Filosofia istoriei

Curs 2/2018

FILOSOFIE TEORETICĂ – logică, metafizică, teoria cunoașterii, filosofia științei, filosofia minții, filosofia fizicii,
4.
filosofia matematicii – filosofia analitică a istoriei. Ce este lumea? Care este locul omului în lume? Cum putem
cunoaște lumea? Ce este cunoașterea? Cum e posibilă gândirea? Servește orientării în lume.
FILOSOFIA PRACTICĂ – etică, filosofie politică, estetică – filosofia speculativă a istoriei. Ce este bine să fac? Ce
este binele? Ce este rău să fac? Ce este răul Cum trebuie să acționăm? Ce instituții sociale sunt legitime? Ce sens are
istoria?
Servește orientării în societate și în relațiile cu ceilalți.

(Aristotel: CUNOAȘTEREA PRODUCTIVĂ).

Faptul istoric: Baker.

Simbolul. Ernst Cassirer = Filosofia formelor simbolice, Omul simbolic.
Explicaţie şi înţelegere

ERKLÄREN – VERSTEHEN
Științe logico-matematice – științe empirice (experimentale)

Obiectivitatea – asociată ştiinţei şi metodei ştiinţei.

Ştiinţa = cunoaştere obiectivă

Stilul de gîndire al epocii moderne

Ludwig Fleck: Stilul de gîndire (Denkstil) reprezintă o constrîngere de gîndire (Dnekzwnag) şi încă mai mult:
ansamblul dispoziţiilor spiritule pentru o anumită perspectivă şi acţiune şi nu pentru altele. Dependenţa faptelor
ştiinţifice faţă de stilul de gîndire este evidentă.
Constrîngerile de gîndire caracteristice epocii moderne sînt exprimate de acordul intelectual modern. Acest acord se
refră la un anumit ideal de cunoaştere/gîndire care este considerat demn de a fi atins în orice domeniu al acesteia.
Acordul intelectual ştiinţific modern este exprimat în idelul adevărului obiectiv, al clarităţii şi exactităţii şi credinţei
atingerii lui într-un viitor nedeterminat. Pentru atingerea acestui ideal orice ideal, orice subiecivism, trăire a valorilor
şi dorinţă de obţinere a unui alt cîştig decît acela al progresului cunoaşterii trebuie excluse.

Modelul acestui stil de gîndire îl reprezintă ştiinţele - ştiinţificul şi îndeosebi ştiinţele exacte ale naturii.
M. Schlick: Ideea că cunoaşterea adevărată este ştiinţă este o caracteristică a concepţiei moderne despre
cunoaştere. Orice ştiinţă ... reprezintă un sistem de cunoştinţe, un sistem de propoziţii adevărate; iar ansamblul
cunoştinţelor pe care le avem în viaţa de zi cu zi reprezintă sistemul cunoaşterii. În afara sa nu mai există un
domeniu al adevărului.

Ideea potrivit căreia cunoaşterea ştiinţifică este dată de metodă.

În cultura modernă activitatea ştiinţifică este definită prin metodă. Metoda este aceea care individualizează ştiinţa în
comparaţie cu toate celelalte activităţi în care se ridică pretenţii de cunoaştere a lumii. Ştiinţa nu s-ar deosebi de
filosofie, de exemplu, prin obiectul ei sau prin nivelul de generalitate a cunoştinţelor şi teoriilor, ci prin metoda
proprie, care îi permite să-şi întemeieze teoriile şi să realizeze predicţii de baza lor. Într-un mod oarecum
asemănător, de exemplu, diferenţa dintre astrologie şi astronomie este de dată tot de metodă. Şi astronomia şi
astrologia studiază mişcarea aceloraşi obiecte, iar teoriile lor se bazează pe observarea mişcărilor acestora. Cu toate
acestea, profeţiile astrologilor sunt vagi şi imprecise, pe când ale astronomilor sunt exacte şi corecte. Dezbaterile
asupra caracteristicilor metodei ştiinţifice îşi au originea încă în filosofiile lui Fr. Bacon, J. Locke şi Rene Descartes.
Descartes defineşte metoda astfel:

Prin metodă înţeleg reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine la va fi observat cu exactitate nu va lua
niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge, fără a depune eforturi zadarnice, ci sporindu-şi treptat
ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tot ceea ce el poate să cunoască.
 Rene Descartes, AT, X, 371 - 372, p. 147

Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de alte forme de reflectare a lumii prin metodă. Metoda ştiiinţifică este metoda
ştiinţelor naturii.

Monism şi dualism metodologic

Problemele metodologice:

stabilirea şi descoperirea faptelor + construirea de ipoteze şi teorii

 Construirea de ipoteze şi teorii = predicţie +explicaţie

Ştiinţele logico-matematice – Ştiinţele empirice [experimentale]

Există concepţii care susţin unicitatea metodei ştiinţifice. Din acest punct de vedere meoda ştiinţelor naturii
reprezintă metoda ştiinţifică în genere care trebuie aplicată şi în cercetarea istorică. Concepţiile pozitiviste sînt cele
care împărtăşesc acest punct de vedere.

Există şi alte concepţii care suţin posibilitatea unei metode ştiinţifice care nu este unică şi că modelul de ştiinţificitate
al ştiinţelor naturii nu trebuie extins asupra ştiinţelor sociale şi nicia supa istoriei. Aceste concepţii sînt concepţiile
hermeneutice.

Să luăm un exemplu istoric. Revoluţia din 1989. Este vorba de un eveniment istoric destul de neclar şi care a suscitat
şi succită dispute aprinse.
De exemplu, unii consideră esenţial să arate că izbucnirea acesti revoluţii era necesară, că există anumite legităţi şi
condiţionări, din care prin derivare deducem că revoluţia era necesar să se întîmple.
Alţii caută să vadă ce gîndeau oameni atunci, de ce au acţionat aşa cum au acţionat, ce motive şi ce scopuri avea etc.

Am putea spune că unii înceracă să explice revoluţia din 1989, iar alţii caută să înţeleagă acel eveniment. Din
punctul de vedere al primilor, metoda de arugmentare cea mai potrivită pentru a cunoaşte ce s-a întîmplat atunci este
explicaţia, din punctul de vedere al ultimilor înţelegerea (comprehensiunea).

Dezbaterile privind metoda ştiinţifică precum şi diferitele programe teoretico- metodologice au pus în evidenţă au
pus în evidenţă două concepţii opuse cu privire la metoda ştiinţelor omului (inclusiv în antropologie): monismul
metodologic şi dualismul metodologic. Monismul metodologic consideră că în toate ştiinţele empirice, atât în
ştiinţele exacte ale naturii, cât şi în ştiinţele omului, metoda ştiinţifică ar trebui să aibă aceleaşi caracteristici.
Dualismul metodologic subliniază în schimb diferenţa care există între ştiinţele exacte ale naturii şi ştiinţele omului
şi consideră că acestea din urmă trebuie să-şi formeze propria lor metodă de ştiinţifică, specifică, deoarece în
cercetarea acţiunii umane şi a societăţii metoda ştiinţelor exacte ale naturii se dovedeşte ineficientă. Dualitatea între
cele două metode mai este cunoscută şi ca dualitate între explicaţie şi înţelegere (comprehensiune).

Cele două tradiţii în concepţia despre metodă se structurează astfel:

Monism metodologic Dualism metodologic

10. 11.
[Premise filosofice]
Comportamentul şi acţiunile
conştiente ale oamenilor sunt
evenimente în lume.
Există o determinare cauzală a
comportamentului şi acţiunii care
se exprimă în relaţii logice
uniforme între stimuli şi relaţii
comportamentale, respectiv între
motive (temeiuri) şi acţiuni.
Este posibilă şi necesară o
explicaţie cauzală a relaţiilor
comportamentele şi a acţiunilor.
Această explicaţie constă în
derivarea lor din condiţii suficiente
sau necesare pentru producerea
lor, cum sunt caracteristici de stare
Premise filosofice]
Acţiunile oamenilor sunt realităţi
sui generis, ireductibile la
evenimente în lume.
Acţiunile sunt determinate în mod
intenţional (prin intenţii); ele
reprezintă acte îndreptate spre
realizarea unui anumit scop...
Este posibilă şi necesară o
explicaţie teleologică a acţiunilor
îndreptate spre realizarea unui
anumit scop. O asemenea
explicaţie constă în derivarea lor
din intenţii (ţeluri) şi cunoştinţe
ale agenţilor acţiunii
 Monismul şi dualismul metodologic se reflectă într-o concepţie monistă sau dualistă asupra ştiinţei. Adepţii
monismului consideră că ştiinţele empirice trebuie să fie unitare şi caracterizate de aceeaşi metodă ştiinţifică. Adepţii
dualismului metodologic consideră că există două mari categorii ştiinţifice : ştiinţele exacte ale naturii şi ştiinţele
omului (ştiinţele omului sunt denumite adesea în diferite tradiţii ştiinţele soci-umane, ştiinţe sociale, ştiinţe umaniste
(humanities), ştiinţe morale (moral sciences), ştiinţe ale spiritului (Geisteswissenchaften) sau ştiinţe ale culturii
(Kulturwissenschaften)).

Ce sunt explicaţiile

12.

Există două mari genuri de explicaţii exliplicaţia într-un sens cauzal (causa efficientis) şi explicaţia într-un sens
teleologic (causa finalis) - Aristotel

De exemplu dacă ne înterbăm de ce se învârte luna în jurul Pămîntului avem două genuri de explicaţii:

1. pentru că acţionează gravitaţia

2. pentru ca să lumineze Pămîntul în timpul nopţii.
În general în teoria ştiinţei numai primul tip de explicaţie este considerat o explicaţie într-un sens propriu. Acrest
gen de explicaţie explicaţia ştiinţifică urmează schema (schema Hempel - Popper - Oppenheim):

1. cunoaştem anumite legităţi

2. stabilim anumit stări de fapt singulare (aşa-numitele condiţii iniţiale)
3. derivăm logic din ambele premise un eveniment (cînd e vorba de trecut avem postdscţie, cînd e vorba de viitor
avem predicţie)

În exemplu nostru avem:

1. legităţi : legea gravitaţiei universale, legea cu privire la mărimea forţei centripete

2. condiţii iniţiale: mărimea masei Pămîntului şi a masei Lunii, viteza de mişcare
3. derivăm logic evenimentul mişcării de fapt a Lunii.

În privinţa acestui gen de explicaţie putem identifica trei aspecte metodologice esenţiale:

- domeniul de cercetare trebuie să fie caracterizat de legi generale. Legile pot fi gîndite nu numai într-un
mod strict determinist, ci şi statistic. Într-un sens mai slab, domeniul de cercetare trebuie caracterizat
prin anumite regularităţi sau un sistem de reguli
 - regulile sau sistemul de reguli se aplică condiţiilor iniţiale date în mod empiric. Prin urmare legile
trebuie să fie aplicabile în perimetrul experienţei senzoriale.
- legătura între legi (care reprezintă generalul) şi eveniment (care reprezintă particularul) este
reglementată de o logică formală strictă.

Acest model al explicaţiei ştiinţifice a fost formulat tocmai pentru o încercare de a discuta statul explicaţiei în istorie
de către C. G. Hempel într-un celebru articol The Function of General Laws in History care a fost repede adoptat şi
utilizat pentru a descrie explicaţia ştiinţifică în genere.
În articolul amintit Hempel susţine că explicaţia istorică nu are nimic specific şi original: ea urmează aceeaşi schemă
ca şi explicaţia unui eveniment fizic, cum ar fi spargerea unui rezervor datorită îngheţului, sau a unui eveniment
geologic, cum ar fi o avalanşă sau o erupţie vulcanică. În ambele cazuri se deduce un eveniment din conjuncţia a
două genuri de premise: primul cmportă descrierea unor condiţii iniţiale (evenimente anterioare, contexte etc.) iar al
doilea enunţarea de legi generale, adică asertarea unor regularităţi. Această lege generală, regularităţile, fundeză
explicaţia.

Dacă istoria pare a oscila între o adevărată ştiinţă şi o explicaţie populară este pentru că legile cel mai adesea
neformulate pe care le invocă raţionamentul său, sînt ele însele regularităţi de nivel variabil ca elaborare sau
seriozitate ştiinţifică. De exemplu istoricii invocă: dicţionare ale înţelepciunii populare, prejudecăţi sau aserţiuni
mitice (misiunea istorică a şefului, rasei etc.) sau legi prihologice prost verificate sau, mai rar, legi slabe de ordin
demografic, economic, sociologic etc. Însă avem întotdeauna de-a face cu o conjuncţie a două genuri de enunţuri:
 - condiţii iniţiale singulare;
- ipoteze universale (invocate sau verificate).

Precaritatea ştiinţifică a istoriei ţine atunci de precaritatea epistemologică a legilor generale invocate sau admise în
mod tacit. Acest ideal, recunoaşte chiar Hempel, este greu de atins de către istorie. De aceea istoria trebuie să se
mulţumească cu schiţe explicative), pe care încercările ulterioare trebuie să le perfecţionaze.

Modelul lui Hempel este identic cu modelul ipotetico-deductiv pe care îl defineşte Popper (Logica cercetării şi
Societatea deschisă...).

"A da o explicaţie cauzală unui anumit eveniment înseamnă a deriva deductiv o propoziţie (prognoza) care descrie
acel eveniment, utilizînd ca premise ale deducţiei legi universle împreună cu proproziţii singulare sau specifice pe
care le putem numic convenţii iniţiale... Condiţiile iniţiale (adică mai precis situaţia practică descrisă de ele) sînt în
mod curent denumite cauză a evenimentului, iar prognozarea evenimentului efect."
Explicaţia lui Popper pentru împărţirea Poloniei – 1772:

15.

O lege sau o regularitate empirică - Dacă se luptă două armate, dotate şi

confirmată conduse aproximativ la fel, însă
prima este mai numeroasă decât a
doua, atunci prima va învinge
întotdeauna
Date empirice Armata prusacă, rusă şi austriacă,
reunite erau aproximativ la fel de bine
înarmate şi conduse ca şi cea
poloneză, dar formau un corp mult
mai numeros
Explicaţia Armata prusacă, rusă şi austriacă au
înfrânt armata poloneză

Cauzare – un eveniment este produs de un alt eveniment – o cauză își produce efectul

- identificarea cauzei, a factorilor și a condițiilor care au favorizat, au făcut inevitabil un anumit eveniment – există
doar o cauză pentru producerea evenimentului?
- selectarea cauzelor, prioritizarea lor

- rolul cauzării
- rolul voinței, determinsimul și șansa: voința oamenilor schimbă istoria sau întâmplarea și cursul legic al istoriei

- cauzarea – o caracteristică a explicației istorice: care, cum și de ce un anume eveniment s-a perecut în trecutul
istoric.
Cauzalitate – relația dintre cauză și efect – trăsătură a evenimentelor.
Hume (1711-76) conceptul de cauzare presupune ideea de necesitate: (1) contiguitate spațială și temporală cauza -
efect (2) prioritatetea cauzei în raport cu efectul (3) necesitatea relației cauză efect. Nici inducția, nici cauzalitatea
nu pot fi justificate – empiric.

Kant (1724-1804), Cauzarea : concept apriori – necesitatea, universalitate, succesiune temporală.

Mill – totalitatea condițiilor
Contrafactualitatea
Blaise Pascal: Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, întreaga istorie universală ar fi fost alta.

1931 If It Had Happened Otherwise (J. C. Squire) Winston Churchill - If Lee Had NOT Won the Battle of
Gettysburg

Niall Ferguson Virtual History: Alternatives and Counterfactuals

 Explicaţia teleologică

Tot în perimetrul explicaţiilor analitice s-a încadrat fundamentarea unor explicaţii de tip teleologic. Presupoziţia de la
care s-a plecat este aceea că omul în istorie este agent şi prin urmare evenimentele care se întîmplă sînt produse de
acţiunile oamenilor, sînt acţiuni omeneşti şi pentru a le cuprinde trebuie descrise motivele, intenţiile pentru care
oamenii desfăşoră o experienţă (scopurile care îi animă). Acest gen de explicaţie, explicaţia telelogică este o
explicaţie în funcţie de intenţii, de scopuri.

În interiorul filosofiei analitice conceptul de intenţie a fost lansat de M. Anscombe - Intention. Anscomb a fost o
9.
discipolă a lui Wittgenstein. În Philosopihische Untersuchungen, Wittgenstein consider că semnificaţia unui cuvînt
este dată de modul în care îl utilizăm. A. Anscomb observă că noi utilizăm cuvîntul intenţie în trei moduri distincte:
 - cînd avem expresia unei inteţii;
- cînd spunem că o acţiune a fost intenţionată sau nu.
- cînd ne referim la intenţia cu care o acţiune a fost efectuată.

De exemplu: Mîine mă voi prezenta la examen şi Mîine voi pica examenul. Este clar că intenţia (prezentă aici în
modul în care verbul copulativ a voi) diferă de la primul la al doilea enunţ. În primul enunţ avem de-a face cu o
predicţie de tip gramatical care se deosebeşte de alte tipuri de predicţii prin faptul că nu este întemeiată printr-o
probă, ci printr-un temei (raţiune) motiv. Deci acceptăm această predicţie (exprimarea intenţiilor nu pentru că ar fi
adevărată, ci pentru că voi merge la examen, pentru că este util, agreabil etc.). Problema devine atunci cum să
explicăm în ce constă temeiul (reason) unei acţiuni - concepută în sensul acestuia ca acţiune intenţională.

Descrierea acţiunii intenţionale

Putem aşadar să ne întrebăm de ce în legătură cu acţiunile intenţionale. Acţiunile intenţionale răspund numai unui
anumit sens al întrebîrii de ce? Să luăm următorele exemple:

1. De ce străluceşte soarele?
2. De ce ai bătut din palme?
3. De ce ai spus că pe dealul de acolo există ă aşezare din neolitic?
În fiecare din aceste trei exemple expresia de ce are trei sensuri diferite.

Dacă cineva va spune că soarele străluceşte ca să crească grîul sau ca bătrînii să-şi încălzeazscă oasele la soare,
probabil că vom repeta întrebarea, pentru că am cerut să ni se spune o cauză, iar ei ne dau un temei intenţional.
Există aşadar un număr de răspunsuri care nu depind de alternativa fals-adevărat. De asemeneea în legătură cu a
doua întrebare, dacă cel pe care îl întreb va răspunde că nu ştie, va trebui să renunţ la întrebarea mea. El poate să fi
bătut sau nu din palme (este lipsit de importanţă) dacă nu ştie de ce.

Concluzie: Acţiunile internaţionale sînt acţiunile care satisfac condiţiile unui anumit limbj: acest joc se joacă şi noi
trebuie să observăm cum se joacă.

Notă: La Wittgenstein: jocul de limbaj:

- jocul se joacă - şi nu avem de ce să-l explicăm, ci numai să-l descriem
- jocul (orizontul de sens) este limitativ, el pune o serie de condiţii a căror garanţie înseamnă a juca acest
joc.

Pe acestă bază se poate spune că sînt intenţionale acele acţiuni care admit ca răspuns indicarea motivului,
temeiului unei acţiuni.
Prin urmare atunci cînd punem întrebarea de ce?, va trebui să indicăm cărui joc de limbaj aparţine întrebarea şi
răspunsul, deoarece aşa cum am văzut există jocuri de ce? - pentru că a căror structură gramaticală este identică
celor specifice acţiunilor intenţionale. De acee va trebui să descoperim criterii potrivit cărora enunţurile noastre sunt
alocate acţiunilor intenţionale.
[Aceste criterii sunt cele care anulează întrebarea, o face să nu mai aibe sens. Criteriul avut în vedere de M.
Anscomb este acela al cunoaşterii fără observaţie

Notă: Wittgenstein în Philosopicshe Untersuchungen 625. Cunoaşterea fără observaţie. Cum ştii că ţie-ai ridicsat
mîna? O simt, simt asta. Atunci ceea ce ştii este senzaţia ta că ai ridicat mâna. Eşti sigur că ştii corect. Eşti sigur că ai
ridicat braţul? Aceasta este criteriul. Deşi nu pot spune că ceva anume mi - a rătat că am ridicat braţul în sensul în
senul în care ceva îmi spune că am o furnică pe braţ sau că am atins un obiect.] Şi atunci descrierea unei acţiuni
intenţionale înseamnă a (anularea intenţionalităţii).

- a avea conştiinţa actului săvîrşit (nu avem de-a face cu un fenomen psihic).

- să nu fie involuntară (analiza e prea complicată) şi ea cere o minimă cunoaştere a filosofiei

wittgensteiniene: o aşa - numită cunoaştere fără observaţie şi cauză mintală (adică identificată fără
observaţie): cînd mişc braţele sau mă apasă ceva sau cînd spun că am tresărit că am auzit un pocnet etc.
- pe care le pot defini fără a folosi noţiunea de involuntar.
 - Cînd avem asupra lor o cunoştinţă fără observaţie.

De ceea răspunsurile admisibile la chestiunile noastre sînt următoarele:

1. Motivele acţiuni (între motive putem include motivele care se raportează la viitor). De ce studiezi zi şi noapte?
Ca să obţin o bursă în străinătate.
2. Motive interpretative: De ce ai ales filosofia? Pentru că îmi facilitează accesul la cariere publice,
3. motive care se referă la evenimente din trecut. Acestea trebuie distinse de cauzele mintale - mila, recunoştinţa,
sentimente care fac parte din asemenea motive.

Acţiuni intenţionale

- cînd nu avem cunoaştere fără observaţie, o cunoaştere imediată a acţiunii (de exemplu, dacă alerg şi cineva mă
întreabă de ce alerg şi îi răspund în termeni psihologici: pentru că picioarele mele se mişcă în urma unor arderi
produse în corpul meu).

-când pot să asimilez acţiunile mele clasei de acţiuni involuntare ( sau de mişcări involuntare) pe care le pot defini
fără să recurg la noţiunea de voluntar.
Concluzie: acţiunile intenţionale se înscrieu între lucrurile cunoscute rin observaţie şi anume printre acelea cărora li
se aplică un anumit sens al întrebării de ce care poate fi arătat. Putem determina asemenea acţiuni în sens negativ:
acţiunile n-au un sens intenţional dacă rpsunsurile care se aşteaptă de la întrebaea de ce oferă o probă sau o
cauză(inclusiv cauză mentală)
Pozitiv răspunsurile menţionează ceva din viitor sau interrezează acţiunea sau menţionează un eveniment trecut:
pentru vitor şi interpretare nu există omonimie dar pentru evenimentul trecut implică implică distinţia între cauzele
mentale şi motiv.

Probleme

Pentru o acţiune există însă o mulţime de descrieri: de exemplu a cumpăra un bilet de tren înseamnă:

- a da bani casierului
- a da o buctă de hîrtie pasagerului
- a realiza un gen de contract

De aceea trebuie să ne înrebăm care este descrierea potrivită pentru cţiunea intenţională.
Problema devine şi mai interesantă dacă ţinem cont de ce avem în gînd să facem cumpărînd biletul: ca să merg la
Bucureşti sau ca să pot intra în vorbă cu casiera. Deci trebuie să delimităm un criteriu care să permită delimitara
zonei, ariei regiunii, descrierii acţiunii intenţionale.

Dacă-l vom întreba pe călătorul nostru el ne poate anula întrebarea De ce ai cumpăra biletul, fie spunînd că nu ştie ce
face, fie spunînd de exemplu că l-acumpărat pentru că a pierdut autobuzul fie invocînd lucruri pe care le-ar putea
realiza pe calea observaţiei: pentu că tot a venit pînă la gară, şi-a tocit pantofii (explică acţiunea lui prin alte cauze
decît cauzele intenţionale).

Pentru a răspunde Anscomb realizează un apel la Aristotel. Epoca noastră este determinată de aşa nunita cunoaştere
teoretică.De exemplu ne putem întreba cum putem avea două tipuri de cunoaştere, făă observaţie şi cu observaţie
asupra celuiaşi tip de eveniment.

Există însă şi o cunoaştere practică care corespunde de ce în modernitate - şi o putem surprinde prin silogismul
practic.

Silogismul practic apare în Etica lui Aristotel în De Animo. Un exemplu:

Hrana uşoară este potrivită pentru toţi oameni

Eu sînt om
Aici există hrană uşoară

Deci voi mînca

Dpă cum se vede concluzia acestui silogism reprezintă o acţiune (praxis).

Modelul lui Anscombe este un model şi pentru acele modalităţi de analiză a cercetării istorice care pot fi subsumate
explicaţiei (metodele anlitice) inspirate de neopozitivism (Schlick, Carnap), raţionalism (criteriul falsificabilităţi,
Popper) sau concepţia analitică a limbajului (Morton White, P. Cardiner şi W Dray).

- cum funcţionează limbajul ştiinţelor istorice

- ce caracter au enunţurile
- ce privesc enunţurile
- dacă devărurile sînt contrase din concepte conducătoare