Dotări Grecia Turcia Italia Spania Croaţia Bulgaria Olanda Danemarca
pentru agrement
Agrement nautic
porturi turistice X X X X X X
windsurfing X X X X X X X
schi nautic X X X X X X X
plimbări cu ski-jet X X X X X X X
scutere acvatice X X X X X X
plimbări cu şalupe
X X X X
rapide
centre de închiriat
X X X X X X X
yacht-uri
scuba diving X X X X X X
croaziere maritime X X X
parc acvatic X X
pescuit subacvatic X
Agrement în aer liber
teleferic X
plimbări cu
X X X
paraşuta
centre de echitaţie X X X
centre de închiriat
X X X X X
biciclete
parcuri naţionale X X
parc floricol X
grădină zoologică X
teren de golf X X X X X X
planetarium x
Agrement de incintă
cluburi pentru copii X X X
club de vacanţă X X X X X
piscină, saună X X
discoteci şi cluburi
X X X X X X X X
de noapte

105
 CAPITOLUL 5
PARTICULARITĂŢI ALE PROMOVĂRII ÎN TURISM

Aşa cum se cunoaşte, turismul se evidenţiază printr-o serie de particularităţi,

care îl definesc şi îi conferă o anume individualitate. În principal, aceste particularităţi
sunt reprezentate prin:
- sezonalitatea care variază în funcţie de aşezarea şi poziţia geografică, de
anumite perioade din an, lună sau săptămână în funcţie de timpul liber şi
veniturile potenţialilor clienţi;
- interdependenţa produselor turistice, prin tipurile de servicii care sunt puse la
dispoziţia clienţilor (transport, cazare, alimentaţie, tratament, recreere şi
agrement) şi care se condiţionează reciproc în funcţie de fluxurile turistice
care se înregistrează an de an;
- nivelul ridicat al cheltuielilor şi costurilor finale, datorat caracterului mai puţin
mobil al ofertei turistice, şi pentru a asigura o cât mai bună calitate a
serviciilor oferite, atingerii unui grad ridicat de uzură fizică şi morală într-un
timp relativ scurt prin succesiunea fluxurilor turistice în timp şi spaţiu.
Aceste aspecte care definesc în plan esenţial turismul se răsfrâng şi în modul de
acţiune şi dezvoltare a marketingului. În acest domeniu, ştiinţa marketingului s-a
îmbogăţit continuu. Ultimul deceniu a adus în prim plan un marketing-mix orientat către
client; acesta se aplică printr-un alt tip de management al acţiunilor de marketing
denumit „customer relation management” (CRM)70.
Pe măsură ce marketingul ca ştiinţă şi aplicabilitate se specializează tot mai mult,
în domeniul turismului începe să fie tot mai mult folosit marketingul mix. Acesta pune în
evidenţă faptul că marketingul se sprijină pe patru componente esenţiale – produs, preţ,
distribuţie (plasament), promovare, denumiţi generic cei 4 P.
Ulterior, prin intensificarea preocupărilor de aplicare a marketingului mix în
turism, au fost înglobate şi alte componente, ajungându-se la cei 7 P: produsul turistic,
plasament (distribuţie), promovare, participarea oamenilor, poluarea şi degradarea
mediului, evidenţa stării mediului, procesarea serviciilor. Între componentele acestui tip
de marketing promovarea deţine un loc aparte prin faptul că dinamizează politica
vânzărilor, atrage clienţii cu finalizarea deciziilor de cumpărare. Trăsătura principală a

70
Gronroos, C., Service Management and Marketing (customer relationship management approach), ed. II, Ed.
Chichester, Helsinki, 2001, cap. I, p. 17

106
promovării este dată de tehnicile şi metodele folosite pentru a atrage cât mai multe
segmente de clienţi şi de a câştiga o poziţie cât mai bună pe piaţă71.
Din perspectiva intensificării fenomenului de concurenţă marketingul nu va
însemna numai publicitate cu mijloace mai simple sau foarte moderne, ci devine o
acţiune strategică, focalizată pentru obţinerea de rezultate pozitive, axate pe
cumpărarea produselor şi câştigarea permanentă de noi consumatori. Marketingul a
devenit, în acest fel, un instrument indispensabil pentru anticiparea pieţei turistice şi
pentru realizarea unor strategii de formare şi dezvoltare a unor produse specifice. Toate
prognozele elaborate de-a lungul timpului de OMT sau de WTTC au la bază asemenea
studii de marketing. De asemenea, astfel de studii, mai ample sau mai modeste, sunt
întreprinse la nivelul ţărilor în scopul identificării principalelor orientări în dezvoltarea
turismului.

5.1. Promovarea – componentă strategică a marketingului contemporan

Politica de promovare se sprijină pe anumite mijloace promoţionale prin care se
urmăreşte punerea în valoare a produsului turistic. Din punct de vedere conceptual,
termenul de promovare are la origine latinescul „promoveo” care înseamnă a „mişca
înainte”, „a face să înainteze”, „a progresa”.
Această semnificaţie se regăseşte în cele mai multe dintre definiţiile promovării.
Astfel, un grup de autori precizează că „promovarea este un program dirijat ce include
metode şi tehnici de comunicare, realizat cu scopul de a prezenta compania şi
produsele sale consumatorilor potenţiali; de a comunica atributele importante ale
produselor; de a facilita vânzarea acestora şi astfel de a contribui la maximizarea
efortului pe teren lung”72.
Un alt punct de vedere argumentează că „promovarea este o funcţie a
marketingului care, printr-o comunicare persuasivă cu publicul ţintă are în vedere
diferite componente ale mixului de marketing cu scopul de a facilita schimbul dintre
marketer şi consumator, contribuind la realizarea obiectivelor ambelor părţi”73.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia unor cunoscuţi specialişti americani care
apreciază că „promovarea are rolul de a asigura comunicarea cu indivizi, grupuri sau
organizaţii, cu scopul de a facilita, direct sau indirect efectuarea de schimburi prin

71
Kotler, Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997.
72
Engel, F.Y.; Warschav, K. M.; Kinnea, C.T., Promotional Strategy: Moving Communications Process, ed. a
VII-a, Irwin, Homewood, Boston, 1991, p. 13.
73
Burnett, J., Production Management, A Strategic Approach, ed. a II-a, West Publishing Company, St. Paul, 1988,
p. 6

107
informarea şi convingerea uneia sau mai multor categorii de public să accepte
produsele organizaţiei”74.
Promovarea reprezintă un ansamblul de activităţi cu obiective şi mijloace de
acţiune extrem de variate, presupunând o informare atentă a consumatorilor potenţiali şi
a intermediarilor, acţiuni specifice de influenţare a comportamentelor de cumpărare şi
consum, de sprijinire a procesului de vânzare75.
Din analiza punctelor de vedere prezentate privind definiţia promovării reiese că
aceasta urmăreşte obiective precise, realizate cu scopul de a modifica comportamentul
clienţilor potenţiali şi de a contribui, în final, la stimularea vânzărilor.
De altfel, promovarea exprimă conceptul cheie de imagine76 a activităţilor
turistice derulate de orice agent economic în acest domeniu de activitate. De asemenea
promovarea contribuie în mod decisiv la un nivel mai bun de intrare şi poziţionare pe
piaţa de profil.
Odată cu evoluţia industriei turistice s-a manifestat tot mai evident şi tendinţa de
adâncire şi specializare a marketingului turistic. Evoluţia structurii sale a fost un
fenomen legat de dinamica socio-economică a societăţii umane, de modificările tot mai
rapide ale atitudinilor potenţialilor consumatori. Evaluarea promovării în turism trebuie
să pornească de la contextul particularităţilor care definesc marketingul în acest
domeniu economic.
Activităţile turistice se constituie ca un întreg alcătuit din mai multe componente
bine individualizate care imprimă o serie de particularităţi marketingului şi desigur
promovării. Orice planificare a unei strategii de marketing în turism abordează
specificitatea, componentele şi obiectivele promovării.
Promovarea produsului turistic este o formă specifică de comunicare, care
constă în transmiterea pe diferite căi de mesaje şi informaţii menite să-i informeze pe
operatorii de turism şi pe turiştii potenţiali asupra caracteristicilor produsului turistic şi
asupra elementelor componente ale serviciilor turistice oferite spre comercializare, să le
dezvolte o atitudine pozitivă faţă de întreprinderile prestatoare de servicii turistice, cu
scopul de a provoca modificări favorabile în mentalitatea şi obiceiurile turiştilor 77.
Accentul este pus pe creşterea notorietăţii produsului turistic, încurajarea
cumpărării unui nou produs turistic, încurajarea achiziţionării produselor turistice
existente, fidelizarea clienţilor existenţi, prezentarea altor produse turistice noi. Din
74
Pride, M.W.; Ferrell, O.C., Marketing: Concepts and Strategies, ed. a VII-a, Houghton Mifflin Company, Boston,
1991, p. 436
75
Balaure, V.; Popescu, I.C.; Şerbănică, D., Tehnici promoţionale, Editura Metropol, Bucureşti, 1994, p.5
76
Zollondz, H.D., Fundamentele marketingului, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, cap. 25, p. 51
77
Snak, O.; Baron, P.; Neacşu, N., op. cit., p. 248.

108
totalitatea tehnicilor de promovare a produselor sunt selectate acelea care sunt capabile
să pună în valoare cel mai bine un anume produs turistic.
Mijloacele de promovare sunt selectate în funcţie de particularităţile produsului,
prezenţa sau absenţa concurenţei, incitarea clientului la cumpărarea unui produs
turistic, forma de prezentare etc. Pe măsură ce tehnica de transmitere a datelor şi a
informaţiilor se dezvoltă şi se modernizează continuu şi politica de promovare încearcă
să utilizeze cele mai adecvate şi performante mijloace.
În noul sistem CRM, accentul în relaţia cu clienţii se pune pe promovare.
Instrumentele tot mai moderne de promovare încercă să adâncească relaţia dintre client
şi achiziţionarea repetată de servicii turistice78. Instrument strategic important în cadrul
marketingului–mix, dar şi a celui axat pe client (CRM), promovarea are rol de a
consolida relaţia cu clienţii. Încrederea, fidelitatea, echilibrul sunt piloni de susţinere a
unei astfel de relaţii.
Noul mod de a concepe promovarea are câteva efecte notabile în domeniul
turismului79:
- realizarea unei receptivităţi mari faţă de toate cerinţele şi motivaţiile turistice
pentru a putea cuprinde mai multe segmente de piaţă şi o cerere constantă
pentru produsele oferite;
- evaluarea şi cunoaşterea permanentă a motivaţiilor turistice în funcţie de
particularităţile turiştilor şi de cele a celor economice şi sociale care pot
influenţa deciziile de cumpărare;
- adaptarea continuă a activităţilor care compun produsele şi serviciile turistice,
fapt ce implică o mare flexibilitate în schimbarea unor componente ale
acestora;
- utilizarea spiritului de creaţie şi invenţie pentru a putea fructifica toate
resursele turistice existente într-un spaţiu dat şi realizarea de produse
originale şi autentice;
- aplicarea unei concepţii unitare în toate etapele şi asupra tuturor
componentelor ce alcătuiesc produsele şi serviciilor turistice pentru a nu
existe disfuncţionalităţi în derularea acestora;
- realizarea unei eficienţe maxime în ceea ce priveşte consumurile de materii
prime şi energie, în utilizarea personalului angajat dat fiind faptul că în

78
Roth, P., Concept of Tourist Marketing, ed. IV, Ed. Münster, München, 2003, p. 29
79
Idem, p. 34.

109
 perspectivă se doreşte recunoaşterea calităţii prin eco-etichetarea produselor
şi a serviciilor turistice.
În acest context promovarea asigură construirea sistematică şi corijarea
permanentă a relaţiei cu clienţii. Acest fapt arată că promovarea este un fenomen foarte
dinamic supus presiunilor tot mai puternice ale pieţelor turistice.

5.1.1. Sistemul de comunicare şi activitatea promoţională

În literatura de specialitate, noţiunea de comunicare reprezintă un proces de
emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră simplă sau codificată
prin intermediul unor instrumente către destinatari în vederea receptării lor 80.
Orice comunicare este axată pe realizarea unui mesaj direct către un anume grup
de clienţi. Acesta cuprinde un anume volum de informaţii, care atestă calităţile unui
produs sau/şi serviciu. În funcţie de cum este concepută şi dirijată comunicarea, ea
poate avea un impact mai mare sau mic asupra persoanelor.
Obiectivele urmărite prin intermediul acţiunilor de comunicare se referă la
facilitarea cunoaşterii de către consumatori şi publicul larg a organizaţiei şi a produselor,
serviciilor şi mărcilor sale, la susţinerea formării unei atitudini favorabile a acestora faţă
de firmă şi, nu în ultimul rând, la influenţarea comportamentului de cumpărare şi de
consum în direcţia urmărită de organizaţie81.
Promovarea reprezintă o acţiune dirijată instituţional care include un efort special
menite să intensifice vânzarea unui produs82. Ceea ce este deosebit de interesant este
că ideea de promovare din marketingul tradiţional şi-a schimbat planurile de acţiune.
Parte integrantă a marketingului, promovarea beneficiază la rândul ei de un
management strategic. Deşi înglobată, în turism, în cadrul strategiilor mixului,
promovarea trebuie să facă faţă problemelor tot mai complexe ale mediului economic
contemporan. Astfel sunt tot mai apreciate elementele de creativitate şi originalitate.
În acest context se identifică o relaţie strânsă între comunicare şi planificarea
atentă a acţiunii de promovare. Orientarea către client presupune o comunicare tot mai
intensă şi interactivă. Prin urmare elaborarea unui program de susţinere a unei
campanii promoţionale în turism are la bază cercetări derulate prin instrumentele
comunicării83.

80
Zamfir, C.; Vlăsceanu, C., Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 463
81
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., Marketing turistic, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 344.
82
Florescu, C.; Mâlcomete, P.; Pop, N. Al. (coordonatori), Marketing: dicţionar explicativ, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p. 453
83
Olteanu, V., Management – Marketing, ed. II, Editura Ecomar, Bucureşti, 2006, p. 48

110
 La nivelul promovării în turism există două tipuri principale de comunicare:
- comunicarea directă – se situează la nivelul agenţilor economici (hotel,
restaurant, agenţie de turism etc.); se exprimă prin localizare, dotări, atitudinea
personalului, tarife practicate ş.a. şi prin acest contact cu clienţii poate determina
pozitiv decizia de cumpărare a unor pachete de servicii turistice;
- comunicarea indirectă – care printr-un set de mijloace generale (publicitate,
expoziţii şi târguri de turism) poate oferi informaţii asupra agenţilor economici ce
vând produse turistice sau asupra produselor.
Astfel, fenomenul de comunicare se leagă de toate etapele promovării, fapt mult
mai evident în turism, deoarece distanţele mari la care se situează multe destinaţii
turistice nu fac posibilă cunoaşterea lor prealabilă. Comunicarea ca bază în derularea
activităţilor de marketing oferă date şi informaţii utile promovării. Noile tehnologii din
comunicare simplifică modul de obţinere a datelor despre piaţă şi segmente de clienţi84.
Relaţia dintre sistemul de comunicare şi promovare asigură o abordarea
strategică în derularea întregului proces de marketing. Aceasta are o dublă vocaţie: de
a sprijini activitatea de turism, dar şi de a respecta multiplele cerinţe ale segmentelor de
potenţiali clienţi.
În unele situaţii decizia de cumpărare a produselor turistice este determinată în
mare măsură de mesajul de comunicaţie care se traduce prin utilizarea unui set complet
de mijloace de comunicare. În funcţie de modul de atingere a obiectivelor şi în
concordanţă cu tipurile comunicării se poate vorbi despre:
 mijloace de comunicare directe (personale) care sunt particularizate în
funcţie de segmentele de clienţi şi au în vedere relaţia dintre aceştia;
 mijloace de comunicare indirecte (interpersonale) care se sprijină
îndeosebi pe publicitate (reclamă, publicitate gratuită), relaţiile publice şi
promovarea vânzătorilor şi care se adresează pubicului foarte larg.
În funcţie de resursele folosite, de particularităţile produselor turistice realizate,
de caracteristicile pieţei turistice, aceste două tipuri de mijloace pot fi utilizate în mod
separat sau combinate. În acest ultim caz, prin modul strategic în care sunt combinate
mai multe elemente pentru a atinge obiectivele propuse, se pun de fapt bazele mix-ului
promoţional.

84
Balaure, V., Marketing, ed. II, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, cap. III, p. 62

111
 5.1.2. Componentele mixului promoţional şi specificitatea lor în turism
Activitatea promoţională din marketingul mix aplicat în turism reprezintă un efort
special menit să sprijine vânzarea unui produs. În plus, acţiunile promoţionale, dincolo
de scopul final al vânzării de produse, vizează atragerea de noi potenţiali clienţi şi
păstrarea celor vechi.
De-a lungul timpului, odată cu evoluţia industriei turistice s-au conturat două
stiluri promoţionale distincte:
 promovarea imaginii, cu prezentarea destinaţiilor turistice prin tot ceea ce le
individualizează şi le conferă o atractivitate deosebită;
 promovarea vânzărilor, prin care sunt alese acele mijloace care pot pune în
vânzare un volum mai mare de produse.
Aceste două stiluri de promovare nu acţionează separat ci se utilizează
împreună, deoarece destinaţia se axează pe existenţa unor prestaţii de servicii turistice
care sunt oferite clienţilor, incluzând prezentări şi mesaje diferite în funcţie de
caracteristicile segmentelor de clienţi. Fiecare grup de consumatori are un profil distinct,
dat de formarea educaţională, profesională, venituri, stil de viaţă, atitudini şi mediul de
viaţă (urban şi rural)85.
În general, procesul de promovare se bazează pe trei aspecte principale, şi
anume:
- mesajul promoţional care încearcă să concentreze în formă serioasă orală,
anumite idei esenţiale referitoare la produsele turistice, orientat către
segmente de clienţi bine definite; acestea au forme diferite în funcţie de
mediu şi de suport;
- suportul promoţional care semnifică mijlocul utilizat în mod concret pentru
transmiterea mesajelor concepute prin anumite forme de comunicaţie (presă,
emisiuni radio – TV, internet, telefonie mobilă etc.);
- mediul de comunicaţie care reprezintă suportul tehnic şi metodele folosite
pentru transmiterea mesajelor promoţionale şi selectarea acestora în funcţie
de caracteristicile clienţilor şi particularităţile produselor.
Toate aceste aspecte se regăsesc în toate politicile şi strategiile de promovare,
dar îmbracă forme de manifestare diferite în funcţie de influenţele exercitate de mai
mulţi factori externi, interni (conjunctură mondială, tendinţe regionale, dezvoltare
economică naţională, în valul de consum şi puterea de cumpărare a populaţiei etc.).
Specificitatea promovării în turism este jalonată de următoarele direcţii esenţiale:

85
Barker, M.J. Marketing, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, 1999, Bucureşti

112
 - individualizarea relaţiei pe segmente de clienţi în sensul că promovarea îşi
foloseşte toate instrumentele pentru a evidenţia acele particularităţi ale
produselor turistice care sunt cele mai adecvate şi cerute de anumiţi clienţi;
- interacţiunea cu clienţii, care se bazează pe comunicare mai ales că în turism
produsele turistice sunt intangibile şi greu de adaptat tuturor preferinţelor;
- integrarea clientului care presupune schimbarea obiectivelor şi instrumentelor de
promovare în urma dialogului şi a colaborării cu acesta, fapt ce determină o
anumită evoluţie atât a produselor cât şi a formelor de promovare86.
Tendinţele de diversificare a produselor turistice, de apariţie a altora noi a
determinat o mai mare variabilitate a activităţilor şi tehnicilor promoţionale. Acestea au
suportat schimbări şi înnoiri sub raportul conţinutului, a formelor de manifestare, a
modului de realizare.
De-a lungul timpului activitatea promoţională şi-a diversificat formele de
manifestare, de la cele simple la cele complexe şi foarte moderne. Varietatea existentă
astăzi este dată de conţinut, mijloace utilizate, mod de manifestare care sunt
determinate de potenţialul existent, strategia şi puterea financiară a unei firme. Alături
de prezentarea generală, foarte succintă a formelor specifice de comunicaţie
promoţională este important de abordat şi caracteristicile principale ale acestora în
turism.

5.1.2.1. Publicitatea
Publicitatea se axează pe realizarea unor mesaje de idei şi informaţii legate de
un anumit produs, servicii, ori firmă, printr-o prezentare indirectă de către o firmă sau
consultant specializat în acest domeniu; este definită ca o variabilă de natură
psihologică, cu acţiune pe termen lung, ale cărei efecte economice sunt greu de
cuantificat87; este considerată componenta „tradiţională” a comunicării de marketing
pentru o organizaţie de turism, datorită frecvenţei utilizării instrumentelor sale specifice
şi a resurselor alocate.
Publicitatea este unul dintre cele mai uzuale instrumente de care se servesc
firmele pentru transmiterea unor mesaje convingătoare către consumatori şi publicul
ţintă. Cu ajutorul publicităţii consumatorii sunt informaţi despre componentele, calitatea
şi locul unde poate fi consumat produsul turistic, în scopul stimulării vânzărilor. În afara

86
Ergenzinger, R.; Thommen, J.P., Marketing, Zurich, Switzerland, 2001, cap. 3, p.118
87
Balaure, V., op. cit., p. 486.

113
prezentării produselor, prin activitatea de promovare, firma informează turiştii şi despre
cadrul natural, obiectivele de interes turistic, adică toate elementele produsului turistic.

Publicitatea este orice formă plătită de prezentare şi de promovare impersonală

a unor idei, bunuri sau servicii, al cărei plătitor este explicit precizat88.

Mijloacele specifice de promovare se împart în două categorii89:

 mijloace de promovare care atrag turistul spre firmă (reclama, publicitatea
gratuită, organizarea de întâlniri, concursuri, expoziţii);
 mijloace de promovare care stimulează revenirea (fidelizarea) turiştilor
(promovarea la locul vânzării, comportamentul personalului de vânzare, promovarea
prin cercurile de turism din întreprinderi şi firme, varietatea serviciilor din cadrul
produsului etc.).
Mesajele publicitare pot conţine argumente referitoare la preţ (în general cel de
extrasezon), conţinut (caracteristicile specifice produsului pentru a-l diferenţia de cel al
concurenţilor), imagine de marcă.
Publicitatea poate îmbrăca mai multe forme90:
 afişe, pliante expuse în agenţiile de turism distribuitoare;
 anunţuri (reportaje, comunicate de presă);
 spoturi publicitare;
 organizări de conferinţe de presă, cocktail-uri de presă, dezbateri în regiunea
care se vrea a fi prospectată, cu invitaţi profesionişti, reprezentanţi ai turismului social;
 voiaje organizate şi plătite pentru ziarişti şi alţi reprezentanţi ai altor agenţii de
turism;
 participări la târguri, saloane, burse de turism.
Publicitatea în turism poate viza familiarizarea consumatorilor potenţiali cu o
destinaţie, un prestator de servicii turistice (structură de primire) sau agenţie de turism,
în vederea atragerii lor, prelungirii perioadei de sezon a activităţii turistice, lansării unui
nou produs sau pătrunderii pe o nouă piaţă turistică, promovării unei imagini favorabile
a ofertei turistice.
Ca urmare a intangibilităţii produselor turistice, se constată că publicitatea
acestora este cel mai dificil de realizat, indiferent dacă mediul publicitar la care se
apelează este tipărit (presa, pliante, ghiduri, afişe turistice) sau de factură electronică,
audio-vizuală: internet, televiziune sau radio.
88
Kotler, Ph., op. cit., p. 796.
89
Stănciulescu, Gabriela, Managementul agenţiei de turism, Editura ASE, Bucureşti, 2003., p. 67.
90
Idem, p. 68.

114
 Publicitatea se identifică faţă de alte mijloace promoţionale prin: caracterul public,
costurile rezonabile, caracterul impersonal, formularea de tip partizan, maniere
optimiste şi ofensive. Fiecare dintre aceste caracteristici explică marea mobilitate de
adaptare a publicităţii în procesul de promovare a produselor şi serviciilor turistice care
au alte trăsături distincte faţă de alte categorii de produse şi servicii din sectorul terţiar
al economiei.
Obiectivele publicităţii sunt date de lansarea unui produs pe piaţă, facilitarea
introducerii sale pe o piaţă nouă sau pe anumite segmente ale acesteia, informarea
clienţilor despre calităţile produsului, creşterea vânzărilor, şi schimbarea unor atitudini
de consum pentru potenţiali clienţi91.
În unele situaţii publicitatea nu îşi poate atinge în totalitate obiectivele, dat fiind
faptul că uneori nu este foarte convingătoare prin mesajul său, se realizează într-o
singură direcţie, unele tehnici sunt relativ scumpe (televiziune); în plus în publicitate
trebuie să se respecte anumite principii de acţiune reprezentate de: decenţa mesajului,
credibilitatea acestuia, loialitatea şi încrederea.
Dezvoltarea publicităţii a determinat apariţia mai multor tipuri, care au fost
departajate în funcţie de mai multe criterii (după obiect – publicitate de produs, de
marcă sau instituţională; după tipul mesajului – publicitate factuală sau emoţională;
după mijlocul de comunicare folosit – presă, radio sau televiziune, tipărituri; după aria
geografică – publicitate locală, regională, naţională sau internaţională; in functie de
audienta: publicitate de informare, de convingere sau de reamintire etc.)92.
Obiectivele publicităţii în turism ar putea fi sintetizate astfel93:
 conştientizarea serviciului / produsului turistic;
 informarea despre servicii speciale oferite clienţilor;
 crearea şi îmbunătăţirea imaginii întreprinderii de turism sau a destinaţiei;
 publicitatea pentru oferte speciale sau de sezon;
 extinderea reţelei canalelor de distribuţie;
 înlăturarea convingerilor şi a atitudinilor negative formate în rândul
potenţialilor consumatori despre un produs turistic sau o destinaţie;
 atingerea unor noi audienţe-ţintă;
 revigorarea şi îmbunătăţirea publicităţii în scopul menţinerii imaginii
produsului turistic în mintea consumatorului.

91
Balaure, V. (coord.) , Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, p. 434.
92
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., op. cit., p. 349-368.
93
Stăncioiu, Felicia, Strategii de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 152.

115
 Turismul utilizează din plin mijlocele, tehnicile puse la îndemână de publicitate. În
acest context sunt folosite toate mediile majore de publicaţii care cuprind: presa,
radioul, televiziunea, cinematografele, tipăriturile, afişajele exterioare, interviurile,
informaţiile gratuite care nu se includ drept costuri suplimentare pentru iniţiatori.

5.1.2.2. Promovarea vânzărilor

Se sprijină pe un set de metode şi tehnici promoţionale atractive şi inedite care
pot atrage clienţii fiind asociate cu facilităţi economice (bonificaţii, rabaturi, reduceri de
preţuri, oferte speciale etc.), cu efecte pe termen scurt; instrumentele şi tehnicile de
promovare a vânzărilor completează mai ales în plan cantitativ eforturile de comunicare
ale organizaţiei turistice.
Punerea în valoare a unor resurse prin intermediul realizării unor produse şi
servicii creează forţa de atractivitate a clienţilor faţă de acestea şi determină în final,
decizia de cumpărare a acestora. În principal, procesul de promovare a vânzărilor
reprezintă o tactică a marketingului–mix care poate avea o evoluţie diferită în timp şi
spaţiu. Aplicarea acesteia în practică are rolul de a stimula utilizarea unor produse şi
servicii, creşterea cererii consumatorilor sau ameliorarea calităţii produsului în vederea
câştigării de noi segmente de clienţi.
Promovarea vânzărilor include o serie de tehnici prin care să determine opţiunea
clienţilor în cumpărarea unui produs şi servicii. Orice tactică de dinamizare a vânzărilor
cuprinde oferte directe, reduceri şi oferte gratuite, premii promoţionale, unele programe
atractive, expoziţii, etc. Promovarea vânzărilor încearcă să scoată în evidenţă anumite
particularităţii calitative şi cantitative ale unui produs ori serviciu, din care să rezulte
avantajele, caracterul particular, neobişnuit, ori temporar, calitatea deosebită a
componentelor sale.
Pe măsură ce promovarea vânzărilor s-a amplificat şi maturizat tot mai mult au
apărut şi criterii de identificare a unor forme distincte: după poziţia acestora faţă de
produs (prime, cadouri, concursuri, jocuri, loterii etc.) orientarea către comercianţi şi/sau
către consumatori (reduceri preţ, bonificaţii pentru reclamă şi expunere etc.) după etapă
din ciclul de viaţă (fază de început – oferte speciale, oferte gratuite; fază de maturitate –
prime, cadouri, concursuri, jocuri etc.).
Companiile hoteliere, spre exemplu, utilizează în promovarea vânzărilor oferirea
unor atenţii turiştilor (şampanie, fructe, ciocolată) în spaţiul de primire sau cazare, dar
sunt întâlnite şi reducerile de tarife în extrasezon sau în weekend (în oraşe), respectiv

116
în timpul săptămânii (în staţiuni), prime acordate în servicii suplimentare, jocuri,
concursuri, carduri de fidelitate etc.
Un loc aparte îl deţine publicitatea de locul vânzării prin care se folosesc mijloace
vizuale, sonore, pentru a pune în valoare multe oferte făcute prin intermediul agenţiilor
de turism; acestea pot fi însoţite de afişe, panouri, anunţuri la posturi regionale, locale
de radio, TV, presă. În ultimele decenii a câştigat teren tot mai mult publicitatea prin
poştă cu sau fără adrese individuale, vânzările prin telefon, prin Minitel şi Internet94.
În general pentru a avea o cât mai bună promovare a vânzărilor, dar şi cheltuieli
acceptabile se porneşte de la realizarea unui plan promoţional ce include obiective,
tehnici, acţiuni, etape, personal necesar până la evaluarea finală a rezultatelor.
În acest sens se poate evidenţia planul de promovare a vânzărilor prin carduri
turistice, obiectivul fiind acordarea unor facilităţi turiştilor, permanent sau temporar
(Zurich Card, American Card etc.)95.
Scopul final al oricărui plan de promovare a vânzărilor este acela de atragere a
consumatorilor care în domeniul turismului se traduce prin fluxuri turistice importante pe
toată durata din an, cu reducerea sezonalităţii şi maximizarea profitului.

5.1.2.3. Marca
Marca presupune realizarea unor semne distinctive (emblemă, logo) prin care se
poate particulariza un produs, o gamă de servicii, o firmă faţă de cele ale altor
concurenţe de pe piaţă şi prin care se prezintă calitatea produselor oferite şi
notorietatea firmelor96; utilizarea mărcilor a crescut considerabil în ultimele decenii în
sfera turismului, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul organizaţiilor de turism.
Marca reprezintă în principal un element definitoriu pentru un produs (servicii)
sub formă de nume, termen, simbol, desen ori o combinaţie a acestora, cu rol de a crea
o identitatea produsului ori serviciului creat, pentru a-l diferenţia faţă de altele ale
concurenţei.
Există produse şi servicii care lansate cu succes, se bucură de o politică de
management axate pentru o anume marcă, legate de identificarea unei pieţe - ţintă, de
promovare, distribuţie etc.
Realizarea mărcilor solicită respectarea unor cerinţe de calitate prin care să se
respecte: perceptibilitatea, omogenitatea, distincţia, reţinerea mentală şi vizuală,
notorietatea şi asociativitatea, etc. În acest fel o marcă poate să arate unui potenţial

94
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., op. cit., p.374
95
Ingeld ,Ph., Promotion des ventes et action commerciale,Vuibert, Paris, France, 1995, p. 89.
96
Balaure, V.; Popescu, I. C.; Şerbănică, D., Tehnici promoţionale, Editura Metropol, Bucureşti, 1994, p.102

117
client avantajele funcţionale, calitatea componentelor sale, adresabilitatea unui anumit
segment de clienţi.
Pe măsură ce concurenţa devine tot mai puternică, mărcile vor avea un rol tot
mai evident prin funcţiile pe care pot avea: de protecţia şi diferenţiere a produselor şi
serviciilor, de individualizare şi garantare a calităţii totale, de reglare a mecanismelor
unităţii de turism. De multe ori, un rol important îl deţine marca în procesul de distincţie
şi vânzare prin poziţia sa de monopol şi/sau de imaginea ca reclamă, de protecţie a
consumatorilor.
Pe plan mondial, cele mai puternice mărci în turism se regăsesc în domeniul
hotelier (ex: Marriott, Hilton, IBIS, Best Western, Ritz, Tulipe etc.), al restauraţiei,
(McDonald, Starbucks Coffee, etc.), al agenţiilor de turism şi touroperatorilor (TUI,
Nouvelles Frontieres, KUONI, DERTOUR etc.).
Marca are un rol determinant în turism, deoarece oferă un unui client ideea şi
imaginea despre o anume firmă, lanţ hotelier, agenţie de turism. În contextul în care
calitatea serviciilor oferite de un agent economic din turism este deosebită, numele său
poate avea statut de marcă.

5.1.2.4. Relaţiile publice

Relaţiile publice cuprind o gamă largă de metode, multe cu substrat psihologic,
pentru a atrage clienţii, vizând stabilirea unor relaţii bune cu organisme publice, crearea
unei imagini de firmă corespunzătoare; de asemenea înglobează şi o serie de tehnici de
ordin calitativ pe termen mediu şi lung, menite să amplifice pozitiv originea produsului,
firmei.
Apariţia şi evoluţia fenomenului de relaţii publice se sprijină pe posibilitatea de
comunicare dintre persoane pentru transmitere de idei şi informaţii. Treptat acestea au
devenit un instrument de marketing deosebit de important şi o metodă de promovare.
În mod concret, relaţiile publice reprezintă o funcţie distinctă, de management
care permite crearea unui climat psihologic de comunicare, acceptare şi cooperare între
organizaţie şi publicul său, pe baza unei cercetări sistematice structura acesteia include
mai multe tipuri de activităţi97:
- activităţi de promovare a unui produs şi /sau servicii prin care se pun în
evidenţă particularităţile şi identitatea acestor bunuri oferite potenţialilor turişti;

97
Kotler, Ph., Principiile marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 890

118
 - activităţi de comunicare complexe prin care sunt folosite toate
instrumentele de comunicare interne şi externe pe care le poate folosi un
agent economic în atragerea turiştilor;
- activităţi de parteneriat cu mass –media prin care se încearcă utilizarea
tuturor canalelor de difuzare a informaţiilor pentru prezentarea unor produse
şi /sau servicii, cu impact major asupra publicului (presă, radio, TV, etc.);
- activităţi de lobby care au drept scop obţinerea unui sprijin din partea unor
instituţii guvernamentale, ale administraţiei publice ca modalitate de
acceptare sau modificare, respingere a unor iniţiative de reglementare
juridică;
- activităţi de consultanţă prin care anumite proiecte de investiţii şi dezvoltare
sunt realizate prin informarea publicului şi în plus în promovarea imaginii unei
agent economic se ţine cont şi de punctele de vedere exprimate de public
pentru a se vedea care sunt strategiile de promovare pentru viitor.
În general, aceste acţiuni au rolul de a câştiga pe termen lung încrederea
publicului, de a dezvolta relaţii de încredere cu prezentarea aspectelor pozitive şi
negative, include etape care nu se mai repetă, iar avantajele se obţin după încheierea
acestor acţiuni.
Acţiunile de comunicare se referă la prezentarea îndeosebi a unor unităţi de
cazare care stau la baza unui pachet de servicii turistice sau în alte situaţii a unei
agenţii de turism. În aceste condiţii, acestea activităţi reprezintă un fel de carte de vizită
a agentului economic foarte folosită mai ales la expoziţii si târguri de profil.
Relaţiile cu mass media au impactul cel mai puternic asupra publicului. În acest
sens se remarcă posturi TV internaţionale precum CNN, Euro News, TV5, Rai Uno,
scurte spoturi publicitare referitoare la atracţiile turistice din anumite ţări (India,
Tailanda, Grecia, Turcia, Mexic etc. – 2006). Activităţile de lobby în turism sunt
susţinute de organizaţii de turism puternice OMT, WTTC, OMC, sau de persoane care
conduc lanţuri hoteliere, restaurante, fast-food etc. care pot susţine programe de
promovare a unor produse şi/sau destinaţii turistice98.
Conceptul de relaţii publice se sprijină în principal pe câteva tehnici esenţiale: în
relaţia cu mass–media articolul de profil, articolul de importanţă caracteristică
domeniului, conferinţa de presă, interviurile, lansare de ştiri, imagini fotografice, dineuri
oficiale cu presa, organizarea de întâlniri, petreceri, rubrica de specialitate în marile
cotidiene; în relaţia cu oficialităţi guvernamentale şi persoane publice – seminarii,

98
Vegheş, C., Marketing direct, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, p. 232

119
conferinţe, deschidere instituţii culturale (muzee, case memoriale, palate de cultură etc.)
inaugurări comerciale, turistice (complexe comerciale, hoteluri, lanţuri de unităţi pentru
alimentaţie publică etc.); în relaţia cu clienţii sunt folosite invitaţii directe cu
demonstraţii practice, fan-cluburile, liniile telefonice directe, listele de noutăţi, imprimare
cu sigle, embleme a unor produse promoţionale, oferirea de mostre, oferirea de pachete
de servicii produse prin consumuri radio-TV, reclame publicitare TV derulate la ore de
maximă audienţă (filme, jurnale, seriale), acordare de premii de notorietate, utilizarea de
afişe, pe mijloace de transport, imobile, etc. în relaţii pentru derularea unor evenimente
unde un rol esenţial îl deţin festivalurile, târgurile şi expoziţiile, concursuri sportive,
urmate de spectacole itinerante, acţiuni sociale şi umanitare etc.
În derularea oricărui obiect de relaţii publice sunt necesare stabilirea obiectivelor
principale, realizarea unui plan de acţiune, selectarea tehnicilor, evaluarea finală şi
corectarea aspectelor negative, la care se adaugă contribuţia profesională a agentului
specializat în acest domeniu şi care poate fi hotărâtoare în obţinerea unor rezultate
foarte bune.

5.1.2.5. Manifestările promoţionale

Manifestările promoţionale se sprijină pe utilizarea a unor tipuri şi metode, tehnici
promoţionale diferite, combinate sau singulare pentru a asigura succesul pe piaţă a
produselor şi serviciilor turistice; se referă la exploatarea în scopuri promoţionale a unor
oportunităţi asociate unor aniversări, inaugurări, sărbători laice sau religioase, târguri,
expoziţii, saloane, manifestări sportive sau culturale, evenimente social-politice etc.;
între cele mai utilizate tehnici de acest tip, în domeniul turismului, se numără
participarea la târguri şi expoziţii, sponsorizare şi mecenat.
Acestea pot fi considerate manifestări care includ o mare diversitate de expoziţii,
târguri de profil. În cadrul tipurilor de promovare, acestea deţin un rol major deoarece
fac o prezentare pe termen scurt a ofertei de pachete de servicii turistice în faţa
potenţialilor clienţi.
În esenţă, aceste acţiuni promoţionale au anumite puncte comune, date de:
organizare pe termen scurt, într-un spaţiu dat, finalizarea unor obiective şi interese
comune din partea organizatorilor şi a participanţilor, utilizarea unor tehnici de
prezentare cât mai moderne în lansarea de noi produse şi servicii, sau în prezentarea
lor pe piaţă.

120
 Pe măsură specializării târgurilor şi a expoziţiilor au apărut cele dedicate
turismului (vacanţe şi călătorii). Numărul de expoziţii dedicate industriei turismului este
mai redus comparativ cu cel al târgurilor, având în vedere că unele pot avea caracter
permanent, reprezentând un lanţ hotelier, o firmă sau agenţii de turism.
În derularea unei asemenea manifestări promoţionale se conturează mai multe
etape: selectarea participării la cele mai renumite, sau cele prin care se poate asigura
un succes pe o anumită piaţă turistică; stabilirea oportunităţilor concrete de participare –
mărime stand, mobilier, dotarea media etc.; pregătirea materialelor publicitare pentru
participare, ţinând cont de caracteristicile publicului gazdă; realizarea concretă a
standardului, selectarea personalului participant; derularea manifestării în mod activ şi
evaluarea rezultatelor finale.
Asemenea manifestare promoţională aduce noi oportunităţi ca agenţii
economici din turism să vină în contact cu alţi furnizori de servicii secundare (conexe)
dar contribuie la ridicarea calităţii generale a ofertei turistice, sau la atragerea unor
anume segmente de clienţi99.
Cele mai cunoscute târguri de turism sunt cele de la Madrid (F.I.T.U.R.), Paris,
Londra (W.T.M.), Berlin (I.T.B.), Milano (B.I.T.), Moscova care aduc prin dimensiunile
spaţiale un mare număr de prestatori de servicii turistice.
Scopul final al oricărei asemenea acţiuni promoţionale care presupun şi resurse
financiare importante este dat de: amplificarea cererii turistice, schimbul de informaţii,
realizarea de contracte şi afaceri şi vânzare-cumpărare, prospectare pieţei pentru
anumite produse şi servicii, realizarea de venituri pe termen scurt şi mediu care să
compenseze cheltuielile şi să creeze profit100.
În derularea unor târguri şi expoziţii, agenţii economici fără surse financiare
puternice pot apela la obţinerea unor sponsorizări prin care să se asigure fondurile
necesare de participare, prin care şi firma ce participă cu contribuţie bănească sau
produse poate beneficia de publicitate şi promovare.
Dintre toate acţiunile de promovare, manifestările promoţionale cu caracterul cel
mai complex, dinamic deoarece pentru a se bucura de un real succes trebuie să fie
mereu în concordanţă cu ultimele tendinţe de pe piaţa turistică şi cu cele din tehnica
publicităţii.

99
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., op. cit., p. 378
100
Olteanu, V., Marketingul serviciilor, Editura Expert, Bucureşti, 1999

121
 În afara acestor elemente mai trebuie amintite şi alte două componente ale
mixului promoţional, cu rol deosebit în activitatea turistică, şi anume:
 forţele de vânzare, care includ personalul angajat în acţiunile operaţionale
sau de promovare, aflat în contact direct cu potenţialii cumpărători şi care
trebuie să dobândească anumite calităţi pentru a lucra în acest domeniu;
acestea iniţiază şi organizează acţiuni de prezentare, argumentare,
negociere, sprijină încheierea de contracte asigurând creşterea vânzării
produselor, a serviciilor, contribuind la consolidarea imaginii acestora; în
turism, forţele de vânzare au o putere mare de influenţă, dat fiind specificul
prestării serviciilor – turistul participă efectiv la procesul de prestare, relaţia
prestator – client este una foarte strânsă;
 marketingul direct, care se referă la un ansamblu de concepte,
instrumente şi tehnici de marketing, concretizate într-un demers orientat
direct, personalizat şi interactiv către client, urmărind o reacţie promptă a
acestuia şi crearea unei platforme relaţionale de marketing pe termen
lung101.
Toate formele care compun comunicaţia promoţională participă aproximativ în
aceeaşi măsură la promovarea industriei vacanţelor şi a călătoriilor în funcţie de
potenţialul existent, formele de organizare şi turismului, de produsele specifice şi de
poziţia pe piaţa la un moment dat.
Din prezentarea acestei structuri de ansamblu a mix-ului promoţional rezultă că
toate componentele acestuia se sprijină pe metode şi tehnici variate, au fiecare
obiective precise şi că sunt folosite combinaţii de mai multe tehnici promoţionale pentru
a stimula vânzările şi a influenţa comportamentul potenţialilor clienţi, asigurându-se
astfel viabilitatea firmei şi a produselor sale, stabilitate mai bună faţă de alţi competitori
identici care acţionează pe aceeaşi piaţă.

5.2. Locul activităţilor promoţionale în strategia dezvoltării

turismului
Activitatea de promovare în turism este dependentă de toate elementele care
individualizează piaţa turistică în general. Însăşi definiţia acesteia axată pe ecuaţia
vânzare – cumpărare a produselor turistice duce la aspecte particulare ale
promovării102.

101
Vegheş, C., Marketing direct, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, p.37.
102
Minciu, Rodica, Economia turismului, ed. III, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, p. 133

122
 În acest context, promovarea depinde de atributele produselor turistice şi ale
clienţilor şi, în totodată, ea trebuie să ţină cont de caracteristicile pieţei turistice. De
asemenea, promovarea turistică trebuie să se raporteze la particularităţile clientelei de
pe plan intern şi internaţional.
Strategia în domeniul promovării trebuie corelată cu strategiile celorlalte
componente ale mixului de marketing: produs, preţ, distribuţie. De asemenea, ea
trebuie să urmărească alinierea la obiectivele generale ale dezvoltării turismului şi să
participe la realizarea acestora: creşterea fluxurilor turistice, pătrunderea pe noi pieţe,
diversificarea destinaţiilor şi produselor, asigurarea unei dezvoltări durabile a turismului
etc.
Rolul promovării rezultă din faptul că ea pune în balanţă cererea şi oferta turistică
şi trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe majore:
- identificarea aşteptărilor potenţialilor consumatori, pentru a favoriza decizia
de cumpărare;
- abordarea aspectelor esenţiale ale produselor turistice pentru a le evidenţia
originalitatea şi unicitatea;
- punerea în valoare alături de obiective turistice de prim rang şi a altora mai
puţin cunoscute;
- asigurarea unei informaţii corecte a consumatorilor pentru a alege în
cunoştinţă de cauză un anume pachet de servicii turistice;
- cunoaşterea concurenţei apropiate şi îndepărtate pentru a utiliza instrumente
de promovare adecvate unui anume segment al pieţei turistice.
Dezvoltarea excesivă a Internetului şi dezvoltarea de produse virtuale pot atrage
potenţiali clienţi în a vizita asemenea site-uri, dar nu a şi cumpăra în final acele produse
prezentate, deoarece ori nu au fost realizate potrivit cerinţelor şi stilului de viaţă al
vizitatorilor sau sunt foarte scumpe.
Aceste probleme arată că există în fapt două pieţe, la care promovarea trebuie să-şi
stabilească strategii de acţiune:
- piaţa parţială, ce se poate derula la nivel regional, local şi care se concentrează
pe idee de specializare „produs – segment” şi pe strategia preţurilor scăzute;
- piaţa globală cu orientare spaţială mai largă, axată pe „guvernarea calităţii” 103, cu
strategii agresive de preţuri mai ridicate.
Fenomenul de distribuţie extensivă sau exclusivă are ca punct de sprijin
instrumente diferite de promovare prin care îşi pot selecta şi atrage clienţii. De altfel nici

103
Zollondz, H.D., op. cit,. p. 58

123
un actor de pe piaţa turistică nu-şi poate vinde produsele, serviciile pe o piaţă tot mai
largă fără a beneficia de sprijinul concret şi real al promovării.
Prin urmare în turism se evidenţiază un alt mod de acţiune a promovării, axată
mult mai mult ca o strategie pentru atragerea şi satisfacţia clienţilor, fidelizarea
acestora. Tehnologia informaţiei de astăzi are toate atributele pentru a sprijini acest
proces.
De altfel, ceea ce apare ca noutate din cele prezentate este faptul că procesul de
concepţie–derulare a oricărei acţiuni de promovare are la bază strategia de
diferenţiere.
În derularea promovǎrii se impune realizarea a douǎ tipuri de analizǎ:
- analiza branşei (domeniului de activitate) care se poate realiza la nivel
internaţional, regional, naţional, local şi care determinǎ nivelul concurenţei;
- analiza agentului economic, care în funcţie de mediul de afaceri existent,
trebuie sǎ deţinǎ propria strategie de promovare.
În aceste condiţii, succesul turismului la nivelul unei ţǎri, regiuni, localitǎţi revine
şi strategiei de promovare şi a obiectivelor propuse şi puse în practicǎ ; de altfel
promovarea se aratǎ a fi veriga de legǎturǎ între aşteptǎrile clienţilor şi ceea ce existǎ
ca ofertǎ pe piaţa turisticǎ la un moment dat.
Varietatea obiectivelor promovǎrii se interfereazǎ şi cu tipul de strategie aplicatǎ
(permanentǎ, intermitentǎ, concentratǎ, diferenţiatǎ etc.). Rezultatele pozitive se
datoreazǎ creativitǎţii şi performanţelor din procesul de comunicare104. Toate obiectivele
promovǎrii trebuie sǎ fie integrate în strategia de marketing, ca o viziune unitarǎ, menitǎ
sǎ asigure o evoluţie ascendentǎ turismului naţional.

5.3. Repere actuale ale promovării turismului rezultate din practica

internaţională

Promovarea turismului la nivel european şi internaţional se realizează în funcţie

de mai mulţi factori. Între aceştia, pot fi incluse obiectivele strategice ale fiecărei ţări,
experienţa, bugetul de care dispune, modul de organizare a activităţii administraţiei
centrale de turism etc.
Politicile de promovare au devenit componente esenţiale ale politicilor turistice, în
cele mai multe dintre ţările de destinaţie105. Având în vedere costurile ridicate ale
campaniilor internaţionale de promovare, elaborarea acestor politici şi aplicarea lor se

104
Balaure, V.; Cătoiu, I.; Vegheş, C., op. cit., p. 412
105
Jugănaru, I. D., Politici si strategii în turismul mondial, Ed.itura Expert, Bucuresti, 2007, p. 427.

124
realizează, în cele mai multe cazuri, la iniţiativa conjugată a autorităţilor publice şi a
întreprinzătorilor din turism.
Administraţiile sau autorităţile naţionale de turism asigură, în principal,
promovarea turismului naţional, orientarea sectorială a activităţilor turistice, având la
bază strategiile generale de dezvoltare. Lor li se pot adăuga administraţiile locale şi
regionale, care se implică tot mai mult în acţiunile de promovare a destinaţiilor turistice.
Organizaţiile profesionale din turism se implică de asemenea în promovarea
turistică, mai ales în ceea ce priveşte activitatea profesională sau segmentul de piaţă pe
care le reprezintă.
Deşi suportul financiar vine din partea statului sau a sectorului privat, realizarea
şi desfăşurarea acţiunilor este atribuită unor agenţii specializate. Acestea, ca şi actori
principali ai activităţii de promovare, câştigă tot mai mult teren în ultimele decenii,
deoarece prezintă câteva avantaje importante:
- deţin specialişti cu experienţă;
- prezintă o abordare obiectivă a realităţilor turistice dintr-o tara sau destinatie
şi pot propune cele mai bune soluţii prin experienţa câştigată din colaborarea
în timp cu numeroşi clienţi;
- posibilitatea de a cumpăra, închiria un spaţiu publicitar este mai mare;
cunoscând toate demersurile necesare în acest scop pot obţine şi un rabat;
- rezolvarea activităţilor de promovare se face la nivel profesionist, deoarece
agenţia doreşte ca în timp, clienţii să mai apeleze la serviciile oferite de
aceasta.
Există şi unele dezavantaje date de faptul că beneficiarul nu mai deţine controlul
în derularea promovării şi pot apărea conflicte în metodele şi tehnicile propuse de
agenţie şi cele ale beneficiarului, cuantificarea mai dificilă a rezultatelor promovării de
către acesta.
Din experienţa altor ţări cu o promovare agresivă şi eficientă rezultă că în
promovarea serviciilor şi a produselor turistice se ţine foarte mult cont de următorii
factori:
 etapa în care se află produsul - curbe de evoluţie (apariţie, maturitate, regres,
revigorare);
 nivelul cotei de piaţă la care se află produsele unei firme, deoarece nivelurile
ridicate presupun bugete mai mari;
 cunoaşterea concurenţei, deoarece există mai mulţi participanţi cu produse
similare fapt ce impune bugete ridicate şi tehnici performante în promovare;

125
  stabilirea frecvenţei de promovare, în funcţie de cerere, sezon/extrasezon,
segmente ţintă de clienţi;
 diferenţierea produsului prin scoaterea în evidenţă a particularităţilor calitative
prin care se poate mări atractivitatea şi se realizează diferenţierea de altele
similare.
De asemenea, din experienţa internaţională se detaşează câteva aspecte
deosebite:
- alegerea unui logo care să exprime cât mai bine imaginea turistică a unei ţări
(Totul sub soare - Spania);
- selectarea mult mai atentă a agenţiilor de publicitate şi promovare, pe baza
unor criterii riguroase şi activitate derulată în domeniul turismului;
- schimbarea la anumite intervale a imaginilor, metodelor şi tehnicilor folosite
sub deviza aleasă pentru a menţine atractivitatea şi a acapara atenţia
potenţialilor clienţi.
Un deosebit accent se pune pe participarea la târgurile internaţionale de turism.
Importanţa participării la aceste evenimente de profil este dată de numărul mare de
expozanţi (Berlin – 9000, Göteborg – 1827, Moscova – 2250, Barcelona – 1350, Madrid
– 9542, München – 1194, Utrech – 1542, Helsinki – 1820, Stuttgart – 1370), numărul de
ţări participante (Madrid –175, Paris – 162, Berlin -189, Moscova – 103, Londra – 184)
şi nu în ultimul rând de numărul de vizitatori (se detaşează târgul de turism de la Madrid
– cu 222.000 participanţi, Stuttgart – 200.000, München – 180.000, Berlin – 187.000,
Barcelona – 186.600 în anul 2006).
Bugetele administraţiilor naţionale de turism reflectă importanţa acordată de
guvernele ţărilor respective acestui sector de activitate. Acestea au crescut rapid,
datorită accentuării concurenţei, precum şi a creşterii importanţei balanţelor de plăţi
turistice pentru economiile naţionale. Cheltuielile de promovare ale administraţiilor
naţionale sunt utilizate pentru producerea de broşuri, afişe, filme şi diferite materiale de
informare turistică ce sunt de regulă difuzate în străinătate. La acestea se adaugă
acţiuni promoţionale specifice, cum ar fi călătoriile de studiu („info-trip”), organizate cu
reprezentanţi ai agenţiilor de turism sau cu ziarişti din ţările emitente, cocktail-uri sau
dineuri oferite pentru presă, dezbateri etc. Astfel, bugetele de promovare turistică pe
plan mondial, conform estimărilor OMT, depăşesc 1200 milioane de dolari pe an 106.
Câteva exemple oferite de ţări est-europene sunt oferite în tabelul următor.

106
Idem, p. 437.

126
 Tabelul nr. 5.1.
Bugetul alocat turismului în câteva ţări europene în anul 2005
Nr. crt. Ţara Suma
alocată (mil.
euro)
1. Polonia 14
2. Ungaria 28
3. Turcia 76.5
4. Cehia 8.6
5. Bulgaria 10
6. România 3.7
Sursa: Autoritatea Naţională pentru Turism
Se observă că există diferenţe enorme între bugetele de promovare ale acestor
ţări, în funcţie de importanţa pe care statul o acordă turismului, de strategiile de
dezvoltare şi promovare şi de puterea economică.
Ponderea bugetului de promovare în bugetul total al administraţiei naţionale de
turism poate depăşi 50%, mai ales în cazul unor ţări în care turismul reprezintă
principala activitate (Bahamas, Malta, Andorra, Bermude etc.). De exemplu, în Cehia,
întregul buget alocat turismului este destinat promovării107.
Important de reţinut este şi cheltuiala pe care o face o ţară pentru a atrage un
turist. Dacă Polonia a cheltuit în anul 2005 circa 0,3 euro/turist, Ungaria – 0,5
euro/turist, Turcia a alocat 6,5 euro/turist. Acest fapt relevă importanţa deosebită
acordată turismului în Turcia, fapt dovedit şi de suma importantă alocată promovării.

5.4. Realizări în activitatea de promovare a turismului din România

În România, experienţa câştigată în turism, a făcut ca promovarea să evolueze
de la forme simple, la forme moderne cu performanţe tehnice.
Primele forme de publicitate se regăsesc încă de la începutul secolului XIX în
multe reviste, almanahuri literare, ştiinţifice, care deţineau pagini prin care se publicau
anunţuri privind serviciile unor staţiuni montane sau calitatea apelor din staţiunile
balneare (Franţa, Italia, Germania). Un asemenea exemplu elocvent îl constituie şi
ghidul „România balneară şi turistică” elaborată de Touring Clubul României în 1932,
care la final deţine un număr de 5 pagini privind posibilităţile de cazare, tratament, în
staţiunile Băile Govora, Călimăneşti-Căciulata, Sovata, Herculane, Lipova.
Cu fiecare deceniu sau adăugat alte forme de publicitate. Astăzi, cele mai noi se
regăsesc la nivel naţional printr-o serie de titluri elocvente: „Vacanţă în România”,
„Vacanţă la ţară”, „Vacanţe şi călătorii”, la care se mai adaugă ghiduri specializate
107
*** Autoritatea Naţională pentru Turism, Raport de evaluare a promovării în Europa Centrală şi de Est,
Bucureşti, 2006

127
(Ghidul staţiunilor montane, Ghidul staţiunilor balneare, Ghidul litoralului din Editura
Publirom 2005 – 2007).
În domeniul publicităţii prin televiziune, aceasta s-a evidenţiat mai puţin în
România, unde clipurile publicitare în cadrul televiziunilor comerciale sunt relativ foarte
rare (unele agenţii de turism precum Paralela 45, Marshal şi-au permis realizarea unor
mesaje publicitare prin televiziune, iar ministerul de resort pentru derularea târgurilor
naţionale şi internaţionale de turism de la Bucureşti, sau pentru unele programe sociale
– Litoralul pentru toţi, O vacanţă la ţară etc.).
Cea mai mare parte a publicităţii în turism în România se desfăşoară prin
publicitatea tipărită (afişe, postere, panouri) articole, reportaje, interviuri, informaţii
gratuite, etc. Acest lucru este demonstrat de modelul în care România şi-a promovat
imaginea turistică la târgurile şi expoziţiile de turism internaţional.
În ceea ce priveşte mărcile româneşti din domeniul turismului, acestea sunt
practic foarte puţin puse în evidenţă, având în vedere că există şi unele produse care ar
trebui protejate (Dracula, Delta, Peleş etc.) ca identitate vizuală a unor produse turistice
axate pe existenţa unor obiective naturale şi antropice de excepţie.
Indiferent de fenomenele organizatorice sub care au funcţionat procesul de
promovare turistică acesta a avut continuitate şi a încercat să facă cunoscută ţara
noastră ca pe o destinaţie turistică atractivă. Obiectivele principale ale promovării
turistice se grupează pe mai multe planuri şi anume:
 la nivelul naţional, autoritatea de turism (minister) se angajează să realizeze
promovarea turistică prin acţiuni specifice şi prin birourile de turism din ţară şi
din străinătate, în limita resurselor financiare alocate în fiecare an, conform
legii; în plus participă la organizarea de congrese, colocvii, simpozioane,
târguri, expoziţii de importanţă naţională şi internaţională în ţară şi străinătate,
acordând consultanţă şi sprijin iniţiatorilor unor astfel de manifestări;
 la nivelul local, prin administraţiile locale şi centrele de informare şi
promovare turistică orientate pe destinaţiile proprii;
 la nivelul unor asociaţii de turism, a agenţiilor economici din turism care
prin resurse financiare proprii îşi realizează propria politică de promovare
(ANAT, ANTREC, Asociaţia de turism Bucovina, ş.a.).
În ultimii ani (2000-2007) programele de promovare turistică au constat în:
participări la manifestări interne şi externe de profil, campanii publicitare la radio, TV,
afişaj teletext, internet, conferinţe de presă, organizarea de vizite documentare pentru
reprezentaţii mass–media, organizarea de seri româneşti, expoziţii gastronomice,

128
săptămâni culturale româneşti. Varietatea acestora ca moduri de manifestare nu s-a
dovedit suficientă, deoarece trebuie luate în considerare şi conţinutul mesajelor şi
calitatea materialelor şi a instrumentelor utilizate.
Acţiunile de promovare iniţiate la nivelul ministerului de resort (autoritate) au fost
direcţionate către: Uniunea Europeană, alte ţări europene (Ţările Balcanice, Ţările
Scandinave), Asia, America de Nord, apoi către diaspora românească (Israel, SUA,
Canada, Germania, Franţa) şi către piaţa internă. Proiectele curente de marketing şi de
promovare turistică au fost finanţate în proporţie de 40% din valoarea fiecăruia, restul
revenind societăţilor de turism, sau atragerea de sponsori etc.
Toate programele de promovare se concentrează pe câteva aspecte prioritare:
- imaginea de fond a României turistice,
- identificarea formele principale de turism, în avantaj competitiv faţă de cele
similare din ţǎrile vecine;
- evidenţierea caracteristicilor de originalitate şi atractivitate a obiectivelor
turistice;
- prestaţia pe piaţǎ care prin acţiuni de promovare se face cunoscutǎ
potenţialilor clienţi în funcţie de venituri şi timpul liber.
Atingerea acestor obiective poate determina pe termen mediu şi scurt creşterea
circulaţiei turistice pe teritoriul României şi sprijinǎ indirect diversificarea ofertei şi
creşterea calitǎţii serviciilor. În aceste condiţii, promovarea are rolul unei imagini–pilot a
marketingului mix, deoarece rezultatele sunt doar anticipate, neputând fi contabilizate
strict108.
Autoritatea Naţională pentru Turism, devenită din 2007 departament în cadrul
Ministerului pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, elaborează programe
anuale privind promovarea turismului şi dezvoltarea produselor turistice, în colaborare
cu consiliile judeţene, asociaţii/fundaţii cu activitate în turism, şi răspunde de finanţarea
şi activitatea reprezentanţelor de promovare turistică, prin fondurile primite de la bugetul
de stat.
Printre ultimele programe de promovare iniţiate la nivelul ministerului de profil
mai ales pentru perioada 2000-2006 se remarcă următoarele iniţiative:
- Programul de promovare “România mereu surprinzătoare”, cu buget de
5.000.000 euro, cu derulare într-o primă fază între 2003-2004 şi extinderea sa
ulterioară la 1.030.000 euro;

108
Zollondz, H.D., Fundamentele marketingului, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p. 50

129
 - Programul “Vacanţa la ţară”, prin care sunt puse în valoare zonele etnografice
deosebite pentru tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, arhitectură tradiţională,
manifestări folclorice, cu fonduri ale autorităţii şi are drept rezultat dezvoltarea
numerică a pensiunilor rurale;
- alte programe propuse a se derula pentru următorii cinci ani cu un buget de
75 milioane Euro axate în principal pe turismul balnear, montan şi cultural.
Pe plan internaţional, România este reprezentată de birourile proprii de turism,
care numără în prezent 16 birouri (în 15 ţări: Austria, Belgia, China, Elveţia, Franţa,
Germania, Israel, Italia, Japonia, Marea Britanie, Republica Moldova, Federatia Rusă,
Spania, SUA, Suedia, Ungaria).
Acţiunile iniţiate de birourile de turism s-au axat pe promovarea principalelor
atracţii turistice ale ţării: turismul de litoral (Mamaia, Eforie, Mangalia, Olimp), turismul
balnear (Covasna, Buziaş, Vatra Dornei, Călimăneşti – Căciulata), turismul montan
(Poiana Braşov, Sinaia, Predeal, Borşa), turismul cultural (centre urbane vechi, muzee
naţionale), vititurism, turism rural, ecoturism (Delta Dunării, Parcurile Naţionale Retezat,
Rodna, Porţile de Fier) etc. În ciuda acestor atracţii turistice, România nu a reuşit să
atragă fluxuri importante de turişti din cauza infrastructurii şi a calităţii mai slabe a
serviciilor; deşi numărul turiştilor are în ultimii ani un mers ascendent, nu reprezintă o
cifră foarte importantă comparativ cu Bulgaria, Ungaria, Cehia, fapt ce arată o slabă
competitivitate a produselor turistice româneşti şi că turismul nu este considerat ca o
activitate de export.
Birourile de turism ale României, prin statutul lor de funcţionare, sunt obligate să-
şi evalueze în mod periodic activitatea derulată şi să ţină cont de evoluţia pieţei
turistice din regiunile şi ţările unde se află şi îşi desfăşoară activităţile de promovare.
În principal, obiectivele birourilor de turism ale României sunt date de :
 analiza tendinţelor actuale ale pieţei turistice, cu reliefarea cerinţelor şi
motivaţiilor potenţialilor clienţi din ţările respective care pot vizita România în
viitorul apropiat;
 participarea la târguri şi expoziţii de turism din ţările gazdă ale acestor birouri
pentru a prezenta oferta turistică a României;
 realizarea în parteneriat cu ambasadele României, a unor expoziţii fotografice,
seri culturale, aniversări ale unor personalităţi;
 participarea cu filme de scut metraj, documentare a unor destinaţii turistice din
România pe canalele de televiziune naţională;

130
  publicarea în marile cotidiene, reviste de specialitate a unor articole despre
staţiunile turistice ale României;
 susţinerea de prelegeri în cadrul unor întruniri la nivelul primăriilor, prefecturilor
din ţările respective cu prilejul zilei naţionale a României;
 realizarea unor invitaţii pentru jurnalişti şi ziarişti din ţările respective la aceste
birouri, unde se face prezentarea resurselor turistice ale României.
Efectul activităţii birourilor de turism nu este foarte spectaculos, dat fiind
multiplele probleme cu care se confruntă (sedii necorespunzătoare, dotări insuficiente,
personal redus, resurse financiare modeste) dar ele contribuie în mod decisiv la
credibilitatea informaţiilor turistice oferite în scopul atragerii de turişti, mai ales în ceea
ce priveşte lansarea de produse turistice noi (podgorii şi peşterile României, vânătoarea
şi pescuitul în România, circuite culturale, etc.). Unele ţări nu deţin asemenea birouri de
turism, dar însumează mai multe fonduri pentru promovare destinate expoziţiilor,
prezentându-şi produsele turistice cele mai reprezentative.
Activitatea de promovare a turismului românesc s-a bazat într-o măsură
importantă, chiar şi prin intermediul birourilor de turism din străinătate, pe utilizarea
materialelor publicitare, ale căror conţinut şi prezentare grafică au fost mult
îmbunătăţite în ultimii ani. Astfel se poate aprecia că broşurile, pliantele, afişele,
revistele deţin o mare pondere. De la un an la altul au fost editate noi titluri; astfel în
2003 au fost publicate un număr de 14 noi materiale promoţionale tipărite (Litoralul
românesc, harta turistică a României, Ghidul Bucureştiului, harta campingurilor etc.), iar
în anul 2005 au apărut 10 titluri noi (Broşură generală, Maramureş, Castele şi palate,
Bucureşti, Vacanţe în România, Dobrogea, Delta Dunării, Muntenia şi Oltenia, Banat şi
Crişana – în total 423 de mii de exemplare în 9 versiuni lingvistice). Din anul 2003 s-a
încercat ca în funcţie de specificul pieţelor ţintă, unele materiale să prezinte anumite
particularităţi pentru a atrage mai mulţi turişti din ţările respective, şi să fie editate în
limbile respective – poloneză, cehă, rusă, maghiară (a se vedea şi anexa nr. 9). Un
număr total de 30 de broşuri, ghiduri turistice, pliante si hărţi au fost editate în 2006.
Toate cele 13 broşuri, Ghid Practic despre România, broşurile despre Festivalul George
Enescu şi despre Cetăţile Medievale şi o serie de hărţi au fost editate în patru limbi
străine, română, engleză, franceză, germană; majoritatea au fost de asemenea editate
în limba italiană si spaniolă; un număr din acestea au fost de asemenea editate în
japoneză, chineză, rusă, germană, maghiară si ebraică. Revista “Vacanţă în România”
este şi ea editată în patru limbi de circulaţie internaţională.

131
 La acestea se mai adaugă o serie de panouri publicitare mari ce au fost expuse
la principalele târguri internaţionale de turism (Berlin, Praga, Madrid etc.). În plus poate
fi amintit Ghidul turistic despre România, editat de editura franceză Hachette (lb.
franceză, germană, engleză), cu distribuţie sigură în Belgia, Elveţia, Franţa, Marea
Britanie, Canada, Germania.
Anul 2003 a fost şi cel în care a început să se pună un mai mare accent pe
realizarea de CD-uri, începutul fiind făcut în 2002, când opt asemenea materiale
promoţionale au fost lansate; alături de acestea au fost puse create site-uri de turism
pentru fiecare din birourile de turism din străinătate.
Începând cu 2004, România a apărut înscrisă ca destinaţie turistică şi în ghidul
Euro-travel (EURO TRAVEL GUIDE) cu un număr de 48 de pagini, unde au fost
menţionate şi datele de contact ale birourilor de turism, pentru a se putea furniza date
suplimentare agenţiilor de turism şi turiştilor străini.
O modalitate de promovare cu larg impact asupra publicului o are prezentarea de
materiale prin televiziune; astfel au fost realizate scurte metraje şi film documentare
pentru a fi difuzate pe canalele internaţionale CNN, Euro-News, Discovery, Euro-Sport,
În plus au fost realizate materiale publicitare de scurtă durată (spoturi TV) pentru a fi
difuzate pe posturile de televiziune din Franţa, Germania, Polonia, Spania.
Un loc aparte îl deţin materialele prezentate privind unele obiective turistice din
România prin reprezentanţii unor posturi precum: BBC, RAIUNO, RAITREE, TV5, Daily
Telegraph, Canel 4, Tribune de Geneve, TT6.
Realizarea unei politici de promovare mai bune înseamnă şi perfecţionarea
mecanismelor şi instrumentelor folosite, având în vedere utilizarea tot mai mare a
comerţului virtual şi a site-urilor de pe internet. Există un număr de pagini de internet
care promovează turismul din România. Pagina de internet a ministerului,
www.mturism.ro, este disponibilă doar în limba română şi este în special un instrument
de informare mai degrabă decât de promovare. Paginile de internet de promovare sunt:
www.turism.ro disponibilă în patru limbi (adică română, engleză, franceză, italiană) ;
www.romaniatravel.com este în patru limbi dar nu este actualizat, iar pagina de internet
www.romaniatourism.com este o pagină realizată de către biroul din America şi este
disponibil doar în limba engleză. În plus există numeroase pagini de internet
independente pe care potenţialii vizitatori le folosesc în scopul informării şi cercetării.

132
România este absentă de pe pagina www.europe-travelers.eu, Lonely Planet, şi alte
pagini de internet binecunoscute pentru turişti109.
Promovarea s-a mai realizat şi printr-o serie de invitaţii din partea ministerului
de resort. Astfel, între 1 iulie 2001 şi 1 iulie 2002, au fost 282 persoane din mass–
media, din 15 state şi 71 de touroperatori, din ţări precum Cehia, Elveţia, Germania,
Suedia, Italia, Franţa, Marea Britanie, SUA, Spania, Belgia. Apoi, între 1 iulie 2003 – 1
iulie 2004, au fost invitaţi 294 de reprezentanţi mass-media din 19 state şi 78
touroperatori, din ţările menţionate dar şi din Federaţia Rusă, Israel, Polonia, Portugalia.
Promovarea destinaţiilor turistice româneşti pe plan internaţional s-a concretizat
şi în participarea la manifestări turistice internaţionale (burse, expoziţii, târguri,
saloane). Astfel, în anul 2003, România a fost prezentă la 49 de manifestări turistice
internaţionale pentru care s-au alocat 1,26 milioane euro iar pentru anul 2008 este
prevăzută participarea ţării noastre la 63 de manifestări (burse, târguri, expoziţii), pentru
care bugetul estimativ este de 2,4 milioane euro.110
Pe plan intern, pentru a sprijini activitatea de informare si promovare, există la
ora actuală 37 de centre de informare turistică111 ce aparţin de prefecturi, primării,
ANTREC etc. Şi ele utilizează o serie de materiale publicitare pentru a promova oferta
turistică locală sau regională, însă activitatea lor este încă departe de ceea ce ar trebui
să fie.
Toate aceste acţiuni reliefează faptul că promovarea destinaţiilor româneşti
constituie una din componentele esenţiale ale marketingului mix şi are ca scop
transmitea către viitorii consumatori, informaţii esenţiale despre produsul turistic. În
plus, acest fenomen este într-o continuă schimbare datorată evoluţiei ascendente a
preferinţelor turiştilor, ceea ce implică o dezvoltare a pieţei turistice.
Noile schimbări de atitudine din partea consumatorilor pun noi probleme de
regândire a acţiunilor de marketing. Astfel o primă necesitate este aceea de
sensibilizare şi fidelizare a clienţilor, de promovare după categoriile de clienţi; altă
necesitate indică o cooperare mai strânsă între producători şi distribuitori, cu
amplificarea e-business-ului. La început de drum se află şi asocierea de mai multe
mărci sau extinderea uneia prin realizarea de produse şi servicii secundare, reducerea
timpului dintre cheltuielile făcute pentru derularea unor servicii şi încasările care se
realizează pentru vânzarea acestora.

109
*** WTO, Masterplan pentru dezvoltarea turismului national 2007-2026, p. 107-113.
110
http://www.mturism.ro/fileadmin/domenii_activitate/Lista_expo_cu_bugete_2008_finala.pdf
111
*** WTO, Masterplan pentru dezvoltarea turismului national 2007-2026, p. 80.

133
 Realizarea unei promovări active în turismul românesc se dovedeşte a fi un
demers dificil, deoarece acesta este mult influenţat şi de nivelul general de dezvoltare al
economiei. Cu toate că există acest paralelism evident între performanţele economice şi
promovare, se poate afirma că marketingul turistic reprezintă cheia de susţinere a
afacerilor şi investiţiilor în turism, de atragere de noi segmente de consumatori, de
evidenţiere mai bună a imaginii turistice la nivel extern.
Promovarea turistică în România are câteva particularităţi din care se evidenţiază
de alte ţări europene cu care se află în competiţie (Bulgaria, Turcia, Grecia, Ungaria
etc.).
Un prim aspect este dat de faptul că la nivel instituţional promovarea a cunoscut
multiple restructurări în ultimii 15 ani, toate fiind legate de evoluţia ministerului de resort.
O a doua particularitate este dată de modul în care promovarea a reuşit să facă
cunoscute destinaţiile turistice româneşti pe continentul european şi la nivel mondial. În
acest context se remarcă faptul că acţiunile promoţionale s-au axat pe câteva destinaţii
turistice mai importante: Delta Dunării, litoralul românesc, mănăstirile din nordul
Moldovei etc.).
Fondurile alocate promovării au evoluat foarte lent, provenind în cea mai mare
măsură de la bugetul de stat. De remarcat faptul că sumele folosite de promovare s-au
bazat pe acţiuni la nivel naţional şi mai puţin la nivel regional.
Ca o concluzie, ar fi utilă o trecere în revistă a principalelor puncte forte şi puncte
slabe ale activităţii de promovare a turismului românesc. Astfel, ca puncte forte putem
enumera:
- participarea la târguri, expoziţii şi manifestări naţionale şi internaţionale;
- diversificarea materialelor promoţionale şi îmbunătăţirea calităţii acestora;
- calitatea în general bună a resurselor umane şi forţă de muncă suficient
calificată;
- considerarea de către administraţia naţională de turism a procesului de
branding ca fiind o componentă semnificativă a dezvoltării României ca nouă
destinaţie turistică de nivel internaţional.
Ca puncte slabe trebuie să menţionăm următoarele:
- deşi turismul este considerat unul dintre atuurile României şi, ca atare, o sursă
importantă de venituri, programele de finanţare destinate acestui sector sunt
puţine. Situaţia din turism este în deplin acord cu interesul manifestat de
guvern pentru acest domeniu. În cele peste 130 de file ale programului de
guvernare actual, capitolului dedicat „Politicii în domeniul turismului” îi este

134
 alocat cel mai mic spaţiu: o singură pagină. Aici se vorbeşte despre
„orientarea şi integrarea turismului în tendinţele regionale şi mondiale” în
termeni de „definire a brandului”, „stabilire de priorităţi în dezvoltarea
infrastructurii”, „informatizarea promovării” sau „îmbunătăţirea formelor
educaţionale de profil”. În total opt măsuri de promovare a turismului, prin care
guvernul speră să dubleze veniturile din turism până în anul 2008;
- administraţia naţională de turism nu are o strategie de marketing clară, un mix
de marketing bine coordonat, ci mai degrabă unul incoerent; birourile din
străinătate nu funcţionează eficient şi modern, din punctul de vedere al
instrumentelor de marketing folosite;
- lipsa unei mărci de ţară, cu toate încercările de a impune sloganuri şi sigle;
aceasta contribuie la crearea unei imagini neclare şi insuficiente asupra
României ca destinaţie turistică, pe pieţele externe;
- insuficienta implicare a statului – implicarea statului la nivel naţional este
foarte importantă pentru succesul industriei turistice naţionale. Prezenţa sau
absenţa unei politici turistice naţionale este importantă în stabilirea scopurilor
şi orientarea dezvoltării industriei. Prin politică, statele pot stabili obiectivele lor
turistice şi problemele ce privesc impactul. Indiferent de gradul de implicare în
industrie, statul poate îndeplini un rol important în sublinierea locului turismului
în dezvoltarea economiei şi a societăţii unei ţări.
*
* *
Activitatea promoţională în turism presupune în esenţă atragerea de noi clienţi,
păstrarea celor existenţi deja, informarea mai completă şi atractivă a acestora. De altfel
toate acţiunile de promovare, indiferent de nivelul la care se derulează (local, regional,
naţional, internaţional) respectă principiul celor 3 C (continuitate, convergenţă,
coordonare).
Îndeplinirea cerinţelor internaţionale în domeniul promovării asigură un loc mai
bun în ierarhia destinaţiilor turistice. O promovare eficientă în domeniul turismului se
realizează cu un buget adecvat, scopul final fiind atragerea unui număr cât mai mare
de clienţi, utilizând mijloace şi tehnici mai agresive şi impunerea unui brand bine
individualizat care să fie recunoscut pe piaţa turistică externă.

135
 Pentru viitorul apropiat promovarea turistică va trebui să-şi regândească
fundamental strategiile datorită concurenţei tot mai puternice de pe piaţa de profil .
Astfel, promovarea va trebui să facă faţă unor cerinţe date de:
- păstrarea unui contact strâns cu potenţialii clienţi pentru a cunoaşte opţiunile şi
motivaţiile acestora;
- asimilarea ultimelor informaţii legate de modernizarea destinaţiilor turistice în
vederea creşterii atractivităţii;
- utilizarea în acţiunile promoţionale a persoanelor cu reale aptitudini de
comunicare cu clienţii.

Progresele tehnologiei informaţiilor aduc în prim plan performanţele Internetului

şi comerţului virtual. Este posibil ca în următorii 10 ani să asistăm la diminuarea treptată
a formelor clasice de promovare în favoarea celor electronice.
În derularea noului mecanism modern al marketingului mix, promovarea va
deţine o poziţie cheie care va asigura construirea şi vânzarea mărcilor din turism.


În acest sens există câteva imperative care fac parte din aşa numitul ciclu „Deming” ce cuprinde planificarea
atentă, stabilirea şi îndeplinirea obiectivelor, verificarea rezultatelor obţinute, îmbunătăţirea acţiunilor prin aplicarea
celor mai noi instrumente şi tehnici din domeniu.

136
 MODULUL 1

Staţiunea turistică – nucleul derulării şi dezvoltării activităţii de turism

Consideraţii generale privind strategia dezvoltării turismului

Obiective:
- definirea conceptului de staţiune turistică;
- clasificarea staţiunilor turistice;
- recunoaşterea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice;
- identificarea principalelor aspecte teoretice privind strategia de dezvoltare;
- enumerarea priorităţilor Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013;
- precizarea principalelor etape în evoluţia turismului românesc;

Competenţe:
- capacitatea de a defini şi de a clasifica diferitele tipuri de staţiuni turistice, ţinând
cont de criteriile de recunoaştere şi de omologare;
- elaborarea unor concluzii privind gruparea staţiunilor din România;
- utilizarea adecvată a terminologiei de specialitate în ceea ce priveşte conceptul
de strategie;
- interpretarea priorităţilor Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013, a Master -
Planului pentru Dezvoltarea Turismului Naţional în perioada 2007-2026;
- argumentarea importanţei etapelor principale în evoluţia turismului românesc.

Timp alocat studiului: 8h

Teme şi întrebări pentru discuţii:

- Prezentaţi principalele definiţii ale staţiunii turistice!
- Care sunt criteriile de clasificare a staţiunilor turistice?
- În ce constă diferenţa dintre staţiunea climatică şi staţiunea balneo-climatică?
- Care sunt principalele obiective generale ale dezvoltării la nivel macro-
economic?
- Ce se impune la nivel guvernamental în elaborarea unei strategii competitive în
domeniul turismului?
- Care este contribuţia turismului în PIB în diferite ţări?

137
Studii de caz:
- Comentaţi criteriile de atestare a staţiunilor turistice.
- Contribuţia economiei turismului şi a călătoriilor la PIB în România comparativ cu
principalele destinaţii turistice ale lumii.
- Consecinţe în plan regional ale Strategiei de Dezvoltare a Turismului şi impactul
acesteia asupra staţiunilor turistice.
Teste de autocontrol:
1. Din punct de vedere economic, staţiunea turistică reprezintă:
a) un sistem teritorial de producţie şi distribuţie de bunuri şi servicii turistice;
b) o gamă de activităţi turistice bazate pe valorificarea unor resurse;
c) mediul general şi mediul specific;
d) nucleul desfăşurării efective a activităţii de turism în care se creează o nouă
valoare.

2. Staţiunea turistică face obiectul unei atestări oficiale care are ca scop:
a) mediul intern;
b) îmbunătăţirea cadrului de protejare, conservare şi valorificare a resurselor
turistice;
c) identificarea punctelor slabe şi punctelor forte;
d) asigurarea perimetrelor de protecţie a factorilor naturali.

3. Documentaţia necesară pentru atestarea unei staţiuni turistice trebuie să

cuprindă:
a) monografia turistică;
b) fişa staţiunii turistice;
c) documentaţiile privind amenajarea teritoriului şi urbanismul;
d) monografia turistică, documentaţiile privind amenajarea teritoriului şi urbanismul,
fişa staţiunii turistice, studii şi documente care să argumenteze atestarea staţiunii
turistice şi a specificului ei determinat de resursele turistice de care dispune.

4. Numărul minim de locuri în structurile de primire turistică în staţiunile turistice de

interes naţional este:
a) 200;
b) 700;

138
c) 500;
d) 400.

5. Conform WTTC, contribuţia economiei turismului şi a călătoriilor la PIB în

România a fost în anul 2007 de:
a) 2,7%;
b) 3,2%;
c) 5,5%;
d) 4,1%.

6. Obiectivele-ţintă pentru turismul românesc prezente în Master - Planul pentru

perioada 2007-2026 se referă la creşterea numărului de sosiri de turişti străini
într-un ritm mediu anual de:
a) 4,8%;
b) 5,6%;
c) 2,9%;
d) 3,2%.

139
 MODULUL 2

Turismul cultural, balnear, montan şi de litoral

Obiective:
- definirea conceptului de turism cultural;
- identificarea particularităţilor turismului cultural;
- stabilirea interconexiunilor turismului cultural cu celelalte forme de turism;
- recunoaşterea particularităţilor turismului montan şi a importanţei domeniului
schiabil şi a mijloacelor de transport pe cablu;
- precizarea particularităţilor şi tendinţelor în privinţa ofertei turistice balneare şi de
litoral;
- enumerarea unor staţiuni balneare, montane şi de litoral din ţări cu tradiţie.

Competenţe:
- capacitatea de a defini turismul cultural, balnear, montan şi de litoral;
- argumentarea interconexiunilor turismului cultural cu celelalte forme de turism;
- descrierea particularităţilor turismului cultural, balnear, montan şi de litoral;
- familiarizarea cu tipologia formelor de agrement pentru turismul balnear, montan
şi de litoral.

Timp alocat studiului: 8h

Teme şi întrebări pentru discuţii:

- Definiţi conceptul de turism cultural!
- Prezentaţi interconexiunile turismului cultural cu celelalte forme de turism!
- Care sunt funcţiile agrementului particularizate în raport cu nevoile turistului sau
ale organizatorilor ?
- Prezentaţi principalele particularităţi şi tendinţe în ceea ce priveşte turismul
montan , balnear şi de litoral!
- Enumeraţi staţiuni balneare de interes internaţional din Franţa, Germania, Cehia,
Italia, Spania, România!
- În ce constă tipologia formelor de agrement pentru turismul de litoral şi montan?

Studii de caz:

140
 - Analiza activităţii unei staţiuni balneare, montane sau de litoral.
- Dotările pentru agrement necesare unei staţiuni balneare, montane sau de litoral.
- Importanţa turismului cultural în relaţia sa cu celelalte forme de turism.

Teste de autocontrol:
1. Delimitarea turismului cultural de alte forme de turism se face prin:
a) procesul artistic, mijlocul de expresie, bunul cultural;
b) analiza pieţei;
c) materiale, stiluri artistice folosite;
d) strategia utilizată.

2. Organizaţia Mondială a Turismului consideră că turismul cultural include:

a) turismul pentru tineret;
b) turismul rural;
c) turismul balnear şi montan;
d) turismul pentru tineret, turismul rural, circuite cu temă culturală, pelerinaje.

3. Din punctul de vedere al conţinutului prestaţiei turistice, agrementul poate fi:

a) animaţie de pură deconectare, animaţie recreativă, animaţie comercială,
animaţie culturală;
b) individual şi de grup;
c) odihnă şi relaxare, competiţie sportivă, formarea personalităţii;
d) sezonier, permanent, ocazional.

4. Principalele staţiuni balneare din Cehia sunt:

a) Marianske Lazne,Toja;
b) Archena, Terme;
c) Marianske Lazne, Karlovy Vary;
d) Montecatini, Vittel..

4. Din cuantificarea principalelor motivaţii turistice, odihna, recreerea, destinderea

reprezintă:
a) 28%;
b) 62,5%;

141
c) 2,6%;
d) 12%.

5. Cea mai cunoscută staţiune la Marea Adriatică este:

a) Ischia;
b) Riccione;
c) Vodice;
d) Rimini.

142
 MODULUL 3

Particularităţi ale promovării în turism

Obiective:
- definirea conceptului de promovare;
- identificarea rolului comunicării directe şi indirecte în cadrul promovării în turism;
- precizarea componentelor mixului promoţional şi a specificităţii lor în turism;
- stabilirea importanţei participării la principalele târguri internaţionale de turism,
birouri de promovare turistică şi media;
- cunoaşterea bugetelor alocate turismului în câteva ţări din Europa comparativ cu
România;

Competenţe:
- capacitatea de a defini conceptul de promovare;
- argumentarea rolului comunicării directe şi indirecte în cadrul promovării în
turism;
- explicarea aspectelor principale pe care se bazează procesul de promovare;
- descrierea direcţiilor esenţiale care jalonează specificitatea promovării în turism;
- analiza participării la târgurile internaţionale de turism şi a bugetelor alocate
promovării turistice;

Timp alocat studiului: 4h

Teme şi întrebări pentru discuţii:

- Definiţi conceptul de promovare!
- Prezentaţi aspectele principale pe care se bazează procesul de promovare!
- Care sunt componentele mixului promoţional în turism?
- Comentaţi importanţa bugetelor alocate turismului în diferite ţări!

Studii de caz:
- Promovarea turistică în cadrul unei staţiuni.

143
 - Repere actuale ale promovării turismului rezultate din practica internaţională.
- Realizări în activitatea de promovare a turismului în România.

Teste de autocontrol:
1. Odată cu evoluţia industriei turistice s-au conturat două stiluri
promoţionale distincte:
a) promovarea imaginii, promovarea vânzărilor;
b) comunicarea directă, comunicarea indirectă;
c) promovarea comportamentului de cumpărare, promovarea directă.
d) notorietatea produsului, fidelizarea clienţilor.

2. Procesul de promovare se bazează pe următoarele aspecte principale:

a) mesajul promoţional, suportul promoţional, mediul de comunicaţie;
b) individualizarea relaţiei pe segmente de clienţi, integrarea clientului;
c) mesajul promoţional, interacţiunea cu clienţii;
d) mediul de comunicaţie, integrarea clientului.

3. Cel mai mare târg de turism, din punctul de vedere al numărului de

expozanţi şi de participanţi, în anul 2006, a fost la:
a) Berlin;
b) Londra;
c) Moscova;
d) Madrid.

4. Bugetul alocat turismului în România în anul 2005 a fost de:

a) 2 mil. euro;
b) 3,7 mil. euro;
c) 5 mil. euro;
d) 7 mil. euro.

144
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Baron P., Snak O., NEACŞU - Economia turismului, Editura Expert,

N. Bucureşti, 2001
2. Busuioc. M. F. - Strategii de dezvoltare şi promovare a
turismului cultural în România, Ed. Universitară
Bucureşti, 2008
3. Erdeli G, Istrate I. - Amenajări turistice, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1996
4 Foriş T., Dima D. - Manual de formare managerială în turism (vol.
II), Editura Psihomedia, Sibiu, 2001
- Enciclopedia geografică a României, Ed.
5. Ghinea D.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
6. Minciu Rodica - Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti,
2005
7. Teleki N., Munteanu L., - România balneară, Ghid pentru medicii de
Bibicioiu familie şi pentru medicii specialişti, editată de
Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din
România cu sprijinul Ministerului Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului, Bucureşti, 2004
8. Ţigu Gabriela - Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti,
2001
9. * * * - Studiu privind fundamentarea strategiei de
dezvoltare a turismului în România după
aderarea la Uniunea Europeană, faza I, INCDT,
Bucureşti 2005
10 * * * - Strategia ANT, Bucureşti, 01.08.2006
- Studiu de oportunitate privind amenajarea
11. * * * turistică a staţiunii balneoclimatice Covasna şi
împrejurimi, INCDT, Bucureşti, 2002
- Studiu de oportunitate privind modernizarea,
12. * * * dezvoltarea şi relansarea turistică a staţiunii
montane „Lacu Roşu”, INCDT, Bucureşti, 2002
13. * * * - Dezvoltarea şi integrarea în turism a unor

145
 staţiuni balneoclimatice de interes local şi a
unor localităţi cu resurse balneare, INCDT,
Bucureşti, 1997
- Analiza potenţialului turistic al staţiunii
Strunga şi împrejurimi în vederea atestării ca
14. * * *
staţiune balneoclimatică, INCDT, Bucureşti,
1997
- Strategii de amenajare şi dezvoltare a
15. * * * turismului în aria montanî din Romania, INCDT
, Bucureşti, 1997-2001
- Evaluarea patrimoniului turistic al României -
16. * * *
litoralul romanesc, INCDT, Bucureşti, 2000
Rapport des politiques generales pour le
developpement durable du tourisme prepare
17. *** OMT
par l OMT por la Division du developpement
durable de l ONU, 2002

www.miscarea.com/alu-diverse55.htm
www.techirghiol.com
www.ici.ro/romania/ro/turism/mareaneagra.html
vava.8k.ro/carti/6.htm
www.romaniatravel.comc
www.alpinet.org
www.baileherculane.ro
www.romaniaexplorer.ro
www.romaniantourism.ro
www.skiresort.ro
www.mturism.ro
www.aixlesbaines.com
www.albena.com
www.salinapraid.ro
www.romaniantraveladventure
www.alpinet.org
www.ici.ro/romania/tourism

146
www.mangalia.ro/html/
www.statiuneamoneasa.ro/
www.infoturism.ro
www.mybike.ro/photos/foto226-robi-statiunea-secu-1.html

147