FERICIRILE

"Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată", Maria Valtorta, vol. 3, cap. 170 - Cea de-a doua
cuvântare de pe Munte: dăruirea Harului și fericirile, pag. 82-93
Predica de pe munte a lui ISUS:
(…) Epifania de pe Sinai a fost cutremurătoare și grozăvia-i se răsfrânge în Legea întreagă în
toate vecurile, asupra tuturor sufletelor.
Dumnezeu nu este însă numai cel care a dat Legea. Dumnezeu este Tată. Este un Tată de o
bunătate infinită.
(…) Adam și urmașii săi au avut daruri supranaturale, adică Harul sfințitor, menirea de Sus,
vederea lui Dumnezeu.
Harul sfințitor, viața sufletului, acel ceva preaspiritual așezat în sufletul nostru cel spiritual,
Harul care face din voi fii ai lui Dumnezeu, pentru că vă ferește de moartea păcatului, iar acela
care nu este mort trăiește în Casa Tatălui: Paradisul, întru Împărăția mea: Cerul.
Ce este acest Har care vă sfințește, care vă dă viață și vă face să dobândiți Împărăția? Ah, nu
întrebuințați vorbe multe! Harul este Iubire. Harul este, de aceea, Dumnezeu. Este Dumnezeu,
care admirându-se pe Sine însuși în creatura desăvârșit creată, se iubește, se contemplă, se
dorește, își dăruiește ceea ce este al său pentru a înmulți ceea ce are, pentru a gusta fericirea
acestei sporiri, pentru a se iubi pentru toți cei care sunt tot atâția asemenea Lui.
(…) Dumnezeu nu vă sileşte să gândiţi într-un anume fel şi nici să deveniţi sfinţi. Voi sunteţi
liberi. El însă vă redă puterea. Vă redă libertatea, scăpându-vă de sub stăpânirea Satanei. De voi
depinde dacă vă veţi pune iarăsi jugul infernal ori de-i veţi da sufletului vostru aripi de înger.
Totul de voi depinde, dar pe Mine mă aveţi drept frate pentru a vă călăuzi şi a vă hrăni cu
mâncarea cea nepieritoare.
„Cum se poate aşadar ajunge la Dumnezeu şi cum se poate dobândi Împărăţia pe o cale mai
blândă, pe o cale mai puţin aspră decât aceea de pe Sinai”, întrebaţi voi.
Nu există altă cale. Aceea este calea, dar haideţi să o privim altminteri decât sub semnul
ameninţării, şi anume sub acela al iubirii. Să nu spunem: „Vai de noi de nu vom face aceasta!”,
tremurând de frică aşteptând să cădem în păcat, ştiind că nu ne stă în putinţă să nu păcătuim. Să
spunem însă: „Ferice de mine de voi face aceasta!” şi, cu avântul bucuriei de peste fire, întru
bucurie, să ne avântăm către aceste fericiri, care se nasc dintru respectarea Legii aşa cum se
ivesc corolele de trandafiri dintr-o tufă de spini.
„Ferice de mine de am să fiu sărac cu spiritul, pentru că a mea va fi atunci Împărăţia Cerurilor !
Ferice de mine de am să fiu blând, pentru că astfel am să moştenesc Pământul !
Ferice de mine de am să fiu în stare să plâng fără a mă răzvrăti, pentru că mângâiat voi fi !

1
 Ferice de mine de am să fiu înfometat şi însetat de dreptate mai degrabă decât de pâinea şi
vinul care satură trupul. Dreptatea mă va îndestula !
Ferice de mine de am să fiu îndurător, pentru că astfel îmi va fi dată dumnezeiasca îndurare!
Ferice de mine de am să fiu curat cu inima, deoarece aşa Dumnezeu are să se aplece asupra
inimii mele curate, iar eu am să-l văd !
Ferice de mine de am să am spiritul păcii, pentru că atunci Dumnezeu mă va numi fiu al său,
deoarece întru pace sălăşluieşte iubirea, iar Dumnezeu este Iubirea care-l iubeşte pe cel care i se
aseamănă !
Ferice de mine de am să fiu prigonit pentru credincioşia-mi faţă de dreptate, pentru că
Dumnezeu, Tatăl meu, are să-mi dea drept răsplată pentru prigonirile pământeşti Împărăţia
Cerurilor !
Ferice de mine de am să fiu ocărât şi învinovăţit în chip mincinos pentru că mă ştiu fiu al
tău, o, Dumnezeule ! Nu am a mă întrista, ci a mă bucura de aceasta, deoarece aceasta mă face
deopotrivă cu cei mai buni dintre slujitorii tăi, cu Profeţii, care au fost din aceeași pricină
prigoniţi şi cu care eu cred cu tărie că voi împărtăşi aceeaşi răsplată mare şi veşnică în Cerul ce-
mi aparţine !”
Să privim în acest fel calea mântuirii, prin bucuria celor sfinţi.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU SĂRAC CU SPIRITUL”

Ah, febră satanică a bogăţiei, cum îi mai faci pe oameni să aiureze! Îi cuprinzi atât pe cei
bogaţi, cât şi pe cei săraci: pe bogatul care trăieşte pentru aurul său, idolul infam al spiritului său
năruit; pe săracul care trăieşte în ură faţă de cel bogat, pentru că acesta are aur, şi – chiar dacă
nu săvârşeşte de-a dreptul crime – aruncă blestemele-i pe capul celor bogaţi, dorindu-le rele de
tot felul. Nu ajunge să nu săvârşim răul, mai trebuie să şi dorim a nu-l săvârşi. Acela care
blestemă dorind ca asupra cuiva să vie năpasta ori moartea nu se deosebeşte prea tare de acela
care ucide de-a dreptul, de vreme ce are în sine dorinţa de a-l vedea pierind pe acela care îl
urăște. Cu adevărat vă spun că dorinţa nu este altceva decât un act reţinut, asemenea unui prunc
zămislit în pântece şi de acum alcătuit, dar înca nescos afară. Dorinţa cea rea înveninează şi
prăpădeşte, pentru că dăinuie vreme mai îndelungată decât fapta nestăpânită, şi zace mai adânc
decât fapta ca atare.
Cel sărac cu spiritul dacă este bogat nu păcătuieşte din pricina aurului, ci face din aurul său
cale de sfinţenie, deoarece îl întrebuinţează cu iubire. Iubit şi binecuvântat, el se aseamănă acelor
izbăvitoare izvoare din pustiuri, care se dăruiesc fără zgârcenie, bucuroase că se pot dărui pentru
a-i alina pe cei deznădăjduiţi. Dacă este sărac, este bucuros în sărăcia sa şi mănâncă pâinea sa
îndulcită de bucuria de a nu fi atins de febra aurului şi doarme având somnul lipsit de coşmaruri
pentru a se trezi iarăşi odihnit pentru senina-i muncă, aceasta părându-i mereu uşoară de vreme
ce o face fără lăcomie şi pizmă.

2
 Lucrurile ce-l fac pe om bogat sunt pentru dimensiunea trupească aurul lui şi pentru cea
sufletească tot ceea ce îndrăgeşte. Când spun aur mă refer nu numai la bani, ci şi la case, la
câmpuri, la giuvaieruri, la mobilier, la turme, la tot ceea ce face viaţa îmbelşugată din punct de
vedere material. Când spun ceea ce iubeşte, mă gândesc la legăturile de sânge sau de căsătorie,
la prietenii, la bogăţii intelectuale, la însărcinări publice. După cum vedeţi, dacă în ceea ce
priveşte cele dintâi lucruri sărmanul poate zice: „O, cât despre mine, de ajuns este ca eu să nu-l
pizmuiesc pe cel care are şi este totul în bună rânduială, deoarece eu sunt sărac şi, pentru aceea,
vrând-nevrând, stau la locul meu”, în ceea ce le priveşte pe cele din urmă chiar şi cel sărac are
a se păzi, chiar şi cel mai sărman dintre oameni putând să se facă în chip păcătos bogat întru
spirit. Acela care se leagă fără de măsură de un lucru anume păcătuieşte.
Veţi spune : „Dar atunci înseamnă oare că avem a urî binele pe care Dumnezeu ni l-a dat ?
Pentru ce ne porunceşte atunci să ne iubim tatăl şi mama, soţia, copiii, spunând: „Iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi?”
Faceţi cuvenita deosebire. Trebuie să ne iubim tatăl şi mama, soţia şi aproapele, dar cu
măsura pe care ne-a dat-o Dumnezeu: „ca pe noi înşine”, în vreme ce Dumnezeu trebuie iubit
mai mult decât orice lucru şi cu toată fiinţa noastră. Nu avem a-l iubi pe Dumnezeu dupa cum îi
iubim între cei apropiaţi pe cei care ne sunt cei mai dragi, pe aceasta pentru că ne-a alăptat, pe
cealaltă pentru că doarme la pieptul nostru şi este mama copiilor noştrii, ci a-l iubi cu întreaga-
ne fiinţă, adică cu întreaga capacitate de a iubi care se găseşte în om: iubirea de fiu, iubirea de
soţ, iubirea de prieten şi, ah, să nu vă smintiţi dacă vă spun aceasta, iubirea de tată. Da, trebuie
să purtăm de cele ale lui Dumnezeu aceeaşi grijă pe care o poartă un tată pentru urmaşii săi,
pentru care cu iubire păzeşte şi sporeşte averea, ocupându-se şi preocupându-se să crească
trupeşte şi sufleteşte şi să reuşească în viaţă.
Iubirea nu este ceva rău şi nu trebuie să devină asta. Harurile pe care ni le dă Dumnezeu nu
sunt un rău şi nu trebuie să devină asta. Acestea sunt iubire, din iubire ne sunt date. Trebuie
aşadar ca tot cu iubire să ne folosim de aceste bogăţii pe care ni le dăruieşte Dumnezeu în ceea
ce priveşte ceea ce iubim şi bunurile. Numai acela care nu-şi face din acestea idoli, ci mijloace
de a-l sluji întru sfinţenie pe Dumnezeu vădeşte că nu s-a legat în chip păcătos de acestea. Acela
practică atunci sfânta sărăcie a spiritului, care se despoaie de toate pentru a fi mai liber să ajungă
la Dumnezeul preasfânt, cea mai mare Bogăţie, să ajungă la Dumnezeu, adică să dobândească
Împărăţia Cerurilor.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU BLÂND”

Aceasta poate părea a se opune experienţei de zi cu zi. În sânul familiilor, al cetăţilor, al
popoarelor, tocmai cei care nu sunt blânzi par a triumfa. Este însă triumful lor unul adevărat?
Nu, teama este cea care îi ţine aparent plecaţi pe cei asupriţi de către un despot, în fapt nefiind
decât un simplu văl aşezat asupra clocotului de revoltă împotriva tiranului. Cei iuţi la mânie care
vor a se impune asupra acelora nu au stăpânire asupra inimilor rudeniilor, ale celor din aceeaşi
cetate ori ale supuşilor. Aceia care nu ştiu să spună decât: „aşa am spus, aşa să fie” nu fac nici
minţile, nici spiritele să se plece înaintea învăţăturilor lor. Ei nu pot decât să-i facă pe ceilalţi să
înveţe de unii singuri, să caute cheia bună pentru a descuia uşile cele închise ale unei înţelepciuni
ori ale unei cunoaşteri a căror existenţă o intuiesc şi care sunt opuse celor care le sunt impuse.

3
 Nu-i duc pe oameni la Dumnezeu preoţii care nu pornesc întru cucerirea spiritelor cu o
blândeţe răbdătoare, smerită, iubitoare, părând mai degrabă nişte războinici înarmaţi gata să se
avânte într-un cumplit asalt la cum năvălesc asupra sufletelor şi cât de lipsite de înţelegere sunt
faţă de ele ...
Ah, sărmane suflete! De ar fi sfinte, nu ar avea trebuinţă de voi, judecători, pentru a fi ţinute în
frâul dreptăţii, căci ar avea-o deja în ele însele. De ar fi sănătoase, nu ar avea trebuinţă de cineva
care să le îngrijească. Fiţi aşadar blânzi. Nu puneţi pe fugă sufletele, ci atrageţi-le cu iubire.
Aceasta pentru că blândeţea este iubire, aşa după cum iubire înseamnă faptul de a fi sărac cu
spiritul.
De veţi fi astfel, veţi moşteni Pământul şi veţi duce locul acesta – care mai înainte era al
Satanei – către Dumnezeu, deoarece blândeţea voastră, care nu este numai iubire, ci şi smerenie,
va fi înfrânt mândria şi ura, ucigându-l în suflete pe josnicul rege al mândriei şi urii, iar lumea
va fi a voastră, adică a lui Dumnezeu, deoarece voi veţi fi drepţii care îl vor recunoaşte pe
Dumnezeu ca Stăpân absolut al făpturii, Căruia i se cuvine lauda şi binecuvântarea şi se cuvine
să-i înapoiem tot ceea ce-i aparţine.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU ÎN STARE SĂ PLÂNG FĂRĂ A MĂ RĂZVRĂTI”

Durerea se află pe Pământ, iar durerea îi stoarce omului lacrimi. Odinioară durerea nu era,
însă omul a adus-o pe Pământ şi, pervertindu-şi mintea, se sileşte să o sporească tot mai mult, în
toate felurile. Dincolo de bolile şi nenorocirile care vin din fulgere, furtuni, avalanşe, cutremure,
iată că omul, pentru a suferi şi, mai cu seamă, pentru a-i face pe alţii să sufere – pentru că am
voi ca numai ceilalţi să sufere, iar noi nu, din pricina mijloacelor căutate pentru a produce
suferinţă – iată că omul născoceşte tot mai înfricoşate arme ucigaşe şi tot mai iscusite chinuri
sufleteşti. Ce de lacrimi nu stoarce omul omului împins fiind de tainicu-i rege care este Satana!
Cu toate acestea, vă spun cu adevărat că aceste lacrimi nu micşorează omul, ci-l desăvârşesc.
Omul care este ca un copil rătăcit, ca un uşuratic lipsit de profunzime, ca unul care s-a născut
cu mintea întârziată până ce plânsul nu îl va face să crească, să devină înclinat spre reflecţie,
ascuţit la minte. Numai cei care plâng sau care au plâns ştiu iubi şi înţelege. Știu să-i iubească
pe fraţii lor care plâng deopotrivă, să-i înţeleagă în durerile lor, să-i ajute cu bunătatea lor, care
ştie bine cât de rău este să fii singur atunci când plângi. Știu deopotrivă să-l iubească pe
Dumnezeu, pentru că au înţeles că totul este durere în afară de Dumnezeu, pentru că au înţeles
că durerea se potoleşte dacă omul plânge la pieptul lui Dumnezeu, pentru că au înţeles că
plânsetul resemnat, care nu frânge credinţa, care nu face rugăciunea stearpă, care nu este atins
de răzvrătire, schimbă firea şi din durere se preschimbă-n mângâiere.
Da, aceia care plâng iubindu-l pe Domnul vor fi mângâiaţi.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU ÎNFOMETAT ȘI ÎNSETAT DE DREPTATE”

Din clipa în care se naşte şi până în cea în care moare, omul tinde lacom către hrană. Îşi
deschide gura îndată ce se naşte ca să prindă sfârcul, îşi desface buzele în chinurile agoniei
pentru a înghiţi ceva care să-l aline. Munceşte pentru a se hrăni. Face din Pământ un sfârc uriaş

4
din care suge fără a se sătura vreodată, suge hrănind ceea ce este muritor. Dar oare ce este omul?
Este el un animal ? Nu. El este un fiu al lui Dumnezeu, aflat în surghiun pentru un număr mai
mare ori mai mic de ani. Însă viaţa nu ia sfârşit atunci când îşi mută sălaşul.
În această viaţă se află o altă viaţă, la fel după cum într-o nucă se găseşte miezul. Nuca nu
este doar coaja, ci miezul întreg este nuca. De veţi semăna o coajă de nucă nu va răsări nimic,
însă, de veţi semăna coaja cu ce are înăuntru va răsări un copac mare. La fel este şi cu omul. Nu
trupul dobândeşte nemurirea, ci sufletul şi de aceea se cere hrănit pentru a ajunge la nemurire,
la care, din iubire, el va duce şi trupul întru învierea fericită. Hrana pentru suflet sunt
Înţelepciunea şi Dreptatea. Asemeni celor pe care le bem şi cu care ne hrănim acestea sunt
asimilate şi se amestecă şi, cu cât mai mult gustăm din acestea, cu atât ne sporeşte sfânta poftă
de a avea Înţelepciunea şi de a cunoaşte Dreptatea.
Va veni însă o zi în care sufletul care nu-şi poate potoli această foame sfântă are să fie
îndestulat. Va veni. Dumnezeu are să se dăruiască celui născut din El, are să-l aşeze de-a dreptul
la pieptu-i, iar cel născut pentru Paradis are să se sature hrănindu-se de la minunata Mamă care
este însuşi Dumnezeu şi nu va mai şti nicicând ce este foamea, odihnindu-se fericit la sânul
dumnezeiesc. Nici o cunoaştere omenească nu face cât aceasta dumnezeiască. A minţii
curiozitate mai poate fi potolită, însă trebuinţele spiritului nu. Mai mult, în noianul de gusturi,
spiritul se simte dezgustat şi-şi întoarce gura de la sfârcul cel amar, socotind că e mai bine să
sufere de foame mai degrabă decât să se umple de hrana care nu vine de la Dumnezeu.
Nu vă temeţi, o, voi cei care sunteţi însetaţi, o, voi cei care sunteţi înfometaţi de Dumnezeu!
Rămâneţi credincioşi şi veţi fi îndestulaţi de Acela care vă iubeşte.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU ÎNDURĂTOR”

Oare este vreun om care poate spune: „Eu nu am trebuinţă de îndurare” ? Niciunul. Dacă
aşadar până şi în vechea Lege se spune: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, de ce nu s-ar
spune în cea nouă: „Acela care va fi fost îndurător afla-va îndurare” ? Cu toţii au trebuinţă de
iertare.
Ei bine, nu formula şi forma unui rit – nişte forme exterioare date din pricina lipsei de
deschidere a gândirii omeneşti – sunt cele prin care se dobândeşte iertarea. Iertarea se dobândeşte
prin ritul lăuntric al iubirii, adică prin acela al îndurării. Dacă s-a impus jertfirea unui ţap ori a
unui miel şi oferirea câtorva monede, aceasta s-a făcut pentru că la temelia fiecărui rău se găsesc
încă două rădăcini: lăcomia şi mândria. Lăcomia este pedepsită prin cheltuiala pe care o implică
achiziţionarea ofrandei, iar mândria prin ceea ce se mărturiseşte în chip vădit prin acel rit:
„Celebrez această jertfă pentru că am păcătuit”. Această jertfă se face şi pentru a vesti timpurile
şi semnele timpurilor, căci sângele astfel vărsat este prefigurarea Sângelui ce are să se verse
pentru a şterge păcatele oamenilor.
Fericit este aşadar acela care ştie să fie îndurător faţă de cei înfometaţi, faţă de cei goi, faţă
de cei fără adăpost, faţă de cei care sunt încă mai sărmani din pricina faptului că au firi rele din
pricina cărora suferă ei şi cei care vieţuiesc alături de ei. Fiţi îndurători. Iertaţi, compătimiţi,
ajutaţi, învăţaţi, sprijiniţi. Nu vă încuiaţi într-un turn de cristal spunând: „Eu sunt curat şi nu
cobor printre păcătoşi”. Nu spuneţi : „Eu sunt bogat şi fericit şi nu vreau să aud de suferinţele

5
celuilalt”. Băgaţi de seamă că mai iute decât fumul risipit de un vânt puternic se poate împrăştia
bogăţia voastră, sănătatea voastră, bunăstarea familiei voastre.
Aduceţi-vă deopotrivă aminte că este precum o lentilă cristalul şi ceea ce ar trece nebăgat în
seamă dacă v-aţi amesteca în mulţime, aşa, aşezaţi într-un turn de cristal, de unii singuri,
despărţiţi de ceilalţi, luminaţi din toate părţile, nu veţi mai putea să tăinuiţi. Aveţi îndurare pentru
a săvârşi o tainică, veşnică, sfântă jertfă de ispăşire şi astfel să primiţi îndurare.
„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU CURAT CU INIMA”.
Dumnezeu este Puritatea. Paradisul este Împărăţia Curăţiei. Nimic din ceea ce este necurat
nu poate să pătrundă în Cerul în care este Dumnezeu. Pentru aceea, dacă veţi fi necuraţi, nu veţi
putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar, ah, ce bucurie! Iată care este bucuria pe care le-o dă
Tatăl fiilor săi spre a o pregusta! Acela care este curat pregustă încă de pe Pământ Cerul, pentru
că Dumnezeu se apleacă asupra celui curat şi omul îl vede pe Dumnezeu încă de pe Pământ
fiind. El nu cunoaşte gustul dragostei omeneşti, ci gustă, până la extaz, savoarea iubirii
dumnezeieşti şi poate să spună: „Eu sunt cu Tine, iar Tu eşti în mine, prin urmare eu te-am găsit
şi te recunosc drept mirele preaiubit al sufletului meu”.
Credeţi-mă, acela care îl află pe Dumnezeu cunoaşte o schimbare a firii pe care îi este greu să
şi-o explice chiar sieşi, devenind sfânt, înţelept, puternic, pe buzele-i înflorind vorbe, iar faptele
sale vădind o putere care nu vine, nu, de la făptură, ci de la Dumnezeu care trăieşte în aceasta.
Ce este oare viaţa aceluia care îl vede pe Dumnezeu ? Fericire. Aţi vrea voi oare să vă lipsiţi
de un asemenea dar din pricina necurăţiei rău mirositoare?

„FERICE DE MINE DE AM SĂ AM SPIRITUL PĂCII”

Pacea este una dintre trăsăturile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este decât acolo unde este
pace, deoarece pacea înseamnă iubire, în vreme ce războiul înseamnă ură. Satana este Ură.
Dumnezeu este Pace. Nimeni nu se poate numi fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu-l poate
socoti fiu al său pe omul care are spiritul mereu treaz întru mânie şi gata a face să izbucnească
furtuni. Și nu numai atât. Nu poate să se numească fiu al lui Dumnezeu acela care, chiar nefiind
el cel care face să se dezlănţuie furtuna, nu înlesneşte prin marea-i pace potolirea furtunilor
izvodite de alţii. Cel care este împăcat răspândeşte pacea chiar fără a rosti o vreo vorbă. Stăpân
pe sine şi, aş îndrăzni să spun, stăpân pe Dumnezeu¹², el îl dăruieşte mai departe precum îşi
dăruieşte o lampă lumina, dupa cum o tămâierniţă revarsă mireasma sa, precum duce un burduf
lichidul pe care-l conţine, şi astfel se face lumină printre ceţurile fumegânde ale ranchiunei, iar
văzduhul se curăţă de duhoarea veninurilor, potolindu-se valurile înfuriate ale certurilor, datorită
acestui plăcut untdelemn care este spiritul păcii pe care-l răspândesc fiii lui Dumnezeu.
Purtaţi-vă în aşa fel încât Dumnezeu şi oamenii să vă poată spune că aceasta sunteţi.
12) stăpân pe Dumnezeu, pentru că, aşa după cum explică Maria Valtorta într-o notă pe o copie
dactilografiată, Dumnezeu atât de mult îi iubeşte pe făcătorii de pace – care sunt numai dăruire,
deoarece această dăruire inspiră simţămintele de pace, iar pacea restabileşte între fraţi iubirea
pe care egoismul a tulburat-o – încât El pare că pur şi simplu se pune în slujba lor, pentru a-i

6
sprijini în această slujire a păcii care răspândeşte în mijlocul oamenilor unul dintre cele mai
plăcute atribute ale Sale.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU PRIGONIT PENTRU

CREDINCIOȘIA-MI FAȚĂ DE DREPTATE”

Omul este atat de îndrăcit încât urăşte binele oriunde s-ar afla, atât de îndrăcit încât îl urăşte
pe cel care este bun, ca şi cum chiar dacă acesta tace, acesta l-ar învinovăţi şi mustra. În fapt,
bunătatea cuiva face să pară încă mai hâdă răutatea celui rău. În fapt, credinţa celui cu adevărat
cucernic face să pară încă mai vie făţărnicia falsului credincios. În fapt, nu poate să nu fie urât
de cei nedrepţi acela care, prin modul său de a trăi, dă neîncetat mărturie pentru dreptate. Și
atunci sigur că lumea se poartă cu cruzime cu aceia care iubesc dreptatea.
Și aici se întâmplă ca în război. Omul îşi rafinează satanica artă a prigonirii mai mult decât
pe cea sfântă a iubirii. Nu poate să prigonească însă altceva decât ceea ce are viaţă trecătoare.
Ceea ce este veşnic în om scapă uneltirii şi, mai mult, întru prigonire capătă mai multă vigoare.
Dacă viaţa se scurge prin rănile deschise-n vine sau se stinge din pricina lipsurilor care-l
nimicesc pe cel prigonit, din sânge se ţese purpura regelui viitor, iar lipsurile devin tot atâtea
trepte pentru a sui pe tronurile pe care Tatăl le-a pregătit pentru martirii Săi, cărora le sunt
rezervate tronurile de domnie din Împărăţia Cerurilor.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU OCĂRÂT ȘI ÎNVINOVĂȚIT”

Purtaţi-vă în aşa fel încât numele voastre să poată fi scrise în Cer, acolo unde numele nu se
înscriu după minciunile omeneşti care-i laudă pe cei mai puţin vrednici de laudă, ci unde, cu
dreptate şi dragoste, sunt scrise faptele celor buni pentru ca lor să li se dea răsplata făgăduita de
Dumnezeu celor binecuvântaţi.
Mai înainte au fost învinovăţiţi şi ocărâţi Profeţii. Atunci însă când se vor deschide porţile
Cerurilor, asemenea unor regi impunători, ei au să intre în Cetatea lui Dumnezeu, iar lor au să li
se închine îngerii, cântând de bucurie. Și voi, şi voi, cei ocărâţi şi învinovăţiţi pentru că veţi fi
fost ai lui Dumnezeu, veţi avea biruinţa cerească, iar atunci când se va fi împlinit timpul şi
Paradisul se va fi întregit, atunci vă veţi preţui fiece lacrimă, deoarece prin aceasta veți fi
dobândit această mărire mărire veşnică pe care Eu o făgăduiesc în numele Tatălui.
(…) Pacea fie cu voi, iar faptul de a cugeta la mântuire, prin iubire, să vă pună pe calea care are
la capăt Cerul.
Evanghelia aşa cum mi-a fost revelată
https://mariavaltortastore.com/en/levangelo/evanghelia-asa-cum-mi-a-fost-revelata.html