Petre Ştefănescu Capitolul 7

Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

7. REGLEMENTĂRI PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

7.1 LEGEA 137 DIN 1995 ŞI HG/OUG ADIŢIONALE

Analizând tabelul 4.1 din capitolul 4, se observă că – pentru construirea şi

operarea unei CNE – este necesară, printre altele şi obţinerea:
1. Acordului de Mediu (pentru faza de amplasare sau construcţie);
2. Autorizaţiei de Mediu (pentru faza de funcţionare);

Ambele documente sunt eliberate de Ministerul Mediului (şi repectiv aprobate

prin H.G.!) având ca bază legală:
1. Legea Nr. 137/1995 (Legea Mediului);
2. Legea Nr. 86/2000;
3. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG) 195/2005 aprobata prin Legea
265/2006;
4. Hotărârea de Guvern (HG) Nr. 918/2002;
5. Hotărârea de Guvern Nr. 860/2002 actualizată prin HG 210/2004;
6. Hotărârea de Guvern Nr. 864/2002;

Legea Nr. 137/1995, este numită “Legea Mediului” deoarece ea creează

cadrul legal pentru protecţia mediului în România, lege care este modificată şi
adaptată corectată prin Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului (OUG) şi prin
Hotărârile de Guvern (HG) menţionate la punctele 3 - 6.
Legea Nr. 86/2000 are ca scop ratificarea “Convenţiei privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme
de mediu”, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998.

În fundamentarea Legii 137/2000 se precizează faptul că statul recunoaşte

oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând
în acest scop:

a. Accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de

confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b. Dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c. Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu,
elaborarea planurilor şi programelor;

151
Capitolul 7 Petre Ştefănescu
Reglementări pentru protecţia mediului Reglementări şi legislaţie nucleară

d. Dreptul de a se adresa – direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru

protecţia mediului – autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după
caz, în probleme de mediu, indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu;
e. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Ca orice act de reglementare, în articolul 2, legea defineşte termenii şi

expresiile specifice domeniului său de aplicare, dintre care menţionăm – ca exemple
– câteva definiţii:

1. Accidentul ecologic - evenimentul produs ca urmare a unor neprevăzute

deversări/emisii de substanţe sau preparate periculoase/poluante, sub formă lichidă,
solidă, gazoasă ori sub forma de vapori sau de energie, rezultate din desfăşurarea
unor activităţi antropice necontrolate/bruşte, prin care se deteriorează ori se distrug
ecosistemele naturale şi antropice;

2. Actele de reglementare - avizele de mediu, avizul “Natura 2000”, acordul de

mediu, acordul de import/export plante şi/sau animale salbatice non-CITES, permisul
CITES, autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră, acordul de import pentru
organisme modificate genetic, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu,
autorizaţia privind activităţile cu organisme modificate genetic;

3. Acordul de mediu - actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de

realizare a proiectului, din punctul de vedere al impactului asupra mediului. El
reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul
titularului de proiect să realizeze proiectul din punctul de vedere al protecţiei
mediului;

4. Raportul de mediu - partea documentaţiei planurilor sau programelor, care

identifică, descrie şi evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului, ale
aplicării acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi
aria geografică aferentă, conform legislaţiei în vigoare;

5. Raportul de amplasament - documentaţia elaborată de persoane fizice sau

juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii autorizaţiei integrate de mediu şi
care evidenţiază starea amplasamentului, situaţia poluării existente înainte de
punerea în funcţiune a instalaţiei şi oferă un punct de referinţă şi comparaţie la
încetarea activităţii instalaţiei;

6. Raportul de securitate - documentaţia elaborată de persoane fizice sau

juridice atestate conform legii, necesară pentru obiective în care sunt prezente
substanţe periculoase, conform prevederilor legislaţiei privind controlul activităţilor
care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substante
periculoase.

În capitolele 2 şi 3 sunt definite domeniile de competenţă ale legii:

 Capitolul 2 - Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului;
 Capitolul 3 - Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii;

152
Petre Ştefănescu Capitolul 7
Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

Capitolul 2, cel care include toate activităţile economice şi sociale cu impact

asupra mediului, este structurat în următoarele patru secţiuni:
1. Secţiunea a 1-a - Procedura de autorizare;
2. Secţiunea a 2-a - Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi
al altor deşeuri;
3. Secţiunea a 3-a - Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor;
4. Secţiunea a 4-a - Regimul privind asigurarea protecţiei impotriva radiaţiilor
ionizante şi securităţii surselor de radiaţii.

Având în vedere obiectul prezentei lucrări, interesează conţinutul celei de a

patra secţiuni şi anume cea care reglementează regimul privind asigurarea protecţiei
împotriva radiaţiilor ionizante şi regimul securităţii surselor de radiaţii şi celelalte acte
legale care o completează, ordonanţe şi hotărâri mai sus menţionate.

Esenţa acestora evidenţiază faptul că regimul protecţiei populaţiei, mediului şi

a bunurilor materiale împotriva expunerii la radiaţii ionizante şi asigurarea securităţii
surselor de radiaţii trebuie să se realizeze prin aplicarea diverselor proceduri şi
echipamente pentru menţinerea dozelor şi riscurilor la nivelul raţional cel mai scăzut,
în limitele admise şi în scopul prevenirii accidentelor, limitării şi înlăturării
consecinţelor acestora.
Se aplică principiul MRP (“Minim Rezonabil Posibil” - ALARA)

Activităţile în domeniul nuclear necesită asigurarea mijloacelor de protecţie şi

securitate şi se pot desfăşura numai în baza acordului şi autorizaţiei de mediu,
eliberate potrivit art. 8 al legii.
Pe de altă parte, acordul şi autorizaţia de mediu privind instalaţiile cu risc
nuclear major - centrale nuclearoelectrice, reactori de cercetare, uzine de fabricare a
combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil nuclear ars - se emit de către
Guvern.
În spiritul asigurării cerinţelor legii, autoritatea competentă în domeniul nuclear
este abilitată să elaboreze normele tehnice, standardele şi regulamente de aplicare
privind:
1. Protecţia populaţiei şi a mediului în zone de risc nuclear;
2. Protecţia fizică a materialelor şi a instalaţiilor nucleare;
3. Nivelurile şi planurile de intervenţie care privesc şi evenimentele
transfrontiere;
4. Transportul substanţelor radioactive;
5. Procedurile specifice de autorizare.

Conform acestei legi, controlul activităţilor nucleare se face de către autoritatea

centrală pentru protecţia mediului şi de alte autorităţi competente potrivit legii.
În acest cadru, autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele
atribuţii:
a. Organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întreg teritoriul ţării;
b. Supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun pentru
respectarea prevederilor legale privind radioprotecţia mediului;

153
Capitolul 7 Petre Ştefănescu
Reglementări pentru protecţia mediului Reglementări şi legislaţie nucleară

c. Colaborează cu organele competente pentru apărarea împotriva

dezastrelor.
Totodată, persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în
domeniul nuclear au următoarele obligaţii:
1. Să respecte normele de radioprotecţie şi de securitate;
2. Să evalueze, direct sau prin forurile autorizate, riscul potenţial, să efectueze
bilanţul de mediu pentru activităţile existente şi să ceară autorizaţie de
mediu;
3. Să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi,
care să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor şi
riscurilor asupra populaţiei şi mediului şi să ceară acord şi autorizaţie de
mediu;
4. Să ţină evidenţa strictă a surselor de radiaţii ionizante şi să le asigure
protecţia fizica;
5. Să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării
radioactive a mediului şi de evaluare a expunerii grupurilor critice –
populaţia din zona de supraveghere – şi care să asigure că nu vor fi
încălcate condiţiile prevăzute în autorizaţie, de eliminări de substanţe
radioactive şi că dozele se vor menţine în limitele admise;
6. Să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului
local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar
rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanţe radioactive;
7. Să efectueze înregistrarea rezultatelor supravegherii şi a dozelor estimate
pentru grupurile critice;
8. Să raporteze, la intervalele stabilite, rezultatele înregistrărilor autorităţilor
competente;
9. Să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a
contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii
desfăşurate;
10. Să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute, prin evaluările
probabilistice, privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive.

În ceea ce priveşte regimul activităţilor din domeniul nuclear, ele trebuie să se

desfăşoare în spiritul acestei legi şi a HG/OUG care o completează, a celorlalte
reglementări naţionale dar şi în conformitate cu acordurile internaţionale specifice la
care România este parte.
Legea precizează că acordul de mediu, pentru o practică sau o activitate din
domeniul nuclear, se eliberează înainte de emiterea autorizaţiei de către autoritatea
competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear, conform
legislaţiei în vigoare. Autorizaţia de mediu se emite după eliberarea autorizaţiei de
către autoritatea competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul
nuclear.
Pentru instalaţiile cu risc nuclear major - centrale nuclearoelectrice, reactorii
de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de

154
Petre Ştefănescu Capitolul 7
Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

combustibil nuclear ars - acordul de mediu sau autorizaţia de mediu se emit prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii centrale pentru protecţia mediului.
Pe de altă parte, controlul activităţilor nucleare trebuie să se realizeze de către
autoritatea competentă în domeniul activităţilor nucleare, în speţă CNCAN şi în acest
context, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele
atribuţii:
 Organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriul ţării;
 Supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în
domeniul activităţilor nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind
protecţia mediului;
 Colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor,
protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului.

Persoanele fizice şi juridice autorizate, care desfăşoară activităţi în domeniul

nuclear, au – conform acestor reglementări – următoarele obligaţii:
1. Să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi să
obţină autorizaţia de mediu;
2. Să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care
să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor de
radioactivitate şi al riscurilor asupra populaţiei şi mediului, şi să solicite şi să
obţină acordul de mediu sau autorizaţia de mediu, după caz;
3. Să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării
radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a
substanţelor radioactive prevăzute în autorizaţie şi menţinerea dozelor de
radioactivitate în limitele admise;
4. Să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului
local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar
rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanţe radioactive;
5. Să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a
contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii
desfăşurate;
6. Să verifice continuu corectitudinea presupunerilor facute prin evaluările
probabilistice privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive;
7. Să asigure depozitarea deşeurilor radioactive, în conditii de siguranţă pentru
sănătatea populaţiei şi protecţia mediului.

Capitolul 3, intitulat “Protecţia resurselor naturale şi conservarea

biodiversităţii”, conţine reglementările cadru pentru alegerea amplasamentelor,
proiectarea lucrărilor, protecţia apelor, protecţia atmosferei şi protecţia aşezărilor
umane.
În acest context, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
autorităţilor centrale de specialitate care gestionează resursele naturale, este
abilitată să elaboreze, pe baza prezentei legi, reglementări tehnice privind măsurile

155
Capitolul 7 Petre Ştefănescu
Reglementări pentru protecţia mediului Reglementări şi legislaţie nucleară

de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de gospodărire durabilă

a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii umane.
La proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei zone este
obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de
avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de conservare
a funcţiilor ecosistemelor şi de ocrotire a organismelor vegetale şi animale, inclusiv a
celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin acordul şi/sau
autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie până la îndeplinirea acestora.

Suprafeţele terestre şi activele, supuse unui regim de conservare ca habitate

naturale sau pentru refacere ecologică, sunt gestionate de deţinătorii legali numai în
cazul când aceştia se angajeaza să aplice măsurile de conservare stabilite de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului.
Deţinătorii cu orice titlu, care aplică aceste măsuri, sunt scutiţi de impozit. Mai
mult, deţinătorii şi particularii vor fi compensaţi, în raport cu valoarea lucrărilor de
refacere intreprinse.

Conform legii, protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu

dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate, precum şi
măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt prioritare în raport cu
alte interese.
De asemenea, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
Academiei Române şi a Comisiei Naţionale UNESCO, stabileşte criteriile pentru
instituirea ariilor protejate şi de conservare a biodiversităţii.

7.1.1 PROTECŢIA APELOR

Conform legii, protecţia apelor de suprafaţă şi subterane, dar şi a

ecosistemelor acvatice trebuie să aibă ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale. Ca urmare, autoritatea centrală
pentru protecţia mediului este însărcinată prin lege să elaboreze reglementări privind:

1. Normele tehnice referitoare la protectia apelor şi a ecosistemelor acvatice,

inclusiv a populaţiei umane în cazul poluărilor accidentale şi în context
transfrontiera;

2. Procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a

ecosistemelor acvatice, realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările
de îndiguire/regularizare a cursurilor de apă, de irigaţii şi de desecare/drenaj;

3. Standardele de emisie;

4. Standardele de calitate a apelor;

5. Cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate şi de limitare a evacuării de

efluenţi în ape.

156
Petre Ştefănescu Capitolul 7
Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

7.1.2 PROTECŢIA ATMOSFEREI

Prin protecţia atmosferei legea urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi

ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte negative
asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale.
Ca urmare, legea impune autorităţii centrale pentru protecţia mediului să
promoveze politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi acţiunile
specifice, atât la nivel naţional cât şi la nivel local, privind protecţia atmosferei.

În lege se stipulează faptul că politica naţională de protecţie a atmosferei

va trebui să aibă următoarele obiective principale:
 Introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la
sursă;
 Gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la
realizarea celor mai scăzute niveluri şi care să nu depăşească capacitatea de
regenerare a atmosferei;
 Gestionarea resursei de aer, în sensul asigurării calităţii corespunzătoare şi
securităţii sănătăţii umane;
 Modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrată a
calităţii aerului.

Plecând de la cerinţele legii, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu

consultarea ministerelor competente, elaborează normele tehnice, standardele şi
regulamentele de aplicare privind:
 Calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
 Emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile
de restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care
afectează stratul de ozon;
 Calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind
vanzarea - cumpărarea şi transportul acestora;
 Pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
 Supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea
punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor
şi altele;
 Identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate
este generatoare de risc potenţial şi/sau poluare atmosferică;
 Sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte
transfrontieră, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind
efectele transfrontieră ale accidentelor industriale.

Pentru eficienţă, a fost înfiinţat “Serviciul Protecţia Atmosferei” care

aparţine Direcţiei Protecţia Atmosferei şi Schimbări Climatice şi care este
subordonată Direcţiei Generale Implementare Politici de Mediu.

157
Capitolul 7 Petre Ştefănescu
Reglementări pentru protecţia mediului Reglementări şi legislaţie nucleară

Serviciul Protecţia Atmosferei are atribuţii în domeniul monitorizării şi

implementării directivelor cuprinse în acquis-ul comunitar de mediu şi al legislaţiei din
domeniul protecţiei atmosferei în România.
În vederea prevenirii şi ameliorării calităţii atmosferei, în scopul evitării
efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, un rol
important îl are conformitatea activităţilor şi instalaţiilor cu prevederile legislaţiei
europene în domeniul protecţiei atmosferei.
Pentru aceasta, Serviciul Protecţia Atmosferei monitorizează stadiul
implementării legislaţiei comunitare din domeniul protecţiei atmosferei asigurându-se
astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare în
domeniul protecţiei mediului.
Principalele activităţi desfăşurate în cadrul Serviciului Protecţia Atmosferei sunt:

 Coordonarea şi monitorizarea implementării legislaţiei din domeniul protecţiei

atmosferei în scopul prevenirii, limitării deteriorării şi ameliorării calităţii
atmosferei, pentru evitarea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi
asupra mediului înconjurător;
 Asigurarea suportului tehnic pentru elaborarea legislaţiei, strategiilor, politicilor,
ghidurilor, metodologiilor, planurilor de acţiune în domeniul protecţiei
atmosferei;
 Coordonarea activităţii ARPM şi APM în domeniul protecţiei atmosferei;
 Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind protecţia atmosferei în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
 Înfiinţarea şi coordonarea Registrului Naţional privind compuşii organici volatili
rezultaţi de la depozitarea şi distribuţia benzinei (baza de date privind
inventarul instalaţiilor, stadiul autorizării, inspecţii efectuate etc.);
 Asigurarea, la nivel naţional, a gestionării datelor şi informaţiilor extrase din
hărţile strategice de zgomot şi planurile de acţiune pentru reducerea nivelului
de zgomot.
 Identificarea la nivel naţional a aglomerărilor, aeroporturilor mari, drumurilor şi
căilor ferate principale.

7.1.3 PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

În procesul de dezvoltare social-economică, al planurilor de urbanism şi de

amenajare a teritoriului şi a localităţilor, este obligatorie respectarea principiilor
ecologice, pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos.
Ca urmare, consiliile locale, precum şi după caz, persoanele fizice şi juridice,
răspund pentru:
 Îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor
şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora,
înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
 Amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a
reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri
menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a se
prejudicia salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere,
starea de sănătate şi de confort a populaţiei;

158
Petre Ştefănescu Capitolul 7
Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

 Respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a

zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor
protejate şi a monumentelor naturii. Este interzisă amplasarea de obiective şi
desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de
protecţie a acestora;
 Adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de
locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi,
a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a
amenajamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă;
 Reglementarea, inclusiv prin interzicerea, temporară sau permanentă, a
accesului anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurarii unor activităţi
generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu
predominanţă a spaţiilor de locuit şi în zone destinate tratamentului, odihnei,
recreerii şi agrementului;
 Adoptarea de măsuri obligatorii, pentru toate persoanele fizice şi juridice, cu
privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor
acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor
decorativi;
 Iniţierea pe plan local a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-
sanitare şi de întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale.

7.2 LEGEA NR. 86 DIN 2000

Are ca scop ratificarea “Convenţiei privind accesul la informaţie,

participarea publicului la luarea şi accesul la justiţie în probleme de mediu”,
convenţie a UE, semnată la nivel UE în localitatea Aarhus la 25 iunie 1998.

Consiliul UE a adoptat această conveţie plecând – conform preambulului – de

la următoarele considerente, convingeri şi constatări:
1. Necesitatea de a proteja, de a conserva şi de a îmbunătăţi starea mediului şi
de a asigura dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului;
2. Constatarea faptului că protecţia adecvata a mediului este esenţială pentru
bunăstarea umană şi exercitarea drepturilor fundamentale ale omului,
incluzând însuşi dreptul la viaţă;
3. Convingerea că orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat
sănătăţii şi bunăstării sale şi că are sarcina, atât la nivel individual, cât şi în
asociere cu alţii, să protejeze şi să îmbunătăţească mediul în beneficiul
generaţiilor prezente şi viitoare şi să respecte prezenta conveţie;
4. Convingerea că, pentru a fi capabili să menţină acest drept şi să respecte
prezenta sarcină, cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie
îndreptăţiţi să participe la luarea deciziei şi să poată avea acces la justiţie în
problemele de mediu şi recunoscând, în această privinţă, că cetăţenii pot avea
nevoie de asistenţă pentru a-şi exercita dreptul;
5. Constatarea că, în domeniul mediului, un acces mai bun la informaţie şi,
implicit, participarea publicului la luarea deciziei, îmbunătăţesc calitatea şi
implementarea deciziilor, contribuie la conştientizarea publicului asupra
problemelor de mediu, oferă acestuia posibilitatea de a-şi arăta preocupările şi

159
Capitolul 7 Petre Ştefănescu
Reglementări pentru protecţia mediului Reglementări şi legislaţie nucleară

dau posibilitate autorităţilor publice să ţină seama de asemenea preocupări,

ţintind spre o mai bună conştientizare a luării deciziilor şi spre transparenţă în
acest domeniu, precum şi spre întărirea sprijinului publicului pentru deciziile
care privesc mediul inconjurator;
6. Recunoaşterea importanţei transparenţei în toate ramurile executivului şi
atragerea autorităţilor legislative în implementarea principiilor acestei convenţii
în procedurile lor;
7. Convingerea că publicul trebuie să fie conştient de procedurile privind
participarea la procesul luării deciziilor cu implicaţii asupra mediului, să aibă
acces liber la aceste proceduri şi totodată să ştie cum să le folosească.

Asemenea oricărui act de reglementare şi această Convenţie începe cu

definirea principalelor noţiuni cu care operează, ca de exemplu:

1. autoritate publică:
a. Guvern la nivel naţional, regional sau la alt nivel;
b. Persoane fizice sau juridice care îndeplinesc funcţii administrative
publice conform legislaţiei naţionale, inclusiv sarcini specifice, activităţi
sau servicii în legatură cu mediul;
c. Orice altă persoană fizică sau juridică având responsabilităţi ori funcţii
publice sau care asigură servicii publice în legătură cu mediul, sub
controlul unui organism sau al unei persoane care se înscrie în
prevederile subpunctelor a) sau b) de mai sus;
d. Instituţiile oricărei organizaţii de integrare economică regională la care
se face referire in art. 17 al convenţiei şi care este parte la prezenta
Convenţie.
Notă:
Prezenta definiţie nu include organisme sau instituţii care acţionează ca
autoritate judecătorească sau legislativă.

2. informaţie de mediu: orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau

sub orice formă materială, privind:
a. Starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul,
pamântul, peisajul şi zonele naturale, diversitatea biologică şi
componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic şi
interacţiunea dintre aceste elemente;
b. Factori, cum ar fi: substanţele, energia, zgomotul, radiaţia şi activităţile
ori măsurile, inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu,
politicile, legislaţia, planurile şi programele care afectează sau pot
afecta elementele de mediu amintite la subpunctul a), analizele cost-
beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în luarea
deciziei de mediu;
c. Starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele
culturale, construcţiile si modul în care acestea sunt sau pot fi afectate
de starea elementelor de mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile
cuprinse în subpunctul b).

Fiecare parte/participant va asigura că autorităţile publice, în condiţiile

enumerate mai jos, ca răspuns la o cerere de informaţie pe probleme de mediu, să
pună această informaţie la dispoziţia publicului, respectând prevederile legislaţiei

160
Petre Ştefănescu Capitolul 7
Reglementări şi legislaţie nucleară Reglementări pentru protecţia mediului

naţionale, inclusiv în cazul în care sunt cerute copii de pe documentaţia conţinând

sau cuprinzând informaţia respectivă.
Condiţiile stipulate de Convenţie şi admise de lege, sunt:

a. Fără a fi necesară declararea interesului;

b. Sub forma cerută, în afara situaţiilor în care:
(i) este mai rezonabil pentru autoritatea publică sa ofere informaţia
cerută sub altă formă, caz în care trebuie arătate motivele pentru
care poate fi facută disponibilă în acea formă;
(ii) informaţia este deja disponibilă publicului sub altă formă.

Informaţia de mediu asupra căreia se face referire trebuie să fie făcută

disponibilă în cel mai scurt timp şi cel mai târziu la o lună după ce cererea a fost
formulată, în afara cazului în care volumul şi complexitatea informaţiei justifică
prelungirea acestei perioade până la două luni de la data solicitării, iar solicitantul
trebuie să fie informat despre orice prelungire şi despre motivele acesteia.

Mai mult, pentru a nu lăsa loc la interpretări, Convenţia precizează când poate
fi refuzată o solicitare de informaţie de mediu şi anume:
 Când autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine
informaţia respectivă;
 Când cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră
prea generală, neclară;
 Când cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte
sistemul de comunicaţii interne al autorităţilor publice, în cazul în care o
astfel de excepţie este prevăzută de legea naţională sau de practica
obişnuită, luându-se în considerare interesul public în cazul unei
asemenea dezvăluiri.

Conveţia este structurată capitole, fiecare capitol având ca titlu principalele

probleme reglementate în cuprinsul său, şi anume:

1. Accesul la informaţia de mediu;

2. Colectarea şi diseminarea informaţiei de mediu;
3. Participarea publicului la deciziile privind activităţile specifice;
4. Participarea publicului în timpul pregătirii planurilor, programelor şi politicilor
legate de mediu;
5. Participarea publicului în timpul pregătirii regulamentelor de aplicare, a
normativelor şi a instrumentelor legale obligatorii, general aplicabile;
6. Accesul la justiţie în problemele de mediu.

161