UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TAINA SFÂNTULUI MASLU

UNGEREA BOLNAVILOR

PAUL MEYENDORFF

- Recenzie –

Coordonator:

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Adrian Vanca

Susținător:
Solcanu Cristian
Anul IV

2019
 Taina Sfântului Maslu
Ungerea bolnavilor
- Recenzie –

În anul 1950 se naște la Paris profesorul Paul Meyendorff, fiul consacratului istoric
bisericesc John Meyendorff. Obține licența în anul 1972, în urma studiilor efectuate la „Trinity
College”, la Hartford. Urmează mai apoi studiile de master pe care le finalizează în anul 1975 la
Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York, seminar al cărui decan va fi tatăl
său începând cu anul 1984. Finalizează studiile doctorale la Universitatea „Notre Dame” în anul
1987, an în care își va începe și cariera profesorală, urmând ca în 1997 să devină titular al catedrei
de Teologie liturgică de la Seminarul „Sfântul Vladimir”. Mai predă de asemenea și la
Universitațile „Notre Dame”, „Yale” și „Drew” în calitatea lui de specialist în liturgică.
Este de asemenea reprezentantul Bisericii Ortodoxe în Consiliul Național al Bisericilor din
Statele Unite ale Americii și din Comsiliul Mondial al Bisericilor, în Comisiile pentru Doctrină și
liturgică. Este, în prezent, redactor al revistei teologice „St. Vlaadimir`s Theological Quarterly” și
coordonator al colectiei „Orthodox Liturgy Series”. Pe lângă cartea de față a mai publicat în anul
1984 „St. Germanus of Constantinople, On the Divin Liturgy”, traducere, introducere și comentarii,
teza sa de doctorat cu titlul „Russia, Ritual, and Reform: The Liturgical Reforms of Nikon in the
17th Century”, în 1991, precum și multe alte traduceri și articole.
Cartea de față, cu titlui ei original „The Anointing of the Sick”, apărută în limba română, sub
traducerea lui Cezar Login, în ediția a doua în anul 2012 la editura Renașterea, este primul volum al
unei serii de lucrări de teologie liturgică inițiată și coordonată de profesorul Paul Meyendorff în
anul 2009. Primul capitol ne prezintă raportul dintre Taina Sfântului Maslu și cele trei Taine de
intrare în creștinism: Botezul, Mirungerea și Euharistia, precum și locul pe care această Taină îl
ocupă în cadrul slujirii Bisericii. Vindecarea omului sub cele două aspecte ale ei, sufletescă și
trupească, dar și caracteristicile unei vieți autentice trăite în Hristos, fac și ele de asemenea obiectul
primului capitol. Urmează în capitolul al doilea prezentarea unui scurt istoric al Tainei Sfântului
Maslu, fără a intra în detalii tehnice sau istorice excesive. Legate oarecum de acest capitol sunt cele
două anexe ale cărții, prima prezentând slujba pe larg a Sfântului Maslu așa cum apare ea în cărțile
de cult, iar a doua fiind o prescurtare a acesteia, care se regăsește mai curând în manuscrisele
medievale și care face adesea obiectul unor situații de urgență în săvârșirea acestei taine.
Capitolul al treilea este unul dedicat teologiei Sfântului Maslu și anume a legăturii dintre
boală și păcat și în consecință a vindecării sufletești și trupești. Acestor considerente teoretice
dezbătute în capitolele anterioare le urmează o transpunere în practică în capitolul al patrulea,
evidențiind locul și scopul acestei slujbe în contextul actual al lumii, din păcate din ce în ce mai
mult secularizată.
Pe cuprinsul întregului volum ne sunt prezentate tardițiile grecești, slavonești dar și anumite
precizări referitoare la țara noastră cu privire la modul de săvârșire al Tainei Sfântului Maslu. Nu
sunt omise nici aspectele slujirii apusene, făcând referire printre altele și la mitropolitul Petru
Movilă.

Introducere

Introducerea acestei cărți pare mai mult un semnal de alarmă tras de autor asupra faptului că
vindecarea este mult prea importantă pentru a fi lăsată numai pe seama profesiilor medicale. Deși
medicina a evoluat într-un mod deosebit în a doua jumătate a secolului trecut și continuă cu noi și
noi descoperiri care ajută semnificativ pe cei bolnavi în a le ușura suferința și a le mări șansele de
vindecare tot mai mult, totuși acestea toate au un preț deloc de neglijat ba chiar mult superior bolii
și suferinței trupești. Este vorba de suferința sufletească a celor bolnavi trupește. Această suferință
însoțește boala trupească și de multe ori este mai gravă decât boala însăși. Ea este alimentată de
separarea de familie și de biserică, de sentimentul de vinovăție care îl încearcă pe cel bolnav, de
2
frica de moarte și altele asemenea. Această suferință nu poate fi vindecată decât numai de „Doctorul
sufletelor și al trupurilor” prin excelență, Hristos Domnul, Care poate să vindece atât boala
trupească cât și pe cea sufletească. Știind aceasta Biserica, ca reprezentantă a lui Hristos pe pământ,
are datoria de a cerceta și de a se îngriji de cei bolnavi, într-o strânsă legătură cu medicii.

Dimensiunea vindecătoare a slujirii Bisericii

Autorul își începe primul capitol al lucrării prin a ne prezenta realitatea faptului că
vindecarea a fost parte integrantă a lucrării de împăcare a omului cu Dumnezeu pentru care
Mântuitorul Hristos S-a întrupat și a pătimit moarte pe cruce. Strâns legate de această lucrare
tămăduitoare stau întotdeauna două elemente – credința și căința. Credința a fost mereu prezentă în
lucrarea minunilor de vindecare, totuși ea uneori vine după vindecare și nu este cerută înainte de
Mântuitorul. Descoperim și o puternică legătură între vindecare și iertarea păcatelor, concluzionând
prin aceasta faptul că boala fizică este un simptom al bolii care invadează întreaga lume, boală care
își are originea în păcat. Astfel că scopul vindecărilor săvârșite de Mântuitorul Hristos, pe lângă
unul pedagogic, este acela de a restabili legătura dintre Dumnezeu și creație, legătură degradată din
cauza păcatului.
Alegerea Apostolilor și ulterior înființarea Bisericii la Cincizecime prin pogorârea Duhului
Sfânt au avut drept scop continuarea acestei slujiri începută de Mântuitorul. Biserica ca Trup tainic
al lui Hristos are obligația purtării de grijă a mădularelor acestui Trup care sunt credincioșii.
Obligația fiecărui credincios în parte este de a fi unit unul cu altul printr-o dragoste frățească, ca
împreună să atingem scopul principal al viețuirii noastre pe pământ și anume împăcarea cu
Dumnezeu, mântuirea. Acesta este sensul real al vindecării creștine și implică persoana întreagă,
trup, suflet și duh, după cum precizează autorul. Spațiul în care are loc această slujire începută de
Mântuitorul, continuată de Sfinții Apostoli și pe urmă de Sfinții Părinți este Biserica și se realizează
prin Tainele de inițiere: Botez, Mirungere și Euharistie.
Botezul este taina vindecării prin excelență, o vindecare care are în vedere întreaga
persoană. Prin Botez păcatele noastre sunt iertate, chipul lui Dumnezeu în noi este restaurat,
comuniunea cu Dumnezeu pierdută prin păcat este iarăși posibilă. Prin Botez suntem astfel
vindecați, izbăviți de moartea sufletească, având însă obligația de a duce mai departe acestă slujire
în lume făcându-ne pilde vii de curățire pentru cei din jurul nostru.
Dacă prin Botez și Mirungere devenim mădulare ale Bisericii, Euharistia este Taina care ne
unește pe toți în Hristos, duminică de duminică când ne adunăm să celebrăm Taina întrupării, morții
și învierii lui Hristos pentru noi. Liturghia cuprinde ectenii în care facem cereri pentru cei bolnavi
sau aflați în suferință și pentru mântuirea lor.
Acestor Taine de inițiere li se adaugă o bogată viață liturgică completată prin practica
rugăciunilor particulare, a postirii, a faptelor de milostenie, a nenumăratelor exemple de oameni
sfinți prin care s-au săvârșit vindecări miraculoase, pe care medicina modernă nu le poate explica.
Toate rânduielile sacramentale fac referire la vindecare, iar pe scurt, după cum însuși autorul afirmă
la incheierea acestui capitol, „fiecare aspect al vieții Bisericii și al vieții membrilor săi implică un
element tămăduitor”.

Un scurt istoric al rânduielii Sfântului Maslu

După cum am amintit deja, acest capitol prezintă un scurt istoric plecând de la Biserica
primară, la tradiția bizantină și la rânduiala săvârșirii Sfântului Maslu în zilele noastre după
rânduiala grecească, cea slavonească și a celei din Biserica Ortodoxă din Apus.
Aflăm încă de la începutul capitolului că practica ungerii bolnavilor cu untdelemn nu este
nicidecum o invenție creștină. Acest obicei îl întâlnim încă din vechime la popoarele păgâne și la
iudei, uleiul de măsline din regiunea Mării Mediterane fiind supranumit „aspirina” epocii.

3
Încreștinarea acestui obicei este includerea lui în viața sacramentală a Bisericii, prin rostirea de
rugăciuni și mulțumiri.
Paul Meyendorff, pornește prezentarea istoricului acestei rânduieli pornind de la cea mai
veche mărturie despre aceasta, pe care o găsim la începutul secolului al III-lea în „Tradiția
apostolică” a lui Ipolit. Fragmentul citat de autor se regăsește mai apoi la sfârșitul secolului al IV-
lea în „Constituțiile Apostolice”. Tot sub influența lui Ipolit apare în secolul al V-lea un text sirian
„Testamentul Domnului”, care prezintă mai pe larg această rândulială și unde se precizează faptul
că untdelemnul pentru vindecarea celor ce pătimesc se sfințește de către preot. Urmează mai apoi
expunerea unei colecții de rugăciuni datată din secolul al IV-lea ,care după părerea autorului este
poate cea mai bună de dat drept exemplu, și în care se regăsesc trei rugăciuni: pentru untdelemnul
folosit la Euharistie, pentru Marele Mir și pentru untdelemnul ce se folosea la casele creștinilor.
În ceea ce privește modul în care rânduiala ungerii era săvârșită, nu avem prea multe
informații. Se pare totuși că era săvârșită acasă în primele secole, după ce în prealabil uleiul era
sfințit de către preot sau episcop. Untdelemnul putea fi consumat sau folosit pentru ungere. Abia de
la jumătatea secolului al V –lea rânduiala apare pusă mai mult pe seama clericilor, urmând ca în
Biserica Apuseană, cu timpul, sfințirea uleiului să se săvârșească numai de către episcop.
Se constată de asemenea o strânsă legătură între pocăință și ungerea bolnavilor, între
vindecare și iertarea păcatelor, iar în cele mai vechi texte de origine bizantină aflăm că ungerea era
săvârșită în cadrul Sfintei Liturghii, imediat după împărtășire.
Cel mai vechi manuscris liturgic bizantin, cuprinzând trei rugăciuni pentru bolnav și două
pentru binecuvântarea untdelemnului, este codicele „Barberini 336„ datat din secolul al VIII-lea și
care se păstrează în Biblioteca Vaticanului. Abia în secolul al XI-lea găsim o descriere completă a
rânduielii, într-un manuscris ce se numește „Coislin 213”. Structura acestei rânduieli ne este
prezentată de către autor și remarcăm faptul că trebuia săvârșită de către șapte preoți în șapte zile
consecutive și era săvârșită în cadrul Sfintei Liturghii. Urmează prezentarea structurii altei
rânduieli, care se regăsește într-un manuscris din secolul al XII-lea și care este mai complexă. Ce ne
atrage atenția aceasta din urmă este faptul că bolnavul trebuia să-și mărturiseacă păcatele și să se
spele înaintea ungerii, urmând ca vreme de șapte zile după ungere să nu se mai spele.
Odată cu secolul al XIII-lea rânduiala ungerii încetează să mai fie săvârșită în cadrul Sfintei
Liturghii și doar într-o singură zi, urmând ca din secolul al XIV-lea să dobândescă forma de astăzi.
Următoarea parte a capitolului ne prezintă cum este săvârșită în prezent Taina Sfântului
Maslu în Biserica grecească, rusă și în cea apuseană. La grecii de astăzi Taina este săvârșită în
Sfânta și Marea Miercuri, ca pregătire pentru împărtășirea pascală, fiind foarte populară printre
răndurile credincioșilor. În Rusia, chiar dacă până în secolul al XVII-lea practica era similară cu cea
grecească, din cauza necesității săvârșirii ei de către șapte preoți, Taina Sfântului Maslu a ajuns să
fie săvârșită doar în marile mănăstiri, urmând ca mai apoi să fie săvârșită doar pentru muribunzi.
Autorul crede că s-a ajuns aici și din cauza teologiei mitropolitului Petru Movilă care a avut
înclinații către doctrina latină.
Cât privește Biserica ortodoxă din Apus, America sau Europa Occidentală, aici se regăsesc
practicele din bisericile locale, dar se tinde din ce în ce mai mult la o influențare reciprocă între ele.

Teologia Sfântului Maslu

Care este legătura dintre boală și păcat? Aceasta ar fi întrebarea la care capitolul al treilea își
propune să răspundă. Știm că urmarea păcatului săvârșit de Adam și Eva în Rai, prin călcarea
poruncii divine, a fost izgonirea lor din Eden, boala, suferința și moartea. Aceasta este și
convingerea fundamentală a Bisericii că boala și suferința sunt consecința păcatului. Această
legătură dintre boală și păcat este regăsită în întreaga slujbă a Sfântului Maslu. Rugăciunile rostite
de preot înaintea fiecărei ungeri privesc mai mult păcatul decât boala trupească, legătura dintre ele
fiind atât de puternică încât bolnavul ar putea crede că propriile păcate stau la baza bolii. Totuși
autorul ne aduce în vedere că lucrurile nu sunt chiar așa, el făcând comparație între viziunea
4
apuseană și cea ortodoxă. Dacă catolicii consideră că boala este o pedeapsă moștenită de fiecare om
ca urmare a păcatului strămoșesc, deci o pedeapsă pe care fiecare dintre noi o merităm, ortodocșii
consideră că boala este o consecință a stării de păcătoșenie a întregii lumi, a rupturii dintre omenire
și Dumnezeu prin alegerea satisfacerii voii proprii în loc de a face voia lui Dumnezeu.
Noi, oamenii de astăzi, nu mai conștientizăm acest adevăr decât în momentul în care cădem
în suferință. Din păcate însă, de multe ori, nici după ce ne îmbolnăvim nu devenim conștienți de
starea de păcătoșenie în care ne aflăm, ci ne concentrăm din nou mai mult asupra trupului. Nici
medicina modernă nu îl ajută pe omul suferind în această privință. Aparatura modernă și toate
descoperirile care sau făcut în medicină sunt capabile să întrețină viața trupească cât mai mult, însă
sufletul este cu totul dat uitării. De multe ori apare și ruptura dintre bolnav și membrii familiei,
bolnavul considerându-se o povară pentru cei din jur. Astfel că, se ajunge de cele mai multe ori ca
cel aflat în suferință să nu mai perceapă atât de mult suferința trupească, cât pe cea sufletească.
Slujba Sfântului Maslu abordează atât vindecarea trupească, cât și pe cea sufletească. Scopul
ultim al vindecării creștine este refacerea comuniunii cu Dumnezeu și dobândirea Împărăției
cerurilor. Vindecarea, atât cea sufletească cât și cea trupească, este întotdeauna un dar de la
Dumnezeu. Taina Sfântului Maslu prin faptul că bolnavul este adus în Biserică, sau dacă nu este
posibil merg preoții și prietenii la cel bolnav, este foarte importantă pentru că prin aceasta cel
bolnav este reintegrat în comunitate. De asemenea bolnavului îi este prezentată o viață nouă în
Hristos. Chiar dacă suferința dispare acest lucru nu este ceva veșnic deoarece într-un final cu toții
vom muri. Importanța stă tocmai în câștigarea vieții veșnice.

Ce s-ar putea face? Câteva sugestii pastorale.

În ultimul capitol al lucrării de față, autorul își dorește să pună în atenția cititorilor câteva
sugestii referitoare la această slujbă a Bisericii, Sfântul Maslu. Biserica îl însoțește pe creștin din
prima zi a sa, cu rugăciunile rânduite, până în ceasul morții, cu rugăciuni de dezlegare a sufletului,
ba mai mult până dincolo de moarte prin slujbele de pomenire pentru cei adormiți. Dar această grijă
a Bisericii față de credincioși nu se referă doar la slujitorii sfintelor altare, ci se referă la tot corpul
Bisericii, incluzând deci pe toți creștinii botezați. Drept urmare autorul precizează faptul că în
comunitatea Bisericii, creștinii trebuie să-și poarte de grijă unii altora. Cei sănătoși au datoria de a
cerceta pe cei aflați în suferință, rugându-se pentru ei și aducându-i la biserică la sfintele slujbe. De
aici și concluzia autorului asupra numărului de șapte slujitori pentru săvârșirea Tainei Sfântului
Maslu, care în opinia sa nu se referă strict la un anumit număr de preoți, ci mai degrabă la
simbolismul acestui număr, care reprezintă deplinătatea, întreaga comunitate a Bisericii.
Preotul terbuie să se străduiască să aducă cât mai mulți oameni la biserică la săvârșirea
Sfântului Maslu și pe cei bolnavi pentru care se săvârșește slujba. Astfel cei care vor participa la
slujbă și se vor ruga pentru cel bolnav își vor arăta dragostea față de acesta, iar Taina va recăpăta
din nou aspectul ei eclezial de la început. Totuși în situațiile în care cel bolnav nu se poate deplasa
la biserică, preotul care va merge să săvârșească Sfântul Maslu acasă sau la spital, este bine să fie
însoțit și de alți membrii ai parohiei.
O altă problemă ridicată de autor este celebrarea Sfântului Maslu în Sfânta și Marea Mieruri.
Urmările acestei practici sunt întreruperea ciclului Săptămânii Mari prin nesăvârșirea Deniei de
Miercuri seara distrăgând atenția credincioșilor de la patimile Domnului spre ei înșiși. Unele parohii
nici măcar nu săvârșesc slujbele Deniilor și Liturghia Darurilor Înaintesfințite din primele trei zile
ale Săptămânii Mari, ci săvârșesc Taian Sfântului Maslu, rânduială care nici măcar nu este precizată
în Tipicon. Ca un sfat ar fi mutarea săvârșirii Sfântului Maslu în săptămâna a șasea a Postului Mare,
unde ar putea fi văzută ca o pregătire a credincioșilor pentru Săptămâna Mare.
Deși Taina Spovedaniei este strâns legată de cea a ungerii bolnavilor, totuși trebuie remarcat
faptul că prima este pentru toți credincioșii, ca urmare a păcatelor săvârșite după Botez, iar a doua
este mai mult legată de cei bolnavi trupește, deși abordează și iertarea păcatelor. Pe de altă parte și

5
Taina Sfintei Euharistii este este strâns legată de ce a Sfântului Maslu probabil și pentru faptul că în
vechime aceasta din urmă era săvârșită în cadrul Sfintei Liturghi timp de șapte zile.
Spre sfârșit Paul Meyendorff îndeamnă spre o mai deasă slujire a Tainei Sfântului Maslu,
sugerând, ca de exemplu, la orașe preoții de la mai multe parohii să se unească și să slujească prin
rotație, la fiecare parohiei măcar o dată pe lună. S-ar crea o legătură frățească între credincioșii
parohiilor învecinate și ar fi un mare câștig pentru bolnavii din aceste parohii, care în aceste vremuri
par să fie din ce în ce mai mulți. Sund îndemnați și credincioșii la slujirea preoțească universală la
care au fost chemați prin Taina Sfântului Botez, să cerceteze cât mai des cu putință pe cei bolnavi
aflați prin spitale, sau cei de acasă care nu mai au pe nimeni și sunt uitați în singurătate.

Concluzii

Cartea prezentată, a profesorului Paul Meyendorff este deosebit de bine structurată și

considerăm că ar trebui citită de toți creștinii ortodocși, pentru o mai bună înțelegere a Tainei
Sfântului Maslu. Este îmbucurător faptul că în România nu ne confruntăm cu această criză de slujire
a acestei slujbe, cu care se confruntă Grecia și țările de origine slavă. Ea este în unele parohii
săvârșită săptămânal, iar bisericile sunt arhipline de fiecare dată ceea ce arată dragostea
credincioșilor români pentru această Taină dar și pentru Sfânta Biserică. Chiar și în parohiile
ortodoxe române din Diaspora frecvența cu care este săvârșită slujba ungerii bolnavilor este de cel
puțin o dată pe lună la fiecare parohie, aceasta cu precădere în orașele mari din Italia și Spania unde
numărul acestor comunități este destul de mare.