CAPITOLUL VI

MIŞCAREA PLANETELOR

1. Mişcarea aparentă a planetelor şi explicarea acestei mişcări

Din antichitate s-a observat că, în timp ce marea majoritate a aştrilor nu-şi schimbă poziţiile unii în
raport cu alţii(reciproce), unii aştrii rătăcesc printre stele prin diferite constelaţii zodiacale. Aceştia au fost
numiţi planete. Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creşte odată cu puterea de mărire a lunetei. Mai
mult planetele nu scânteiază ca stelele(a căror strălucire şi culoare variază neîntrerupt din cauza atmosferei).
În antichitate se cunoşteau şapte planete, care, în ordinea aşezării lor faţă de Pământ erau: Luna, Mercur,
Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn. Soarele şi Luna erau considerate planete, deoarece îşi schimbă
poziţia faţă de stele deplasându-se în sens direct. Celelalte planete se deplasează când în sens direct, când în
sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire aparentă numită staţie.
Planetele Mercur şi Venus au fost numite
inferioare, deoarece, fiind între Pământ şi Soare, erau
considerate ca „mai jos” decât Soarele. Ele sunt văzute
totdeauna în vecinătatea Soarelui fie seara după apusul
Soarelui, în elongaţie estică(elongaţia fiind distanţa
unghiulară dintre Soare şi planetă), fie dimineaţa înainte
de răsăritul Soarelui, în elongaţie vestică.
Planetele Marte, Jupiter şi Saturn erau numite
superioare (adică „mai sus” decât Soarele). O planetă
superioară se îndepărtează de Soare, descrie o buclă, apoi
ajunge din urmă Soarele.

Poziţia aparentă a planetei se defineşte faţă de Soare

prin diferenţa dintre longitudinea sa (λ) şi a Soarelui (λS):
 Când λ -λS=0, planeta este în conjuncţie cu
Soarele;
 Când λ -λS=900 sau 2700, planeta este în
cuadratură cu Soarele;
 Când λ -λS=1800, planeta este în opoziţie cu Soarele.

Intervalul de timp dintre două

opoziţii(sau conjuncţii)
succesive se numeşte
revoluţie sinodică a planetei.
Intervalul de timp în care
longitudinea planetei creşte cu 3600(în care îşi descrie orbita completă) se numeşte revoluţie siderală.
În antichitate se susţinea că toate corpurile cereşti se mişcă în jurul Pământului fix, aflat în centrul
Universului. Platon(427-347 î.Hr.) şi Aristotel(384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o
sferă de cristal care le poartă în jurul Pământului. Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.
Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizează toate sistemele geocentrice în lucrarea sa Almagest. După
teoria lui, toate planetele(7 la număr) descriu orbite circulare, cu o mişcare uniformă în jurul Pământului.
Pentru a explica mişcarea aparentă a planetelor, el susţine că, exceptând Luna şi Soarele, fiecare planetă
descrie câte un cerc mic(epiciclul), al cărui centru descrie în jurul Pământului un cerc mare(deferentul),
admiţând chiar mai multe epicicle pentru aceeaşi planetă.
Alături de concepţia geocentrică au existat în antichitate şi minţi luminate, care au întrezărit adevărul.
Aristarh din Samos(sec.III î.Hr.) a arătat că este mai logic a aşeza Soarele mare în centrul
Universului. Universul, fiind foarte mare, nu se poate roti în jurul Pământului, ci Pământul
este o planetă oarecare, cu o mişcare de rotaţie în jurul axei sale.
Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) îi revine gloria de a fi descoperit că
Pământul este o planetă. El constată că orbitele lui Mercur şi Venus nu cuprind Pământul şi,
spre deosebire de celelalte planete, sunt convexe faţă de Pământ. De aici se deduce că locul
Pământului şi al Lunii este între orbita convexă a lui Venus şi orbita concavă a lui Marte,
deci în rândul planetelor, iar locul Soarelui în centrul Universului. Sistemul
său cu Soarele în centru este un sistem heliocentric, având următoarele
caracteristici:
 Soarele şi stelele sunt imobile;
 Planetele Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter şi Saturn
efectuează mişcări de revoluţie în jurul Soarelui;
 În timp ce descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, Pământul
execută şi rotaţii diurne în jurul axei proprii;
 Toate mişcările au acelaşi sens.
În baza teoriei heliocentrice, Copernic explică cu uşurinţă
mişcarea planetelor. Să considerăm Pământul P şi planeta
Marte(M) în jurul Soarelui S. Fie P 1, P2, P3, P4 şi M1, M2, M3, M4
patru poziţii ale Pământului şi planetei în vecinătatea opoziţiei.
Proiecţia pe sfera cerească a planetei Marte se deplasează în sens
direct(M’1, M’2) apoi este văzută retrogradând(M’2, M’3) şi din
nou mergând în sens direct(M’3, M’4). Astfel, la fiecare opoziţie,
planeta va fi văzută descriind o buclă. Păstrând falsul postulat al
mişcării circulare şi uniforme el nu reuşeşte să studieze mişcarea
reală a planetelor. Concepţia lui Copernic este cuprinsă în opera
sa De revolutionibus orbium coelestium(1543), adică Despre
mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti.

2. Lupta pentru sistemul heliocentric

Ideile lui Copernic explicau mişcarea aparentă a planetelor, dar nu dispuneau de dovezi necesare, mai
ales că deplasările aparente ale stelelor(elipsele de paralaxă) sugerate de Copernic nu erau puse în evidenţă cu
mijloacele modeste de observare existente în epoca lui.
Ele au avut puţini partizani, dar înflăcăraţi. Giordano Bruno(1548-1600) a fost nu numai propagatorul
înflăcărat al ideilor lui Copernic, dar le-a depăşit mult pe acestea. El considera Universul nemărginit, deci
centrul lui nu este în Soare ci oriunde. În acest spaţiu, stelele sunt sori, având planete în jurul lor care se rotesc
ca şi Pământul în jurul soarelui lor. Admite că unele dintre aceste nenumărate planete pot fi locuite.
Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserică, care susţinea că Pământul cu
locuitorii săi este unic. De aceea, în anul 1600 a fost ars pe rug de către inchiziţie. În
anul 1616, inchiziţia constată că „erezia” provine de la opera lui Copernic, care este
pusă sub index(interzisă de a fi citită).
Galileo Galilei(1564-1642) în cursurile sale ţinute la universităţile din Pisa şi
Padova a expus cu multă convingere sistemul heliocentric al lui Copernic. În 1609 a
construit prima lunetă astronomică, cu ajutorul căreia, observând corpurile cereşti,
aduce primele dovezi materiale în sprijinul heliocentrismului, şi anume:
  Vede suprafaţa accidentată a Lunii, asemănătoare cu cea a Pământului şi ajunge la convingerea
inexistenţei deosebirilor dintre „ceresc” şi „pământesc”, susţinute de doctrina lui Aristotel;
 Descoperă primii patru sateliţi ai lui Jupiter, pe care îi observă că se rotesc în jurul lui Jupiter şi
nu în jurul Pământului;
 Descoperă fazele planetei Venus şi variaţia diametrului său aparent, de unde deduce că planeta
Venus primeşte lumina de la Soare şi se roteşte în jurul acestuia;
 Descoperă petele de pe suprafaţa Soarelui şi cu ajutorul lor rotaţia Soarelui în jurul axei sale;
 Vede Calea Lactee descompunându-se într-o mulţime de stele mici, deci Universul care este
foarte mare nu se poate roti în 24 de ore în jurul Pământului.
Dar inchiziţia îl sileşte să renunţe în scris la ideile heliocentrice, cuprinse în lucrările sale Sidereus
nuncius(1612) şi Dialogo sopra i due massimi sistem del mondo(1632) şi-l obligă să stea tot restul vieţii sale
în localitatea Arcetri, lângă Florenţa.

3. Mişcarea reală a planetelor

În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, un observator neegalat, învăţatul danez Tycho

Brahe(1546-1601), cu ajutorul instrumentelor sale fără lunete, adună un bogat material de
observaţii, erorile lor fiind mai mici de 2’- 3’, cu scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu.
Lasă toate observaţiile asistentului său Johannes Kepler(1581-1630), care continuă
observaţiile asupra planetei Marte. El compară observaţiile cu calculul bazat pe ipoteza
mişcărilor circulare în sistemul geocentric, dar găseşte diferenţe de peste 7’, care nu puteau fi
atribuite erorilor de observaţie ale profesorului său. Atunci trece la sistemul heliocentric.
Combinând potrivit observaţiilor, deduce orbita reală a planetei Marte în jurul Soarelui ca fiind o elipsă. Apoi
găseşte orbitele eliptice şi ale celorlalte planete. Stabileşte legile de mişcare ale planetelor, legi care îi poartă
numele(legile lui Kepler), cuprinse în operele sale Astronomia nova(1609) şi Harmonices mundi libri V(1619)
(Cinci cărţi despre armonia lumii).
 Legea I: Fiecare planetă descrie o elipsă, Soarele ocupând unul din focare.
Elipsa este o curbă plană definită ca locul geometric al punctelor pentru care suma distanţelor la două puncte fixe
numite focare este constantă. Mărimea elipsei este dată de semiaxa mare a, iar forma ei de excentricitatea ei
OF c
e  care este raportul dintre distanţa focarului la
OA a
centrul elipsei şi semiaxa mare. Punctul elipsei cel mai apropiat de
Soare se numeşte periheliu iar cel mai depărtat afeliu.

 Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planetă

mătură arii egale în timpuri egale (legea ariilor).
Raza vectoare a planetei este segmentul care uneşte planeta cu
centrul Soarelui. Se vede că în baza acestei legi la periheliu viteza
planetei este mai mare, iar la afeliu este cea mai mică.

 Legea III: Pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile

semiaxelor mari ale orbitelor lor.
Notând cu T şi T’ perioadele siderale de revoluţie ale planetei şi ale Pământului şi cu a şi a’ semiaxele orbitelor
lor, putem scrie:
T2 a2
 . Cunoscând datele referitoare la Pământ, ca şi perioada planetei, se poate calcula semiaxa mare a
T '2 a '2
orbitei planetei.

La aceste trei legi se pot adăuga următoarele indicaţii:

- planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul eclipticii. Numai planul planetei Mercur
este înclinat cu 70 faţă de planul eclipticii, iar al planetei Venus este înclinat cu 3 024’. Pentru toate
celelalte planete înclinările sunt mai mici de 20;
- toate orbitele planetare sunt parcurse în acelaşi sens, sensul astronomic direct.