MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN

CONSTANŢA

LICEUL ENERGETIC CONSTANŢA

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE
A COMPETENŢELOR PROFESIONALE
Nivel IV
Specializarea: tehnician în automatizări

TEMA

RELEE SI ELEMENTE DE EXECUŢIE

Absolvent: Îndrumător:
BRAN ALEXANDRU prof. CHINŢOIU GHEORGHE
clasa: XII-a, B

2019
 CUPRINS
ARGUMENT................................................................................................ 3
CAP.1.ELEMENTE DE EXECUTIE..... ..................................................... 4
CAP. 1.2.CLASIFICAREA ELEMENTELOR DE EXECUTIE................ .5
CAP.1.3.SCHEMA BLOC A UNUI ELEMENT DE EXECUTIE...............6
CAP.1.4.ELEMENTE DE ACTIONARE.....................................................7
CAP.2.RELEE..............................................................................................21
CAP.3.TIPURI DE RELEE..........................................................................24
CAP.4.SISTEME DE PROTECTIE PRIN RELEE......................................32
CAP.5.BIBLIOGRAFIE...............................................................................34
 ARGUMENT.
Dezvoltarea stiintei si tehnicii a consacrat domenii precum electrotehnica, electronica,
automatica. In domeniul actionarilor si automatizarilor industriale ca si pentru protectia
instalatiilor electroenergetice, s-au folosit inca de la inceput aparate electrice capabile sa produca
inchiderea si / sau deschiderea unor contacte electrice.
Aceste aparate cunoscute sub denumirea de relee.
Dezvoltarea electronicii din ultimele decenii a condus la aparitia unor dispozitive electronice
semiconductoare fiabile si performante care a facut posibila trecerea dela relee de tip electric la
relee electronice.
Releele electronice sunt aparate care contin senzori, traductoare, precum si componente si
circuite electronice, iar comanda este asigurata tot de un releu clasic de tip electromagnetic.
Prin inlocuirea acestui releu de comanda cu dispozitive semiconductoare speciale cum ar fi
tiristorul, diacul, triacul, se obtine un releu static.
Releele statice elimina complet armaturile si contactele fixe sau mobile. Desi mai complexe din
punct de vedere constructiv, ele aduc avantaje evidente cum sunt : sensibilitate sporita, siguranta
in functionare, greutate si gabarit redus, pret de cost redus
Tendinta actuala este ca releele clasice sa fie inlocuite cu relee electronice.
Lucrarea prezinta diferite tipuri de relee statice. Sunt prezentate scheme de principiu,
functionarea si domeniul de utilizare ale acestora.

CAP.1. ELEMENTE DE EXECUTIE

Notiuni Generale

Elementele de execuţie sunt componente ale sistemelor automate care primesc la intrare semnale
de mică putere de la blocul de conducere şi furnizează mărimi de ieşire, în marea majoritate a
cazurilor, de natură mecanică (forţe, cupluri) capabile să modifice starea procesului în
conformitate cu algoritmul de conducere stabilit.

Având un dublu rol, informaţional şi de vehiculare a unor puteri importante, elementele de

execuţie au o structură complexă, reprezentând subsisteme în cadrul sistemelor automate. În
general, elementul de execuţie este format din două părţi distincte: motorul de execuţie motor
electric (ME) (numit şi servomotor) şi organul de execuţie (OE)
 Relaţia care se stabileşte între mărimile m de la ieşirea elementului de execuţie (EE)
(mărimea de execuţie) şi c mărimea de intrare a EE (provenită de la regulator) defineşte
comportarea EE în regim staţionar. Raportul dintre aceste mărimi, pentru orice valoare a lui c, ar
fi ideal să fie constant, dar intervin în cursul funcţionarii EE anumiţi factori care influenţează
mărimea m (frecări, reacţii ale mediului ambiant, greutăţi neechilibrate etc.).

Există cazuri când trecerea de la regulator la EE trebuie adaptată, folosind un convertor care
transforma mărimea de comandă, de exemplu din electrică în hidraulică, dacă intrarea în EE trebuie
să fie hidraulică.

EE poate acţiona asupra modificării de energie în două moduri:

· Continuu, dacă mărimea m poate lua orice valoare cuprinsă între două valori limită;

· Discontinuu, dacă mărimea m poate fi modificată numai pentru două valori limită
(dintre care cea inferioară este în general zero).

Dacă intervenţia asupra organului de execuţie se realizează manual, partea motoare ME nu

mai este necesară.

CAP.1.2. CLASIFICAREA ELEMENTELOR DE EXECUŢIE

După natura sursei de energie folosite pentru alimentarea părţii motoare, elementele de
execuţie se pot clasifica în:
· Electrice;
· Hidraulice;
· Pneumatice.
Prezentăm în sinteza o clasificare a elementelor de execuţie.
 Motor Electric Motor rotativ De curent alternativ
de execuţie De curent continuu

Solenoid

Pneumatic sau Cu membrana

Hidraulic
Cu piston Cu 2 feţe
Active

Cu o faţă
Activă

Cu distribuitor

Mixt

Organ Electric Reostat

de execuţie
Întrerupător De joasă tensiune

De înaltă tensiune

Ne electric Robinet Cu dublă

Acţiune

Cu simplă acţiune

Vana Clapeta

Plana
(fluture)

CAP.1.3. SCHEMA BLOC A UNUI ELEMENT DE EXECUŢIE EE

Structura unui element de execuţie rezultă din figura 2 şi se compune din două părţi: elementul
de acţionare şi organul de reglare.
 Fig.2 Schema bloc a unui element de execuţie EE

Elementul de acţionare are rolul de a transforma semnalul de comandă, primit de regulator

într-un cuplu de forţă cu care acţionează asupra organului de reglare.

Pentru generarea cuplurilor sau forţelor sunt necesare surse de energie exterioare.

Organul de reglare este elementul care intervine în instalaţia tehnologică, modificând sub
acţiunea forţei sau cuplului generat de servomotor, cantităţile de material sau energie necesare
procesului. Mărimea de ieşire a organului de reglare este, de regulă, sub forma unei deplasări
liniare sau unghiulare.

CAP.1.4. ELEMENTE DE ACŢIONARE

Acţionarea electrică a organelor de execuţie se realizează cu electromagneţi sau cu motoare

electrice de curent continuu sau de curent alternativ.

Folosind electromagneţi, se obţine o acţionare discontinuă, bi poziţionala, întrucât se pot obţine la

ieşire două poziţii staţionare (închis-deschis, dreapta-stânga); trecerea de la o stare la alta se face
într-un timp scurt.

În multe procese tehnologice cu reglare automată, pentru variaţia mărimii de acţionare (de
exemplu, pentru reglarea temperaturii, debitului, presiunii etc.) trebuie modificată poziţia
elementelor de reglare ale organului de execuţie (vanelor, supapelor, cursoarelor etc.), care
determină valoarea fluxului de energie condus spre obiectul reglării. Această comandă se poate
realiza şi cu motoare electrice.
 Pentru organele de execuţie de putere mică se folosesc în general motoare bifazate
(asincrone) cu rotorul în scurtcircuit, iar pentru organe de execuţie de puteri mari, motoare trifazate
cu rotorul în scurtcircuit.

Se construiesc servomotoare asincrone în următoarele variante: cu o singură rotaţie, cu mai

multe rotaţii sau cu o cursă rectilinie. Cele cu mai multe rotaţii, la care cursa completă a
elementului de reglare corespunde cu câteva rotaţii ale arborelui de ieşire, se folosesc mai frecvent
pentru acţionarea robinetelor sau a supapelor regulatoare.

La servomotoarele cu mişcare rectilinie, arborele de ieşire este înlocuit printr-o tijă, a cărei
cursa completă corespunde cu cursa completă a elementului de reglare. Parametrii principali, în
funcţie de care se aleg elementele, sunt: cuplul de rotaţie la arborele de ieşire sau forţa la
dispozitivul cu cursa rectilinie şi durata unei rotaţii complete a arborelui de ieşire sau a unei curse
complete a tijei.

Acţionările electrice cu motoare se împart în două grupe:

· Cu viteză constantă;

· Cu viteză variabilă.

Pentru comanda motoarelor bifazate şi trifazate asincrone se folosesc bobine de reactanţa

cu saturaţie (amplificatoare magnetice).

Din punct de vedere constructiv, partea motoare a elementului de execuţie este construită
din două subansambluri independente:

· Amplificatorul de execuţie;

· Motorul de execuţie.

În cazul motoarelor de curent continuu, comandă se poate face în două moduri:

· Variind curentul de excitaţie şi menţinând constant curentul din indusul

motorului;

· Variind curentul din indusul motorului şi menţinând constant curentul de

excitaţie.
 În general, în SRA se întrebuinţează metoda a doua, pentru că pierderile de energie sunt
mai mici. Aceste motoare sunt folosite mai ales în SRA în care parametrul legat este turaţia sau un
cuplu.

Avantajele utilizării servomotoarelor de c.c. decurg din cerinţele de funcţionare ale

acestora:

· Posibilitatea de reglaj în limite largi;

· Stabilitate a vitezei;

· Putere de comandă mică;

· Cuplu de pornire şi viteza de răspuns mare.

Dezavantajul folosirii motoarelor de c.c. îl constituie apariţia scânteilor la colector în timpul

comutaţiei, făcându-l nefolosibil în medii inflamabile sau explozive, precum şi producerea de
perturbaţii radiofonice.

Elementele de acţionare electrice, numite şi servomotoare electrice, sunt întâlnite sub

formă de motoare electrice (elemente continue, liniare) şi electromagneţi (elemente continue,
neliniare).

Dintre motoarele electrice, cele mai utilizate în sistemele de automatizare sunt următoarele:

- Motoarele de curent alternativ, monofazate, bifazate şi trifazate (toate motoarele asincrone

cu rotorul în scurtcircuit). Acestea transmit prin intermediul unor reductoare de turaţie o mişcare
de rotaţie sau translaţie elementelor mecanice de reglare. Practic, servomotoarele sunt ansambluri
formate din motoare, reductoare şi elemente de transformare a mişcării de rotaţie în mişcare de
translaţie;

- Motoarele de curent continuu, cele mai utilizate fiind cele cu excitaţie separate.

Electromagneţii sunt utilizaţi în reglări bi poziţionate şi sunt asociaţi frecvent robinetelor de

reglare.

Elementele de execuţie pneumatice cu membrana transforma energia potenţială a aerului

sub presiune în energia mecanică la deplasarea liniara a unui organ de execuţie cu care se face
intervenţia în procesul automat.
 Alimentarea elementelor de execuţie pneumatice se face cu energie de la regulatoarele
pneumatice (0.2 ÷ 1 bar), sau electronice, prin intermediul convertorului electropneumatic.

Motoarele de execuţie pneumatice se folosesc foarte mult pentru că prezintă următoarele

avantaje:

· Fluidul folosit (aerul) nu prezintă pericol de incendiu;

· După utilizare, aerul este evacuat în atmosferă, nefiind necesare conducte de

întoarcere ca la cele hidraulice;

· Pierderile de aer în anumite limite, datorate neetanşeităţii, nu produc

deranjamente;

· Sunt simple, robuste, sigure în funcţionare şi necesită cheltuieli de întreţinere

reduse.

Dezavantajele acestor motoare sunt următoarele:

· Viteza de răspuns este mică (în medie 1/3 – 1/4 din viteză de răspuns a motoarelor
hidraulice);

· Precizia motoarelor pneumatice este redusă.

· Se recomanda folosirea servomotoarelor pneumatice în următoarele cazuri:

· Servomotorul are greutate redusă;

· Temperatura mediului ambiant este ridicată şi cu variaţii mari;

· Mediul ambiant este exploziv;

· Nu se cere precizie mare;

· Nu se cer viteze de lucru mari.

· Motoarele pneumatice pot fi liniare sau rotative. Cele liniare se pot realiza cu piston
sau cu membrana.

În structura sa complexă, un element de execuţie pneumatic se compune

Din (figura 3):

 - 1 – servomotor pneumatic;

- 2 – amplificator pneumatic;

- 3 – traductor de poziţie;

- 4 – element sensibil;

- 5 – organ de execuţie.

Figura 3 Structura unui element de execuţie pneumatic

Dintre aceste elemente, amplificatorul de putere, elementul sensibil şi traductorul de

poziţie, care sunt ataşate servomotorului pneumatic, formează poziţionerul. Pentru a fi studiată
comportarea elementului de execuţie în ansamblul sistemului de reglare, este necesar să se
stabilească relaţia ce leagă mărimea Xm

De mărimea Xc (pentru elementul de execuţie pneumatic cu membrană, Xc este o presiune).

Elementele de acţionare pneumatice se construiesc în două variante: cu membrana şi cu

piston.

Elementele de acţionare pneumatice cu membrana sunt formate dintr-o capsula

manometrică C prevăzută cu o membrană M situate deasupra unui disc metalic D solidar cu o tijă
T şi unui resort antagonist R.
 M

Fig 4. Elementele de acţionare pneumatice

cu membrana.

C –capsula

M – membrana

D – disc metalic

T – tija

R – resort antagonist

Aerul comprimat adus de la regulator sau convertor la presiunea 0,2 şi 1daN/cm2, apăsa
asupra membranei învingând rezistenta resortului antagonist şi apăsând tija în jos.

În funcţie de presiunea aerului comprimat, poziţia tijei variază continuu între două limite.

Elementele de acţionare pneumatice cu membrana şi resort

 Organul component cel mai important este
servomotorul

pneumatic (SP) cu membrană, format din :

· cameră (1),

· membrana elastică (2),

· discul metalic de rigidizare (3),

· arcul (4)

· tija (5).

În figură 5 este reprezentat schematic un

element de execuţie pneumatic cu membrana şi
resort

După cum aerul sub presiune poate să acţioneze pe o singură fată sau pe ambele fete ale
membranei elastice, deosebim elemente de execuţie proporţionale sau integrale.

La creşterea presiunii de comandă (pc) va creşte presiunea în cameră (1), dar în acelaşi timp are
loc şi o variaţie de volum a acestei incinte după o relaţie de formă:

Atunci când este necesară o forţă mare de acţionare a organului de reglare, deci când sunt
necesare deplasări mai mari ale tijei, se folosesc elementele cu piston.

Elementele cu piston pot fi executate în două variante şi anume cu o fată a pistonului

activă (fig.6 A) şi cu ambele fete ale pistonului active (fig.6 B).
 fig.6.a Elementele cu piston cu o fată a fig.6 .b Elementele cu piston cu ambele fete
pistonului activa ale pistonului active

1. Corp element de acţionare; 1. Corp element de acţionare;

2. Resort; 2. Piston ;

3. Tijă de acţionare; 3. Tijă de acţionare;

4. Piston ; 4. Orificiu intrare aer

5. Orificiu intrare aer.

La cel cu o fată activă, poziţia tijei depinde de presiunea aerului comprimat, deplasarea
înapoi a tijei făcându-se prin scoaterea aerului din cilindru, în timp ce la cel cu două fete active,
poziţia tijei depinde de diferenţa de presiune aplicată celor două fete ale pistonului.

Folosesc ca agent motor lichide sub presiune, de obicei uleiuri minerale şi sunt utilizate
când sunt necesare forţe şi viteze mari.

Acţionările hidraulice au fost primele mecanisme din tehnica reglării automate destinate
reglării proceselor, prin dezvoltarea sistemelor electrice de reglare, folosirea elementelor
hidraulice a scăzut datorită neajunsurilor elementelor hidraulice (lipsa posibilităţii de comandă la
distanţă, necesitatea etanşării îngrijite a corpurilor şi conductelor, dependenta caracteristicilor de
variaţiile de temperatură ale mediului ambiant şi necesitatea unei surse hidraulice).
 În ultimul timp, elementele hidraulice cunosc o largă răspândire, întrucât prezintă unele
avantaje faţă de cele electrice, de exemplu: banda mare de trecere (frecvente ridicate de lucru),
raport putere/gabarit maxim, lipsa în majoritatea cazurilor a unui reductor de ieşire şi varietatea
mare a formelor de mişcare a axului de ieşire (rotativ, oscilant, liniar).

Caracteristicile statice principale ale elementelor de acţionare hidraulice sunt caracterizate

de viteză şi de forţă care determină viteza de ieşire şi forţa dezvoltată de motorul de execuţie în
funcţie de elementul de comandă. Folosind presiuni înalte se pot comanda EE până la 200m, fără
pierderi importante de presiune.

Deosebit de eficienţa este hidraulica atunci când trebuie acţionate, în acelaşi timp, mai
multe EE (de exemplu: macazurile folosite în transporturi etc.).

În instalaţiile de automatizare se folosesc, în majoritatea cazurilor, motoare hidraulice cu piston,

care pot fi:

O Cu mişcare liniara;

O Cu mişcare de rotaţie (limitată la un unghi de 1800).

Elementele de acţionare hidraulică se construiesc în trei variante, şi anume: cu piston, cu

membrana şi cu organe rotative. Primele două tipuri se realizează în construcţie cu cilindru fix
sau cu piston fix şi sunt asemănătoare celor pneumatice, iar cele cu organe rotative cele mai
utilizate sunt de tipul bielă-manivela sau de tipul cu paleta rotativă.

Servomotorul cu paleta rotativă determina o mişcare de rotaţie a axului de ieşire pe care

este montată paleta, sub influenţa presiunii lichidului asupra suprafeţei paletei.

Avantajele elementelor hidraulice faţă de cele pneumatice constau în posibilitatea

utilizării lor în medii explozive sau inflamabile, precum şi în faptul că dezvoltă o forţă de
acţionare mai mare şi acţionează mai rapid datorită incompresibilităţii uleiului.

În schimb, ambele sisteme (hidraulice şi pneumatice) necesită instalaţii speciale de

producere şi conservare a uleiului sub presiune şi aerului comprimat, ceea ce reprezintă un
dezavantaj faţă de cele electrice. Datorită acestor considerente, au apărut elemente de acţionare
mixte (electrohidraulice, hidropneumatice, etc) care îmbina avantajele fiecărui sistem.
 1 – disc fix

2- piston axial

3 – corp cilindru

4- bloc cilindru

5 – ax

Fig.7 Element de execuţie hidraulic

Deşi în practică industrială se utilizează o varietate foarte mare de organe de reglare,

acestea pot fi împărţite în două mari categorii:

1. Organe de reglare mecanice, care la rândul lor pot fi grupate în următoarele categorii:

A . robinete cu ventil, robinete cu palete (reglarea debitelor la fluide);

B.aparate de cârmă la nave sau avioane (reglarea direcţiei);

C.alimentatoare cu banda sau cu şurub melcat (reglarea cantităţii de material

solid).

2. Organe de reglare electrice (reostatele, autotransformatoarele, contactoarele, amplificatoarele

unghiulare etc).

Organul de reglare este elementul care intervine în instalaţia tehnologică, modificând sub
acţiunea forţei sau cuplului generat de servomotor, cantităţile de material sau energie necesare
procesului.

Mărimea de ieşire a organului de reglare este, de regulă, sub forma unei deplasări liniare sau
unghiulare.

După cum s-a arătat, organele de execuţie sunt destinate fie modificării unor curenţi sau
tensiuni electrice (organe de execuţie electrice), fie modificării unor debite de substanţă (organe
de execuţie mecanice).

În prima categorie se încadrează acele elemente electrice manevrabile, care sunt de

exemplu: întrerupătoarele, reostatele, contactoarele etc; care permit o varietate continua sau
discontinua a unor mărimi electrice active: tensiune, curent electric, fază, etc.
 În cea de a doua categorie se încadrează diverse elemente mecanice, cum sunt robinetele
şi dozatoarele, capabile să permită trecerea substanţei sub cele trei forme de agregare: gazoasă,
lichidă şi solidă (granule).

Organe de execuţie (reglare) electrice

Organele de execuţie electrice sunt în fond aparate electrice de comutaţie, atunci când
reglarea se face discontinuu sau aparate electrice de tipul reostatelor, a autotransformatoarelor
sau amplificatoarelor magnetice în cazurile când este necesar să se efectueze o reglare continuă.

Contactoarele sunt întrerupătoare la care elementul de acţionare este de tipul cu

electromagnet şi ele servesc pentru conectarea, respectiv deconectarea alimentarii cu energie
electrică.Au deci caracteristici discontinue, bipozitionale, servomotorul fiind de acelaşi tip.

Reostatele cu cursor sunt utilizate pentru reglarea continuă a curenţilor relativ reduşi, la
curenţi mari existând pericolul ca la trecerea curentului de pe o spiră pe alta să se distrugă prin
scântei conductorul. De asemenea, rezistenţa de contact a cursorului pune probleme deosebite Mai
bune pentru curenţi mari sunt reostatele cu ploturi, dar au dezavantajul unei reglări în trepte.

În curent alternativ se utilizează cu rezultate bune (şi din punctul de vedere al pierderilor
autotransformatoarele cu reglaj continuu cu cursor sau cu reglaj discontinuu cu ploturi).

Amplificatoarele magnetice, utilizate mai rar petru această funcţie, permit o variaţie
continuă a curentului de sarcina la o tensiune constantă.

Organe de execuţie (reglare) mecanice

Principalele organe de reglare folosite pentru modificarea debitelor de fluid sunt ventilele şi
clapetele. Uzual, acestea se mai numesc robinete de reglare (cu ventil sau cu clapeta).

A. Robinete de reglare cu ventil

În cazul utilizării unui ventil simplu, modificarea debitului de fluid se realizează prin
modificarea secţiunii de trecere a fluidului. Aceasta se realizează prin deplasarea tijei 1 de către
servomotorul pneumatic. În acest fel se produce o modificare a poziţiei supapei 2 faţă de scaunul
supapei 3.
 1 . tija

2. supapa

3. scaunul supapei

Fig.8 Robinet de reglare cu ventil

În ceea ce priveşte clasificarea robinetelor cu ventil, aceasta se face în general după criterii
constructive şi anume după forma corpului, după numărul de scaune sau după forma
obturatorului (supapei).

După forma corpului se deosebesc robinete normale (cu intrarea pe acelaşi ax cu

ieşirea), robinet de colţ – (intrarea şi ieşirea cu axele perpendiculare), sau robinete cu trei căi
pentru divizare – sau pentru amestec.

După numărul de scaune (supape) există ventile cu unu sau cu două scaune.

Din punctul de vedere al supapei se deosebesc robinete cu supapa cilindrică

– Conică;

– Cu ferestre dreptunghiulare;

– Sau triunghiulare.

b. Robinete de reglare cu clapeta

Clapetele de reglare sunt destinate reglării debitelor de fluide (de obicei gaze) ce curg prin
conducte având secţiuni mari (peste 1000 mm) şi căderi de presiune în sistem relative mici.
 Variaţia debitului de fluid se realizează prin rotirea clapetei (de forma unui disc) cu un anumit
unghi determinat, faţă de direcţia curentului în mişcare.

Rezulta o anumită strangulare a secţiunii de trecere, respective un anumit debit de fluid asociat
acesteia. Clapeta nu se roteşte până la unghiul maxim de 90ْ, ci numai până la α=70ْ, intru - cât
în plajă 70-90ْ apar vibraţii mecanice nedorite în procesul de reglare. Clapetele sunt în general
acţionate de servomotoare cu piston.

Fig. 9 Robinet de reglare cu clapeta

c. Alte tipuri de robinete de reglare

Există o serie de factori care dictează confecţionarea unor robinete de reglare speciale, factori
determinaţi de condiţiile de lucru deosebite în care pot apărea în diferite instalaţii:

- Temperatura de lucru a mediului reglat foarte scăzută (-270ْ C), sau ridicată (peste + 200ْ
C);

- Toxicitatea şi agresivitatea mediului de lucru;

- Corosivitatea mediului de lucru.

Robinetul cu capac cu nervuri se utilizează pentru înlăturarea influenţei temperaturilor

ridicate asupra garniturilor de etanşare a tijei ce face legătura între servomotor şi ventil.Se
utilizează un capac alungit, prevăzut cu nervuri în vederea disipării energiei calorice.

Robinetul cu manta de încălzire se utilizează pentru reglarea fluidelor vâscoase, care se

solidifica sau cristalizează repede sau care prezintă pericolul de a îngheţa. Corpul robinetului este
înconjurat cu o mantă de tablă şi, prin spaţiul astfel creat, este vehiculat abur sau apă caldă la
presiune de 16 kgf/cm2.
 Robinetul cu burduf de etanşare asigura izolarea completă a tijei şi capacului robinetului faţă
de mediul interior, pentru cazul când fluidul de lucru dizolvă grăsimile din lubrifiantul garniturii
sau prezintă pericol de explozie în contact cu atmosfera.
Robinetele cu elemente elastice sunt utilizate în mod curent în industria chimică. Aceste
robinete nu au obturatoare (supape) special profilate, ci folosesc elemente elastice pentru
strangularea secţiunii de trecere. Astfel, cazul robinetului Sanders obturatorul 1 acţionează
asupra membranei elastice 2, iar la robinetul cu furtun obturatorul 1 apăsa asupra furtunului 2,
dispus în interiorul corpului robinetului. Ambele variante se caracterizează prin aceea că
utilizează eficient numai 30% din cursă utilă a tijei.

Fig. 10 Robinet Sanders Fig.11 Robinet cu furtun

1 obturator 1 obturator
2 membrana elastică 2 furtun

Vana Camflex. Sunt cazuri când robinetul de reglare trebuie să închidă complet
conducta prin care trece fluidul. Atunci, dacă mediul permite, se aşează un inel din teflon pe
suprafaţa de etanşare a ventilului. Etanşarea metal pe metal este posibilă numai la ventilele cu un
scaun, dar şi în acest caz este nevoie de un servomotor capabil să genereze o forţă mult
superioară celei normale, necesare deplasării obturatorului.

Fig.12 Vana Canflex

 Vana Camflex consta dintr-un obturator sferic legat de butucul central cu un braţ, astfel
încât prin rotaţia arborelui cu maximum 50ْ se realizează închiderea vanei. Acest dispozitiv este
astfel conceput, încât asigura în centrul circumferinţei de contact a obturatorului o traiectorie de
forma unei came şi obturatorul intra în contact cu scaunul său doar în momentul închiderii.
Închiderea perfect etanşă se realizează prin deformarea elastică a braţului obturatorului.
Avantajul esenţial al vanei Camflex este acela că asigură o etanşare perfectă.În plus, ea se
caracterizează printr-un efort redus al servomotorului şi o funcţionare la temperaturi de -200...
+400 ْ C şi presiuni de 10-40 bar.
 CAP.2. RELEE
Releul este un aparat care comuta, sub actiunea marimii de intrare, unul sau mai multe
elemente de comutatie de mica putere în scopul comenzii altor elemente. Releele de protectie pot
realiza contacte electrice ducând la întreruperea instalaţiei cu energie electrică, deci la protecţia
acesteia.
Cele mai simple relee se compun dintr-un element de intrare I, denumit uneori si element
sensibil, un element comparator K si un element de executie E cu una sau mai multe iesiri.

Clasificarea releelor

Releele folosite în sistemele electrice funcţionează după aceleasi principii ca şi aparatele

de măsurat; de aceea ele pot fi clasificate, în general, după aceleaşi criterii.
a) După principiul de funcţionare, releele pot fii: electromagnetice (magnetoelectrice, de
inducţie, magnetice,electrodinamice, termice) şi electronice.
b) După felul parametrului la care acţionează, releele pot fii: de curent, de tensiune, de putere,
de temperatură, etc.
c) După valoarea marimii de intrare la care acţionează, releele pot fii: maximale, a căror
acţionare are loc când valoarea mărimii de intrare devine egală sau depăşeşte o anumită valoare
maximă, dinainte stabilită; minimale, care acţionează în momentul când valoarea mărimii de
intrare devine egală sau mai mică decât o anumită valoare minimă, dinainte stabilită şi relee
diferenţiale, a căror acţionare are loc când diferenţa valorilor a două marimi aplicate la intrare
devine, în valoare absolută, mai mare decât o valoare dinainte stabilită.
d) O clasificare specifică a releelor se obţine dacă se ia în consideraţie modul conectării în
circuitul elementului protejat, deosebindu-se: relee primare şi relee secundare.
e) Ţinând seama de modul de acţionare asupra înterupătoarelor, releele pot fii: cu acţiune
directă sau directe şi cu acţiune indirectă sau indirecte.

f) În funcţie de durata de acţionare: relee ultra rapide ( t a < 0.0 s), relee rapide (t a <0.05 s),
relee normale (t a -0.05-0.15 s ), relee lente (t a -0.15-1 s), de temporizare (t a >1 s)

g) În fucţie de mărimea de intrare: releu de tensiune, releu de curent, releu de putere, releu de
fregvenţă, releu de timp.
h) Cele mai utilizate relee: relee termice, relee electromagnetice, relee electronice, relee
mecanice, relee ferodinamice, declanşatoare.
i) După natura elementului de execuţie: relee cu contacte şi relee fără contacte (statice).
 Releele primare sunt conectate direct în circuitul elementului protejat. De aceea ele
trebuie să aibă o constucţie robustă, pentru a suporta supracurenţii sau supratensiunile care apar în
exploatare. Releele secundare sunt conectate în circuitele secundare ale transformatoarelor de
măsură şi au o construcţie mai puţin robustă.
Releele directe acţionează asupra clichetului de declanşare al întrerupătoarelor, adică ele
joacă rolul bobinei de declanşare. De acea mecanismul lor trebuie să efectueze un lucru mecanic
relativ mare. Releele indirecte efectuează un lucru mecanic redus, deoarece ele acţionează numai
asupra unor contacte intermediare, prin care se închid circuitele bobinelor de declanşare ale
întrerupătoarelor.
Cele mai simple relee sunt releele prmare cu acţiune directă (fig. 5-8) Ele se folosesc
numai pentru protecţia motoarelor electrice de mică putere.
Atunci când curentul prin bobina 1 depăşeşte o anumită valoare, miezul de oţel 2 este
atras ăn interior , pârghia 3 se roteşte, iar tirantul 4 acţionează asupra pârghiei 5, care eliberează
clichetul de blocare, astfel încât întrerupătoruldeclanşează sub acţiunea resortului 6.
Cele mai perfecţionate relee sunt releele secundare cu acţiune indirectă.Ele se folosesc
în mod curent în instalaţiile electrice de mare putere.Curentul operativ necesar pentru circuitul
bobinei de declanşare a întrerupătorului se obţine fie prin intermediul unui transformator special
de curent, fie de la o sursă separată de curent continu (fig. 5-9).
Atunci când curentul primar şi implicit cel secundar al trasformatorului 1 depăşesc o
anumită valoare, bobina 2 atrage miezul de oţel şi închide contactul releului; în acest fel se închide
circuitul operativ alimentat de la sursa de curent continu şi bobina de eclanşare 3 deblochează
clichetul; o dată cu declanşarea întrerupătorului se deschide contactul auxiliar 4 al întrerupătorului,
stfel îcât circuitul operativ rămâne şi el deschis.
Calitatea unui releu, indiferent de tipul său, poate fi apreciată după siguranţa funcţionării
contactelor, puterea absobită de bobine, stabilitatea termică şi electomagnetică, eroarea cu care
acţionează, timpul minim de revenire a mecanismelor şi coeficientul de revenire.
Stabilitatea dinamică este determinată de curentul maxim de şoc pe care-l suportă releul
fără ca forţele electomagnetice să-i provoace defecţiuni mecanice.
Stabilitatea termică este determinată de curentul maxim de durata (1 sau 5 s ) pe care-l
suportă releul fără ca temperatura bubinei să depăşească volorile admisibile.
Eroarea unui releu este dată în procente faţă de valoarea mărimii de acţionare(curentul
de acţionare a releului I ar sau tensiunea de acţionare a releului U ar ) înscrisă pe plăcuţa releului.
Cu cât această eroare este mai mică, cu atât sensibilitatea releului este mai mare.
Timpul minim de revenire a mecanismelor releului în poziţia iniţială trebuie să fie cât
mai mic, pentru ca sietemul de protecţie să fie pregătit să acţioneze corect la un nou defect care ar
putea să intervină.
 Coeficientul de revenire a releului Krev se exprimă prin raportul dintre curentul de
revenire (valoarea limită pentru care revine în poziţia iniţială) şi curentul de acţionare a releului.
Coeficientul de revenire are valori subunitare la releele maximale şi supraunitare la
releele minimale. Cu cât coeficientul de revenire este mai apropiat de uitate, cu atât calitatea
releului este mai bună.

Caracteristicile releelor

Principalele caracteristici ale releelor sunt: caracteristica intrare-ieşire şi caracteristica de

timp.
Ca pentru orice dispozitiv, prin caracteristica intrare-ieşire se întelege funcţia x e = f(x i ),
unde x i este mărimea de intrare, iar x e mărimea de ieşire.
Caracteristica intrare-ieşire a releelor este o caracteristică discontinuă până la o anumită
valoare a mărimii de intrare numită valoare de acţionare x ia , valoarea mărimii de ieşire este egală
cu zero în cazul releelor cu contacte şi cu x e =0 în cazul releelor fără contacte. Pentru x i = x ia ,
valoarea mărimii de ieşire se modifică brusc la valoarea x el şi ramâne practic constantă dacă
mărimea de intrare continuă să crească. La micşorarea mărimii de intrare, mărimea de iesire
rămâne la valoarea x el pâna la x i = x ir , când se modifică brusc la valoarea zero sau x e =0.
Valoarea x ir se numeste valoare de revenire . La releele cu contact normal închis, pentru x i < x
ia , x e = x el şi x e =0 pentru x i > x ia , iar la micşorarea mărimii de intrare, revenirea la starea

iniţială are loc pentru x i = x ir > x ia .

Se defineste factorul de revenire , prin raportul dintre valoarea de revenire şi valoarea de
acţionare:

.
Valoarea acestuia este subunitară la releele maximale şi supraunitară la cele minimale.
Calitatea releelor este cu atât mai bună cu cât valoarea factorului de revenire este mai apropiată de
unitate.
Un alt parametru important al releelor este factorul de comandă definit prin raportul:

,
unde Pc este puterea comandată de contactele releului (puterea de rupere, capacitatea de
rupere), iar Pa este puterea de acţionare (puterea consumată).
Prin timp propriu de acţionare a releelor se întelege intervalul de timp de la aplicarea
mărimii de intrare şi momentul închiderii sau deschiderii depline a contactelor.
 CAP.2.1.TIPURI DE RELEE

.Relee electromecanice
Sfera de aplicabilitate a acestor relee a început să se reducă substantial, ca urmare a
progreselor realizate în domeniul releelor statice.
Cele mai simple relee electromecanice constau dintr-un dispozitiv care produce forţa sau
cuplul activ, un element care produce cuplul rezistent şi unul sau mai multe elemente de execuţie
(contacte electrice). După natura dispozitivului pentru producerea forţei sau a cuplului activ,
deosebim: relee electromagnetice, magnetoelectrice, de inductie, electrodinamice, termice, cu
contact reed. În continuare se prezintă câteva dintre cele mai utilizate.
Releele electromagnetice sunt aparate de protecţie care asigură protecţia la curenţi de
scurtcircuit sau la scăderea tensiunii cu acţiune instantanee sau temporizată.
Releele electromagnetice pot funcţiona atât în curent continu cât ăi în curent alternativ.
Ele pot fi relee electromagnetice de curent şi relee electromagnetice de tensiune.
Releeele electromagnetice mai pot fii:
Releul electromagnetic de curent maxim (RC) este constituit dintr-un electromagnet ,pe
care sunt dispuse bobinele de curent şi dintr-un sistem mobil format din armătura de fier, fixată pe
un ax prevăzut cu un resort spiral, care asigură cuplul antagonisz.
Releul electromagnetic de timp (RT) este constituit dintr-un electromagnet şi un miez de
fier, solidar cu şurubul fără sfârşit.
Releul electromagnetic de semnalizare (RdS) are drept scop să semnalizeze dacă protecţia
unui anumit circuit a acţionat.
Releul electromagnetic intermediar (RI) este folosit pentru a se evita trecerea curenţilor
mari prin contactele sensibile ale releelor obişnuite(cum sunt curenţii bobinelor de aclanşare a
întrerupătoarelor) .
Releele electromagnetice sunt constituite din electromagneţi la care atunci când curentul
prin bobină depăşeşte o anumită valoare este atrasă armătura mobilă aceasta acţionând asupra unor
contacte electrice, deci funcţionarea releelor electromagnetice se bazează pe forţa de atracţie a
elecromagnetului.
 Releele termice
La baza funcţionării releelor termice stă modificarea proprietăţilor fizice ale corpurilor
datorită încălzirii. Cel mai simplu releu termic constă dintr-un tub de sticlă închis, prevazut cu doi
electrozi, în interiorul tubului găsindu-se mercur. Închiderea contactului are loc ca urmare a
dilataţiei mercurului, în momentul în care nivelul mercurului aduce în contact electric cei doi
electrozi.
Cele mai răspândite relee termice sunt releele cu bimetal. După modul în care se realizează
încălzirea bimetalului se deosebesc relee cu încălzire
directă, indirectă şi mixtă. La cele cu încălzire directă curentul electric trece prin bimetal,
iar la cele cu încălzire indirectă bimetalul este încălzit de la un rezistor, prin care trece curentul
electric. Releele termice sunt utilizate, în special, la protecţia motoarelor electrice împotriva
supracurentilor de durată.

Relee statice
Aceste relee se utilizează când este necesară o viteză de comutare ridicată şi o durată de
funcţionare mare. Nu au piese mecanice în miscare, elementul de execuţie fiind realizat cu
tranzistoare, tiristoare sau triace. Realizează o izolare galvanică între circuitul de comandă şi
circuitul de comutare. Pentru aceasta pot fi utilizate transformatoare de separare, optocuploare sau
relee reed. Supratensiunile sunt reduse, datorită principiului de funcţionare, curenţii şi tensiunile
trec periodic prin zero. Au un consum redus de energie şi pot fi cuplate cu circuite integrate.
Dispozitivul optocuplor este compus în dioda LED, D2 şi fototranzistorul T1, încapsulate
ermetic. În serie cu dioda D2, sunt conectate rezistenţa R1 pentru limitarea curentului şi dioda de
protectie D1, pentru protecţia la polarizări inverse. Un curent mic, (circa 1 mA) pentru LED este
suficient pentru a comanda releul static; circuitul comandat (T2, T3, etc.) este alimentat separat,
prin sursâ de putere. Intrarea releului este compatibilă cu circuitele TTL, (Uc = 5 V). Comutarea
sarcinii în circuitul de ieşire este asigurată de triacul T4 sau de două tiristoare conectate antiparalel.
În paralel cu ieşirea releului este conectat un circuit RC (R6, C1) care permite comutarea
sarcinilor inductive şi atenuează tensiunile tranzitorii.
Când se aplică tensiunea de comandă Uc, se amorsează tiristorul auxiliar, T3, acesta
asigură la rândul său amorsarea triacului, T4 şi deci aplicarea tensiunii pe sarcină. După
întreruperea tensiunii de comandă, curentul continuă să treacă prin sarcină, până la trecerea prin
zero a tensiunii de reţea. În continuare triacul T4 rămâne blocat, până la aplicarea unei noi comenzi.
Triacul T4 se amorsează numai la trecerea prin zero a tensiunii de reţea şi conduce un
numar întreg de semiperioade. În absenţa tensiunii de comandă Uc , fototranzistorul T1 este blocat.
Tranzistorul T2 este în conducţie şi circuitul nu mai poate furniza curentul de poartă necesar
amorsării tiristorului T3 . În această situaţie triacul T4 este blocat şi deci sarcina nu primeşte
tensiune de la reţea.
La aplicarea tensiunii de comandă pot apărea două situaţii corespunzătoare momentului
care se aplică în raport cu un timp t 1 . Acest timp reprezintă momentul deschiderii fototranzistorului
T1, care este alimentat cu tensiunea redresată dublă alternantă; este de valoare mica în raport cu
perioada tensiunii de reţea conform caracteristicii statice i c = f(V c , i e ).
 Cele doua situatii sunt:
a) daca tensiunea de comanda se aplica înainte de momentul t 1 , ca urmare a deschiderii
fototranzistorului T1, scade curentul de bază al tranzistorului T2 până la blocarea acestuia.
Se amorsează tiristorul T3 şi triacul T4 . Conducţia acestora continuă până în momentul
treceriiprin zero a semialternantei tensiunii de reţea corespunzătoare încetării tensiunii de
comandă.
b) dacă tensiunea de comandă se aplică după momentul t 1 , tranzistorul T2 continuă să se
afle în conducţie, deoarece curentul de bază are valori mai mari, ca urmare a creşterii tensiunii de
alimentare, Ec .
În această situaţie circuitul nu mai poate furniza curentul de poartă necesar pentru
amorsarea tiristorului T3, acesta rămâne blocat ca şi triacul T4 până la terminarea semialternanţei
tensiunii de alimentare.
Dacă comanda persistă, dispozitivele T3 şi T4 se deschid la începutul semialternanţei
următoare ca la punctul a.
În concluzie, dacă tensiunea de alimentare se aplică mai târziu de momentul t 1 deschiderea
releului static se produce cu o întârziere, care se poate apropia de durata unei semiperioade, a
tensiunii de alimentare.
În comparaţie cu releele electromecanice, releele statice sunt mult mai robuste. Durata de
viată a releelor statice este mult mai mare, deoarece în timpul funcţionarii lor nu apar arcuri
electrice, ca la releele electromecanice. În plus, absenţa acestor arcuri electrice, nu mai creează
probleme de interferenţe cu alte instalaţii învecinate.
Releele statice pot comanda sarcini rezistive sau inductive. În cazul sarcinilor rezistive,
curentul comutat creşte sinusoidal, de la zero. Deci regimul tranzitoriu este redus la minim.
Această calitate se menţine şi dacă sarcina este constituită din lămpi de iluminat cu filament. În
această situaţie curentul iniţial este de 5 ori mai mare decât valoarea de regim permanent faţă de o
creştere de 11 ori pentru alte tipuri de relee sau comutatoare.
Sarcinile inductive, comandate de releele statice, sunt de mai multe tipuri:
a) Transformatoare - când este conectat un transformator apare un supracurent, a cărui
valoare depinde de defazajul dintre tensiune şi curent, şi de structura circuitului magnetic. Această
valoare poate fi de 50 ori mai mare decât cea de regim permanent. Deşi acest curent scade într-un
timp foarte scurt, trebuie ţinut seama de el la dimensionarea releului static.
b) Dispozitive acţionate magnetic - acestea sunt reprezentate de contactoare, ventile
magnetice, cuplaje magnetice, etc. În cazul acestor sarcini supracurentul iniţial nu depinde de
defazajul dintre curent şi tensiune. În plus, valoarea supracurentului iniţial este substanţial mai
mică decât în cazul transformatoarelor şi se amortizează în câteva semiperioade. De exemplu, în
cazul contactoarelor, acest supracurent este de 6 ori mai mare faţă de valoarea de regim permanent.
Din acest motiv şi problemele de dimensionare a releului static sunt mai uşoare.
În schimb, contactele mecanice ale sarcinii provoacă regimuri tranzitorii care pot afecta
buna funcţionare a releului static. Pentru diminuarea regimului tranzitoriu se conectează un circuit
RC pe sarcină.
c) Motoare - supracurentul care apare la pornirea motorului este determinat de defazajul
curentului şi sarcina la ax; are o durată considerabil mai mare decât în cazul celorlalte cazuri
inductive.
 Pentru dimensionarea releelor statice trebuie tinut seama de mai multi factori: tipul
motorului, numărul de faze, sistemul de conectare, condiţiile de funcţionare.
De exemplu pentru un motor trifazat sunt posibile 2 moduri de conectare. Pentru un motor
fără punct neutru sunt suficiente 2 relee statice. Pentru un motor cu punct neutru sunt necesare 3
relee statice, dar cu tensiuni mai mici.

Relee electronice de timp

Releele de timp acţionează cu o anumită întârziere, obtinută cu un element de temporizare.
Releele de timp electronice, prin posibilităţile lor de miniaturizare şi a gradului lor ridicat
de fiabilitate sunt din ce în ce mai mult utilizate în echipamentele profesionale. În acest fel, ele
înlocuiesc vechile tipuri de relee de timp: mecanice, pneumatice, hidraulice etc.
După principiul care stă la baza funcţionarii lor, deosebim două mari clase de relee
electronice de timp: analogice şi digitale.
Elementul de temporizare ET se dispune de regula între circuitul de intrare I şi detectorul
de polaritate DP.
Relee de timp analogice cu tranzistoare - releele de timp analogice funcţionează pe baza
încărcării sau descărcării unui condensator printr-o rezistenţă. În cazul releului de timp
tranzistorizat , pentru poziţia 1 a contactului K, tranzistorul T este blocat. La trecerea pe pozitia 2
tranzistorul trece în conducţie, iar timpul de conducţie al tranzistorului, şi deci temporizarea
releului, este determinat de timpul de descărcare al condensatorului C prin rezistenţa R. Constanta
de timp poate fi modificată în limitele a câtorva zeci de secunde prin modificarea componentelor
R si C.
Pentru mărirea temporizării se construiesc relee cu integrator Miller.Pentru K închis, T1 şi
T2 se blochează, T3 intră în saturaţie, releul anclansează, iar C se încarcă prin R1 la tensiunea Ec
. La deschiderea contactului K începe temporizarea. Plasarea condensatorului între ieşirea
inversorului format de T1 şi T2 şi intrarea sa determină scăderea liniară a tensiunii în colectorul
lui T2, montajul integrând tensiunea de alimentare aplicată pe intrare prin R. Când tensiunea în
colectorul lui T2 atinge valoarea de saturaţie, T3 se blochează. Datorită grupului R2, D1 care
introduce o reacţie pozitivă blocarea tranzistorului T3 se face rapid.
Releu de timp analogic, integrat - Circuitul integrat tipic utilizat la releele de timp este b
E555. Este un circuit integrat monolitic bipolar care poate realiza numeroase funcţii de temporizări
sau oscilaţii libere. Toate aceste aplicaţii au la bază acelaşi principiu: încărcarea şi descărcarea
controlată a unui condensator extern. Descrierea circuitului se face pe baza schemei logice
echivalente .Pentru explicarea funcţionării se va utiliza o logica pozitivă (1 pentru high şi 0 pentru
low ).
Blocul central de care depinde funcţionarea circuitului integral este un circuit basculant
bistabil (CBB), de tip RS, a cărui ieşire Q atacă etajul final de ieşire şi tranzistorul T2 de descărcare
a condensatorului de temporizare exterior circuitului.
Etajul de ieşire este inversor. În absenţa comenzilor la intrare, bistabilul este în starea 0,
deci ieşirea este în starea 1. Tranzistorul de descarcare este blocat. Când = 1, ieşirea este în starea
zero, iar tranzistorul T2 se deschide, putând prelua curentul de descărcare al condensatorului.
Circuitul bistabil are 2 intrări obişnuite S, R şi o intrare specială, de forţare r. Stările acestui
circuit sunt date de tabelul de adevăr. Qn reprezintă starea iniţială, iar Qn+1 starea finală.
 Tabelul de adevar
S R R Qn+1
0 0 0 Qn
0 1 0 0
1 0 0 1
X X 1 0
Valorile variabilei r se stabilesc de către semnale aplicate la intrarea ALO (aducere la zero),
prin intermediul tranzistorul T1. Pentru r = 0 se conectează ALO la o tensiune mai mare de 1 V,
iar pentru r = 1 se conecteaza ALO la o tensiune mai mica de 0,4 V.
Intrarile R şi S sunt comandate de catre comparatoarele SUS şi JOS . Acestea compară
tensiunea aplicată lor din exterior pe una din intrări cu nivele de tensiune 0,66 E, respectiv 0,33 E,
unde E este tensiunea de alimentare a circuitului. În raport cu mărimile de intrare,
U PRAG SUS (U PS ) şi U PRAG JOS (U PJ ), circuitul bistabil va avea urmatoarele stări:
U PJ < 0,33 E ® S = 1 ® Q = 1,
U PJ > 0,33 E ® S = 0,
U PS < 0,66 E ® R = 0,
U PS > 0,66 E ® R = 1 ® Q = 0.
Pentru realizarea unui releu de timp se conectează circuitul integrat.
Comutatorul K este în pozitie normal închisă, asigurând descărcarea condensatorului. Prin
deschiderea lui K se iniţiază temporizarea. În acest moment, condensatorul C este descărcat, iar
tensiunea de ieşire U0 este aproximativ E. În această situaţie, releul este acţionat.
Tensiunea pe condensatorul C începe să crească de la zero şi tinde către E. După un timp t
1 ea ajunge egală cu 0,66E. Acum schema basculează, tensiunea de ieşire devine 0 şi releul este
actionat.
Valoarea duratei t 1 este dată de relaţia:
t 1 = 1,1 RC
Releul rămâne acţionat cât timp este deschis K. Prin închiderea lui K, releul nu mai este
acţionat, schema fiind pregatită pentru un nou ciclu.
Pentru obtinerea unor timpi mari trebuie mărite R şi C. Mărirea valorii lui C conduce la
utilizarea condensatoarelor electrolitice. Pentru a se asigura încărcarea lor cu un curent de 10 ori
mai mare decât curentul de fugă, valoarea maximă a rezistentei este Rmax = 500 k W . Dacă nu
se utilizează condensatoare electrolitice Rmax = 10 M W . În acest caz limitarea este determinată
de necesitatea de a asigura curentul minim de declanşare a comparatorului SUS .
Relee de timp digitale - releele de timp digitale funcţionează pe baza numărării unor
impulsuri. Schema emite un semnal când numărul de impulsuri atinge o valoare predeterminată,
stabilită prin configuraţia decodorului.
Reglajul timpului se poate face în două moduri:
- prin modificarea frecventei bazei de timp;
- prin modificarea decodării semnalelor de la ieşirea numărătorului.
Releele de timp digitale permit, fără probleme, sub un volum redus, obţinerea unor timpi
foarte mari, de ordinul zecilor de ore.
 Relee magnetice
Relee de proximitate cu oscilator - este realizat pe baza unui comutator static inductiv.
Circuitul foloseste ca element exterior un grup LC care formează împreună cu etajul de intrare un
oscilator de înaltă frecvenţă.
Prin apropierea unei piese metalice standard de o bobină, oscilaţiile se amortizează şi
mărimile de ieşire sunt comutate. Stările logice ale ieşirilor sunt date de tabelul de adevăr.

Tabelul de adevăr

Oscilator Q

neamortizat 1 0

amortizat 0 1

Comutatorul este prevăzut cu 2 posibilităţi de reglaj: reglajul distanţei la care se produce

amortizarea şi reglajul histerezisului. În acest scop se conectează terminalele corespunzătoare la
masa montajului prin intermediul unor potenţiometre.
Relee fotoelectrice
Releele fotoelectrice semnalizează sau comandă când iluminarea unui dispozitiv
fotosensibil depăşeşte nivelul stabilit.
Dispozitive fotosensibile
Fotorezistenţa - este dispozitivul cel mai sensibil, ieftin, dar cu răspuns foarte lent. Se realizează
mai ales din compusi ai cadmiului (CdS).
Fotodioda - este cea mai rapidă, puţin mai scumpă, cu sensibilitate slabă. Este mai sensibilă la
radiaţii infraroşii, cu lungimea de undă mai mare la diodele cu germaniu decât la cele cu siliciu.
Fototranzistorul - este mai rapid, cel mai sensibil, dar cel mai scump. Este sensibil mai ales la
radiaţii infraroşii şi vizibile.
Elementul fotovoltaic - (bateria solară, fotocelula), este mai scump, mai lent, cu spectru de
sensibilitate mai ales în domeniul ultraviolet (radiaţie cu energie mai înaltă). Se fabrică din seleniu
sau siliciu.
Fototiristorul - este mai lent şi mai scump decât fototranzistorul, dar poate comanda dispozitive
de putere (până la 50 A).
Sursele de lumină - pot fi: lumină solară, becurile cu incandescenţa, tuburile cu descărcări în gaze,
tuburile fluorescente sau diodele electro-luminiscente LED. Se produc LEDuri cu radiaţie roşie,
galbenă, verde sau infraroşie, din siliciu, GaAs sau GaPAs. LED-ul este mai scump decât un bec
de mică putere dar este un dispozitiv cu răspuns foarte rapid şi cu radiaţie cu spectru îngust. În
ultimii ani s-au construit şi diode laser, care emit radiaţie monocromatică puternică, concentrată
într-un fascicol foarte îngust.
Optocuplorul - înglobează un LED şi un dispozitiv fotosensibil (de obicei fototranzistor) într-o
capsulă opacă, cu sau fără posibilitatea obturării luminii între ele. Este un dispozitiv modern de
comandă cu izolare galvanică, cu răspuns rapid, în prezent mai ieftin decât transformatorul de
impulsuri.

Relee fotoelectrice pentru utilizări industriale

Circuit pentru citirea benzilor perforate sau cartelelor perforate - se poate realiza cu o
fotocelula sau o fotodioda şi un trigger Schmitt, cu un răspuns suficient de bun pentru a permite o
citire rapidă. În lipsa iluminarii, elementul fotosensibil are rezistenţă mare. La iluminare circuitul
basculează.
Schema poate fi realizată şi cu un fototranzistor care să comande direct un circuit integrat
logic SINU.

Principii de funcţinare ale releelor.

Funcţionarea releelor electromagnetice de curent.

La trecerea unui curent prin bobina electromagnetică (1) aceasta dă naştere la un câmp
magnetic careproduce o forţă de atracţie asupra armături (2) astfel armătura oxcileazăîn jurul
punctului (0) împreună cu contactul mobil(cm) care la sfârşitulcursei atinge un contact fix(cf) şi
închide astfel circuitul de declanşare.
Deoarece releul trebuie să funcţioneze numai atunci când este depăşită o anumită valoare a
curentului armătura este ţinută într-o poziţie de repaus cu ajutorul arcului(3) care produce o forţă
deatracţie opusă forţei de atracţie a electromagnetului.in dată ce forţa electromagnetului
depăşeşte forţa arcului armătura este atrasă şi cele două contacte se ating.
Funcţionarea releului termic cu bimetal
La aplicarea unui curent acesta încălzeşte lamelele bimetalului(1) producând dilatarea
acestora şi deplasarea tijei metalice izolante(2). Sub acţiunea resortului(4) sistemul bimetalic îşi
schimbă poziţia închizânduse astfel contactul(6) şi deschizânduse contactul(5). După răcirea
bimetalului prin apăsarea butonului(7) prin lamelele(8-9) sistemul revine la poziţia iniţială
Releul electromagnetic de curent maxim (RC)
Atunci când bobinele sunt parcurse de curent, armătura tinde să cuprindă fluxul maxim, iar
contactul mobil se apropie de contactele fixe, pentru a le în chide. Cuplul antagonist al resortului
poate fi reglat cu ajutorul pârghiei, astfel încât închiderea contactelor, adică acţionarea releului, să
aibă loc atunci când bobinele sunt parcurse de un curent de o anumită valoare indicată pe cadran.
 Releul electromagnetic de timp (RT)
Când electromagnetul este excitat (prin bobină trece curentul de acţionare), şurubul se
deplasează spre dreapta şi pune în mişcare un echipaj mobil, prevăzut cu un mecanism de
ceasornic,astfel: şurubul roteşte roata dinţată, solidară cu piesa, care acţionează resortul şi
transmite mişcarea axului, pe care se fixează roata, agrenată cu mecanismul de ceasornic. Axul se
roteşte cu viteză uniformă, până când lama ajunge la opritor, iar contactul mobil atinge contactul
de sfârşitde cursă şi circuitul operativ al releului se închide.Când curentul din bobina
electromagnetului se întrerupe, miezul de fier solidar cu şurubul fără sfârşit se deplasează spre
stânga, sub acţiunea resortului şi întregul echipaj mobil revine brusc în poziţia iniţială, pânp când
cama se sprijină pe lamă.
Releul electromagnetic de timp (RT)
Când electromagnetul este excitat (prin bobină trce curentul de acţionare), şurubul se
deplasează spre dreapta şi pune în mişcare un echipaj mobil, prevăzut cu un mecanism de
ceasornic,astfel: şurubul roteşte roara dinţatp, solidară cu piesa, care acţionează resortul şi
transmite mişcarea axului, pe care se fixează roata, agrenată cu mecanismul de ceasornic. Axul se
roteşte cu viteză uniformă, până când lama ajunge la opritor, iar contactul mobil atinge contactul
de sfârşitde cursă şi circuitul operativ al releului se închide.Când curentul din bobina
electromagnetului se întrerupe, miezul de fier solidar cu şurubul fără sfârşit se deplasează spre
stânga, sub acţiunea resortului şi întregul echipaj mobil revine brusc în poziţia iniţială, pânp când
cama se sprijină pe lamă.
Releul electromagnetic de semnalizare (RdS).
Rreleele de protecţie sunt prevăzute cu contacte auxiliare, care se închid în momentul acţionării,
astfel încât bobina releului de semnalizare este parcursă de curent, iar armătura este atrasă,
învingând rezistenţa resortului şi eliberând steguleţul, care se roteşte 90 O dată cu căderea
steguleţului, lama de contact ajunge ăn dreptul contactelor, prin care se închide circuitul de
semnalizare acustică sau luminoasă. Căderea steguleţului este observată prinr-un vizor de sticlă
deasupra căruia este situat butonul, cu ajutorul căruia se readuce (manual) steguleţul în poziţia
iniţială.
Releul electromagnetic intermediar (RI).
Releul intermediar se introduce în circuitul operativ al releelor obişnuite şi are timpul de
acţionare de ordinul sutimilor de secundă, stfel încât el nu influenşează decât foarte puţin timpul
total de acţionare a protecţiei.
Circuitul operativ al releului obişnuit alimentează bobina a electromagnetului , astfel încât
armătura, fiind atrasă, îchide contactele din circuitul bobinei de acţionare. După întreruperea
curentului în bobină armătura revine în starea iniţială sub acţiunea resortului.
 CAP.3.SISTEME DE PROTECŢIE PRIN RELEE

Instalaţia de protecţie prin relee este formata din totalitatea aparatelor şi dispozitivelor
destinate să asigure deconectarea automată a instalaţiei în cazul apariţiei regimului anormal de
funcţionare sau de avarie (defect), periculos pentru instalaţia electrică: În cazul regimurilor
anormale care nu prezintă pericol imediat, protecţia semnalizează numai apariţia regimului
anormal.
Deconectarea instalaţie electrice se efectuează de către întrerupătoare, care primesc
comanda de declanşare de la instalaţia de protecţie. Se realizează separarea părţii cu defect de
restul instalaţiei (sistemului) electrice, urmărindu-se prin aceasta:
-limitarea dezvoltării defectului, ce se poate transforma într-o avarie la nivelul sistemului:
-preîntampinarea distrugerii instalaţiei în care a apărut defectul:
-restabilirea regimului normal de funcţionare, asigurând continuitatea în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor.

Protectia de curent
Se foloseste in general ca protectie maximala de curent. Actioneaza la aparitia unui
supracurent in circuitul protejat ca urmare a unei suprasarcini sau a unui scurtcircuit. Se realizeaza
cu relee de curent care acţionează atunci cand curentul din circuitul protejat depaşeşte o anumita
valoare de prag stabilita, numita curent de pornire (de actionare) al protectiei,. Aceste protectii se
pot echipa cu relee primare, montate in serie pe circuitul protejat, la care curentul de actionare al
releului sau cu relee secundare in montaj indirect, montate in secundarul transformatoarelor de
curent.
La montajul indirect, tipul şi curentul nominal al releului se aleg in funcţie de curentul de
actionare al releului.
Curentul nominal al releului se alege astfel încât curentul de actionare determinat prin
calcul sa poata fi reglat şi sa indeplinească condiţia de sensibiltate.
Acest tip de protectie este simplu, dar nu poate indeplini conditia de selectivitate, deoarece
creşterea valorii eficace a curentului din circuit se poate datora unor scurtcircuite din interiorul
zonei protejate, dar şi scurtcircuitelor externe. Pentru asigurarea selectivitatii sunt necesare
elemente suplimentare (de obicei relee de timp).
Se pot folosi şi protectii minimale de curent, de exemplu cele care functioneaza la
intreruperea circuitelor de curent (excitatia generatoarelor). Ele sunt utilizate rar in practica.
Protecţia de tensiune
Protecţiile minimale de tensiune actioneaza in cazul scaderii tensiunii, care poate avea loc
la un scurtcircuit sau la intreruperea alimentarii. Releele minimale de tensiune actioneaza cand
valoarea eficace a tensiunii U din circuitul protejat scade sub valoarea tensiunii de pornire a
protectiei .
 In practica se utilizează în general in montajul indirect, releul fiind conectat in secundarul
transformatorului de tensiune. Pentru alegerea releului se calculeaza tentiunea de pornire a
releului.
In instalatiile de joasa tensiune, protectia de minimă tensiune este asigurata de bobinele
contactoarelor sau de declanşatoarele de minima tensiune ale întreruptoarelor automate.
Protectiile minimale de tensiune nu sunt selective, la un scurtcircuit scăderea tensiunii fiind
resimtită si in exteriorul instalaţie in care a apărut defectul.
Protecţiile maximale de tensiune se folosesc mai rar si actioneaza la creşterea tensiunii
circuitului, U, peste tensiunea de pornire a protectiei, .
In general coeficientul de revenire , este definit ca raportul intre valoarea mărimii de
revenire a releului şi valoarea mărimii de actionare.
Protectia de distanţă
Protectiile de distanta se realizeaza cu relee de impedanţa, care acţioneaza la micşorarea
impedantei circuitului protejat. Releele de impedanta funcţioneaza pe principiul balanţei,
masurand impedanta Z ca raportul U/I de la sursa la consumatori. In caz de scurtcircuit, tensiunea
scade, curentul creste, deci Z scade.
La aceste protecţii reglajele de timp se stabilesc in functie de impedanta pana la locul
defectului, permiţand acţionarea rapida la valori mari ale curentilor de scurtcirucit. Se elimina
astfel dezavantajul protectiilor maximale de curent temporizate.
Ele asigura o buna selectivitate si o rezerva pentru protectiile din aval. Sunt protectii
complexe, care in ultima vreme se folosese şi in retelele de medie tensiune.
Protectia cu filtre de succesiune inversa sau homopolara, de curent sau de tensiune. Se
utilizeaza in special impotriva defectelor insotite de puneri la pamant. Se mai folosesc protectii
termice, cu relee de gaze şi altele.
La proiectarea instalaţiilor de protecţie prin relee, se vor prevedea protecţii de baza şi
protectii de rezerva care trebuie sa functioneze in cazul nefunctionarii
Principalele sisteme de protecţie folosite în centale şi staţii sunt:
--protecţia maximală de curent şi minimală de tensiune;
--protecţia diferenţială de curent sau de fază;
--protecţia de distanţă sau de impedanţă;
--protecţia direcţională de putere.
 Bibliografie

1. Th. Danila, M. Ionescu Vaida- Componente si circuite electronice, Editura Didactica si

Pedagogica, 1995
2. M. Robe si colectiv- Componente si circuite electronice, Editura economica, 2000
3. V. Ciobanita si colectiv- Radioreceptia de la A la Z, Editura Albatros, 1982
4. S. Naicu- Polarizarea tranzistoarelor ( supliment al revistei Radio, nr 5/ 1995), Editura
Theora
5. T. Tanasescu- Circuite cu tranzistoare, Editura Tehnica, 1991
6. D. Dascalu si colectiv- Dispozitive si circuite electronice, Editura Didactica si Pedagogica,
1982
7. M. Stanciu- Dictionar tehnic de radio si televiziune, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
1975
8. C. Gazdaru, C. Constantinescu- Indrumar pentru electronisti, Editura Tehnica, 1986
9. Colectia revistei Conex Club
10. Site www. regielive.ro