CUPRINS

1. Date generale cu privire la formarea Turciei

1.1 Date istorice
1.2 Aşezarea geografică
2. Populaţia şi cultura Turciei
2.1 Popuţia Turciei
2.2 Cultura Turciei
2.3 Limba
2.4 Religia
Concluzie
Bibliografie

1
 1. Date generale cu privire la formare Turciei

1.1 Date istorice

Deși nu există un consens în ceea ce privește etimologia cuvântului, conform vechilor texte
turco-uigure, türk înseamnă „forță”, „putere”. Sursele chineze desemnau prin termenul tu- kin
popoarele care trăiau la sud de munții Altai în timp ce în limba persană turk avea mai multe
semnificații printre care și „tineri frumoși”, „barbari” și „tâlhari”.
Primul „stat” turcic care și-a făcut apariția pe scena istoriei a fost regatul hunilor în nordul
Chinei, amintit în secolul al III-lea î.e.n. în Analele Chineze. În consecință, popoarele turcice
sunt un popor relativ tânăr, având în vedere că în momentul apariței hunilor, Imperiul Roman
se afla în al V-lea secol de existență, iar cu aproximativ 6.000 de ani mai devreme a fost fondat
orașul Chatalhöyük în Anatolia. Hunii erau un popor nomad, a căror principală ocupație era
păstoritul, clima semiaridă a stepei asiatice nepermițând sedentarizarea acestora și nici
cultivarea cerealelor sau legumelor. Mai mult, hunii nu aveau limbaj scris și se presupune că au
fost o simplă confederație de triburi lipsite de orice formă de organizare statală. Datorită
condițiilor climatice nefavorabile din Asia Centrală, popoarele turce s-au dispersat, iar hunii au
emigrat spre vest, punând bazele imperiului lui Attila în secolul al V-lea e.n. în Europa.
Între anii 546–552 e.n. unul dintre triburile turce, menționate în izvoarele chineze sub
denumirea Tu-kiu s-a răsculat împotriva mongolilor Jou-Jan, sub stăpânirea cărora se aflau, din
cauza refuzului acestora de a consimți căsătoria unei prințese cu căpetenia turcilor, Bunim.
Astfel, turcii au ocupat teritoriile mongole și au pus bazele primul hanat care a rezistat două
secole, cunoscut și sub denumirea de regatul Göktürk, Bunim devenind han. Ceea ce a
diferențiat gökturcii de huni este faptul că au dezvoltat limbajul scris, dovadă fiind inscripțiile
în piatră de la Ötüken, datate din 730. Religia primilor turci era șamanismul, în timp ce
conform lui İbrahim Kafesoğlu gökturcii erau monoteiști și se închinau așa- numitului gök
tanrı, zeul cerului.
Explozia demografică, seceta și diferitele epidemii au provocat migrarea turcilor spre
vest unde au pus bazele civilizației uigure (750–940). Din punct de vedere al organizării,
regatul uigur dispunea de atribuțiile unui stat. În ceea ce privește viața spirituală, se observă
impactul populațiilor vecine, maniheismul iar apoi buddismul devenind religia uigurilor.

2
 Nomadismul rămâne, în continuare, o caracteristică definitorie cu toate că aceste popoare au
dezvoltat diferite forme de agricultură și așezări umane de tip urban.
În consecință, unele triburi au migrat în așa-numita Transoxiana, cunoscută turcilor sub
denumirea de Maveraünnehir, la est de Marea Caspică și în nordul Afganistanului zilelor
noastre, locul în care s-au convertit gradual la Islam între anii 900 și 1150. Turcii nu au fost
forțați să se convertească la Islam, au fost islamizați la „frontiere” și nu în centrele califatului,
învățămintele islamice fiindu-le transmise de mistici și derviși, suferind astfel modificări și
devenind o religie militantă. Turcii au preluat nu doar credința, ci și alfabetul misionarilor, iar
unii dintre aceștia au devenit membri ai armatei dinastiei Abbaside.
În 1071 turcii selgiucizi au invadat Anatolia, capturându-l pe împăratul bizantin Diogenes și
punând bazele Imperiului Selgiucid cu capitala la Konya. Imperiul era de fapt o federație de
triburi, fiecare condus de propriul bey sau lider, care recunoștea suveranitatea dinastiei
selgiucide. Otomanii provin dintr-un clan loial selgiucizilor, care sub conducerea lui Osman,
după invazia mongolă și declinul politicii selgiucide, și-au declarat independența și au fondat
statul Otoman, lansând un război religios în numele Islamului și atrăgând mii de militanți din
Anatolia.
Otomanii au reușit să turcizeze majoritatea teritoriilor cucerite, excepție făcând coloniile
militare din diasporă, un exemplu în acest sens fiind Ghaznavizii, coloniile creștine din
Balcani și Africa de Nord, unde prezența otomană era nesemnificativă din punct de vedere
numeric. În alte locuri, precum Anatolia, nord-vestul Iranului, estul Transcaucaziei, nordul
Caucazului și alte regiuni din Asia Centrală, deși turcii reprezentau o minoritate, mare parte a
populației locale a fost turcizată. Și nu este vorba despre o politică de stat deliberată, având în
vedere că statele pre-moderne nu necesitau omogenitate lingvistică. Identificarea cu elita
conducătoare din punct de vedere lingvistic era importantă doar pentru oficialii de stat și
comercianți. Mai mult, în Asia Centrală iraniană, elita otomană este cea care a adoptat limba
iraniană în conducerea afacerilor statele și nu oficialii iranieni. Procesele politice, mai mult
decât limba, sunt cele care creează popoare, având în vedere că limba, după cum arăta și
Hobsbawm, este un construct artificial.
În Anatolia, o mare parte din populația indigenă a fost colonizată, însă nu a fost exterminată
și nici expulzată, și cu toate că a fost asimilată – mulți creștini convertindu-se la Islam – s-au
păstrat elemente culturale cu privire la stilul de viață, obiceiuri legate de naștere, căsătorie,

3
moarte și practici agricole.Multe din aceste obiceiuri au fost preluate de turci. Mai mult,
căsătoriile inter-religioase, sistemul devșirme prin care se recrutau creștini în corpul ienicerilor și
convertirile la Islam au contribuit la multiculturalismul zonei. Faptul că turcii de astăzi nu
seamănă cu strămoșii asiatici este o dovadă clară a amestecului rasial din Anatolia.
Timp de șase secole Imperiul Otoman s-a aflat în război cu Occidentul creștin, teritoriile
imperiului fiind menționate în cronici sub denumirea meleagurile Islamului. În timp ce în
imperiu cuvântul „turc” a fost scos din uz, în Occident acesta devenea egal cu Islamul. Numele
Turcia apare pentru prima dată în cronica cruciatului Barbarossa în 1190, termenul devenind
popular în Occidentul secolului al XIII-lea. Cu toate acestea, turcii au adoptat această
denumire abia în 1923, în perioada imperială cuvântul „turc” având sens peiorativ, desemnând
nomazii turcomani și, mai târziu, țăranii vorbitori de turcă din satele anatoliene. Un gentleman
de la curtea otomană s-ar fi simțit insultat dacă ar fi fost numit turc. În același timp, termenul
„otoman” era utilizat în sens dinastic și nu național, statul otoman considerându-se succesorul
imperiilor Islamice din trecut.
În prima parte a secolului al XV-lea apar primele semnele de conștiință națională turcă:
sultanul otoman și-a asumat titlul de han, iar la curtea lui Murad II și a succesorilor săi
studierea istoriei și poeziei turce erau activități în mare vogă. Emblema turcilor oguzi a devenit
emblema monedei otomane și a fost elaborată legenda originilor oguze ale otomanilor. Deși
triburile turce nomade nu erau la cârma imperiului, acestea jucau un rol important în politica
de stat, fiind sedentarizați în diverse părți din Anatolia sau în provincii proaspăt cucerite în
scopul de a le coloniza.
Abia de la cucerirea Constantinopolului în 1453 de către Mehmet al II-lea se poate vorbi
despre încercarea de a defini identitatea otomană. Căderea Imperiului Bizantin a adus nu doar
un teritoriu extins otomanilor, ci și noi provocări de ordin administrativ, având în vedere că sub

conducerea sultanului au intrat populații diverse din punct de vedere etnic și religios.22 Pentru
a menține unitatea imperiului a fost introdus sistemul millet, respectiv a
„națiunilor” diferențiate din punct de vedere religios. Cu alte cuvinte, comunitățile politico-
religioase se bucurau de libertate religioasă și de un anumit grad de autonomie, având
posibilitatea să se auto-guverneze, urmând propriile legi și reguli atâta timp cât nu
contraveneau politicii de stat. În schimbul acestor drepturi, millet-urile erau obligate să se
supună sultanului și să accepte limitările statutului de dhimmi

4
 În Imperiul Otoman principalele millet-uri erau: musulmanii, grecii, armenii și evreii.
Delimitarea era strict religioasă, și nu etnică. Astfel, millet-ul musulman includea vorbitori de
turcă, arabă, kurdă, albaneză, greacă, dar și persoane originare din Balcani. Același lucru se
poate spune și despre millet-ul grec și evreiesc-grecii nu erau (toți) etnici greci, ci ortodocși de
diverse origini: sârbi, bulgari, români, albanezi, arabi sau turci, în timp ce millet-ul evreiesc
includea spanioli, arabi și greci. Armenii reprezentau cel mai compact grup din punct de
vedere etnic și religios, cu toate că printre membrii comunității se distingea un număr
semnificativ de vorbitori de turcă.
Deși creștinii și evreii trăiau în pace și siguranță în imperiu, comunitățile lor au fost
separate de cea musulmană, nereușind să aducă nicio contribuție notabilă vieții intelectuale
otomane, precum poeții creștini și oamenii de știință evrei din Epoca de Aur Arabă. Dacă cei
convertiți erau asimilați cu rapiditate, non-musulmanii au fost excluși din viața culturală,
politică și militară a statului, Islamul și limba turcă fiind singurul „bilet câștigător” pentru a
accede la poziția râvnită în societate.
Islamul devine în mod oficial componentă a identității otomane în 1517, după înfrângerea
mamelucilor din Egipt. În acest context, Sultanul Selim I., suveranul otoman din acea
perioadă, decide ca Islamul Sunnit să devină religia vastului imperiu. Mai mult, Selim I se
auto-proclamă calif, titlul conferindu-i legitimitate în noile teritorii cucerite, iar Imperiul
Otoman este transformat în califat. Noua identitate otomană era determinată de doi
factori: elementul politico-legal și cel religios. Sharia, legea de inspirație Islamică, devine
principala sursă de drept în chestiuni legate de familie, tranzacții comerciale și în materie de
drept penal. Cu toate că religia devenise extrem de importantă în imperiu, otomanii au
combinat normele religioase cu legea seculară, care era aplicată în special în administrație.
Deși, încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea devenise evident faptul că otomanii se
aflau în urma Occidentului în ceea ce privește tehnologia, eșuând totodată să adopte ideile
Renașterii, declinul imperiului începe în mod simbolic odată cu înfrângerea otomanilor în
bătălia de la Viena în 1683, urmată treptat de pierderi teritoriale majore.
În acest context, sultanii otomani devin conștienți de vulnerabilitatea imperiului și fac
eforturi pentru modernizare. Reformele-care de altfel au inițiat procesul de occidentalizare-
sunt lansate de Selim al III-lea, care a încercat să întărească forțele militare și să consolideze

5
puterea centrală. În iunie 1826, Mahmud II a abolit corpul ienicerilor, vinovat de provocarea
mai multor revolte în imperiu și a pus bazele uităților armate numite Ordu.
Reformele au fost continuate și de succesorii acestuia culminând în 1839 cu introducerea
mișcării numită Tanzîmât (reorganizare). Mișcarea avea ca scop vindecarea „omului bolnav”,
cu ajutorul unei rețete europene: centralizarea administrativă, modernizarea aparatului de stat,
occidentalizarea societății, laicizarea dreptului și a învățământului. Reforma vine dinspre palat
și birourile ministeriale, fiind însă grăbită de clasa intelectuală. Intelectualii, în special
jurnaliștii, făceau reale presiuni pentru liberalizare, pe care o defineau în termeni Islamici,
drept un dar de la Allah, precum și pentru separarea puterilor în stat, care la rândul ei era
fundamentată pe tradiția musulmană, în cadrul căreia funcționa meșveret-ul (consultarea
comunității).
În domeniul organizării statale Sublima Poartă a imitat Europa preluând de la aceasta
centralizarea administrației, crearea de ministere și instanțe legislative. Laicizarea
învățământului, cu toate că a înregistrat succese limitate, a fost o altă consecință a reformei
otomane. Separarea educației de religie a fost percepută ca fiind necesară pentru formarea unor
oameni capabili să administreze modernitatea, context în care apar primele instituții de
învățământ de stat, care rămân totuși o „minoritate” în raport cu școlile Islamice.
Tanzîmât-ele au însemnat și abolirea discriminării religioase. Ideologia fundamentală a
imperiului, „otomanismul”, consacra identitatea otomană în dauna celei musulmane, astfel
toți locuitorii imperiului erau considerați otomani, indiferent de confesiune sau etnie, și egali
în drepturi. Egalitatea cetățenilor în fața legii a fost asigurată și de prima Constituție otomană,
promulgată în 1876. Cu toate acestea se observă faptul că non-Musulmanii au fost discriminați
în mod pozitiv beneficiind de mai multe privilegii și totodată fiind scutiți de la efectuarea
serviciului militar, provocând nemulțumirea turcilor.
Sultanii s-au avântat într-un joc riscant, modernizarea i-a costat mai mult decât au putut
duce, motiv pentru care s-au împrumutat de la europeni, devenind datori vânduți. Trecutul pre-
otoman dar și cel otoman-în special perioada reformelor-au reprezentat pentru Mustafa Kemal
Atatürk, părintele Turciei moderne, o bogată sursă de inspirație, ajutându-l, pe de o parte, să
identifice în istoria pre-otomană, elemente puse în slujba redresării mândriei naționale și doza
de legitimitate istorică necesară pentru construirea unei națiuni, iar pe de altă parte să distingă

6
măsurile cu efect progresist de cele retrograde și învățând totodată din greșelile comise de
otomani.
Naționalismul turc a fost profund influențat de apariția studiilor de turcologie din Europa
secolului al XIX-lea, ramură a științei care cerceta originile asiatice ale turcilor, trecutul glorios
de dinaintea conversiei la Islam și sublinia legăturile lingvistice dintre populațiile turce. Una
dintre primele forme ale națonalismului turc a fost pan-turcismul. Pan-turcismul promova
unitatea tuturor vorbitorilor de limbă turcă sub conducerea Turciei și era caracterizat ca fiind
profund iredentist și naționalist.
Mustafa Kemal Atatürk a adoptat naționalismul de sorginte pan-turcă, însă a respins tema
centrală a ideologiei: uniunea statelor turcofone sub stindardul Semilunei. Mustafa Kemal a
punctat: „Nici uniunea Islamică, nici turanismul nu pot constitui o doctrină sau politică logică
pentru noi. De acum înainte, politica guvernamentală a noii Republici turce, constă în a trăi
independent, bazându-ne pe suveranitatea Turciei în cadrul frontierelor naționale”. În consecință,
părintele fondator al Turciei moderne, a refuzat imperialismul și a exclus posibilitatea ca
republica să joace rolul de mare putere. Naționalismul turc a fost limitat la granițele trasate prin
Pactul Național în 1919. Turcia nu avea nicio pretenție în ceea ce privește
Asia Centrală, refuzând totodată revendicările iredentiste ale statelor din regiune.
Astfel, nu este surprinzător faptul că politica externă a Turciei din timpul vieții lui Atatürk
se caracteriza prin izolare și non-violență, urmând spiritul tratatului de la Lausanne, opunându-
se doar stăpânirii grecești a mării Egee, și revendicând sandjak-ul Alexandrette de la Siria, pe
care l-a și obținut în 1939. S-a exclus din alianțele celor două Războaie Mondiale, a păstrat

distanța față de URSS și Grecia, având relații bune cu Iranul și Occidentul. De asemenea,
Turcia a evitat să participe la conferințele Islamice organizate de state musulmane pe motiv că
acestea ar contraveni caracterului laic al statului. Alegerea neutralității se explică prin faptul că
Turcia suferea de așa-numitul „sindrom al Tratatului de la Sèvres”, de frica împărțirii teritoriale,

fiind extrem de sensibilă la relațiile externe și drepturile minorităților. Tânăra republică s-a
exprimat în favoarea menținerii statu-quo-ului, respectiv împotriva revizionismului.Astfel,
evreii au fost integrați deoarece nu
reprezentau un pericol pentru integritatea teritorială a Turciei, neavând ambiții teritoriale,
însă grecii, armenii și kurzii au fost excluși din armată și politică.

7
 Dintre gânditorii pan-turci cea mai mare influență asupra lui Atatürk a avut-o probabil Ziya
Gökalp. Gökalp este „creatorul” naționalismului cultural turc. Acesta susținea ideea
restructurării societății de sus în jos prin intermediul metodelor autoritare, în concordanță cu
elementele culturii naționale, care în opinia lui Gökalp reprezentau sufletul mașinăriei numite
stat. În această ordine de idei, elitei îi revenea un rol important: cel de a educa masele și de a
defini identitatea națională în spiritul culturii naționale întregite de valorile civilizației
occidentale.
Această formă culturală a pan-turcismului punea în lumină moștenirea culturală, istoria, limba
și tradiția turcă, ca element de bază al naționalismului. Prezența pan-turcismului cultural s-a
făcut simțită în special în cadrul a două instituții: Societatea Istorică Turcă și Societatea
Lingvistică Turcă. Prima avea misiunea de a (re)scrie istoria națională. Astfel, teza naționalistă
încerca să dovedească faptul că turcii au migrat din Asia Centrală, conduși de lupoaică, datorită
schimbărilor climatice, „civilizând” populațiile care le-au ieșit în cale. Ba mai mult, turcii sunt cei
care au pus bazele civilizației occidentale, învățându-i pe europeni arta olăritului, agriculturii și
domesticirea animalelor. Istoria naționalistă nu a ezitat să-i numească pe turci părinții fondatori ai
civilizațiilor anatoliene: hitiții și sumerienii. Societatea Lingvistică a avut și ea un rol important
în construirea naționalismului turc prin curățarea limbii turce de elementele arabe și persane, dar
și promovarea unei limbi turce unitare. Teoria lingvistică turcă statuează faptul că limba turcă este
una dintre cele mai vechi și simple limbi din lume, din ea trăgându-și originile toate limbile
vorbite în prezent.
Dacă era kemalistă a apelat la trecutul pre-Islamic, respingând orice legătură cu otomanii
decăzuți, în noul mileniu se observă o reîntoarcere la originile otomane. Partidul AKP, care
deține frâiele puterii din 2002, a reintegrat moștenirea otomană în istoria Turciei, accentul
căzând pe otomanism, care prevedea egalitatea tuturor cetățenilor otomani indiferent de religie
sau etnie în fața legii, reafirmând totodată și apartenența Islamică a turcilor. Astfel AKP-ul a
făcut pași importanți pentru integrarea minorităților, un exemplu în acest sens fiind negocierile
de pace cu PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) inițiate în 2009, permiterea
învățământului privat în limba kurdă sau retrocedarea mănăstirii Mor Gabriel creștinilor sirieni.
Mai mult, reorientarea politicii externe turce către Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu,
foste teritorii ale Imperiului Otoman, a trezit suspiciunea observatorilor internaționali, care au

judecat politica turcă prin prisma așa-numitei ideologii neo-otomane. 58 Cu toate acestea,

8
 politica partidului AKP este lipsită de ambiții imperialiste și are ca scop proiectarea unei
imagini pozitive peste hotare, creșterea influenței Turciei în lume și prezervarea culturii turce,
fiind parte a strategiei de diplomație culturală a statului.
Atât hanatele de origine turcă din perioada pre-Islamică, cât și măreția apusă a Imperiului
Otoman sunt mai mult decât simple pagini prăfuite de istorie. Ele reprezintă file mai mult sau
mai puțin obiective din memoria colectivă a trecutului ce pot fi proiectate în prezent sub noi
forme ideologice servind unui scop politic bine determinat. Forțele reale, dar și cele imaginate
ale trecutului contribuie activ la formarea identității unui popor. Pas cu pas, deciziile istoriei au
dezvoltat un sentiment de apartenență și unitate, care mai apoi fie au fost surpate sub noi
idealuri, fie au fost reinterpretate în spiritul vremii.

1.2 Așezare geografică

Pamanturile Turcieisunt situate in locul in care trei continente alcatuiesc lumea veche. Asia,
Africa si Europa sunt mai aproape una de alta si constituie punctul unde se intalnesc Europa si
Asia.
Din punct de vedere geografic, tara este situata in jumatatea nordica a emisferei intr-un punct
care este la aproximativ jumatatea drumului intre ecuator si polul nord, de la o longitudine de 36
grade N la 42 grade N si la o latitudine de la 26 grade E pana la 45 grade E. Turcia are o forma
aproximativ dreptunghiulara si 1,660 km2.
Marea majoritate a ţării este acoperită de munţi: la nord - masivul Ponti, în centru regiunea
muntoasă Anatolia, la sud - masivul Taurus. În partea de sud a Anatoliei se înalţă vulcani inactivi,
în a căror rocă moale s-au construit cunoscutele şi bizarele oraşe subterane din Cappadocchia.
Din Azerbaidjan se întinde la sud marele lac sărat Van şi regiunea muntoasă Hakari (4168 m).
Frecventele cutremure, gheizerele şi activitatea post-vulcanică ne indică faptul că toată
suprafaţa este activă tectonic. Partea europeană este acoperită de masive muntoase înconjurate de
câmpii roditoare. Cu toate că Turcia este situată geografic într-un loc în care condiţiile
climaterice sunt mai de grabă temperate, natura diversă a reliefului, în special munţii care se
întind de-a lungul coastelor, duce la diferenţe semnificative între condiţiile climaterice ale
diferitelor regiuni. În vreme ce zonele de coastă se bucură de un climat mai blând, platoul
interior al Anatoliei are parte

9
 de extreme: veri toride şi ierni reci, cu precipitaţii scăzute. Peisajul este colorat şi divers, cu
forme variind de la munţi acoperiţi de zăpadă, până la păduri de stejar şi pini; de la întinse
câmpii verzi, până la lacuri mari.

Fig. 1.1 Limite si vecini

Suprafata actuala a Turciei incluzand lacurile este de 814.578 kilometri patrati, din care
790.200 sunt in Asia si 24.378 sunt situati in Europa.
Turcia este in mare impartita in sapte regiuni: regiunea Marii Negre, regiunea Marmara si
regiunile Egeeana, Mediteraneana, Anatolia Centrala, Anatolia de Est si Anatolia de Sud-Est.
Terenul accidentat din Anatolia de nord situat de-a lungul Marii Negrii seamana cu o centura
ingusta si lunga. Pamantul din aceasta regiune este aproximativ 1/6 din suprafata de pamant a
Turciei.
Regiunea Marmara cuprinde suprafata care incercuieste Marea Marmara, si include intreaga
parte europeana a Turciei, ca si nord-vestul Campiei Anatoliei. In timp ce este cea mai mica
dintre regiunile Turciei dupa regiunea Anatoliei de Sud-Est, are cea mai mare densitate a
populatiei dintre toate regiunile.
Cel mai important varf in regiune este Uludag (2,543 metri). In partea din spre Anatolia a
regiunii sunt campii fertile mergand de la est la vest.

10
 Regiunea egeeana se intinde de la coasta egeeana la partile dinspre continent ale Anatoliei de
vest. Exista diferente semnificative intre zonele de coasta si cele de pe continent, atat in termeni
de caracteristici geografice cat si de aspecte economice si sociale.
In general, muntii din regiune cad perpendicular in mare iar campiile se intind de la est la
vest.
In regiunea mediteraneeana, localizata in sudul Turciei, Muntii Taurus de vest si centrali se
ridica brusc din spatele liniei de coasta.
Regiunea central anatoliana este exact in centrul Turciei si da aparenta ca ar fi mai putin
muntoasa comparativ cu alte regiuni.
Regiunea Anatolia de est este cea mai mare si mai inalta regiune a Turciei. Aproximativ trei
sferturi din ea se situeaza la o altitudine de 1,500-2,000 metri. Anatolia de est este compusa din
munti izolati ca si din lanturi intregi de munti, cu platouri si campii vaste.
Cele două părți, europeană și asiatică au condiții naturale diferite. În partea europeană se află
două lanțuri muntoase, care închid o câmpie vălurită drenată de Ergene, afluent al Mariței;
Partea asiatică (Anatolia) mult mai extinsă (755 688km2), cuprinde un podiș central,
rectangular, înconjurat de lanțuri muntoase spre N, E, SE, SV. Are mai multe diviziuni: Anatolia
de vest cu podișuri prelungi, înalte și coasta Mării Egee adînc crestată cu câmpii litorale, formate
din râurile Simav, Gediz ș.a.; Anatolia de sud cu Munții Taurus, care domină câmpia litorală, mai
dezvoltată în cursul inferior al râurilor Sayhan și Ceyhan și care trimit spre nord o prelungire,
munții Antitaurus, iar spre est trec într-un podiș vălurit traversat de Eufrat; Anatolia centrală care
este un podiș cu numeroase depresiuni, cu mlaștini și lacuri sărate, mai ales în jumătatea de vest,
cu platouri de lavă, vârfuri izolate, traversat de râuri ce străpung lanțul munților Pontici și se
varsă în Marea Neagră.
Podișul Armeniei ocupă estul țării și este alcătuit, în mare parte, din platouri de lavă, conuri
vulcanice enorme și depresiuni tectonice.
Așezată în zona subtropicală, cu o desfășurare vest-est, Turcia prezintă o serie de trăsături
fizico-geografice ce se înscriu în peisajul treptelor de relief și anume: peisajul munților
marginali, mai umeziți și relativ împăduriți, care prin dispunere constituie adevărate bariere
climatice, și peisajul câmpiilor litorale (marginale) fertile cu peisajul de stepă și semideșert al
Podișului Central (Podișul Anatoliei).

11
 Munții aparțin cutărilor alpine, continuare a celor din Europa, întalnindu-se sub forma unor
culmi paralele. Acestea sunt separate de văi longitudinale, adevărate culuare ce aparțin bazinelor
hidrografice ale lui Kizil Irmak, Sakarya și Ieșil Irmak. Altitudinile maxime depășesc 3900m (vf.
Kaçkar, 3937m) în Muntii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciației cuaternare,
precum și existența unor ghețari actuali. Ele scad spre vest, sub 3000m și chiar sub 2500 în
Munții Koroglu-Dag, Ponticii de Vest, Munții Bolu. Înălțimile mari se datorează rocilor dure
paleozoice din care sunt altcătuiți, dar și mișcărilor mai noi care i-au reînălțat. Munții Pontici
sunt împarțiți în trei sectoare: Ponticii de Vest, Ponticii Centrali și Ponticii de Est. Spre Câmpia
litorala a Mării Negre, acești munți se termină printr-un abrupt de peste 1000m.
Munții Taurus - pe latura sudica a Podișului Anatoliei se desfășoară sistemul muntos al
Tauridelor care formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au aceeași desfășurare
paralela cu țărmul mediteranean ca și a celor din sistemul Munților Pontici. Sunt alcatuite din
șisturi cristaline, calcare, gresii și conglomerate iar morfologia mai complexă a acestui sistem
muntos este datorată și șarajului din intervalul oligo-miocen. Aici este dezvoltat relieful carstic,
pe platourile calcaroase iar secțiunea lor de către ape a generat de numeroase chei. Tot pe
suprafețe calcaroase de asemenea câmpuri de lapiezuri, doline și polii. Înălțimea maximă o
înregistrează vârful Kaltâ Dag (3734 m) situat în estul depresiunii Licaonia. După caracterele
majore fizico-geografice, Munții Taurus se subdivid în: Munții Taurus de Vest, Munții Taurus
Central și Munții Taurus de Est.
Sectorul cuprins între căile Göksu și Menderes, adică Munții Taurus de Vest, se desfășoară
sub formă de trepte spre nord-vest, terminându-se digitat printre afluenții lui Menderes. În partea
vestică se află o serie de lacuri situate în preajma regiunii varfului Akadag (3085 m) din culmea
Bey. Câmpia litorală este relativ îngustă și presărată cu lacuri și mlaștini.
Munții Taurus Centrali au forma unor culmi, mai unitare, și se întind de la valea Göksu până
la valea Seyhan, având o direcție sud-vest nord-est. Sunt separați de Podișul Anatoliei prin
culuarul longitudinal Göksu.
Munții Taurus, continuare a Taurusului Central se desfășoară de la valea Seyhan până la sud
de valea Eufratului.
Munții Taurus de Est au o direcție vest-est, însoțind spre sud valea Murat.
În nordul Taurusului estic, se găseste Podișul Armeniei, un important nod orografic, cu lacuri
tectonice (Lacul Van) ghețari și relief glaciar.

12
 Relieful Podișului Anatoliei este reprezentat prin platouri situate la altitudini care variază între
1000 – 1500 m o parte din ele constituie suprafețe de eroziune dezvoltate pe o structură granitică,
cristalină paleo-mezozoică. Apariția în partea central-estică (in estul depresiunii Licaonia) a unor
depozite vulcanice neozoice, într-o serie de podișuri și înălțimi (Erciyes – 3916m), demonstrează
existența unor miscări postmiocene însoțite de flexurări în lungul cărora au apărut masele de
lavă. Ele se întâlnesc la contactul tectonic dintre paleozoic și neozoicul cutat. Aceleași
manifestări vulcanice care s-au prelungit până în cuaternar (P. Birot, 1970) sunt cunoscute și în
partea vestică a Anatoliei; în sud-vest se întâlnesc manifestări solfatariene și fumaroliene.
Câmpia litorală se întinde mai mult în regiunea de vărsare a celor două mari râuri, Kizil
Irmak și Sakaya. Țărmul este aproape rectilin cu golfurile Samsun și Sinop care îi modifică
oarecum configurația.
În regiunea sudică și nordică se dezvoltă pesisajul câmpiilor litorale, mai extinse în sectorul
de vărsare a râurilor Aksu și Seyhan, unele cu caracter deltaic, Antalya și Cukirova – Adana-
Mersin. Sunt câmpii aluviale cu numeroase lacuri și mlaștini. Astfel de câmpii apar și pe laturile
nordică și vestică.

2. Populaţia ţi cultura Turciei

2.1 Populaţia Turciei

13
 Populația Turciei a fost de 72,5 mil cu o rată de creștere de 1,45%/an, bazată pe recesământul
din 2009. Densitatea medie a populației este de 92 pers/km pătrat. Proporția reședinței în zonele
urbane este de 75,5%. Oamenii în grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populației,
grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populație, în timp ce grupei de vârstă de 65
și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.
Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie globală de 73,2
ani pentru întreaga populație.
Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96% pentru
bărbați, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de datorează în
principal obiciurilor tradiționale a arabilor și kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale țării.
Articolul 66 din Constituția turcă definește „un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc
prin legături cetățenești”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc”ca cetățean al Turciei
este diferit de definiția etnică. Totuși, majoritatea populației turcă este de etnie turcă.
Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din perioadele
Seljuk și Otomană) include Abkhazians, Adjarians, Albani, Arabi, Asirieni, Bosnieci,
Circassians, Hamshenis, Kurzi, Laz, Pomaks, Roma, Zazas și 3 minorități recunoscute
oficial( prin tratatul de la Lausanne), Armeni, Greci și Evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923 acordul
bilateral a schimbării de populației dintre Grecia și Turcia a avut efect în 1920, cu mutarea a
aproape 1,5 milioane de greci din Turcia. Și cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minoritățile
din vestul Europei includ Levantines care au fost prezenți în țară (în particular Istanbul și Izmir)
încă din perioada medievală.
Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare etnie non-
turcă, estimată la aproape 18% din populație potrivit CIA-ului. Alte minorități decât cele 3
minorități oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne
un subiect sensibil în Turcia. Date exacte ale repartiției etnice a populației nu este disponibilă
pentru că cifrele recesământului turc nu includ statistici de etnie.
Majoritatea populaţiei este turcă, etnic şi lingvistic, de religie musulmană. Una dintre
minorităţile semnificative este reprezentată de kurzi, care se află în regiunea sud estică. Deşi
sunt musulmani, kurzii au propria limbă şi strânse legături tribale şi familiale. Ei se luptă pentru
independenţa statală. Alte minorităţi sunt reprezentate de greci, armeni, asirieni şi evrei.

14
 Comunitatea evreiască din Turcia este o rămăşiţă a marelui influx care a avut loc în anii 1500,
când evreii din Spania au fost forţaţi de Inchiziţie să fugă din casele lor. Ei au fost bine primiţi în
Imperiul Otoman şi au adus cu ei cunoştinţe despre marile descoperiri în domeniul ştiinţei şi
economiei din Europa acelor timpuri.
Zonele cu populaţia cea mai densă sunt cele din partea occindentală şi pe malul mării.
Majoritatea locuitorilor (60%) se concentrează în oraşe. Zonele interioare şi uscate sunt mai
puţin populate. Limba oficială este turca, dar în zonele turistice şi în hoteluri se vorbeşte engleza
şi germana. Peste 90% din populaţie este musulmană, restul fiind creştini şi evrei.

2.2 Cultura Turciei.

Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini deiverse : Anatoliene,
Greco-Romane, Bizantine și Otomane (ultima fiind ea însăși un amestec de influențe islamice,
turce și iiraniene), la care s-au adăugat mai tardiv cultura și tradițiile occidentale, care au
influențat Imperiul Otoman dar mai ales republica Turcă (aceasta adoptând alfabetul latin,
despărțirea dintre stat și religie, și instituții copiate după țările apusene). Influența culturală a
occidentului continuă și astăzi, îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării, în timp de la țară și
în răsăritul țării, tradițiile și religia au o influență mult mai mare. Acest amestec original rezultă
din întâlnirea dintre turci și băștinașii din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu care s-au
întâlnit la capătul migrației lor din Asia Centrală până la Vest. Astfel de exemplu, pe planul
material, arhitectura romană, drumurile pavate, thermele, fântânile publice, săpunul, toaletele,
canalele de evacuare au fost preluate de turci de la greco-romani și sunt astăzi cunoscute ca "stil
oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești", "cișmele", "toalete turcești" sau "haznale", iar
pe planul spiritual, operele filozofice, istorice, literare, științifice ale antichității greco-romane au
fost traduse și transmise musulmanilor care, la rândul lor, le-au transmis țărilor apusene.
O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea libertății de
expresie artistică, în ciuda unor perioade de cenzură, mai mult politică. În timpul primilor ani ca
republică, guvernul a investit multe resurse în artele frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și
arhitectura. Diverși factori istorici joacă roluri importante în definirea identității moderne
turcești. Cultura turcească este un produs a eforturilor de a fi un stat V „modern”, în timp ce își
menține tradiția religioasă și valorile istorice.

15
 Îndeosebi muzica și literatura turcească arată în zilele noastre un amestec al influențelor
culturale, amestec izvorât din interacțiunile dintre tradițiile turcice și lumea islamică pe de-o
parte, și tradițiile europeene pe de alta. Literatura turcească a fost cel mai mult influențată de
literatura persană și arabă în timpul erei otomane, deși după perioada Tanzimatului, efectele altor
tradiții, populare turcești și literale europeene au devenit tot mai simțite. Amestecul influențelor
culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict și intercalare de
culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură în
2006 Dar cultura populară se uniformizează precum cea a multor alte țări, fiind puternic
influențată de televiziune : potrivit cercetătorilor, aproximativ 70% din cetățenii turci n-au citit
niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de aventuri sau sentimentale, și asta numai în timpul
timpului de transport în comun.
Elementele arhitecturale din Turcia sunt de asemenea testamente a amestecului unic de tradiții
care au influențat regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra elementelor tradiționale bizantine
prezente în numeroase părți ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu,
arată îmbinarea rafinată a tradițiilor locale și islamice.
Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în
arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea arhitectura turcească a fost din ce în ce mai
influențată de stilul occidental, și poate fi văzută în Istambul unde clădiri ca Dolmabahce și
Ciragan, dăinuiesc lângă numeroase zgârie-nori moderni.
2.3 Limba
Limba este componenta principala a culturii unui popor intrucat cea mai mare parte a culturii
unei societati se regaseste in limbajul vorbit. Ea reflecta natura si valorile culturii.
In managementul international, limba are patru semnificatii distincte. In primul rand, ea aste
un mijloc important de culegere si evaluare a informatiilor.
Cele mai viabile informatii se obtin atunci cand esti o parte a mediului si nu doar un
observator din afara. In al doilea rand , limba permite accesul la societatea locala. Vorbirea unei
limbi de circulatie universala nu este suficienta pentru cunoasterea in profunzime a acelei
societati. In al tre-ilea rand, limba contribuie intr-o masura semnificativ la cresterea gradului de
comunicare cu partenerii locali sau membrii canalelor de distributii. In sfirsit, limba se extinde
dincolo de capacitatea de comunicare, dincolo de mecanismul traducerii si interpretarii unui text.

16
 Pentru depasirea baierelor lingvistice, managerii au la dispozitie trei posibilitati: traducerea
directa a materialelor scrise, folosirea de interpreti si invatarea limbii straine.
Comunicarea simbolica este la fel de importanta. A fi punctual este o norma de
comportament in S.U.A., in schimb in alte culturi a intarzia este o obisnuinta. Strans corelata cu
folclorul si religia, comunicarea simbolica este un factor primordial in comunicarea
nonverbala .Unicitatea unei culturi poate fi usor identificata in simbolurile sale, cu semnificatiile
ei distincte.
Alaturi de simboluri, in comunicare un rol deosebit de important il au miscarile corporale,
gesturile, modul de a adresa solicitarile, semnificatia numerelor.
2.4 Religia

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei militează pentru
libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație e înregistrată, însă, ca fiind
musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că
aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă”
sau că „nu cred în obligațiile religioase”. Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o
largă minoritate sunt alevi (10-15%), o comunitate în cadrul Twelver Shi'a Islamului, comunitate
ce numără 7–11 milioane de persoane. În țară sunt și câțiva practicanți ai sufi. Cea mai înaltă
autoritate religioasă islamică este Președinția Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı) care
interpretează școala de drept Hanafi și este responsabilă pentru reglementarea funcționării celor
75.000 de moschei ale țării, a angajaților locali și a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la
nivel național în 2007 a arătat că 96,8% din cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt
nereligioși și atei.
În Turcia, trăiesc aproape 100.000de minorități. Țara are aproximativ 64.000 de creștini,
majoritatea fiind armeni apostolici, asirieni, ortodocși greci și aproximativ 26.000 de evrei, în
principal sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci
cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de Eurobarometru arată
faptul că 95% dintre turci cred în existența lui Dumnezeu.
O Biserică Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate acestea,
statul turc nu recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul primar între
egali în ierarhia tradițională a creștinismului ortodox și obligă Biserica să opereze sub restricții

17
semnificative. Un număr dintre proprietățile și școlile Bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si
Școala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.

CONCLUZIE

18
 Republica Turcia este o țară întinsă pe două continente. 97% din suprafața țării se află în Asia
de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu
opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran
(Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al
cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE,
OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile
de aderare cu Ankara.
Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia.
Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee și
Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor
caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției sale geografice între Europa și Asia și
între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai multor mari
civilizații și un centru de comerț.
Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al XI-lea.
Procesul a fost accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului Bizantin la Bătălia de la
Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a controlat mare parte din Anatolia centrală
până la invazia mongolă din 1243. Începând cu secolul al XIII-lea, turcii otomani au unit
Anatolia și au creat un imperiu ce cuprindea Europa de sud-est, Asia de sud-vest și nordul
Africii. După ce Imperiul Otoman s-a prăbușit, în urma înfrângerii din Primul Război Mondial,
părți din el au fost ocupate de aliații victorioși. O grupare a tinerilor ofițeri din armata turcă,
grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat rezistența față de aliați; în 1923 ei au
instaurat Republica modernă Turcia, cu Atatürk ca prim președinte al acesteia.
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță
geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației, existând însă și o
minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia este Islamul, iar limba oficială a
țării este turca.
Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire culturală
și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în organizații ca
Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și economiile majore G-20. Turcia a început
negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunității Economice
Europene încă din anul 1963 și a atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a

19
promovat relațiile culturale, politice, economice și industriale cu lumea de Est, în particular cu
Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca
Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere așezarea
strategică, economia dezvoltată și armata modernizată, Turcia este clasificată ca o putere
regională de oamenii politici și economiștii mondiali.

20
 Bibliografie:

1. Brașoveanu, L., Grigorescu, N., „Turcia”, Editura Științifică București, 1965

2. Dragoș, V., „Geologie generală și stratigrafică”, Editura didactică și pedagogică, București,
1982.
3. Ion, M., „Geografia lumii”, Editura Universitatea București, București, 1993.
4. Marin,I., Costache, N., Niculae, I., „Asia Geografia Țărilor”, Editura Universității din
București, 1996
5. Matei, H., Neguț, S., Niculae, I., „Enciclopedia statelor lumii”, Editura Meronia, București,
2004
6. Saulea, E., „Geologie istorică”, Editura Didactică și pedagogică, București, 1967
7. Strahler, A., “Geografia fizica”, Editura Stiintifica Bucuresti,
8. Caloianu, N., “Geografia Continentelor”, Editura Didactică și Pedagogică București, 1980
9. “Monografii de țări - Turcia”, Consiliul național pentru Stiință și Tehnologie – Institutul
Național de Informare și Documentare, București, 1977
10. Marin, M., și colaboratorii, “Geografia Continentelor”, Editura Universitară, București
2008

21