Definiţia unui concept (o propunere).

Investigarea unui moment (o expunere)

Cosmin CIOTLOŞ
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere
University of Bucharest, Faculty of Letters
Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, sector 1, Bucureşti, România, tel.: 004 021-313.88.75; fax: 004 021-313.43.36 / 004,
e-mail: litere@g.unibuc.ro, web: http://litere.unibuc.ro
Personal e-mail: cosminciotlos@gmail.com
The definition of a concept (a proposal). The investigation of a literary moment (an exposure)
This essay tries to approximate a theoretical definition for the concept of literary circle. Most of the time, this notion
is approached from a historical perspective, as a trivial clique of writers trying to obtain notoriety. Obviously, this description
neglects an important aspect: every literary circle also represents a shooting range for a multitude of reading strategies. A
prototype for what Stanley Fish called in 1976 „interpretive communites”. In a thorough analysis of Fish’s study, his concept
fits to our expected definition. In the second part of the essay, the activity of one of the most famous romanian literary
circles (Cenaclul de Luni) is investigated in the light of this conceptual proposal.
Keywords: literary circles, interpretive communities, contemporary Romanian literature, generation ’80, Stanley Fish,
Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Matei Vişniec, Ion Bogdan Lefter

A
tunci când, totuşi, e definită în
dicţionarele de noţiuni literare (căci de
regulă lipseşte), instituţia cenaclului are
parte mai degrabă de descrieri decât de abordări
conceptuale. Sigur că o astfel de încercare s-ar lovi de o
serie piedici metodologice: pe de-o parte, cenaclul ţine
mai degrabă de viaţa literară decât de literatură
(accentuata sa dimensiune practică descurajând orice
efort teoretic); pe de altă parte, numărul mare de
asemenea centre de rodaj al talentului (care inhibă până
şi circumscrierea istorică) şi eterogenitatea acestora (sub
raportul intenţiilor, al consecinţelor, al recunoaşterii
publice şi, nu în ultimul rând, al valorii), fac aproape
imposibilă conturarea unui numitor comun acceptabil.
Etimologia nu oferă nici ea o soluţie, de vreme de
trecerea de la sensul de încăpere de la etaj (destinată
mesei de seară) la cercul literar ori, mai larg, artistic, se
face prin sinecdocă şi ilustrează o cutumă (între timp
substanţial modificată). Astăzi, şedinţele nu se mai
desfăşoară în case particulare, instituţia a căpătat un
caracter mai marcat instituţional.
O linie directoare într-o posibilă definiţie de lucru
ar fi aceea a solidarităţii de conştiinţă. Coborând în
istorie, unul din primele grupuri de acest tip s-a
constituit în jurul lui Charles Nodier, în primele decenii
ale secolului al nouăsprezecelea. Lamartine, de Musset
şi alţii (inclusiv Victor Hugo) se numărau, conform
memoriilor lui Dumas tatăl, printre stâlpii acestei
organizaţii. Nu peste mult, Hugo şi Sainte-Beuve vor
fonda, în salonul celui dintâi, un nou cerc de lectură,
căruia i se vor asocia alţi tineri autori (Mérimée, Gérard
de Nerval, Gautier, chiar impetuosul Petrus Borel). Aici
se va amorsa, de altfel, scandalul din jurul piesei Hernani,
cunoscut drept unul dintre cele mai preţioase momente
ale naşterii romantismului european.
Există şi o contrapondere a acestei perspective
aurorale: e vorba despre mai puţin cunoscutele Povestiri
ale Cenaclului In-Folio (în original Tales of the Folio Club),
un proiect aproape parodic cu care americanul îşi
propusese să debuteze şi care a fost până la urmă
abandonat în manuscris. Luate în sine, prozele de aici
sunt, până la urmă, inofensive. Ele actualizează o serie
de voci de aventurieri neînzestraţi ai scrisului (Mr. Snap,
Mr. Convolvulus Gondola, Mr. Solomon Seadrift, Mr.
Horribile Dictu şi alţii asemenea lor) pe care Poe îi
portretizează acid în Prologul acestei colecţii de proze.
Paragraful de deschidere, mai ales, e tot ce s-a scris
vreodată mai necomplezent despre cenacluri:
„The Folio Club is, I am sorry to say, a mere Junto
of Dunderheadism. I think too the members are quite
as ill-looking as they are stupid. I also believe it their
settled intention to abolish Literare, subvert the Press,
and overturn the Government of Nouns and Pronouns.
These are my private opinions which I now take the

1 >>>
liberty of making public. Yet when, about a week ago, I
first became one of this diabolical association, no
person could have entertained for it more profound
sentiments of admiration and respect. Why my feelings
in this matter have undergone a change will appear, very
obviously, in the sequel. In the meantime I shall
vindicate my own character, and the dignity of Letters”.
Există, aşadar, în compensaţie, şi acte violente de
desolidarizare. Nu e o noutate, şi istoria literară
consemnează nenumărate asemenea gesturi. Desigur,
definiţiile operaţionale (de obicei, extrem de succinte)
nu le includ, dar ele sunt cumva intrinseci. Cauzele
variază de la caz la caz. Generic vorbind însă,
dezacordurile sunt de cele mai multe ori provocate de
anumite incompatibilităţi. De gust, de sensibilitate, de
nivel cultural. Cu alte cuvinte, de interpretare.
Se naşte o problemă nu numai nesoluţionată până
acum, dar nici măcar formulată explicit: cine sunt
„personajele principale” ale unui cenaclu? Simţul comun
acreditează fără ezitări ideea că protagonişti ar fi autorii,
cei care citesc, care „se produc” în faţa primului lor
public. Rareori, autorii înşişi dezmint acest punct de
vedere. Memoriile de cenaclu, atâtea câte există, sunt (şi
nu e nimic reprobabil în asta) nişte strălucite exerciţii de
self promoting. Pentru fiecare dintre ei, experienţa e
decisivă, mai ales prin asociere cu tinereţea, cu lipsa de
rodaj în viaţa literară, cu ineditul evenimentului (tradiţia
impunând o anumită distanţă între scriitor şi public).
Perspectiva e, vădit, una monologală, care transformă
în mod ilicit participanţii în spectatori. Or, realitatea
infirmă această atribuire de roluri. Cenaclurile sunt, mai
presus de orice, forme de organizare ale spaţiului public
în care comentariul e prioritar. Modelul este elementar
şi reprezintă în cele din urmă un joc de societate aparte:
rolurile (de autor, respectiv de ascultător) se schimbă
alternativ. Fără a fi numaidecât o regulă, cei care îşi citesc
într-o şedinţă textele proprii le pot comenta, în alte
întâlniri, pe ale altora. (Există chiar o presiune discretă
în acest sens, taciturnii nefiind foarte bine văzuţi). În
orice caz, asistenţa nu e nici pasivă, nici inertă. De
altminteri, în mare măsură, calitatea unui cenaclu
depinde şi de calitatea intervenţiilor.
Lucrul este ştiut şi e suficient să survolăm la spaţiul
cultural românesc pentru a-l proba. Chiar dacă nu a
consacrat o echipă de comentatori (Maiorescu
rămânând acolo singurul critic profesionist), Junimea
secolului al nouăsprezecelea a impus un model valabil
de lectură. Nu neapărat acela al mentorului, dar nici
neapărat al eternilor nemulţumiţi sau al caracudei.
(Disonanţe au existat în societatea ieşeană, după cum
atestă cei doi memorialişti ai ei, Iacob Negruzzi şi mai
ales apostatul G. Panu). Mai degrabă, soluţia a fost una
de compromis. (Maiorescu preluând şi el unele dintre
rezervele exprimate de restul grupului). Respectul de
care s-a bucurat autorul Direcţiei noi a făcut totuşi ca,
dincolo de animozităţile de moment, gândirea Junimii
să se impună ca una omogenă.
<<< 2
Câteva decenii mai târziu, a fost rândul Sburătorului
lovinescian să producă o mutaţie la nivelul uzanţelor de
lectură. Pe scurt, acestui cenaclu i se datorează, cum
foarte bine se ştie, nu numai descoperirea (sau
inventarea) unei pleiade de scriitori adevăraţi, capabili
să reziste, estetic, tradiţionalismului rezidual, dar şi
pregătirea unor valuri de formatori de gust (cronicari
literari, teoreticieni, eseişti) în stare să citească
neideologic şi nepartizan o literatură, altminteri,
complicată (căci modernistă). Dacă, priviţi în sine,
„coordonatorii” acestor cenacluri, şi-au dezvoltat
propriile cariere critice1, trebuie spus că marile bătălii
canonice (la care se referea Sorin Alexandrescu într-un
studiu celebru) au fost purtate indirect, prin intermediul
câte unui asemenea „grup de presiune”.
Reflecţiile acestea, în parte lipsite de relief, vin să
pregătească o ipoteză destul de îndrăzneaţă: aceea că, în
esenţa lui, un cenaclu nu este altceva decât unitatea
minimală (şi delimitabilă) a unei „comunităţi
interpretative”. Sintagma a fost lansată de Staney Fish
în 1976, într-un eseu din Critical Inquiry2 (reluat şi
dezvoltat, patru ani mai târziu în foarte cunoscutul Is
There a Text in this Class. The Authority of Interpretive
Communities3). În România, conceptul a fost asimilat
relativ rapid în mediile academice, căpătând, mai ales
după 1990, carura unui termen-umbrelă şi devenind
automat dintr-o soluţie subtilă, particulară, una
aşa-zicând „tare”, încărcată de generalitate.
Ar fi interesant de reconstituit într-un minimum de
paragrafe modul în care Stanley Fish însuşi a lansat pe
piaţa ideilor această noţiune. Eseul în cauză pleca de la
o lucrare de referinţă, editată în mai multe volume, pe
parcursul a peste jumătate de secol, Variorum Commentary
on the Poems of John Milton. Tonul e de la început polemic
(dovadă că a şi generat polemici imediate)4. Pe scurt,
Fish se arată surprins de incalculabila eterogenitate a
interpelărilor operei lui Milton. Nu numai în chestiuni
majore, dar şi la nivelul detaliilor, în variantele de
lecţiune, opiniile avansate de exegeţi sunt, uneori, pur şi
simplu ireconciliabile. Profuziunea lor dizolvă pur şi
simplu, în chip paradoxal, credinţa că am avea de-a face
cu un text originar. Este teza lui Fish, pe care, spre
finalul articolului, ajunge s-o nuanţeze. În viziunea lui,
atunci când vorbim despre text ca despre un fapt
obiectiv, asumăm de fapt două noţiuni disjuncte:
independenţa şi prioritatea5. Le acordăm o importanţă
nejustificată în faţa actului interpretării. (Termenul din
urmă e conotat foarte generos de Fish, el
răsfrângându-se inclusiv asupra unor noţiuni percepute
în general malign, ca prejudecata). Dar, remarcă el mai
departe, a statua caracterul independent şi prioritar al
textului reprezintă nimic altceva decât capătul unui
traseu interpretativ. Chiar şi amănuntele mult mai stabile
în aparenţă (ca numele autorului) sunt, de fapt, tot nişte
interpretări. Alegaţia e şocantă: „I should add that the
notions «pastoral» and «Milton» are also interpretations;
that is they do not stand for a set of indisputable,
objective facts; if they did, a great many books would
not now be getting written”6. Argumentaţia e de un
rafinament superlativ. Respectându-şi poziţia
intelectuală, Fish ajunge chiar la afirmaţii şi mai
insolente: dacă interpretarea e suverană iar textul e
ancilar, atunci însăşi ideea că ar exista poeme
„asemănătoare” sau „diferite” e doar o ficţiune printre
ficţiuni. În ce-l priveşte, se confesează el, citeşte Lycidas
al lui Milton şi The Waste Land al lui Eliot la fel. (Lucru
nu tocmai neobişnuit: lectura ritualică a Bibliei, percepută
ca întreg în ciuda numărului mare de contributori,
presupune tocmai o asemenea asumpţie7).
Dificultatea fundamentală (pe care Stanley Fish o
construieşte ca pe o verificare a teoriilor sale) rezidă în
două întrebări: „How, in short, does one explain these
two «facts» of reading: (1) the same reader will perform
differently when reading two «different» (the word is in
quotation marks because its status is precisely what is
at issue) texts; and (2) different readers will perform
similarly when reading the «same» (in quotes for the
same reason) text”8.
Un practician ar fi rezolvat dilema practic,
accentuând, probabil, importanţa magnetismului
exercitat de operă. Datorită acestei presiuni, fiecare carte
(în speţă, poem, căci Fish împinge discuţia în zona
criticii de poezie) va induce cititorilor săi un reţetar
minimal, o „listă scurtă” de adevăruri particulare. Proprii
fiecărui text în parte (deci diferite în ansamblu) şi
îndeajuns de autoritare cât să funcţioneze ca evidenţe
(ceea ce determină uneori convergenţa opiniilor
exegeţilor). Plauzibilă şi comună, o atare explicaţie are
totuşi un defect: anulează rolul cititorului şi interzice
eventuala replică al acestuia.
Fish livrează o altă cale de acces, care are meritul de
a fi, pe de-o parte, mai consecventă, iar pe de alta, mai
tolerantă. Fără a mai detalia etapele demonstraţiei, să
notăm doar că răspunsul lui se prevalează de conceptul
de „comunităţi interpretative”. Definindu-l, teoreticianul
american ia în calcul o nuanţă deseori trecută cu vederea:
aceea că formularea unei interpretări cu grad măcar
mediu de complexitate este aproape întotdeauna
urmarea unui imperativ: acela de a te pronunţa public
(de obicei în scris) despre un text. Nimeni nu
„interpretează” spontan, chiar dacă în lectură urmează
inconştient anumite rutine de interpretare. Este
observaţia cea mai explozivă dintr-un eseu altminteri
foarte bogat în observaţii explozive: „The answer to all
of these questions is to be found in a notion that has
been implicit in my argument, the notion of
«interpretive communities». Interpretive communities
are made up of those who share interpretive strategies
not for reading (in the conventional sense) but for
writing texts, for constituting their properties and
assigning their intentions. In other words, these
strategies exist prior to the act of reading and therefore
determine the shape of what is read rather than, as is
usually assumed, the other way arround. If it is an article
of faith in a particular community that there are a
variety of texts, its members will boast a repertoire of
strategies for making them. An if a community believes
in the existence of only one text, than the single strategy
its members employ will be forever writing it”9.
Ideea de lectură sterilă, Fish o exclude de la bun
început. Singurele raporturi cu textul care contează sunt
cele active, cele fecunde, productive, care conduc la
conturarea (consemnabilă, adică, în general, scrisă) a
unei interpretări şi la împărtăşirea acesteia. Actele de
conştiinţă, revelaţiile foiletării şi alte asemenea
evenimente intime nu se încadrează în domeniul său de
interes.
Evident, conceptul devine imediat unul factotum.
Stanley Fish explică şi detaliază prin resorturi ale
adversităţii pe care, de cele ma multe ori, critica le
ocultează (considerându-le incidente sociale): de ce, de
pildă, există în interpretare poziţii atât de ferm opuse
încât interzic posibilitatea dialogului; de ce, alteori,
gânditori de mare calibru se comportă contradictoriu
într-un interval restrâns; de ce cea mai mare parte a
publicului activ e de fapt modelat de presupoziţii şi nu
modelator de strategii de lectură. Noţiunea de
comunitate interpretativă (opacă şi permeabilă simultan)
lămureşte, în cadrul mental propus de autorul ei, toate
aceste dileme.
Un singur punct fragil pare să aibă excursul lui
Stanley Fish: ultima secvenţă din articol, în care, printr-o
metaforă mai degrabă poetică, acesta încearcă să
lămurească un aspect care ţine de arhitectura reţelelor
de comunicare. Dat fiind faptul că, în mod evident,
comunităţile interpretative sunt formate din indivizi
uneori distanţaţi de zeci de mii de kilometri sau chiar de
secole, cum se poate justifica aparenta omogenitate a
acestor grupuri informale. Fish însuşi nu e foarte
lămurit. De altfel, nici apartenenţa la o anumită
comunitate nu poate fi, acceptă el, normată sau probată
în vreun fel. Alianţa nu e doar simbolică, dar şi
imponderabilă: „If anyone is continually exacuting
interpretive strategies and in that act constituting texts,
intentions, speakers and authors how can any one of us
know whether or not he is a member of the same
interpretive community as any other of us. The answer
is that he can’t, since any evidence brought forward to
support the claim would itself be an interpretation
(especially if the «other» is an author long dead). The
only «proof» of membership is fellowship, the nod of
recognition from someone in the same community,
someone who says to you what neither of us could ever
prove as a third party: «we know». I say it to you,
knowing full well that you will agree with me (that is,
understand) only if you already agree with me”10.
Dar tocmai această imperfecţiune se dovedeşte
extrem de propice demersului nostru: dacă, extins la
scara istoriei literare, raţionamentul lui Fish eşuează în
3 >>>
inefabil, în definirea unor grupuri locale (cum sunt
cenaclurile), el este de o remarcabilă precizie. La toate
nivelurile, definiţia comunităţilor interpretative poate
umple conturul lăsat de absenţa unei conceptualizări
satisfăcătoare a noţiunii de cenaclu. Între membrii unor
astfel de cluburi, relaţiile sunt directe, iar dovada
coeziunii de strategii stă în însăşi existenţa cluburilor.
Soluţia apare de o extremă simplitate. Dacă ar fi să
continuăm tezele lui Fish, am putea chiar obţine nu
numai o circumscriere operaţională (aceasta fusese
intenţia iniţială), ci şi un criteriu de clasificare minimală.
Notabile vor fi, în lumina notelor de mai sus, doar acele
cenacluri capabile să dezvolte interpretări solide (şi, deci,
nu să accepte „de-a gata” seturi de consideraţii), să
producă interpretări (şi nu să fie produse ale unor
interpretări obsolescente).
Şi Junimea, şi Sburătorul (şi altele, foarte puţine) au
respectat această regulă. Dar acestea au fost şi continuă
să fie excepţii. În România deceniului al nouălea, de
exemplu, numărul de cercuri de lectură (consemnate în
revistele centrale) este covârşitor. Nu calitatea poeţilor
şi prozatorilor care le-au frecventat11 a dus la disoluţia
lor valorică, ci exact lipsa unei viziuni critice autonome.
S-ar putea vorbi, în prelungirea aceleiaşi idei, despre
deriva instituită de Cenaclul Flacăra (un fenomen de o
popularitate greu cuantificabilă): suita de spectacole mai
cu seamă muzicale antrenate pe stadioane de Adrian
Păunescu a deviat grosier sensul conţinut în titlu. Cum
rolul publicului era infim, iar reacţiile îngăduite acestuia
acopereau doar plaja foarte îngustă a ovaţiilor (despre
rarisimele şi inclementele bilete anonime nu este cazul
să pomenim, ele fiind mai curând nişte declanşatori
pentru răbufnirile orgolioase ale conducătorului), devine
limpede că denumirea nu se mai justifică. Ca şi în alte
cazuri (vezi sintagma „generaţie în blugi”, masiv
circulantă cândva) Păunescu a încercat o apropriere
terminologică.
Restrângând discuţia asupra Cenaclului de Luni,
mărturiile participanţilor sunt, în context, extrem de
preţioase. Nu pentru anecdotele conţinute (pe cât de
numeroase, pe atât de divergente uneori), ci pentru
imaginea pe care o oferă: aceea a unui laborator de
tehnici de lectură; înclinat spre conceptualizare, dar nu
spre abstractizare; profund literar, dar în acelaşi timp
opoziţionist sub raport politic. Aproape că nu există
participant la Cenaclu care să nu-şi amintească admirativ
perioada celor aproape şapte ani (1977-1983). Chiar şi
atunci când outsiderii relatează experienţe neplăcute,
urme ale respectului pentru profesionalismul acestor
şedinţe încă persistă.
În lipsa unui volum dedicat exclusiv lui, până şi
inventarierea textelor despre Cenaclul de Luni se
preconizează a fi o întreprindere complicată. În articole
publicate în presa literară sau cotidiană, în lucrări
academice, în eseuri degajate, în interviuri, în volume, la
posturi de radio sau în cadrul unor mese rotunde, foştii
<<< 4
lunedişti au descris empatic atmosfera formării lor. Ce
surprinde, mai întâi, sunt precauţiile pe care cei mai
mulţi dintre ei şi le iau în privinţa exactităţii informaţiei.
(Poate fi şi un mod de captatio, bineînţeles, dar replicile
din familia lui „nu sunt un bun mărturisitor”12
aureolează foarte multe luări de poziţie). Flagrante
greşeli de datare, intenţionate sau nu, fac aproape toţi,
oricum. Unii confundă anul înfiinţării, alţii pe acela al
finalului13.
Aceste imprecizii pot proveni şi din dorinţa de a
asocia Cenaclului o mitologie sui generis. Două (şi ele
imbricate) par să fie liniile de forţă ale acesteia: cea care
face din Junimea ieşeană un model şi cea care
exploatează o coincidenţă istorică (prima întâlnire având
loc chiar cu o zi înainte de marele cutremur din 4 martie
1977). Tentaţia poeţilor optzecişti este aceea de a urma
pattern-ul invocat de Iacob Negruzzi în ale sale Amintiri
din Junimea. Începutul e îndeobşte cunoscut: „La
banchetul anual prin care se serba aniversarea înfiinţării
Societăţii Junimea, secretarul perpetuu – acela eram eu
– avea obiceiul să ţie un discurs glumeţ, care începea
totdeauna cu următoarele cuvinte: «Originea Junimii se
pierde în noaptea timpurilor...»”14.
Cum însă, începutul Cenaclului de Luni era mult mai
greu de uitat din motive tragice, memoria tinerilor poeţi
ascunde alte zone şi înfrumuseţează, amplifică şi
modifică alte episoade. Cu certitudine, o recunosc cu
toţii, Cenaclul de Luni şi-a început activitatea în 3 martie
1977, cu lecturile lui Călin Vlasie (student, pe atunci, la
Psihologie) şi Vasile Poenaru (pe atunci o mică vedetă
cu, deja două cărţi publicate15). De altfel, aceştia doi
figurează şi în inventarul alcătuit de Ion Bogdan Lefter
în volumul Flashback 198516 pe poziţii principale17.
În rest, preistoria acelei seri se anunţă şi ea una
complicată. Conform unor mărturii, Cenaclul de Luni
ar fi fost precedat de un altul, sabotat în scurt timp chiar
de membrii săi. Din patru (Radu Călin Cristea, Ion
Stratan, Laurenţiu Nicolescu), plus îndrumătorul (Silviu
Angelescu) viitorii lunedişti au rămas doi, protagonişti
ai unor momente prin forţa lucrurilor, hilare. Din acest
moment, apele se separă: după unii, Radu Călin Cristea
a făcut demersuri pentru coagularea unei noi grupări,
mai fidele cel puţin. Dacă primul profesor ofertat a fost
Ion Dodu Bălan (cum pretinde Florin Iaru18), Pompiliu
Marcea (cum susţine Nicolae Manolescu19) sau Eugen
Simion (în varianta oferită de Alexandru Muşina20) este,
astăzi, foarte greu de stabilit cu exactitate. În orice caz,
următoarea propunere, adresată lui Nicolae Manolescu,
va fi din toate punctele de vedere mai norocoasă.
Una din cele mai valoroase contribuţii la proiectul
de istorie a Cenaclului este, cum se poate deja constata,
aceea a lui Mihail Vakulovski, care intervievează într-o
carte de curând apărută (în 2011) destui dintre membrii
marcanţi. Făcând abstracţie de absenţe şi de lipsurile
inerente, tânărul investighează povestea „la firul ierbii”,
cu un repertoriu destul de fix de întrebări (adresate unor
Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei,
Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Romulus Bucur,
Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi
altora). Destule din poveştile de acolo rezumă
atmosfera, neverosimil de degajată, dacă ţinem cont de
epocă. (Şi e, acesta, încă un punct de intersecţie al
lunediştilor cu vechea Junime). Episoade „de interior”,
cum ar fi celebra descindere a lui Coşovei cu un
pistol-mitralieră de jucărie, încărcat cu apă sau râsul
(gros ori subţire, după caz şi după posibilităţi), fac
deliciul acestor amintiri, dar nu interesează decât în mică
măsură discuţia de faţă.
Fireşte că, în funcţie de martor, variază şi ierarhiile
interne. Pentru Mircea Cărtărescu, nevoit să
sistematizeze în Postmodernismul românesc, nucleul e
reprezentat de semnatarii Aerului cu diamante (plus Doru
Mareş) şi ai Cinci-ului. Cei aproximativ cincisprezece
poeţi notabili afirmaţi acolo dezvoltă, în optica aceluiaşi
Mircea Cărtărescu, o foarte interesantă structură
reticulară: „Cei mai influenţi dintre ei erau la rândul lor
înconjuraţi de discipoli şi imitatori în ceea ce am putea
numi cercul al doilea şi al treilea de notorietate locală”21.
Ceva mai nuanţate, dar asemănătoare în fond, sunt
amintirile lui Muşina: „Vedetele comentariilor din
cenaclu erau Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Stratan, Doru
Mareş şi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul”22. Cât
priveşte competiţia, pe care toţi o confirmă ca principiu
propiţiator, ea arată, în versiunea lui Alexandru Muşina,
exact aşa cum trebuie pentru a oglindi o competiţie a
interpretărilor: „Jocul era fair, oricum, pe faţă.
Generozitatea era maximă (campionul ei: Florin Iaru).
Fiecare lectură, şi comentariile aferente, era(u) un
spectacol. Asta a influenţat decisiv poezia din cenaclu,
mai directă, mai «colocvială» decât a congenerilor din
alte centre universitare, scrisă – aceea – pentru a fi
publicată”23. Nu era şi cazul lunediştilor. Având
dezavantajul de a nu fi in charge la o revistă, aceştia
compensau (dar o făceau la un nivel de excelenţă) scriind
pentru a fi comentaţi de un public de elită.
Clasamentele din afara cercului nu coincideau cu
acelea de uz intern, mai afirmă acolo Muşina. Elena
Ştefoi şi Magda Cârneci (cunoscute în presa literară
tânără), nu beneficiau în Cenaclu de trecerea de care se
bucura, de pildă, un Daniel Pişcu, afin cu Ion Stratan,
dar mai puţin manierist decât acesta. Spre deosebire de
cel din urmă (ale cărui replici deveneau în secunda
următoare, butade de neuitat), Pişcu se bucura de o altfel
de faimă, una off the record. El emitea (aproape în
continuu) rime reportericeşti (cu referire la situaţii dintre
cele mai concrete) aflate la limita unor lungi şi
necontrolate limericks.
Pus în faţa unor astfel de relatări, mitul generaţiei
optzeci ca generaţie cu alură teoretică devine caduc.
Comentariile erau nu numai imprevizibile şi
nereglementate, dar se desfăşurau, cum s-a văzut, pe o
sumedenie de voci. Un exemplu îl reprezintă Doru
Mareş, cel care, „erotoman” în scris (după cum îl califică
şi Muşina), dădea adevărate recitaluri de interpretare în
cheie sexuală („În consecinţă, erau întotdeauna aşteptate
şi foarte gustate legăturile pe care le făcea între orice şi
domeniul lui de predilecţie. Aproape orice autor i se
părea interpretabil – de pildă – în cheie freudiană şi ne
amuzam cu toţii ascultându-l”24).
În legătură cu problema structurii Cenaclului, Ion
Bogdan Lefter prezintă, în două intervenţii, două căi de
abordare: pe de-o parte repertoriază participanţii,
fixându-i în trei categorii (cei care „l-au frecventat
îndeajuns de mult pentru a fi socotiţi membri”, cei care
au citit sporadic şi cei care, nefiind optzecişti, au descins,
o dată sau de mai multe ori, la şedinţe25); pe de altă parte,
în privinţa organizării interne, Lefter face o secţiune
radială prin „moravurile” grupului (bon-viveurii, în rândul
cărora se include; provocatorii, care ţineau numaidecât
să se facă remarcaţi şi care erau reduşi la tăcere în spiritul
locului, prin ironii; clovnii şi, în sfârşit, timizii şi
timidele26).
O asemenea etajare este în firescul lucrurilor şi ea nu
contravine cu nimic afirmaţiei că, în analiză
retrospectivă, Cenaclul de Luni s-a dovedit una din cele
mai curajoase (intelectual, literar şi moral) comunităţi
interpretative din istoria literaturii noastre. Resentimente
faţă de acest grup păstrează nu „senatorii de drept” (în
pofida animozităţilor de moment şi a gherilelor de o
seară), ci marginalii, cei care, din motive diverse (uneori
tactice, alteori pur şi simplu valorice) au căzut victime
spiritului critic alert al comentatorilor. Un caz printre
altele îl reprezintă poetul, totuşi meritoriu, Nichita
Danilov, care, reconstituind o singura şedinţă la care a
participat (dar de la care Nicolae Manolescu a lipsit),
ţine să-şi creeze, trente ans après, aura unui nedreptăţit.
Evident, în optica lui, a fost vorba de o cabală:
„Sala unde se desfăşurau şedinţele cenaclului era
arhiplină. Peste tot erau chipuri şi voci. În starea
emoţională în care mă aflam, glasurile şi feţele mi se
roteau în faţa ochilor, amestecîndu-se într-o masă
amorfă de oameni, din care răsărea cîte un chip
cunoscut, cuprins şi el de rictusuri...
Lumina chioară a becurilor, fumul gros, scaunele,
mesele lungi şi feţele încruntate ale cenacliştilor mi-au
rămas adînc întipărite în memorie. Atmosfera locului
îmi aducea, nu ştiu de ce, aminte de poezia Împărat şi
proletar. Norii groşi de fum erau contrapunctaţi de
discursuri sarcastice, în care se împleteau patima
eminesciană şi ironia de extracţie caragialiană, într-un laţ
care avea menirea să anihileze orice poftă de mărire a
protagonistului”27.
Ostilitatea e în mare măsură construită cultural,
tânărul poet ieşean refuzând să citească poeme mai
consistente şi rezumându-se la câteva bucăţi meschine:
„Într-adevăr, şedinţa cenaclului fusese furtunoasă.
În lipsa mentorului (criticul Nicolae Manolescu, fiind,
pesemne, foarte ocupat, nu venise să asiste la lectură),
spiritele s-au dezlănţuit. Florin Iaru era în vervă.
5 >>>
Coşovei, la fel. Elena Ştefoi ne ciupise şi ea cu replici
usturătoare. Mai rezervaţi au fost I. B. Lefter, Cărtărescu
şi Nino Stratan. Singura care încercase să-mi ia apărarea
a fost Mariana Marin, dar fără succes. Cel mai pornit era
Doru Mareş, un fel de Rică Venturiano în miniatură al
Cenaclului de Luni, cu părul dat din belşug cu briantină
şi ochi scăpărători, de o perversitate furibundă, care,
timp de o oră, a perorat pe marginea unei poezii
miniaturale citite de mine la cenaclu. Pe moment, n-am
înţeles de ce avusesem parte de o astfel de primire. Cu
timpul, derulînd în memorie anumite secvenţe, am
înţeles. Poezia mea mergea într-o altă direcţie decît cea
a colegilor mei de generaţie bucureşteni. De aici şi
reticenţa. În plus, cartea mea de debut fusese comentată
favorabil de către criticul Eugen Simion, în România
literară. Între Eugen Simion şi Nicolae Manolescu era o
rivalitate, ce se transmitea şi cercurilor pe care aceştia le
diriguiau. În afară de aceasta, eu mai făcusem şi o
greşeală capitală. Imediat după debut, primisem o
scrisoare din partea distinsului amfitrion, care mă invita
să citesc la Cenaclul de Luni. N-am dat curs acestei
invitaţii şi nici n-am răspuns la acea scrisoare”28.
De bună seamă, va fi fost la mijloc şi un complex
(împărtăşit, de pildă, cu Ion Zubaşcu, dar nu şi cu Ion
Mureşan, un autor într-adevăr fascinant), Danilov
nefiind nici filolog, nici bucureştean (dar având deja, la
momentul respectiv, o carte publicată). Ce trebuie însă
reţinut nu e pamfletul în sine, ci impactul (sociologic, la
urma urmelor) pe care l-a putut avea în rândurile
scriitorilor tineri Cenaclul de Luni. Reverberaţiile
acestuia par să fie colosale. Sentimentul de falangă pe
care i-l inspiră „placajul” lunedist dovedeşte că în
conştiinţele „metecilor” centrul de la Bucureşti
reprezenta cu adevărat o forţă. Iluziile conspiraţioniste
pe care Nichita Danilov le întreţine încă sunt şi ele, citite
la rece, un semn de ancilaritate simbolică.
De altfel, mitologia optzecistă se fundamentează
inclusiv pe spiritul disident (adică liber, ceea ce deja
reprezenta o primejdie în ultimul deceniu de comunism)
al Cenaclului de Luni. Prezenţa informatorilor în
caracuda întâlnirilor e un fapt de notorietate. Inofensivi,
aceştia trebuie adăugaţi neapărat între factorii care au
condus, după mijlocul lui 1983, la interzicerea şedinţelor.
Fără a fi militantă, opoziţia politică a tinerilor poeţi a
fost una pervazivă. Nici unul dintre membrii Cenaclului
nu vorbeşte despre ea ca despre o prioritate, dar fără
excepţie, ea e recunoscută (Muşina avansează o ipoteză
contrafactuală demnă de interes: anume aceea că, dacă
n-ar fi fost desfiinţat, probabil cercul acesta ar fi ajuns,
nu peste mult, să conteste explicit sistemul). Nu e o
întâmplare că revoluţia din decembrie 1989 i-a găsit pe
destui dintre foştii cenaclişti pe baricade.
Nemulţumiri existau destule, şi ele nu erau numai de
ordin literar (înţelegând prin aceasta şi politicile literare).
Studenţi străluciţi în majoritate, lunediştii au fost nevoiţi,
de pildă, să se consoleze cu posturi de profesori în zone
aproape nefrecventabile. Supracalificaţi, au ajuns să
<<< 6
predea la Întorsura Buzăului (ca acelaşi Alexandru
Muşina) sau, situaţie fericită, la şcoli mărginaşe din
Bucureşti (ca Mircea Cărtărescu).
Că faima Cenaclului de Luni a depăşit semnificativ
frontierele lumii scriitoriceşti o dovedesc şedinţele ai
căror invitaţi n-au mai fost poeţi (consacraţi, tineri sau
chiar foarte tineri) ci regizori de film aflaţi la începuturi:
Ioan Cărmăzan (care şi-a proiectat acolo Ţapinarii) sau
Ovidiu Bose-Paştina.
Numele are şi el o poveste a lui. Cu totul
neostentativ, de o simplitate casantă pentru emfaza
epocii, cu care alte cenacluri, chiar de bună calitate,
rezonau, el dă naştere unor alte imprecizii. Sigur că,
într-un fel, trimiterea la faimoasele Lundis ale lui
Sainte-Beuve. Dar scenariile acreditate de majoritatea
membrilor săi dau o soluţie mult mai simplă. Multă
vreme şedinţele aveau loc joia. Prima întâlnire s-a
desfăşurat la Casa de Cultură a Studenţilor, după care,
din motive aşa-zicând tehnice (cutremurul avariase
serios clădirea), s-a mutat în Edgar Quinet, la catedra de
limba şi literatura română a Literelor bucureştene.
Revenirea la Preoteasa a coincis cu atribuirea unui nume.
Dacă alţi optzecişti îşi amintesc doar secvenţa, Matei
Vişniec are proaspătă în minte conjunctura:
„Şi dacă tot mi-am propus să evoc perioada
Cenaclului de Luni, oare mă vor crede colegii mei de
generaţie dacă le spun că eu am fost cel care a sugerat
acest nume? Nu am martori, dar am o amintire precisă
[...] Exista la ora aceea o tânără femeie, Liliana
Dumitrescu, «metodistă» la Casa Preoteasa şi care se
ocupa oarecum de organizarea cenaclului, inclusiv de
revista centrului universitar Bucureşti, Convingeri comuniste
[...] Revista nu avea încă un grafician profesionist, şi
Liliana Dumitrescu m-a rugat într-o primă fază să
desenez eu titlurile principalelor rubrici (la ora aceea,
alături de poezie, mai făceam şi grafică şi chiar îmi
expuneam desenele în public). Ei bine, într-o astfel de
seară, pe când pregăteam grafica revistei precum şi
afişele viitoarelor şedinţe de cenaclu care urmau să se
desfăşoare la Casa Preoteasa, Liliana Dumitrescu a pus
întrebarea: «Dar cum să-i spunem oare acestui cenaclu?»
Nu mai ştiu cine era în seara aceea în redacţie la Casa
Preoteasa, de aceea spun că nu am martori, dar ştiu că
am exclamat, cuprins parcă de o revelaţie: «Păi, dacă are
loc luni, să-i spunem Cenaclul de Luni!» Nu ştiu cum
s-a oficializat apoi această titulatură, dar cenaclul s-a
numit aşa, Cenaclul de Luni, iar eu sunt autorul primului
afiş, destul de naiv de altfel al cenaclului, reprezentând
o mână care se desface ca o aripă”29.
Mai puţin comentat, poate şi pentru că a venit ca o
surpriză pentru toţi, sfârşitul cenaclului n-a însemnat şi
sfârşitul comunităţii interpretative iniţiate în primăvara
lui 1977.
Note:
1. Într-o carte din 1983 dedicată Revistei Fundaţiilor Regale,
Mioara Apolzan făcea o constatare foarte fertilă: aceea
că la noi majoritatea revistelor literare de calitate au fost,
printr-o tradiţie tacită, conduse de critici literari.
Observaţia ar putea fi extinsă, cu folos, şi în ceea ce
priveşte cenaclurile. Cele mai eficiente dintre ele (sub
toate aspectele, nu numai ca palmares) au fost îndrumate
de critici serioşi, de autoritate sau aflaţi în căutarea unei
autorităţi pe care o vor dobândi mai târziu.
2. Stanley Fish, „Interpreting Variorum”, în Critical
Inquiry, vol. 2, no. 3, Spring 1976, pp. 465-485
3. Stanley Fish, Is There a Text in This Class? The Authority
of Interpretive Communities. Harvard University Press,
1980.
4. Două dintre ele, chiar în numărul următor al Critical
Inquiry, unde Fish răspunde obiecţiilor avansate de Bush
şi Mailloux. Interesant e că, deşi cei doi acuză copios
studiul teoreticianului (unul reproşându-i neseriozitatea,
celălalt, dimpotrivă, tonul prea serios), nici unul nu atacă
frontal conceptul de „comunitate interpretativă” (după
cum reiese din articolul lui Stanley Fish, „Interpreting
«Interpreting the Variorum»”, din Critical Inquiry, vol. 3,
no. 1, Autumn 1976, pp. 183-190).
5. Stanley Fish, „Interpreting Variorum”, în Critical
Inquiry, vol. 2, p. 481.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 482.
8. Ibidem, p. 480.
9. Ibidem, pp. 483-484.
10. Ibidem, p. 485.
11 De altfel, mulţi scriitori importanţi şi-au făcut
ucenicia în cenacluri mici, aproape inexistente. Exemplul
tutelar prin longevitate (a împlinit peste patruzeci de ani)
şi mediocritate îl reprezintă Săgetătorul, condus de
profesorul Tudor Opriş, prin care au trecut inclusiv
Florin Iaru sau Elena Ştefoi.
12. Florin Iaru, în Mihail Vakulovski, Portret de grup cu
generaţia 80. Inverviuri, Bucureşti, Tracus Arte, 2011, p. 27.
13. Alături de Florin Iaru, în această categorie se înscrie
şi Mircea Cărtărescu, care, în acelaşi loc, decalează cu
un an momentul încetării Cenaclului (în Mihail
Vakulovski, op. cit., p. 116).
14. Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, ediţie îngrijită
şi prefaţă de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Humanitas,
2012, p. 27.
15. Conform lui Alexandru Muşina, în Mihail
Vakulovski, op. cit., p. 90.
16. Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985. Începuturile „noii
poezii”, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 113.
17. Articolele lui Ion Bogdan Lefter (rămase în presă
sau răspândite în volume) constituie unele dintre cele
mai credibile documente referitoare la viaţa Cenaclului
de Luni. De altfel, singurele mostre de jurnal din
perioada respectivă, tot lui îi aparţin. Aparte de tonul
ludic, ele transcriu, la cald, fără completări sau corecţii
ulterioare, aerul Cenaclului de Luni din 1982, penultimul
său an de existenţă (vezi textul integral în volumul
Prietenii din povestea literaturii, Piteşti, Paralela 45, 2013,
pp. 16-28).
18. În intervenţia la o masă rotundă publicată în revista
Contrapunct, nr. 3/ 19 ianuarie 1990.
19. Ibidem.
20. Alexandru Muşina, loc. cit.
21. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ediţia a
doua, Bucureşti, Humanitas, 2010, pp. 369-370.
22. Alexandru Muşina, Poezia. Teze, ipoteze, explorări,
Braşov, Aula, 2008, p. 132.
23. Ibidem.
24. Ion Bogdan Lefter, în Mihail Vakulovski, op. cit., p
294.
25. În Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”, pp.
113-114.
26. Ion Bogdan Lefter, în Mihail Vakulovski, op. cit., pp.
293-294.
27. Nichita Danilov, „Impresii de marţi despre Cenaclul
de Luni”, în Portrete fără ramă, Bucureşti, Tracus Arte,
2012, pp. 168-169.
28. Ibidem.
29. Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare, Iaşi,
Polirom, 2010, p. 285.
Bibliography:
Fish, Stanley, Is There a Text in This Class? The Authority
of Interpretive Communities. Harvard University Press,
1980.
Vakulovski, Mihail, Portret de grup cu generaţia 80.
Inverviuri/ A Group Portrait of the 80 Generation.
Interviews, Bucureşti, Tracus Arte, 2011
Lefter, Ion Bogdan, Flashback 1985. Începuturile „noii
poezii”/ Flashback 1985. The Beginnongs of the „new
poetry”, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 113.
Lefter, Ion Bogdan, Prietenii din povestea literaturii/ The
friends from the Literature Fairy Tale, Piteşti, Paralela 45,
2013
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc/ The
Romanian Postmodernism, ediţia a doua, Bucureşti,
Humanitas, 2010
Muşina, Alexandru, Poezia. Teze, ipoteze, explorări/ Poetry.
Thesis, assumptions, explorations, Braşov, Aula, 2008
Vişniec, Matei, Cronica ideilor tulburătoare/ The Cronical of
Thrilling Ideas, Iaşi, Polirom, 2010
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine / The
History of Romanian literature. Today for tommorow, 2 vol.,
versiune revizuită şi augmentată, Bucureşti, Semne,
2009
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci
secole de literatură / The critical history of Romanian
literature. Five centuries of literature, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2008.
7 >>>
 Scoriile imaginaţiei
Alina Silvana FELEA
Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Litere
“Transylvania” University of Braşov, Faculty of Letters
B-ul Eroilor nr.25, Braşov, România, tel: +40 268 474059, fax: +40 268 474059
Personal e-mail: afelea@yahoo.com
The Debris of Imagination
One of the most important components of the human mind, imagination has been the object of interest of many
thinkers and researchers of all times. Despite the attention, there have been many unknown ideas about its source, its way
of functioning, its status among other mental faculties. And there is also a critical component of its presentation. We asked
why? First because of the impossibility of giving satisfying explanations, second because it has been considered dangereous
for reason, for the right judgement. It is true that imagination too can stir the feelings, the emotions, as delirium and
hallucinations are extreme examples of the effects of the lack of control over this faculty. Even if today imagination has
a higher status, it is left in the care of the psychologists. The others, philosophers, anthropologists, aestheticians, etc.
concentrate of the study of the imaginary. This does not mean that everything was said about imagination, on the contrary,
there are a lot of explanations to be given on this subject, to highlight the dangers, but especially the good effects of
imagination and its activity on the human existence. The specialty studies can investigate further this subject.
Keywords: Imagination, image, mental faculty, perception, cognition, truth

O
capacitate fascinantă sau o facultate
uimitoare sau, mai nou, un proces sau „o
mişcare”, imaginaţia a stârnit încă din
Antichitate interesul, curiozitatea, admiraţia, dar uneori
şi suspiciunea sau o atitudine contestatară de o
extraordinară virulenţă. A determinat un val de întrebări
în ceea ce priveşte statutul ei, natura, mecanismul de
funcţionare. Iar multiplele determinări şi încercările de
definire, nu întru totul satisfăcătoare, ne spun că nici
până astăzi nu se ştie cu mare exactitate ce este
imaginaţia, care este sursa acesteia sau gradul de
dependenţă faţă de alte facultăţi ale minţii umane, cu
care se află într-o vădită legătură.
A avea imaginaţie este astăzi o calitate (când
afirmaţia nu este făcută cu subînţeles ironic), dar care
sunt cu adevărat consecinţele exercitării acestei
„calităţi”? În mod cert imaginaţia este legată de imagine,
în special cea vizuală, mentală sau materializată în
suporturi diferite de tipul fotografie, imagine video,
tablou, desen etc. Aşadar, imaginea nu se poate forma
fără ajutorul simţurilor, fiind prezentă practic în tot
registrul acestora1. Tocmai de aceea imaginaţia este
asociată vederii, percepţiei şi senzaţiei trecute, fiind
practic derivată din acestea. Chiar şi Aristotel o
considera o „remanenţă” a senzaţiei. Astfel într-o
definiţie descriptivă dată de Eric Clemens imaginaţia
este „funcţia despre care se spune că produce în noi
imaginea”, iar într-o definiţie explicativă „o mişcare ce
survine pe urmele senzaţiei în act”2. Există şi un alt tip
de imagine, nu la fel de direct şi nemijlocit ca acela
vizual, este vorba despre categoria imaginilor de limbaj,
legate de verbalizare şi ca atare convenţionale şi
abstracte: metafore, comparaţii, simboluri etc. Şi acestea
păstrează legătura cu simţurile, dar ele implică mai mult
puterea creativă decât pe cea reproductivă a imaginaţiei.
De altfel, şi din punct de vedere neuropsihic, emisfera
stângă este responsabilă pentru activitatea mentală
abstractă, a verbalizării, câtă vreme emisfera dreaptă
coordonează activităţile intuitive, implicată fiind aici şi
vizualizarea. Diferenţele le simţim, imaginea vizuală ne
apare ca mai apropiată de „suprafaţa” lumii, având priză
directă la realitate, câtă vreme celelalte nu dau senzaţia
de imediat, instantaneu şi spontan. Ele necesită timp;
„cântărirea”, prelucrarea lor implică dimensiunea
temporală a discursului – a receptării şi procesării
acestuia. Însă, în diferite forme, corespondenţe,
omologii sau echivalenţe s-a căutat mereu unificarea,
conjugarea acestor două tipuri de imagini, vizuale şi de

<<< 8
limbaj. Explicaţia ar fi dependenţa de aceeaşi matrice: adevăr în condamnările atât de severe, încât pare că ne
imaginaţia3. aflăm în faţa uneia din imperfecţiunile naturii umane,
care se cere cu atenţie monitorizată.
Psihologia cognitivă ne poate furniza o prima
Ambivalenţa imaginaţiei: explicaţie. Dat fiind faptul că imaginile mentale, formate
the dark side de imaginaţie pe urma percepţiilor, sunt considerate a
fi replici ale acestora şi deci avand un grad ridicat de
Dat fiind succesul fără precedent pe care îl are în conformitate cu realitatea, tocmai faptul de a fi, în
epoca noastră imaginaţia ne putem întreba legitim de ce acelaşi timp, identic şi altceva decât această realitate
a părut uneori secundară, facultativă, iar alteori chiar poate crea suspiciune. Platon era îngrijorat, de pildă, de
periculoasă, perturbatoare? Platon, se ştie, a schimbarea proporţiilor obiectelor ideale şi de crearea
considerat-o o sursă de erori. La ea apelează poetul, cel în realitate a iluziei păstrării proporţiilor originare. De
care îi îndepărtează pe spectatorii subjugaţi atracţiilor aici reacţia sa de contestare a mimesis-ului pictural sau
mincinoase ale creaţiei sale, de lumea absolută, ideală, sculptural. Astăzi ştim că imaginaţia nu „reproduce” de
lumea adevărului transcendental. Condamnabil este, fapt o senzaţie sub forma imaginii mentale. E vorba de
prin urmare, că imaginaţia ascunde, obturează adevărul, o adevărată „reconstituire digitală”, prin reţelele
creează o confuzie dăunătoare dreptei judecăţi. neuronale, a obiectului exterior. Prelucrarea
Descartes şi apoi filosofii tradiţiei carteziene i-au criticat informaţiilor, sinteza lor sunt etape ale acestui proces
şi ei „natura inferioară”. Atâta vreme cât diferă de complex care nu se reduce deci la o simplă transpunere
puterea de înţelegere, spunea Descartes în Meditaţii, nu precum aceea de pe hârtia fotografică. Creierul are
este absolut necesară în natura noastră. Iată imaginaţia capacitatea de crea imagini care se află în relaţie de
apărând ca un soi de apendice, când nu e judecată cu omologie cu referinţa, nu însă şi de reproducere, copiere
asprime: Malebranche, succesor al lui Descartes o vedea sau similitudine desăvârşită. Deruta apare în momentul
mai rău, ca sursa multiplelor iluzii şi deziluzii, de care ne în care simţim că „dublul” obiectului este „deficient”
putem feri asigurându-ne că raţiunea este trează şi din pricina acestei asemănări imperfecte. Interesant este
vigilentă. Iar Samuel Parker (1667), reprezentant al însă că această incongruenţă e percepută ca dilematică
pozitivismului logic, descalifica metaforele şi alegoriile, şi fie se pretinde reproducerea „unu la unu” a obiectului
considerându-le cuvinte goale, produse ale imaginaţiei de către imagine (acţiunea mimetică) fie, dimpotrivă,
care iau locul adevărurilor într-un mod subversiv, apare riposta că asemănarea ne induce în eroare şi ne
umplând mintea cu fantasme. Mai grav pentru el era că predispune la confundarea celor două realităţi care sunt
şi unii filosofi apelau la aceste figuri în discursul filosofic, totuşi distincte.
dând drept adevăr ceea ce nu era decât înşelătorie4. Nici
Kant, cel care va deschide noi şi importante perspective Este adevărat că uneori imaginaţia poate scăpa de
imaginaţiei nu ocoleşte subiectul versantului periculos sub control, ne poate perturba afectele sau poate genera
al acesteia. Pentru că nu numai noi ne putem juca cu credinţe oarbe care să ne împiedice să mai sesizăm cu
imaginaţia, o putem folosi cum ne place, dar şi ea se luciditate ordinea obiectivă a lumii, obturând practic
poate juca cu noi, ne poate fascina, învălui într-atât încât canalul de comunicare cu această lume sau impunându-i
să nu mai vedem nici distincţia clară dintre o deviere. Proasta gestionare a imaginilor ar trebui să
reprezentările noastre şi ordinea lumii şi nici linia de fie, aşadar, alarmantă. Forţa lor nu trebuie subestimată,
separare între afectivitate şi raţiune. Exemplul cel mai chiar dacă rostul imaginilor pare a nu fi decât acela de a
elocvent este al visului, însă şi în viaţa trează imaginaţia rememora senzaţii trecute. Nu numai ceea ce vine din
poate deveni fantasmagorică, exaltată până la delir sau exterior ne poate influenţa semnificativ, ci şi imaginile
nebunie. Nu întâmplător Kant sublinia importanţa unei mentale pot avea efecte deloc de neglijat asupra
reglementări la care să se supună imaginaţia, întrucât sentimentelor, trăirilor, concepţiilor noastre. Reciproc,
odată ce ea scapă de sub control poate crea veritabile şi afectivitatea corupe uneori imaginaţia şi, cu siguranţă,
furtuni în mentalul individului cu invenţiile şi tocmai coabitarea lor, pigmentată şi de o relaţie
mistificările ei, dezordini care rătăcesc înţelegerea, simbolică, definitorie pentru domeniul imaginarului, au
raţiunea, adică facultăţile călăuzitoare în realitatea contribuit masiv la devalorizarea şi condamnarea
noastră. Viziunea critică, până la excesiv de critică, cu imaginaţiei. De ce? Pentru că nu ar trebui să ne
privire la imaginaţie aparţine în special tradiţiei încredem în ceea ce poartă marca pathos-ului
metafizice şi apoi perioadei scientist-pozitiviste, care nu incontrolabil. Iar sentimentele au fost considerate multă
erau dispuse să sesizeze decât imprecizia, confuzia, vreme sursă de slăbiciune, ele „contaminând” vizibil şi
reproducerea de senzaţii eterogene şi imprevizibil imaginaţia. Cât despre încărcătura simbolică, este
amestecate, divagaţiile inutile etc. Astăzi, când evident că nici ea nu e generatoare de certitudini, ci mai
concepţiile s-au schimbat radical, ne putem întreba ce degrabă de ambiguităţi prin evantaiul de sensuri pe care
anume a determinat această primire cu totul îl deschide. Abia înlocuirea concepţiei carteziene, care
defavorabilă a imaginaţiei. Sau, în ce măsură există şi gira doar faptele clare, demonstrabile, fără echivoc cu

9 >>>
cea propusă de Nietzsche şi modernism cu privire la
relativitatea adevărului, la acceptarea multiplicităţii
sensurilor a dus şi la valorificarea fără precedent a
bogăţiei simbolului în toate palierele de activitate,
hermeneutica încetând să mai fie o activitate sectorială.
În alt sens, sentimentele însele pot deveni imaginare
şi e un semn de îngrijorare atunci când ajungem să
credem în realitatea lor, când de fapt ele nu sunt decât
rodul imaginaţiei. În Falsificatorii de bani, a lui Gide apare
următoarea constatare, pe care noi o putem lua ca o
ipoteză: „Analiza psihologică şi-a pierdut interesul
pentru mine în ziua în care mi-am dat seama că omul
simte ceea ce-şi imaginează că simte. E de crezut şi că
el îşi imaginează că simte ceea ce simte. În domeniul
sentimentelor, realul nu se distinge de imaginar”.
Într-adevăr, chiar dacă e văzută ca o punte între cele
două, imaginaţia e totuşi mai aproape de domeniul
sensibilului, decât de acela al conceptualului şi nu e
exclus ca ea să fie atât de puternică în a crea miraje, încât
să „croiască” şi sentimente pe măsura acestora. Totuşi
să fie într-adevăr generatoarea tuturor sentimentelor este
mult prea mult chiar şi pentru imaginaţie. Se întâmplă,
ce-i drept, şi ca sugestia şi autosugestia să fie
responsabile pentru dezordini psihice. În acest caz
putem înţelege anumite reticenţe cu care a fost privită.
Mai există apoi o altă explicaţie pentru rezervele pe
care imaginaţia le-a întâmpinat mult timp, mai ales în
trecut, dar şi pentru atracţia pe care a exercitat-o în
trecutul mai recent, precum şi în contemporaneitate. Un
anume mister învăluie această realitate greu de sondat
pentru că ea nu se oferă, simplu, cunoaşterii şi nu
permite niciun fel de confruntare directă cu gândirea
care o scrutează. Mai mult chiar, suntem rar conştienţi
de ea (cu deosebire când e vorba de imaginaţia ce
construieşte reprezentări ale senzaţiilor) cu toate că în
operaţiile noastre mentale este atât de prezentă. A fost,
poate şi de aceea, definită chiar şi de nume sonore
(Kant, de exemplu) ca o facultate „oarbă”, tocmai din
pricina lipsei ei de transparenţă, ceea ce n-o împiedică
însă să fie indispensabilă. Pur şi simplu nu ne-am
descurca fără imaginaţie. A fost etichetată drept
iraţională, cu toate că ei nu-i este proprie contrazicerea
raţionalului şi nici nu este fundamental opusă acestuia.
Unele din ocurenţele ei ar susţine această ipoteză, însă
extrapolarea ideii incongruenţei absolute ar vitregi
cunoştinţele noastre despre imaginaţie de un adevăr
greu de ignorat: imaginaţia nu este atât iraţională, cât e
guvernată de o altă logică decât cea pe care ne-o oferă
gândirea noastră cea obişnuită. Însă nici calificativul
ilogic nu ar fi cel mai pertinent, ci mai degrabă acela de
alogic: fără logica ştiută sau condusă de o altă logică, ale
cărei resorturi nu ne sunt accesibile. Imaginaţia şi
producţiile sale nu sunt subsumabile activităţilor
intelectuale obişnuite, iar raţionalitatea logico-
conceptuală le este inaderentă. Însă cum societatea
umană a hotărât (mentalitate statuată de Descartes) că
<<< 10
acesta este tipul de raţionalitate ce trebuie să ne
călăuzească în activităţile zilnice şi să ne ofere solul tare
al certitudinilor noastre, devine astfel explicabilă
suspiciunea pe care logica echivocă sau chiar de
neînţeles a imaginaţiei a întreţinut-o. Nu în ultimul rând
tocmai poziţia mediană, între simţuri şi intelect şi între
afectivitate şi judecată a condamnat-o la descalificare.
Încă din perioada Antichităţii, Aristotel în De anima se
străduia să rezolve o problemă cu dublu versant: care
sunt raporturile imaginaţiei cu senzaţia, pe de-o parte,
şi care sunt raporturile imaginaţiei cu gândirea, pe de
altă parte. El constata că, în timp ce senzaţia e totdeauna
adevărată, iar intelectul drept, imaginaţia poate fi şi
eronată. Deci, ce este cu adevărat imaginaţia, când ea
indică spre diferitele facultăţi ale mentalului, cu care
interrelaţionează şi pe care le mediază, fără a fi niciuna
dintre ele? Dificultatea de a da un răspuns la această
întrebare creşte odată ce luăm în considerare faptul că
imaginaţia poate imita foarte bine aparenţa altor
facultăţi, aşa încât este uneori confundată cu acestea. Nu
întâmplător Wolfgang Iser cita una din afirmaţiile din
1728 ale lui Zachary Mayne care, dincolo de plasticitatea
ei, îşi păstrează şi relevanţa. Astfel, imaginaţia era
comparată cu un cameleon care îşi schimbă pielea în
funcţie de culoarea locului în care se întâmplă să se afle5.
Sursa imaginaţiei este şi ea greu, dacă nu imposibil,
de identificat. Poetic se spune că imaginaţia vine din
străfundurile fiinţei, ca şi cum în noi s-ar afla un tezaur
pe care ne place să-l considerăm bogat până la
inepuizabil, un izvor nesecătuit la care să apelăm atunci
când viaţa de zi cu zi devine prea aridă. Şi de foarte
multe ori imaginaţia nu ne dezamăgeşte, dar
incertitudinea rămâne: în fond nu ştim dacă există cu
adevărat o bogăţie interioară veşnic la îndemâna noastră.
Se poate da aici şi o explicaţie psihologică pentru felul
în care tânjim după o astfel de realitate, întrucât e bine
ştiută nevoia umană de necunoscut, de nou, de altceva
care să primenească mereu existenţa noastră. Însă
discutând despre fundamentele ascunse ale imaginaţiei,
Bachelard, pe urmele lui Jung, încerca o explicaţie
pornind de la matricele inconştiente care se organizează
în jurul a două polarităţi: Animus, polul masculin şi
Anima, polul feminin. Imaginile sunt prelucrate de aceşti
doi poli fie în sensul ieşirii din sine în scopul dominaţiei,
scoţându-se în relief ciocnirile, divergenţele (Animus),
fie în acela al întoarcerii la sine, al reconcilierii
contrariilor şi nivelării asperităţilor pentru crearea liniştii,
repaosului propice reveriei (Anima). Conştiinţa
perceptivă transformă apoi aceste imagini în noi imagini
la contactul cu elementele materiale ale lumii. Tot
Bachelard îşi exprima convingerea că cele patru
elemente esenţiale ale vieţii: pământul, apa, aerul şi focul,
furnizează „hormonii imaginaţiei”, aceia care ne fac să
„creştem psihic”. Deşi seducătoare prin viziunea
poetico-ştiintifică (Bachelard se declara cu mândrie un
„visător de cuvinte”, interesat, cum am văzut şi de
psihologia adâncurilor junghiană) misterul care planează
asupra rădăcinilor imaginaţiei tot nu este dezlegat şi, în
ciuda eforturilor ei, nici modernitatea nu se poate lăuda
cu elucidarea enigmelor legate de acest subiect. Ipoteze
există însă. De pildă, astăzi se vorbeşte mult despre
faptul că unul din factorii care ar putea explica activitatea
imaginativă ar fi mediul. Suntem condiţionaţi, fără doar
şi poate, de locul în care trăim, de sistemul social,
cultural în care ne ducem existenţa, de toate elementele
cu care relaţionăm zilnic şi care ne modelează felul de a
fi şi ceea ce obişnuim să numim „real”. Însă, în egală
măsură, s-ar putea spune că imaginarul colectiv şi cel
individual sunt acelea care modelează, fiind prezente atât
în viaţa socială cât şi în cea personală afectivă sau
intelectuală. Iar interacţiunea cu imaginaţia noastră este
într-atât de importantă încât totul poate fi prelucrat de
aceasta şi poate deveni imaginar, chiar şi realul, caz în
care imaginaţia nu mai este sub control, ci acaparează
întregul orizont existenţial. Imaginaţia nu mai este la
dispoziţia individului, ci individul la dispoziţia ei, oricât
de incredibil ar părea acest lucru.
Apoi un simptom paradoxal al epocii prezente este
tendinţa de distrugere a conexiunilor originare şi Helene Vedrine, Les grandes conceptions de l’imaginaire.
legendare dintre imagine şi imaginaţia creativă, De Platon a Sartre et Lacan
producătoare. „Imaginii «clasice» legată încă de http://static.decitre.fr/media/catalog/product/9/7/8/2/2/5/3/0/9782253054528FS.gif

percepţie şi de regulile asocierii – observa Hélène
Védrine – i-a urmat imaginea spartă şi fracturată a
modernităţii”6. E evident pentru noi toţi că imaginile
electronice în special au proliferat într-o asemenea
măsură – televiziunea, ordinatorul, publicitatea sunt
omniprezente în viaţa de zi cu zi – încât ne hrănim
practic cu imagini, suntem dependenţi până la narcoză
de ele, iar foamea de imagine creşte pe măsură ce invazia
lor ne copleşeşte. Din păcate, excesul de imagine are
drept consecinţe grave sufocarea realului şi tendinţa de
confuzie a planurilor, cel concret cu cel al imaginilor
artificiale, dar şi paralizia iniţiativei personale. Aceste
imagini sunt un substitut al propriei producţii
imaginative, dând senzaţia de saţietate. Subiectul nu mai
trebuie să depună niciun fel de activitate sau de efort
imaginativ, căci exteriorul cucerit de imaginea artificială
abundentă, seducătoare îi oferă tot ceea ce are nevoie.
Falsa impresie, pe care inflaţia imaginii o întreţine, aduce
un deserviciu enorm imaginaţiei individuale, aceasta
intrând într-un proces vegetativ, care nu e semn de
confort, ci de alienare. Deturarea motoarelor alimentate
de imaginaţie poate afecta însă toate celelalte facultăţi
mentale care funcţionează în simbioză cu imaginaţia, fie
că e vorba de intelect, de simţuri sau de afecte. Într-un
mod absolut imprevizibil, proliferarea acestui tip de
imagini subminează imaginaţia umană care încetează să
fie sursa, iată, a tuturor imaginilor. Substituindu-se
adevăratei activităţi imaginative, ele antrenează subiectul
într-un turbion care îi interzice reacţia şi asta pentru că
viteza derulării lor este atât de mare încât face practic
imposibilă procesarea şi apoi răspunsul. Visarea însăşi
se deteriorează pentru că avalanşa de imagini artificiale
„visează” în locul nostru. Poate de aceea punem atâta
preţ pe imaginaţie. O credem activă, puternică, prezentă
cu toată capacitatea ei creativă, dar de fapt ea e pusă în
repaos şi păstrată în starea de amorţeală, locul ei fiind
luat de afluxul de imagini care prin dinamica lor
simulează dinamica propriei imaginaţii. Astfel, avem tot
ce ne trebuie, ba chiar şi mai mult decât atât şi doar
exerciţiile imaginative de rutină ar putea semnala un
proces de atrofiere a acestei capacităţi. Una dintre
„tulpinile” imaginii, proliferată necontrolat, reprezintă
prin urmare un adversar serios al imaginaţiei creatoare.
Iconoclasmul are în felul acesta o temă serioasă de
dezbatere.
Nu am vorbit până acum despre imaginar, deşi s-ar
putea spune că azi el a luat practic locul imaginaţiei ca
temă de cercetare. Nu am făcut-o pentru că am dorit să
distingem câteva din „capetele de acuzare” împotriva
imaginaţiei care au avut cel mai mare răsunet de-a lungul
epocilor. Umbra de neîncredere mai planează încă
asupra ei, chiar dacă atitudinea contemporanilor noştri
pare să se fi modificat radical. Totuşi, nu imaginaţia,
facultate a psihicului uman, lăsată aproape exclusiv în
seama psihologilor, dă naştere la dezbateri, ci producţiile
acesteia, imaginile reunite în ansambluri, cărora li s-a dat
numele de imaginar apar ca extrem de incitante pentru
cercetătorii vremii noastre. Să fie şi acesta un simptom
al „ocolirii” subiectului sau dimpotrivă el reprezintă
indiciul unui nou mod de abordare care va fi, la un
moment dat, generator de certitudini?

11 >>>
 Mult timp şi chiar şi azi imaginaţia a fost şi este, sub
unele aspecte, percepută ca un mister, iar manifestări
de-ale ei incontrolabile au stârnit şi stârnesc temeri, atâta
vreme cât ne pot rătăci de la calea sigură a raţiunii. De
aceea a fost surghiunită multă vreme către periferia
spiritului sau gândirii. Logosul verificabil trebuia apărat
de capcanele iluziilor pe care imaginaţia ştie să le întindă
cu măiestrie, urmarea a fost o devalorizare a acesteia
tocmai pentru ca „sănătatea” raţiunii să rămână neatinsă.
Paradoxul constitutiv al acestei realităţi este însă acela
de a fi percepută când ca ameninţătoare şi cu risc pentru
exercitarea gândirii, când ca un complement nepreţuit
al aceleiaşi gândiri... Atâta timp cât imaginaţia a fost
acuzată şi condamnată cu mai mută sau mai puţină
îndreptăţire, se poate spune că o realitate complexă, cu
multe valenţe şi nuanţe bogate a fost simplificată
impardonabil. Pentru că aceeaşi imaginaţie este, alături
de facultăţile capitale ce ne caracterizează, motorul vieţii
noastre afective, intelectuale, creative. Din păcate nu
dispunem încă de acel instrument mental subtil adaptat
unei cunoaşteri corecte şi complete a imaginaţiei, a
sursei ei, a mecanismului de funcţionare, iar omul nu a
descoperit încă modul ideal de a semnala prompt
subiectului imaginat când se află în eroare, mai ales dacă
el nu consimte să se rătăcească.
Jean-Jacques Wunenburger, L’Imaginaire
http://www.renaud-bray.com/ImagesEditeurs/PG/1357/1357451-gf.jpg
<<< 12
Note:
1. Toate simţurile furnizează imagini, însă, desigur, cele
mai pregnante sunt cele vizuale şi auditive. Interesante
sunt de pildă şi imaginile corporale, mai cu seamă când
au şi funcţii expresive sau comunicative, în funcţie de
un anumit cod, grăitor pentru cei care sunt familiarizaţi
cu el.
2. Eric Clemens, La fiction et l’apparaître, Paris, Ed. Albin
Michel, 1993, p. 164.
3. Diferenţele dintre imagini, cele artistice şi cele care
stau la baza activităţii ştiinţifice sau cele proiective, cele
onirice etc. sunt descumpănitor de mari. Cu toate
acestea corolarul este acelaşi: imaginaţia. Sunt explicabile
astfel atât dificultăţile pe care le întâmpină găsirea
numitorilor comuni, dar şi fascinaţia pe care o exercită
imaginaţia graţie complexităţii pe care o presupune.
4. Secolul XVII a devalorizat accentuat imaginaţia
pentru că o considera principala generatoare de
superstiţii, iar cunoaşterea căreia îi era asociată era şi ea
asimilată vagului şi confuziei.
5. Wolfgang Iser, The Fictive and the Imaginary. Charting
Literary Anthropology, The Johns Hopkins University
press, 1993, p.173.
6. Hélène Védrine, Les grandes conceptions de l’imaginaire.
De Platon à Sartre et Lacan, Paris, Librairie Générale
Française, 1990, p. 153.
Bibliography:
Beardsley, Monroe C., Aesthetics from Classical Greece to the
Present, The University of Alabama Press, 1991.
Castoriadis, Cornelius, Domaines de l’homme. Les carrefours
du labyrinthe 2 / Domains of Man. The Intersections of the
Labyrinth , Paris, Editions du Seuil, 1986.
Chateau, Dominique, L’autonomie de l’esthetique.
Shaftesbury, Kant, Hegel et quelques autres / The Autonomy
of the Aesthetics. Shaftesbury, Kant, Hegel and some others,
Paris, L’Harmattan, 2007
Clemens, Eric, La fiction et l’apparaître / The Fiction and the
Appearance, Paris, Ed. Albin Michel, 1993.
Gadamer, H.G., L’art de comprendre II, Herméneutique et
Champ de l’expérience humaine / The Art of
Comprehension. Hermeneutics and Field of Experience,
Editions Aubier, 1991.
Wunenburger, Jean-Jacques, Filozofia imaginilor / The
Philosophy of Images, Traducere de Muguraş
Constantinescu, Polirom, 2004.
Wunenburger, Jean-Jacques, L’Imaginaire / The Imagery,
Paris, PUF, 2003.
 Ioan Slavici: prozator, ziarist şi...
om de afaceri
L u c i a n Va s i l e S Z A B O
Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale
Comunicării
West University of Timişoara, Faculty of Political Sciences, Philosophy and Communication
Sciences
Bd. Vasile Pârvan, nr. 4, Timişoara, 300223, România
tel. +40-(0)256-592111, fa x +40-(0)256-592311
Personal e-mail: lvszabo@yahoo.com
Ioan Slavici: Novelist, Journalist and… Businessman
Ioan Slavici is generally recognized as an insightful novelist and an important journalist. His activity as businessman,
however, is less known. Slavici was among the first people who promoted a spa resort in Romania. Even though he did
not possess enough funds to finalize his investment in Buşteni and had to sell the business, his background in economics
is vast and can clearly be recognized in his writings. Far from being concerned solely with the description of rural life,
Slavici showed interest in the lives and work of craftsmen, who often appear as literary characters in his novels and novellas.
Moreover, in his work as journalist, Slavici was specialized in analyzing economic and financial aspects of contemporary
life, writing for over 50 years about issues such as the national budget, loans and interest rates, as well as using his knowledge
as a former law practitioner.
Keywords: Slavici, Mara, Vighi, business, gain, crisis, Şaguna

A
Câştig în bani
fost Slavici un prozator al satului
tradiţional, al ţăranului de la coarnele
plugului? Nu! Se va arăta mai modernist
chiar decât Rebreanu, ilustrul său urmaş în tradiţia
prozei ardelene. Mulţi comentatori ai operei lui Slavici
au promovat ideea că activitatea sa ar fi legată de lumea
rurală, că în centrul scrierilor sale ar fi truditorii
pământului. La o analiză atentă, observăm însă că în
lucrările importante situaţia este mai complexă. Moara
cu noroc şi, cu preponderenţă, Mara vorbesc de o
lume diversă. Sunt personaje compozite, aparţinând
diferitelor categorii sociale. Ghiţă din Moara cu noroc este
cizmar, meseriaş la bază. Se transformă în birtaş. În
terminologia economică de astăzi el este mandatarul,
arendaşul, căci el exploatează bunul imobil, în cazul
nostru hanul. Arândaşul, cel pomenit de Slavici în
nuvelă, este, de fapt, proprietarul sau reprezentantul
acestuia, cel care dă în arendă! Nici Lică Sămădăul nu
este ţăran la coarnele plugului, ci vătaf de porcari, ca
imagine publică, o meserie mai puţin cunoscută, cu ceva
asemănări cu cea de baci la stână.
Mara este şi mai expresivă din acest punct de vedere.
Nici nu trebuie să înaintăm prea mult în analiza pentru
a observa că este atmosfera unui târg de provincie, un
univers care se conturează în raport cu micii meseriaşi.
Chiar Mara se înfăţişează ca un astfel de mic
întreprinzător, aidoma măcelarul Hubăr. Rostul lor se
încheagă în funcţie de câştigul cuantificabil în bani. Ideea
este reperată de Cornel Ungureanu: „Ca în toate prozele
importante ale lui Slavici, problema banului (ochiul
diavolului) se leagă chiar de Moara cu noroc: locul aduce
câştig”1. În lumea aceasta a meseriaşilor, a prestatorilor
de servicii, câştigul se măsoară în bancnote şi monede.
Ţăranul este legat de pământ, măsoară recolte, câştigul
înseamnă produse. Face puţin negoţ. Păstrează cel mai
mult pentru consumul în gospodărie.
Slavici şi fizioterapia
Autorul însuşi, în desele referiri la viaţa particulară,
în memorialistică şi mai ales în scrisori, face dese referiri
la bani. Niciodată nu are destui. I se mai şi întâmplă să
nu fie plătit sau să fie plătit cu întârziere pentru munca
prestată. În studiile realizate, în multele-i studii şi articole
cu caracter economic sau social, Slavici va aborda
temeinic problemele legate de bani şi câştig. Căci
ziaristul însuşi a fost om de afaceri. Unul ocolit de
noroc, deşi Slavici a avut o bună înţelegere a

13 >>>
fenomenului economic. Mânuia bine conceptele şi avea
experienţa practică a... mânuirii capitalurilor (umane,
materiale şi financiare). A cunoscut pe propria piele
efectele falimentului, la începutul secolului al XX-lea. A
investit sume mari, în cea mai mare parte împrumutate,
pentru a deschide un stabiliment balnear la Buşteni.
Afacerea le-a reuşit însă celor care au cumpărat ieftin de
la Slavici investiţia nefinalizată.
Prozatorul şi scriitorul ardelean ajunsese să doteze
stabilimentul său balnear cu vane, unde doritorii îşi
puteau reface sănătatea. Hotelul se afla amplasat la
marginea imensei păduri de molid şi fag, într-o
atmosferă paradisiacă. Şi-a cheltuit Slavici toate resursele
financiare, dar a trebuit să vândă în pierdere, presat de
creditori, printre care şi prietenul său Roman Ciorogariu,
arădean, director de seminar şi viitor episcop. Împreună
cu un alt prieten, Eugen Brote, sibian, a încercat să pună
la punct o agenţie de ştiri. Corespondenţa română înseamnă
şi un proiect derulat la începutul anului 1910, titulatură
luată de la publicaţia editată de cei doi în 1891, la
Bucureşti2. Ştiind atâtea limbi şi având legături în lumea
gazetărească a Europei, instituţia avea sorţi de izbândă.
Orientarea a fost, firească aproape, către presa din
Austro-Ungaria. A pornit să stabilească înţelegeri. În
drum spre Viena, s-a oprit la Budapesta. Aici a şi rămas.
Proiectul a căzut, căci editorii de jurnale maghiari nu au
intrat în afacere. Dimitrie Vatamaniuc suspectează o
implicare a oficialilor unguri, care ar fi impus ca această
colaborare să nu se facă: „Agenţiile de presă maghiare
vor fi avut dispoziţii, poate chiar de la Jészénsky, să nu
intre în legătură cu Corespondenţa română. Slavici îi scrie
lui E. Brote, în 21 mai, că nu mai avea de ce să stea la
Budapesta. Ţinea însă să-l vadă pe Jészénsky, care-l
băgase la Vaţ în temniţă, spre a-l încredinţa că rămăsese
tot cel vechi. Slavici îl numea ironic pe fostul procuror
de la Cluj «amicul meu»”3.
Cârpaci sau meseriaş?
O altă dimensiune a geografiei literare a lui Slavici,
cu aplicare la latura economică, este conturată de Daniel
Vighi în Onoarea şi onorariul, studiul său iconoclast şi
revelatoriu, căci analiza se axează pe stările economice
din proza autorului, mai exact pe romanul Mara. Sunt
urmărite relaţiile şi mai ales acumulările de capital.
Demersul lui Daniel Vighi e atât de radical, încât nici
măcar nu polemizează cu pleiada de critici care a văzut,
de-a lungul timpului, în Slavici un scriitor doar al
spaţiului rural ardelean. Desigur, înregistrăm şi această
poziţionare, doar că satul nu înseamnă la el numai
plugari şi secerători, doar trăitori din truda de pe câmp
ori de pe urma creşterii animalelor. Nu doar în Mara, ci
şi în alte capodopere, precum Moara cu noroc, cum
aminteam, personajele sunt departe de munca
pământului. Ghiţă ia hanul în arendă, abandonând
meseria de bază, cea de cizmar. Unul bun, dar fără...
clientelă, asemenea lui Bârzovanu, răposatul soţ al
Marei, acesta calificat mai de grabă drept cârpaci. „Soţul
<<< 14
Marei – Bârzovanu – nu era pregătit pentru capitalism”,
constată D. Vighi4. Ghiţă va fi, dar va pierde, căci va fi
supus presiunilor altor capitalişti, dincolo de limita legii
şi onoarei în afaceri, unii care străbat toate epocile, chiar
şi pe cele literare. Sunt cei care interpretează şi aplică
normele în folosul lor, încălcând ordinea, morala şi
drepturile altora. E o abordare de tip câştig-pierdere,
deşi, cel puţin la început, Lică Sămădăul pare că lasă
impresia că va merge cu Ghiţă pe un timp de afacere
câştig-câştig. Bariera e trecută către tâlhărie şi crimă,
producătoare ale unui profit nedorit de hangiul de la
Moara cu noroc, măcinat de încălcarea profundă a
normelor de convieţuire, dar şi de afaceri...
În studiul său, D. Vighi se raportează obligatoriu la
harta etnică de dincolo şi de dincoace de Mureş (Lipova
şi Radna) şi nici nu scapă din vedere amestecul naţiilor
în satul de naştere al autorului. Reprezintă un capitol de
geografie literară exploatat şi de alţii. Intervin însă câteva
completări... topografice, cu nume stranii, dar atât de
reale: Altringen, Cuvejdia, Spata, Neudorf, Gutenbrun
sau Pătârş. Sunt localităţi din apropiere de Lipova, iar
locuitorii vin la oraş cu treburi şi la târg. Geografia
literară a lui Slavici se completează astfel cu una
comercială. Semnificativ e anunţul cu privire la alegerea
locului pentru măcelărie, alegere făcută de Hubăr.
Acesta nu era doar măcelar, ci şi comerciant, un
reprezentant al clasei de mijloc. Dorea să acumuleze
bani, expresia cea mai pură a capitalismului5.
În aceste abordări ale lui Slavici apare o consonanţă
în modul său de a înţelege relaţiile de muncă şi de afaceri
în proza sa, precum şi în articolele de presă generalistă
dedicate problemelor economice. Demonstraţia făcută
de Daniel Vighi în privinţa situaţiei middle-class-sului din
lunca Mureşului, aşa cum apare în romanul Mara, este
exactă şi cuprinzătoare. Surprins, poate, şi el de ineditul
conturării temei şi al constatărilor făcute în analiză,
autorul aduce o sumedenie de argumente. Sunt citaţi
Nigel Dodd, Milton Friedman sau Francis Fukuyama.
Ar putea părea o asociere contradictorie. Nu este, mai
ales dacă privim lucrurile prin prisma geografiei
publicistice a lui Slavici, studiile şi articolele sale cu
subiecte economice. În gazete, publicistul ardelean va
vorbi mereu despre menirea ridicării clasei
meşteşugarilor din comunităţile de români, despre
credite, dobânzi, falimente, executări silite, scumpiri,
import-export, salarii.
Breasla... Şaguna
Deprinderile economice ale lui Slavici, precum şi
limbajul specific s-au accentuat în timpul studiilor de la
Viena, unde a avut şansa să audieze cursurile unor
profesori de renume. Un rol important l-a avut şi
mitropolitul Andrei, a cărui influenţă asupra scriitorului
şi gazetarului ardelean a fost covârşitoare. Figură
emblematică, Andrei Şaguna are merite nu doar ca faţă
bisericească, una care a revigorat credinţa ortodoxă în
Ardeal, ci şi în privinţa dezvoltării presei şi a clasei de
mijloc. Despre pragmatismul său, Cornel Ungureanu
notează: „Dacă românii nu aveau dreptul să pătrundă în
bresle, el este cel care va urgenta procesul: românii
trebuie să înveţe meserii, trebuie să se aşeze în oraşe.
Trebuie să aibă ziare, reviste, edituri”6. Este cel care va
susţine editarea Telegrafului român, publicaţie care va
deveni cea mai longevivă în spaţiul jurnalistic românesc.
A pornit ca foaie bisericească, însă gazeta a fost deschisă
tuturor problemelor vieţii social-politice.
Şaguna este un mentor important. O fidelitate atât
de mare duce şi la unele limitări ale viziunii. Mitropolitul
este un reformator şi un om care reuşeşte să facă
unitatea culturală (spirituală) a românilor din Ardeal şi
să le dea atât o direcţie, cât şi un punct de reper. Slavici
va avea ambiţia să lărgească sfera de acţiune, pentru a
realiza o repoziţionare a tuturor românilor, din toate
provinciile, în funcţie de Bucureşti, capitala tânărului
Regat. Sprijinul este căutat însă la Viena şi într-o
înţelegere cu maghiarii. Este o situaţie dificilă, remarcată
de Tudor Vianu: „Lupta se îndreaptă, înţelegând să se
menţină totuşi într-un cadrul de legalitate, împotriva
acţiunii de deznaţionalizare dusă de clasa dominantă
maghiară contra românilor, dar preconizând fidelitatea
faţă de dinastia habsburgică şi faţă de Austria, în care
vedea eronat, pe linia mitropolitului Şaguna, un izvor
posibil al dreptăţilor nădăjduite”7.
A existat o perioadă în istoria Transilvaniei când
fiecare etnie a avut instituţii separate. Aşa era şi în
copilăria lui Slavici, iar familia lui ţinea de primăria
românească, deşi locuia aproape de cea maghiară.
Ulterior, după instituirea Dualismului, administraţia se
va reunifica şi se va maghiariza. Abia peste ani va mai
târziu va înţelege gazetarul substraturile disocierii
iniţiale. Mitropolitul Andrei susţinuse această organizare
separată tocmai pentru ca fiecare naţionalitate să-şi aibă
conducătorii ei şi să nu cadă în administrarea altora. Se
evita discriminarea, ceea ce mai târziu nu va mai fi
posibil. O spune Slavici după ce a reflectat îndelung la
această problemă şi când se va referi şi la organizarea
ierarhiilor în fiecare biserică: „Stând mai târziu de vorbă
cu mine însumi, mi-am dat adeseori silinţa de a mă
dumiri asupra obârşiei din care porneşte acest principiu
al despărţirii cetăţenilor după naţionalităţi. Mi se părea
că e un fel de plăsmuire a metropolitului Andrei, care
atât de mult a ostănit să pună capăt luptelor dintre
români şi sârbi prin aşa-zisa despărţire hierarhică şi care
în toate memoriile adresate împăratului a stăruit şi-n alte
afaceri culturale să se facă asemenea despărţiri”8. Este
din nou o temă de dezbatere cu puternice reverberaţii
în contemporaneitate.
Pe harta formării publicistului întâlnim şi un alt reper
care îşi are originea în modelul oferit de mitropolitul
Şaguna; fidelitatea faţă de Curtea de la Viena. Nu va fi
doar o constantă a activităţii sale, ci şi un principiu în
viaţă. În geografia sa publicistică va fi regăsită adesea
această poziţionare. Cu timpul, ea va mai slăbi din cauza
faptului că austriecii, kaiserul mai ales, nu se vor mai
implica în treburile şi disputele dintre popoarele
imperiului. Principiul rămâne însă solid chiar şi după
Primul Război Mondial, când autorul rememorează şi
întâlnirea sa cu mitropolitul. L-a văzut doar de departe,
însă ideile şi convingerile sale l-au marcat definitiv:
„Câtva timp în urmă, episcopul Andrei Şaguna,
întorcându-se de la Viena, s-a oprit la episcopul
Procopie, care îi era prieten încă din timpul când
făcuseră împreună studiile teologice. Atunci şi numai
atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai
hotărâtoare înrâurire asupra vieţii mele. Mi s-a spus că,
viind vorba despre manifestaţiunile patriotice de la Arad,
el a zic că da, popoarele toate să se unească, însă
împregiurul Coroanei”9.
Andrei, baron de Şaguna, mitropolitul ortodocşilor
din Ardeal, rămâne un reper permanent. De Sf. Andrei,
30 noiembrie, Slavici simte nevoia să evoce figura
ilustrului mitropolit, cel care va fi în activitatea sa mai
presus de orice om politic. Suntem în 1885, evocarea
este plină de emoţie: „Această credinţă în trăinicia
românilor, această siguritate despre viitorul lor l-a făcut
să întemeieze aşezăminte, care abia după cincizeci, după
o sută de ani, îşi vor revărsa beneficiile asupra societăţii.
Nu pe contemporanii săi, nu pe fii acestora, nici chiar
pe nepoţii, ci pe strănepoţii lui voia să-i ajute, căci el
vedea până la dânşii, simţea cu o sute de ani mai înainte
trebuinţele lor şi de pe acum voia să le pregătească
ajutorul”10.
Literatură şi macroeconomie
Lucrurile sunt aprofundate, urmând a fi făcute
temeinic. Instrucţia de bază în comerţ devine
fundamentală. Permite trecerea de la lucrul pământului
şi de la meşteşugul aproape rudimentar la afaceri
importante. Slavici ştie dedesubturile şi le reliefează în
activitatea sa literară şi jurnalistică. Cu referire la proza
lui D. Vighi precizează: „Mara ştie de undeva că
schimburile comerciale sunt mai importante decât orice,
ele redistribuie, organizează şi stabilizează preţurile.
Principiile economiei de piaţă se regăsesc în
neastâmpărul podăriţei”11. Evident, sunt lucruri ştiute
mai mult de autor. Şi dacă le cunoaşte Slavici prozatorul,
cu atât mai mult le ştie jurnalistul! Ba chiar se pricepe la
macroeconomie, aşa cum rezultă din suita de articole pe
această temă, dezvoltată în perioada de la cotidianul
Minerva, dar şi în alte gazete. Un exemplu: „Meşteşugari,
fabricanţi, neguţători, cizmari, samsari şi oameni politici;
toţi se bucură când se încredinţează că trebuinţele
publicului sunt în creştere. Căci pe creşterea aceasta se
întemeiază întreaga economie publică”12. Creşterea
consumului pe baze sănătoase, iată un principiu de care
guvernanţii nu vor ţine seamă întotdeauna...
Ne întoarcem la Mara pentru a desluşi şi alte evoluţii
de tip economic. Capitalizarea, importanţa relaţiilor
sociale axate pe strângerea de bani, de avere, căsătoria
chiar, sunt aspecte uşor de sesizat în opera literară a lui
Slavici. Un moment de referinţă este pentru Nicolae
15 >>>
Manolescu cel al botezului copilului Persidei. Mara a
adunat sume importante, iar banii i-a pus de-o parte. Nu
i-a investit nici în case, nici în pământ, ceea ce
evidenţiază din nou detaşarea prozatorului de temele
strict rurale, chiar dacă aceasta nu este totală şi nu se
face o cantonare expresă în spaţiul urban. În geografia
sa literară autorul se plasează în Mara în spaţiul oraşelor
mici, al târgurilor mai răsărite, cu negustori şi meseriaşi.
E o clasă de mijloc pentru care Slavici insistă în
publicistica sa pentru a fi încurajată şi nu ruinată prin
măsuri arbitrare.
În scena botezului, de care aminteam, măcelarul
Hubăr îi dăruieşte copilului un pumn de galbeni, iar
Hubăroaia vine cu 5000 de florini, sume impresionante.
Replica nu se lasă aşteptată: „Mara, simţitoare la aspectul
social, nu poate rămâne mai prejos şi se gândeşte să-i
dea lui Naţl zestrea Persidei. Scena este extraordinară
prin intuirea zbuciumului Marei între dorinţa de a se
arăta demnă de stima celorlalţi şi greutatea de a se
despărţi de bani. Tezaurizarea a ajuns o adevărată manie.
Mara are peste treizeci de mii de florini, banii Persidei,
strânşi adică pentru ea. Încă o dată se vede că zgârcenia
Marei e iubirea de ban a cămătarului”13. Până la urmă
va veni cu 8000 de florini şi se va bucura când ginerele
îi va cere să-i păstreze ea.
Managerul Slavici
Că Slavici nu vorbea doar în teorie, doar din cărţi, şi
că era un manager bun o dovedeşte şi modul de a ţine
socotelile la multele publicaţii pe care le-a condus, dar şi
implicarea în editarea unor lucrări. Iată care este formula
pentru a afla costurile cu tipărirea unui volum, formulă
transmisă prietenului său Vasile Mangra aflat la Arad:
1. Cheltuieli de tipar;
2. Hârtia;
3. Procentele capitalului (dobânzile, n.n.);
4. Profitul;
5. Rabat de 20% pentru vânzători.
Reţeta nu diferă cu mult în ziua de astăzi. Poate
trebuie menţionat că acum difuzorii sunt mai insistenţi,
ei pretinzând între 30 şi 50% din preţul de vânzare, ceea
ce face ca distribuţia de cărţi şi ziare să fie o operaţiune
extrem de dificilă...
Nu puţine sunt referirile jurnalistului care îmbină
profunzimea studiului economic cu prezentarea unor
simple date financiare. Fiind mai mereu în criză, cu mici
perioade de înflorire, România adopta şi adoptă, prin
guvernanţii săi, cam aceleaşi măsuri de redresare. Se taie
din cheltuieli, cumulat cu înfiinţarea unor fonduri de
solidaritate alimentate din noi taxe. Slavici analizează
situaţia absurdă creată, iar articolul său este o nepreţuită
sursă de informaţii despre realităţile vremii: „Într-un
timp când statul român se lupta cu mari greutăţi
financiare, li s-a impus funcţionarilor de tot felul să
plătească fiecare din ei câte cinci la sută din leafa sa
pentru acoperirea cheltuielilor publice. Câtva timp în
urmă, situaţiunea financiară s-a schimbat, în aşa fel încât,
<<< 16
ani de zile de-a rândul, socotelile statului se închideau
cu excedente mari, cam de 20 la sută la 30 la sută.
Funcţionarii au urmat, cu toate aceste, să plătească cele
cinci la sută din leafa lor şi abia mai târziu impozitul a
fost nu suprimat, ci redus de la cinci la trei la sută”14.
Este tot o măsură de criză, luată în trepte, aşa cum se
va practica peste o sută de ani, în perioada 2009-2012.
Efectul este însă similar: scăderea puterii de cumpărare
pe fondul scumpirii produselor şi serviciilor.
Note:
1. Cornel Ungureanu, Geografia literară, Editura Universităţii
de Vest, Timişoara, 2002, p. 59.
2. Lucian-Vasile Szabo, Un alt Slavici. O geografie publicistică după
gratii, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2012, p. 206.
3. Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut,
Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 445.
4. Onoarea şi onorariul, Editura Cartea românească, Bucureşti,
2007, p. 22.
5. Idem, p.8.
6. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura
Aula, Braşov, 2007, p. 79.
7. În Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu,
Istoria literaturii române moderne, Editura Eminescu, Bucureşti,
1985, p. 255.
8. Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am
trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 346.
9. Idem, p. 403.
10. Tribuna, I, nr. 177, 21 noiembrie (3 decembrie) 1884.
11. Daniel Vighi, op. cit., pp. 25-26.
12. Mizerii, Apărarea naţională, III, nr 109, 1 (14) decembrie
1902.
13. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul
românesc, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 148.
14. Minerva, II, nr. 400, 26 ianuarie (8 februarie) 1910.
Bibliography:
Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria
literaturii române moderne / The history of Romanian modern literature,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc /
Noah’s Ark. Essay on the Romanian novel, vol. I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
Slavici, Ioan, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut /
Memories, My prisons, The world I passed through, Editura Albatros,
Bucureşti, 1998.
Szabo, Lucian-Vasile, Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii
/ An other Slavici. A publicistic geography from behind bars, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2012.
Ungureanu, Cornel, Geografia literară / Literary geography, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2002.
Ungureanu, Cornel, Istoria secretă a literaturii române / The secret history
of Romanian literature, Editura Aula, Braşov, 2007.
Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut / Ioan
Slavici and the world he passed through, Editura Academiei,
Bucureşti, 1968.
Vighi, Daniel, Onoarea şi onorariul / The honor and the honorarium,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
 Bryan Rennie şi Eliade.
Sau despre ce mai înseamnă astăzi
Eliade în lume.
Dorin DAVID
Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Litere
“Transilvania” University of Brasov, Faculty of Letters
Blvd Eroilor, nr. 25, Braşov, România,
Tel.: +40 268 474059, fax: +40 268 474059, e-mail: f-litere@unitbv.ro
Personal e-mail: dorin_david@yahoo.com
Bryan Rennie and Eliade. On what Eliade means in the world today
This study introduces Bryan Rennie to Romanian scholars and public. He is one of the best interpreters of Mircea
Eliade oeuvre. Analyzing his last book, this article shows the significance of Eliade’s writings, the importance they still
have in our times, not only in Religious Studies, but also in others fields (for example Literary Criticism or Anthropology).
This research starts with an introduction in Bryan Rennie’s work; in the second part it analyzes the articles from the
last book about Eliade he edited. It reveals the authors main critical points of view. The conclusion of these interpretations
is that Eliade’s thought is still significant nowadays.
Keywords: Bryan Rennie, Mircea Eliade, hermeneutics, religious studies, literary criticism, history of religions,
anthropology

P
Introducere
rofesorul Bryan Rennie nu este un
necunoscut în lumea ştiinţifică
românească, deşi receptarea sa nu este pe
măsura lucrărilor sale. Specialist în studii religioase şi în
filozofie, Bryan Rennie s-a concentrat încă de la
începutul carierei sale, prin teza de doctorat, asupra
gândirii şi operei lui Eliade, iar cartea care a urmat,
Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion (State
University of New York Press, 1996) este una dintre
cele mai pertinente analize făcute operei lui Eliade.
Cartea a fost tradusă într-o imperfectă limbă română şi
publicată la editura Criterion Publishing (1999), dar a
trecut aproape neobservată în România, deşi în
străinătate a avut parte de o primire pozitivă. La fel s-a
întâmplat şi cu Changing Religious Worlds: The Meaning and
End of Mircea Eliade (2001), al cărei editor a fost Rennie,
tradusă şi publicată în România tot la Criterion
Publishing, în 2009. În 2006, Rennie editează un alt
volum: Mircea Eliade: A Critical Reader (2006), şi acesta
apreciat în lumea academică.
În fine, în 2007 (ediţia hardcover) şi 2008 (ediţia
paperback), a apărut The International Eliade1. Rennie
continuă proiectul editorial al Changing Religious Worlds.
El semnează studiul introductiv şi traducerile în limba
engleză ale articolelor lui Michel Meslin, care deschide
volumul, şi al Brigittei Ouelett. Rennie mărturiseşte că
nu a dorit să editeze un „festschrift” pentru Eliade şi că a
invitat specialiştii să-şi expună atât punctele de vedere
negative, cât şi pe cele pozitive. Aşa cum a observat şi
el, deşi nu a urmărit acest scop, rezultatele au fost în
general favorabile (2), dar aceasta nu înseamnă că sunt
„necritice” (3), chiar dimpotrivă.
Când exegezele sunt făcute fără patos şi când
poziţionarea faţă de subiect este una strict critică, fără
să fie implicate pasiuni personale, apologii gratuite sau
denigrări întru folos propriu, rezultatul este un astfel de
volum, echilibrat în atitudine, şi după cum se va vedea,
deosebit de important pentru studiile religioase, în
general, şi mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea operei
lui Eliade, în particular.
Eliade a fost într-adevăr o figură internaţională. A
încercat pe tot parcursul operei sale să „împace”
Orientul cu Occidentul; a fost un savant cu o mare
deschidere pentru toate culturile, din toate zonele
geografice ale lumii; oriunde a aflat un mit, un rit sau
un simbol, l-a luat în considerare şi l-a integrat
sistemului său. Dar această carte nu este doar despre
„internaţionalismul” lui Eliade. Ci este întâlnirea unor
specialişti din mai multe colţuri ale lumii, în spaţiul

17 >>>
limitat dintre coperţile unei cărţi, cu deschiderea inerent
nelimitată, pentru a-şi expune fiecare propria sa viziune,
cu care putem fi sau nu de acord, propriul model
interpretativ asupra unui aspect sau a unei părţi din vasta
operă a lui Eliade, interpretări care de multe ori se
completează sau se dezvoltă unele pe altele, formând
astfel un volum coerent.
The International Eliade
Volumul este concentrat pe mai multe teme, care
dau şi structura volumului. Prima este Sacralizarea
timpului şi se subîmparte în două studii. Studiul care
deschide efectiv volumul, este The Sacralization of Time
in the Thought of Mircea Eliade, un studiu scurt, dar dens,
al lui Michel Meslin. Problema timpului a ocupat un loc
major în operele lui Eliade, atât în cele ştiinţifice, cât şi
în cele literare. Meslin se concentrează aici asupra relaţiei
dintre Sacru şi timpul sacru, dintr-un punct de vedere
mai degrabă istoric. Opunând timpul sacru duratei
profane şi folosindu-se de exemple din societăţile
tradiţionale sau folclor, Eliade delimitează o structură
tripartită a timpului sacru: 1. timpul mitic; 2. timpul
ritualurilor; 3. timpul hierofanic. Primul este timpul
originar, al doilea cel care-l repetă pe primul în timpul
ritualurilor, iar al treilea este cel al ritmurilor cosmosului
în care omenirea este martora hierofaniilor, cum ar fi
cea a soarelui, a lunii, etc2. Acesta este un timp repetitiv,
o „veşnică reîntoarcere” (16). Distincţia dintre timpul
sacru şi cel istoric reiterează de fapt opoziţia dintre
Sacru şi Profan (18), Eliade insistând mereu asupra
faptului că timpul sacru, al unui ritual de exemplu,
coincide cu însuşi timpul originar. Meslin consideră că
pentru Eliade „timpul istoric” nu este decât
„continuumul în care actele fundamentale ale timpurilor
originii sunt reiterate prin ritual” (20). Istoria nu este
altceva decât un proces de desacralizare (20) şi o
expulzare a sacrului din viaţa oamenilor (21). Astfel,
concluzionează Meslin, din punct de vedere istoric şi
antropologic, perspectiva lui Eliade nu pare corectă,
pentru că dă prea mult impresia că religiosul nu poate
exista decât în relaţie cu timpul primordial (22).
Personal, deşi în general găsesc corect punctul de vedere
al lui Meslin, cred că el tratează puţin prea reductiv
viziunea mult mai complexă a lui Eliade asupra timpului.
Al doilea eseu, scris de Pablo Wright şi César Ceriani
Cernadas, Cosmological Bridges: Suspicion and Recollection in
the Realities of Myth, îşi propune să exploreze Aspecte ale
mitului „în lumina” analizei hermeneuticii lui Paul
Ricoeur (23). Ricoeur, în teoria sa asupra hermeneuticii,
delimitează două perspective fundamentale în
interpretarea simbolurilor: amintirea (recollection) şi
intuiţia (suspicion). Pentru prima perspectivă, real este
acel sens al simbolului revelat din exterioritatea
subiectului: „este calitatea numen-ului de a-şi exprima
potenţialul”. Pentru „şcoala intuiţiei” este o iluzie ideea
că simbolul deschide sensuri autonome pentru
conştiinţă (24).
<<< 18
Aspecte ale mitului are ca notă distinctă în întregul
corpus al operei lui Eliade un „caracter metacomparativ”
şi un „cuprins umanist”3 (25). Analiza cărţii lui Eliade
revelează anumite „axe conceptuale”, cum ar fi axa
mitologiei şi a temporalităţii şi axa comprehensiunii
istorice (25-26). Cei doi poli hermeneutici ai lui Ricoeur
există „oarecum implicit în opera lui Eliade”, care
reuşeşte să stabilească o legătură între ei (28).
Citit astfel, alături de Ricoeur, Eliade se dovedeşte a
fi un gânditor modern a cărui poziţie trebuie regândită
şi integrată epistemologiei occidentale (23 şi 30). Dincolo
de amintire şi intuiţie, natura mitică a omului se manifestă
în capacitatea poetică a omului de a „construi” lumi; de
aceea, nu trebuie să avem nostalgia sacrului, ci să
dezvoltăm noi dialectici de recunoaştere a manifestărilor
lui actuale (33). Această concluzie poate fi cu folos citită
alături de un alt studiu din volum, cel al lui Okuyama
Michiaki, despre care vom vorbi mai târziu.
A doua parte, Interpretarea Istoriei, este alcătuită din
trei eseuri, care fiecare valorifică opera lui Eliade în
domenii specifice. Primul, Mircea Eliade and the Myth of
Adonis, este semnat de Ulrich Berner. Autorul insistă
asupra necesităţii de a distinge metodologia lui Eliade
de teoria sa, de a găsi a unui echilibru, pentru a se evita
acceptarea completă sau negarea totală a abordărilor sale
(37). Teoria lui Eliade, spune autorul, poate fi folositoare
în cazul unor subiecte specifice, şi nu asupra religiei ca
un întreg. Marea greşeală care se face este a aştepta de
la teoria lui Eliade să explice totul sau nimic.
Studiul de caz al lui Berner este un exemplu reuşit al
utilizării teoriei lui Eliade: în exemplul luat, conceptul
de homo religiosus şi mitul lui Adonis, aşa cum este el
descris de unul dintre scepticii antichităţii, cunoscut
pentru atitudinea sa critică în legătură cu tot felul de
superstiţii, Lucian din Samosata. Aşa cum apare descris
în scrierile lui Lucian, fenomenul prin care apa unui râu,
ce poartă numele lui Adonis, se colorează în roşu în
fiecare an, are trei interpretări: mitică, raţională şi
teologică (40-42). Critica fenomenelor religioase este
binevenită, dar nu ar trebui să ducă la neglijarea a ceea
ce operele lui Eliade susţin: necesitatea înţelegerii şi
descrierea modului în care oamenii religioşi privesc şi
înţeleg lumea. În concluzie, istoria religiilor ca disciplină,
pentru a nu fi nici reducţionistă, nici antireducţionistă,
trebuie să integreze atât înţelegerea hermeneutică, cât şi
reflecţia critică (43). Opera lui Eliade este încă
semnificativă în această privinţă.
Următorul eseu4 duce mai departe concluzia lui
Berner, studiul de caz specializat fiind aici Egiptul Antic,
domeniu în care specialiştii nu prea au folosit ideile lui
Eliade. Brigitte Ouellet întreprinde mai întâi o critică a
hermeneuticii eliadene, pentru a o aplica efectiv în
partea a doua a studiului. Deşi Eliade a fost un
generalist, el a folosit întotdeauna bibliografia cea mai
recentă, cu toate că nefolosirea surselor primare poate
fi un „handicap major”. Hermeneutica sa rezolvă
tensiunea dintre dimensiunile istorică şi fenomenologică
(48), deşi a fost mult criticată şi, în opinia autoarei,
eronat negată pentru lipsa de sistematizare. Aceasta
trebuie înţeleasă din perspectiva descrisă de însuşi
Eliade, care a recunoscut că şi-a ilustrat hermeneutica
într-o manieră practică, bazată pe documente şi că
rămâne în sarcina altcuiva să o sistematizeze; această
aplicare practică, prin care hermeneutul intră într-o
dialectică cu subiectul, este nota de originalitate a lui
Eliade, care astfel înţeleasă îşi arată avantajele (50).
Cu o singură excepţie, afirmă autoarea, Eliade a avut
dreptate în afirmaţiile făcute despre ideile şi faptele
religioase ale Egiptului (51). Într-un domeniu care
depinde în mare măsură de analiză, cum este
egiptologia, „procesul interpretativ a rămas practic
ignorat” (59). Această situaţie în formarea egiptologilor
apare din cauza superspecializării, din care lipseşte
aproape complet „sfera religioasă” (60). Hermeneutica
eliadeană, a cărei structură autoarea o defineşte ca fiind
tripartită: istorică, literară şi fenomenologică (63), se
dovedeşte a fi deosebit de importantă în cercetările de
specialitate ale egiptologilor, şi în general a istoricilor
religiilor, fiind necesar, concluzionează autoarea, să se
construiască o legătură între istorie şi religie (64).
Cel de-al treilea studiu este The Significance of Mircea
Eliade for the Study of New Testament în viziunea lui Joseph
Muthuraj. Acest articol este probabil cel mai elogios la
adresa lui Eliade, dar fără a fi excesiv, şi rămânând
pertinent în ceea ce priveşte latura ştiinţifică. Încă de la
început autorul afirmă că Eliade este fără îndoială unul
dintre cei mai buni indianişti pe care i-a dat Vestul (73).
Deşi a fost foarte mult interesat de creştinism, Eliade
şi-a declinat orice competenţa ca teolog (74), însă
hermeneutica sa este „vitală” pentru studiul Noului
Testament, ca şi pentru istoria religiilor în general. Iar
acest lucru nu este valabil doar pentru studenţii indieni
ai Noului Testament, hermeneutica aşa cum o propune
Eliade punând bazele unui dialog cultural mai vast
(83-84), ceea ce pentru un specialist din India este un
fapt îmbucurător, aducând speranţe că hegemonia
vestului în studiul Noului Testament şi „deficienţa creată
de pozitivism” vor lua sfârşit (94).
Pentru a rămâne în India, următorul studiu este cel
al lui Liviu Bordaş, Secretul dr. Eliade, tradus în engleză de
cel mai cunoscut exeget al lui Eliade, Mac Linscott
Ricketts. Cu acest studiu se trece la un nou capitol,
despre „tradiţionalismul” lui Eliade. Articolul a apărut
mai întâi în limba română, dar neavând varianta
românească, o să mă rezum la cea din volum. Legăturile
lui Eliade cu tradiţionalismul au fost îndelung discutate
(101), aşa cum se va vedea şi în studiul următor, dedicat
special acestei probleme. În tinereţe Eliade a fost
interesat într-adevăr de Evola şi de Guénon, de ocultism,
de hermetism, etc., dar aşa cum a fost interesat de multe,
şi nu se poate vorbi despre o „aderare la tradiţionalism”
(103). Lui Eliade i-a plăcut să cultive ambiguitatea (104),
să creeze sau să păstreze aura de mister deja creată în
ceea ce-l priveşte, în special în legătură cu şederea sa în
India. Cu dovezi nu numai din documente, ci şi de la faţa
locului, Bordaş descrie traseul lui Eliade din India pas cu
pas şi reuşeşte să demonstreze cu asupra de măsură că
Eliade nu a fost „iniţiat” în India în nici un fel. Concluzie
cu care sunt perfect de acord5.
Cel de-al doilea articol6 este dedicat în întregime
gândirii tradiţionaliste. Autorul său, Natale Spineto, are mai
multe studii despre Eliade, unul dintre ele fiind pe larg
dedicat „tradiţionalismului”7. El duce analiza mai
departe: deşi termeni centrali ai operei eliadeşti se
regăsesc la tradiţionalişti ca Guénon, Evola sau
Coomaraswamy, la Eliade lipseşte „noţiunea centrală a
tradiţionalismului”: ideea unei Tradiţii primordiale (135).
Pentru Eliade, „tradiţional” are o semnificaţie
descriptivă şi nu este o aderare la traditionalism (136).
Mai mult, un concept central din opera lui Eliade,
coincidentia oppositorum, care în viziunea acestuia răspunde
la o nevoie umană fundamentală, din momentul în care
omul îşi dă seama de poziţia lui în Cosmos, diferă
complet de cel al tradiţionaliştilor (şi de a lor
„philosophia perennis”) (139). Mai mult, în loc de
unitatea unei Tradiţii, Eliade afirmă „multiplicitatea
creaţiilor umane spirituale”(141).
Spineto demonstrează cu uşurinţă slăbiciunile
argumentaţiilor unor William W. Quinn, Daniel
Dubuisson sau Steven Wasserstrom, care încearcă să
afirme „tradiţionalismul” lui Eliade (141-144).
Concluziile lui Spineto sunt clare: este greşit să se
interpreteze opera lui Eliade ca „esoterică” - concluzie
cu care sunt întru totul de acord; şi că lecturile
scriitorilor tradiţionalişti au o contribuţie „crucială în
evoluţia categoriilor” lui Eliade, dar care au fost
reinterpretate şi integrate într-un cadru diferit de cel al
tradiţionalismului - concluzie cu care sunt de acord doar
în ce priveşte ultima parte8.
Partea a patra conţine studiul lui Philip
Vanhaelemeersch, Eliade, „Istoria” şi „Istoricismul” care
face lumină în confuzia care se face în legătură cu
„anti-istorismul” lui Eliade, dar lămureşte şi
completează şi studiul lui Meslin în ceea priveşte
diferenţa dintre „timp” şi „istorie”. Eliade de fapt nu
neagă istoria, ci „istoricismul” (151). Dar există, ca
reacţie, şi un istoricism care îl respinge pe Eliade; pentru
a se evita confuziile între termeni acesta este numit cu
originalul italian: storicismo (142).
Istoricismul pe care îl respinge Eliade porneşte de la
Hegel, dar acoperă mai ales secolul al XX-lea, de la
marxism la Heidegger (153). Istoria, de la Hegel începând,
a devenit „o ireversibilă curgere de evenimente”, ca atare
irecuperabile. Respingerea istoricismului de către Eliade are
însă „o latură pozitivă”, anume a afla ce arhetipuri sau
categorii stau la baza momentelor istorice şi cum se
manifestă ele. Recomandabil (şi cu conotaţii mai puţin
negative), spune autorul, ar fi înlocuirea termenului
„anti-istoricism” cu „non-istoricism” (156).
Storicismo, la rândul său, manifestat în primul rând
prin opera lui B. Croce (şi a sa dihotomie între gândire şi
19 >>>
obiectul ei), critică la Eliade „dihotomia dintre gândire
(pensiero) şi anumite valori religioase”. Eliade sugerează
că homo religiosus se manifestă în lumea modernă (de ex.
marxismul), la fel ca în „religiile arhaice” dar, de
asemenea, afirmă că „istoria religiilor este un lung proces
de deteriorare”. Faptul că Eliade nu găseşte o ieşire din
această dilemă este punctul său slab (165), iar încercarea
sa de a găsi sensurile fenomenelor religioase în ceea ce a
rămas „dincolo de gândire” a permis ca storicismo să
afirme că astfel împiedică „adevărata înţelegere a
formelor moderne de religiozitate” (166). Totuşi, există
lămuriri aduse de Eliade: „Hermeneutica ar putea deveni
singura justificare valabilă a Istoriei. Un eveniment istoric
îşi va justifica apariţia atunci când va fi înţeles.”9
Capitolul al cincilea, format din articolul deosebit de
interesant pentru studiile de gen, este semnat de Katrine
Ore: Gender Perspectives in Eliade’s History of Religion, făcând
conexiuni inedite cu opera lui Eliade. Concluzia ei este că
scrierile lui Eliade nu pot fi incluse în studiile de gen
într-un sens „tare”, pentru că aspectele politice specifice
feminismului lipsesc din opera sa, dar pot fi luate în
considerare într-un sens „slab”, în sensul a ceea ce Eliade
a scris despre importanţa femeilor în viaţa religioasă (180).
Studiul lui Chung-Chin Hong, Mircea Eliade’s Dialectic
of Sacred and Profane and Creative Hermeneutics afirmă că
studiile religioase ale lui Eliade au două axe
fundamentale, care răspund la două întrebări: ce indică
termenul de religie? şi: astfel înţeleasă, cum poate fi religia
interpretată? Prima întrebare este de natură
epistemologică; a doua, de factură hermeneutică. Ele nu
sunt separate însă complet la Eliade (187), care caută „o
gramatică unică” prin care să poată înregistra atât
faptele, cât şi sensurile lor (192). Demonstraţia subtilă,
logică şi bine întemeiată a autorului, demonstrează că
deşi hermeneutica lui Eliade poate părea identică
hermeneuticii fenomenologice, ea este mai mult decât
atât, este o hermeneutică creatoare, care creează un
„surplus fenomenologic”; ea nu doar că este de
actualitate pentru studiile religioase, dar arată şi ce
„trebuie să devină astăzi” aceste studii (205).
Capitolul următor, Misticism şi tradiţie ortodoxă, prin
studiul scris de Wilhelm Dancă, dezbate începuturile
româneşti ale lui Eliade, legate de tema capitolului:
misticismul. Autorul ia în discuţie atât ideologia lui Nae
Ionescu (211 şi urm.) cât şi primatul spiritualului la
Eliade (214 şi urm.), pentru a încheia cu „limbajul
experienţei mistice” (217 şi urm.), analizând temeinic
opera din tinereţe a lui Eliade şi arătând influenţa pe
care Ortodoxismul a avut-o în formarea tânărului
Eliade. Concluzia la care ajunge autorul este că
„experienţa mistică” are un rol important în scrierile de
tinereţe ale lui Eliade, reflectând o „atitudine spirituală
şi o mentalitate particulară, istoric şi antropologic
importantă”, misticismul neputând fi înţeles fără
„conceptele de experienţă şi simbol” (221).
Ultimul studiu al volumului, Camouflage and Epiphany:
The Discovery of Sacred in Mircea Eliade and Ōe Kenzaburō,
<<< 20
este interesant nu doar pentru specialiştii din istoria
religiilor, ci şi pentru criticii literari. Autorul, Okuyama
Michiaki, după analiza conceptelor lui Eliade, în special
hierofanie şi camuflarea sacrului, face trimiteri la opera
unui laureat Nobel (1994), Ōe Kenzaburō, influenţat de
opera lui Eliade, ale cărui scrieri pot fi un „bun caz” de
analiză a acestor concepte „vestice” şi a fericitului
rezultat literar când acestea întâlnesc imaginaţia unui
creator „estic” ca Ōe Kenzaburō (244).
Volumul se încheie cu una dintre prozele lui Eliade,
pentru prima oară tradusă în limba engleză (Men and
Stones) de acelaşi Mac Linscott Ricketts.
Ca o concluzie generală, analiza arătă cât de actual
este Eliade nu numai în cadrul studiilor religioase, şi cât
de important a rămas, în ciuda atâtor încercări care
încercau pur şi simplu să-l rejecteze complet ca fiind
depăşit, lipsit de metodă şi ca atare neştiinţific, deci
neinteresant – în realitate opera sa dovedindu-se la fel de
productivă, în mintea specialiştilor şi a creatorilor care
iau contact cu ea, aproape ca acum câţiva zeci de ani.
Note:.
1 Bryan S. Rennie, The International Eliade, Albany, State University
of New York Press, 2007. Vezi review-ul în Studies in
Religion/Sciences Religieuses 40, 3 (2011), pp. 400-401
2. Pentru o privire sintetică asupra hierofaniilor, vezi Dorin David,
De la Eliade la Culianu. I, Eikon, 2010, pp.74-81
3. De altfel, „cuprinsul umanist” nu este distinct aici, ci aproape
permanent prezent în scrierile lui Eliade (Ibid., pp.88, 103, 111)
4. In Search of a Methodology: Eliade’s Hermeneutical Approach in the
Study of Ancient Egyptian Texts
5. Vezi De la Eliade la Culianu, p. 40
6. Mircea Eliade and „Traditional Thought”
7. Natale Spineto, Mircea Eliade and Traditionalism
8. Vezi Dorin David, Despre „tradiţionalism” şi Mircea Eliade
9. Mircea Eliade, Jurnal I, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 573.
Bibliography:
David, Dorin. De la Eliade la Culianu. I / From Eliade the Culianu
, Cluj-Napoca, Eikon, 2010.
David, Dorin. „Despre ‘tradiţionalism’ şi Mircea Eliade”/ On
„Traditionalism” and Mircea Eliade. Transilvania 5 (2011): 36-39.
David, Dorin. „The International Eliade. Edited by Bryan Rennie.
State University of New York Press, 2008”. Studies in
Religion/Sciences Religieuses 40, 3 (2011): 400-401.
Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului (Myth and Reality). Bucureşti,
Editura Univers, 1978.
Eliade, Mircea. Jurnal I. Bucureşti, Humanitas, 1993.
Rennie, Bryan S. International Eliade. Albany, State University of
New York Press, 2007.
Spineto, Natale. „Mircea Eliade and Traditionalism”. Aries 1
(2001): 62-87.
ACKNOWLEDGMENT:
This paper is supported by the Sectoral Operation
Programme Human Resources Development (SOP
HRD), ID76945 financed from the European Social
Fund and by the Romanian Government.
 Mircea Horia Simionescu sau despre
privirea în oglinda literarităţii
Ioana Maria BREAZU
Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte, drd.
“Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts,
Bd.-ul Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, Romania, tel.:+40-(269)21.55.56, fax:+40(269)21.27.07,
e-mail:litere@ulbsibiu.ro
Personal e-mail: ioanna_turcu@yahoo.com
Mircea Horia Simionescu or about looking into the mirror of literarity
The following study is focused on Mircea Horia Simionescu’s status regarding the relation between biography and
fiction that represents the main issue when dealing the private diaries of this author. Even if the diarist gives his best to
assure his readers that the biographical aspects are true, Simionescu is also aware of the fact that his writings are
characterized by a diminished sincerity which leads to a fictional insertion within the lines of his diary.
Keywords: Mircea Horia Simionescu, literarity, private diary, biography, fiction

L
iteratura de confesiune, în special
jurnalul, reprezintă un element
important în corpusul de opere al
caligrafilor târgovişteni. Fiecare va trece prin filtrul
propriu capacităţile genului diaristic, dar şi sursa
materialului biografic. Dacă pentru Eugen Ionescu
jurnalul reprezintă adevăratul gen literar1, Mircea Horia
Simionescu apreciază că textul autoreferenţial este o
literatură pură2, care nu e contaminat de regulile genurilor
şi speciilor literare. Astfel, textul se caracterizează prin
autenticitatea trăirii şi a scriiturii, dar autorul este
conştient de modificările survenite în cazul textului
confesiv, care, datorită literaturizării s-a într-un gen
hibrid, aflat la graniţa dintre referenţial şi ficţiune, a cărui
analiză presupune un instrumentar specific, o combinaţie subtilă
de hermeneutică existenţială şi de critica estetico – literară3. Pe
parcursul jurnalului, autorul îşi mărturiseşte tendinţa de
a diminua sinceritatea, de învăluire a sinelui, de
parazitare a eului: La trei pagini, zece paraziţi. A înainta
însemnează a falsifica (eu, sinceritatea întruchipată!) şi a mă
preda la capăt drept altul. Acum ştiu: să las lişiile să se aşeze, să
devină (…) conglomerat. Starea de impuritate, imbecilă …4
Mircea Horia Simionescu confirmă ideea că diaristul
simte nevoia de a se da drept altul, de a încălca pactul
autobiografic. Chiar şi criticul Eugen Simion este de
părere că literatura confesivă nu se poate sustrage
ficţionalizării: Mai mult ca sigur, nu. Chiar şi cel mai sec
jurnal, folosind mijloacele de expresie obişnuite, împinge inevitabil
faptele spre ficţiune.5 Literaritatea se impune atât la nivelul
limbajului, cât şi la nivelul lecturii. În momentul trecerii
de la spaţiul privat spre cel public, scrierile confesive, al
căror scop iniţial era sinceritatea, au renunţat la
caracterul utilitar (aide – memoire). Acest lucru a dus la
schimbarea atitudinii autorului, care se simţea nevoit să
ţină cont de lector şi de opinia acestora. De aceea, a
apărut grija pentru redactare, atenţia la mesajul transmis,
transcrierile, finisările, cosmetizarea. Ca urmare, după
cum spune Mircea Mihăieş, între confesiune şi elaborare,
între persoană şi personaj, învinge întotdeauna al doilea
termen.6
Pentru Mircea Horia Simionescu, scrisul devine o
necesitate a comunicării, cu intenţia de a dovedi ceva.
Tânărul diarist reuşeşte în acest fel să demonstreze că
se poate realiza un jurnal şi la vârsta de 18 ani, fără a
reieşi sentimentul dificultăţii de a scrie, autorul având o
voinţă puternică de a finaliza proiectul scriiturii
confesive. Uneori jurnalul i se pare a fi un depozit,
alteori se gândeşte serios să transforme caietul într-un
fel de „Monitor oficial”, un registru cu „comerciu” cu
intrări şi ieşiri, cum descoperise în biblioteca familiei.
Deşi a început scrierea jurnalului la o vârstă fragedă,
acesta este conştient de faptul că textul diaristic trebuie
să reflecte o imagine reală asupra persoanei sale prezente
şi viitoare: Nu pot lăsa să se creadă orice despre mine. Iau tocul
în mână spre a nu pieri în băltoaca interpretărilor aproximative.
Caut să nu mint, să nu povestesc ce nu am văzut, încerc
(Dumnezeu să mă ajute) să mă plasez între lucruri şi oameni cât
se poate mai corect.7
O problemă care-l frământă pe autor este cea a
sincerităţii şi, deşi se numeşte „sinceritatea întruchipată”,

21 >>>
notând datele personale în totalitate, există uneori
derapaje în sfera ficţiunii. Este un adept al manierii în
care Gide scrie jurnalul: valoarea morală şi estetică este
un reper doar în funcţie de gradul ei de sinceritate.
Într-o oarecare măsură, jurnalul poate reprezenta şi un
martor incomod, deoarece el reprezintă „chipul şi
oglinda” scriitorului. Astfel, textul diaristic se afirmă ca
o relaţie cu celălalt, iar acest raport – consideră Ioan
Holban – tulbură apele oglinzii, în care autorul îşi caută
propriul său chip: literatura / multiplică eul, îl ascund în
înşelătoare ipostazieri, jurnalul îl descoperă, îl relevă pentru a-l
trăda definitiv.8 Autorul e convins că nimic nu-l poate
înfăţişa aşa cum este în realitate. Deşi încearcă să
prezinte locuri şi oameni în virtutea adevărului, ceva le
transformă, le arată în schimbare, autorul însuşi
mărturisind că trăieşte momente în care nu ştie ce este,
unde se află sau ce vrea. Dar, depăşind starea de
incertitudine, Mircea Horia Simionescu devine acelaşi
tânăr jovial din primele rânduri ale însemnărilor sale. El
acordă fiecărui moment trăit o importanţă deosebită.
Volumul ,, Trei oglinzi” este o însumare prin care se
reflectă personalitatea şi viaţa scriitorului târgoviştean.
El însuşi mărturiseşte acest lucru: Avem în casă trei oglinzi.
Mă cercetez îndeaproape. Trăsăturile şi părţile sunt la fel în toate
trei, dar persoana e alta în luciul fiecăreia. Sunt foarte încrezător
că o a patra mă va arăta corect. […] Literatura. Şi nu din
interes. Să rup.9 Fragmentul cuprinde nu doar esenţa
întregului volum ci şi stilul de a scrie al autorului Mircea
Horia Simionescu.
Pe de o parte, volumul este un jurnal de lectură,
oglindind permanenta căutare de cărţi bune, ediţii rare,
din clasici, a generaţiei târgoviştene. Tinerii se instruiesc
sau discută pe anumite teme, ţin jurnale. Dintre aceştia,
o figură aparte este cea a lui Radu Petrescu, faţă de care
diaristul are o admiraţie aparte. Acum ei îl citesc cu
ardoare pe George Călinescu. Pentru orice subiect de
literatură consultă Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, lecturează cu regularitate revistele Lumea şi
Mircea Horia Simionescu
http://bulletindada.files.wordpress.com/2012/09/simionescu1.jpg
<<< 22
Naţiunea. La un moment dat, autorul identifică un
posibil fir narativ al romanului Adela într-o mai veche
lectură a lui Ibrăileanu. Dacă ar fi adevărat că o nuvelă
a lui Duiliu Zamfirescu a generat Adela, asta ar arăta ce
importanţă au lecturile în precizarea propriilor noastre sentimente,
întâmplări, amintiri. Ar fi o confirmare a ceea ce spune […]
Pirandello despre faptul că nu distingem din formele realităţii, ale
vieţii, decât pe cele întâlnite deja în cărţi.10 Adolescentul din
,,Trei oglinzi” are o identitate livrescă şi şi-o construieşte
pe baze lecturilor asidue şi întortocheate din amestecul
de stiluri şi genuri din literatură, filozofie sau economie
politică. Şi prietenii săi au aceleaşi preocupări, iar
discuţiile au în vedere acelaşi subiect: literatura. Tinerii
scriu jurnale, fac reportaje, au chiar şi cenacluri.
O altă oglindă a jurnalului reflectă identitatea
autorului prin intermediul prietenilor, cu care
împărtăşeşte interese şi activităţi comune. Radu
Petrescu, aşa cum am menţionat anterior, reprezintă
prietenul cel mai des amintit şi pentru care simte un
respect deosebit, fapt ce reiese şi din portretul realizat
de Mircea Horia Simionescu: L-am văzut azi pe Radu.
Figură limpede, însă sub ea clocoteşte un posedat, un revoltat, care
îşi scoate în răstimpuri sângele spre a şti ce idei îl macină adânc.
Are nişte ochi cenuşii înspăimântători, o privire definitivă de om
mare. E mare fără nicio îndoială.11 Autorul face des referiri
la cei doi prieteni ai săi. Radu Petrescu îi citeşte jurnalul
şi face adnotări pe marginea cărţii. Având în vedere
pregătirea teoretică a acestuia, este în măsură să
precizeze observaţii pertinente. Este un cititor atent şi
fin comentator, iar observaţiile sale sunt uneori negative,
fapt ce duce la îmbunătăţirea stilului de a scrie a lui
Mircea Horia Simionescu. Spre deosebire de Radu
Petrescu, unde există o adevărată poetică a textului
diaristic, Mircea Horia Simionescu nu acordă atât de
multă atenţie modului în care se realizează jurnalul.
Acesta notează, aşa cum îi propune, timp de un an de
zile ceea ce se întâmplă în familie, în cercul său de
prieteni şi în oraşul în care locuieşte, având sentimentul
că în acest fel creează literatură. Îl admiră pe Radu
Petrescu, deoarece are o idee clară despre evoluţia
destinului său literar, fiind în acelaşi timp şi persoana
care îl sfătuieşte în anumite momente importante. Un
alt târgoviştean faţă de are o admiraţie aparte este
Costache Olăreanu, dar în perioada în care ţine jurnalul
„amicul Olăreanu” este departe, cei doi păstrând
legătura prin scrisori. Cei doi prieteni ai săi cu caractere
diferite, Petrescu fiind mai serios, iar celălalt, un spirit
umorist care proiectează scrieri în stilul lui Urmuz. Sunt
edificatoare, totuşi, convorbirile cu Radu Petrescu,
deoarece el este cel care îi dă sfaturi, îl motivează, îi
ascultă argumentele, fiind, dintre prieteni, principalul
punct de reper al autorului.
În plus, această carte reprezintă un interesant jurnal
de familie. Eugen Simion face observaţii referitoare la
notaţia apăsătoare şi consemnările despre mica lume de
provincie, considerând că se aseamănă în acest sens cu
stilul Hortensiei Papadat Bengescu. În relaţia fiu –
mamă, descoperim uneori ecouri din Gide şi alţi
prozatori moderni. Naratorul povesteşte cum îşi
spionează mama, evitând limbajul psihoanalizei; el
notează doar câteva fraze despre corpul frumos al
mamei. Tot în cadrul acestui jurnal de familie, Mircea
Horia Simionescu aduce în discuţie un eveniment trist
din existenţa familiei: moartea tatălui. Autorul,
respectând în totalitate tehnica sincerităţii, dezvăluie o
întâmplare surprinzătoare: mama sa îi mărturiseşte,
cuprinsă de jenă şi emoţie, cum a pus capăt chinului
insuportabil al tatălui, folosindu-se „doar” de o injecţie
şi de acordul medicului. La fel de surprinzătoare este şi
puterea de care tânărul dă dovadă în acele momente: el
nu priveşte mărturisirea mamei ca pe o greşeală de
neiertat aşa cum ne-am fi aşteptat – ci pur şi simplu o
ignoră. Acesta reuşeşte să reducă evenimentul tragic la
trei fraze: Neputinţa de a mai suporta zilele degradării bietului
meu tată, sau curajul, laşitatea? Eu ce-şi fi făcut dacă m-aş fi
aflat în asemenea situaţie?12. Se constată a fi un exemplu de
maturitate şi înţelepciune, de înţelegere şi acceptare, din
partea tânărului Simionescu, la care nu ne-am fi aşteptat
mai ales în momentul în care citeam despre inconştienţa
de care adolescentul dă dovadă atunci când o vizitează
noapte pe Viorica, servitoarea unui avocat, şi ziua la
şcoală, în loc să fie atent la cursuri se gândeşte la corpul
femeii. „Trei oglinzi” constituie, fără îndoială, indirect, un
roman de familie şi, tot indirect, un roman despre adolescenţii de
provincie în primii ani după război.13 Mai apropiată de
realitate pare a fi familia autorului, bogată în unchi şi
mătuşi, care sunt alături, mai ales în momentele de
dificultate. Situaţia lor este precară: ca urmare a
decesului tatălui din cauza tuberculozei, mama încearcă
prin procese continue să repare nedreptatea făcută
soţului ei, considerat vinovat pentru delapidarea
fondului material al garnizoanei. În această situaţie, sunt
nevoit să ia chiriaş, să-şi schimbe locuinţa, să se
împrumute, să ceară ajutorul rudelor, familia este
armonioasă. Aşa cum am menţionat, relaţia cu mama
este una specială, aceasta având imaginea unei artiste şi
fiind foarte protectoare faţă de băieţi, dar în acelaşi timp,
este realistă. Fratele autorului, Tytire are un caracter
temperamental, în ciuda firii sale amuzante, fiind destul
de greu de controlat. Deşi simte acut lipsa tatălui,
moartea acestuia nu-i transformă viaţa autorului într-o
dramă. Bunica e severă şi strictă, dar există anumite
mătuşi să îl ajute pe tânărul Simionescu să achiziţioneze
anumite lucruri pe care şi le doreşte.
Asemănător lui Radu Petrescu, însă nu cu la fel de
multă conştiinciozitate, Mircea Horia Simionescu
notează în corpusul jurnalului proiecte pentru operele
viitoare, fapt ce face ca acest text diaristic să fie un jurnal
de creaţie. În Trei oglinzi ia naştere şi se va dezvolta
Dicţionarul onomastic. Aici acesta consemnează modul în
care îşi caută şi alege numele care vor fi integrate în
Dicţionar şi Bibliografia generală. Ele îşi văd aici începutul,
în Istoria literaturii organice. Ceea ce impresionează este
seriozitatea de care dă dovadă tânărul de 18 ani, făcând
referire la proiectul său: Treabă de zece ani pe puţin. În orice
caz, nu glume răsuflate ca aici.14
Deşi în Trei oglinzi, descrierea familiei şi a
adolescenţei provinciale reprezintă elemente mai
valoroase din punct de vedere literar, în paginile
jurnalului primează procesul formării scriitorului. Acesta
se priveşte şi se studiază în cele trei oglinzi pentru a
depăşi sfera imaginii reflectată de oglindă. Acest
procedeu al oglinzilor, al diverselor unghiuri de vedere
şi planuri paralele este prezent şi , care se priveşte prin
Ocheanul întors al jurnalului. Autorul explică
mecanismul de reflecţie continuă a imaginilor obiectelor
în Ce se vede: Ar fi să ne imaginăm că lumea în întregimea ei
este alcătuită din oglinzi care, privindu-se mereu una pe alta, ar
privi nimicul … Dacă însă numai în una din aceste oglinzi, cea
mai retrasă şi mai neînsemnată din toate, se uită altceva decât o
oglindă, un chip, atunci trimis de la o oglindă la alta, acel chip va
fi chipul însuşi al lumii cu desăvârşire străin.15 Ceea ce reflectă
cele trei oglinzi ale lui Mircea Horia Simionescu este
chiar posesorul lor, deoarece primează lumea sa
interioară, reflectând imaginea de scriitor. Literatura şi
realitatea trăiesc într-un proces de simbioză existând o
tendinţă de literaturizare a lumii: Toate acţiunile mele,
gândurile mele inclusiv, sunt însoţite de o muzică a cuvintelor
parazitare. Se întâmplă uneori […] ca paraziţii să aibă nu ştiu
ce tărie şi plasticitate; să-mi placă, şi atunci trec înaintea
gândurilor ce mă preocupă şi prima întrebare, devenind conştient
de situaţie, e: poate această prostie să se convertească în poezia
(proza mea)?16 În acest caz, omul de hârtie se confundă
cu cel existenţial. De altfel, caietele, hărţile, foile sunt o
adevărată pasiune pentru Mircea Horia Simionescu,
acesta colecţionându-le cu o plăcere aproape fetişizată:
îmbrăţişez cu disperare vicioasă hârtiile scrise şi cele încă fecioare.17
Au loc şi salturi în ficţiune, făcute cu intenţie şi cu
trecerea cât mai directă, astfel încât cititorul să fie uşor
înşelat de apariţia unor persoane fictive ce se amestecă
în notaţiile reale ale tânărului. În urma primei realizări
23 >>>
de acest fel, este felicitat şi încurajat de Radu, iar
adolescentul îşi propune o mai frecventă parazitare a
însemnărilor sale zilnice cu astfel de intersectări cu
ficţiunea. Acest lucru este confirmat şi de faptul că în
jurnal nu menţionează decât aproape accidental de
Viorica şi Sabina, cititorul fiind lăsat să ghicească cine e
femeia misterioasă de care se declară tânărul îndrăgostit
pe viaţă.
Un alt punct de vedere surprins în cadrul operei este
faptul că sunt înregistrate evenimente de ordin politic,
dar nu în acelaşi ritm accelerat cu care ne-am obişnuit,
ci fără preocuparea clară de a da o imagine despre epoca
respectivă. Trecutul e absorbit în pagină prin o serie de
metode intertetuale: citat, aluzie, parafrază. Eugen
Simion descoperă faptul că jurnalul vrea să fie, şi rămâne
ca atare, o cronică a vieţii trăite şi gândite timp de un an de zile
de un tânăr provincial într-o istorie tulbure de care instinctiv
fuge.18 Mai mult decât personalizare şi afectivitate, scrisul
are funcţii demiurgice şi face, cu concreteţe şi substanţă.
Astfel, scriitura devine centrul de interes pentru Mircea
Horia Simionescu, şi chiar o prioritate în faţa propriei
existenţe, opera devenindu-şi în cele din urmă propriul
creator.

Note: Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi

http://cdn1.shopmania.biz/files/product/ro/4276/mircea-horia-simionescu-trei-oglinzi
~l_4275743.jpg
1. Eugen Ionescu, Nu. Bucureşti: Editura Humanitas,
1991, p. 191.
2. Mircea Horia Simionescu, În căutarea tatălui pierdut, Bibliography:
Interviu realizat de Dan Giju, www.presanil.ro/VM/
2004/01/26-31.html. Simionescu, Mircea Horia, Trei oglinzi / Three mirrors.
3. Gabriela Gherghişor, Mircea Horia Simionescu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.
Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii. Bucureşti: Editura Ionescu, Eugen, Nu. Bucureşti, Editura Humanitas,
Muzeul Literaturii române, 2011, p. 145. 1991.
4. Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi. Bucureşti: Gherghişor, Gabriela, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea
Editura Cartea Românească, 1987, p. 8. şi fetişizarea literaturii / Mircea Horia Simionescu.
5. Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia Literature’s Disenchant and Fetish. Bucureşti, Editura
autor – operă. Bucureşti: Editura Cartea Românească, Muzeul Literaturii române, 2011.
1981, p. 179. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia
6. Mircea Mihăieş, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, autor – operă / The Author’s Return. Essays regarding the
Ediţia a II-a. Iaşi: Polirom, 2005, p. 200. relation between the author and work. Bucureşti, Editura
7. Ibidem, p. 58. Cartea Românească, 1981
8. Ibidem, p. 163. Mihăieş, Mircea ,Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea,
9. Ibidem, p. 347. Ediţia a II-a / The real books. Private diary and suicide.
10. ibidem, p. 7. Second edition. Iaşi, Polirom, 2005
11. ibidem, p. 122.
12. Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi, p. 347.
13. Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III.
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 308.
14. Mircea Horia Simionescu, op. cit., p. 347.
15. Radu Petrescu, Ce se vede, apud. Eugen Simion, op.
cit., p. 132.
16. Mircea Horia Simionescu, op. cit., p. 122.
17. Ibidem, p. 183.
18. Eugen Simion, op. cit., p. 321.

<<< 24
 Dosarul cu bârfe sau În căutarea
comunismului pierdut
Mihai ION
Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Litere
“Transilvania” University of Braşov, Faculty of Letters
B-dul Eroilor nr. 25, 500030, Braşov, Romania,
tel: +40 268 474059, fax: +40 268 474059, e-mail address: f-litere@unitbv.ro
Personal e-mail: mihai.ion@unitbv.ro
“The Gossip File” or In Search of Lost Communism
The current article is part of my broader interest in studying the literature of Romanian-American diaspora, and its
main purpose is to bring into foreground the work of a writer deeply engaged in turning the exile’s stormy voyage through
life into a captivating tale, employing all the artistic tools of fiction. Being the sequel of other two novels on the theme of
exile, Gabriel Pleşea’s The Gossip File depicts in vivid colours the gruesome image of a malignant, oppressive regime that
holds full control of the political and social life in communist Romania. The author’s double perspective – his insider position
as a witness to the incidents narrated, as well as his outsider standpoint provided by distance (exile) and time (memory) –
render the novel heartfelt and genuinely truthful.
Keywords: exile, diaspora, communism, ‘sintactic’ culture/society, stereotypical identities, ideological clichés

R
omanul Dosarul cu bârfe (2000) de Gabriel
Pleşea, cartea finală a Trilogiei exilului1,
adaugă o ultimă şi captivantă „piesă”
narativă la mozaicul algic şi nostalgic al dezrădăcinării.
Şi de această dată, evenimentele, trăirile, nostalgiile,
rememorările sunt toate filtrate prin conştiinţa
personajului-reflector Ion, liant al tuturor episoadelor
narative. Cartea este alcătuită din 22 de capitole, dintre
care primele 21 acoperă intervalul temporar al unei
după-amiezi de vineri, dilatat în maniera romanelor lui
Joyce pe o întindere epică de peste 300 de pagini.
Într-un articol publicat în New York Magazin, autorul
întredeschide uşa propriului laborator de creaţie,
identificând în curiozitatea de a-şi vedea dosarul secret
resortul intim ce a declanşat geneza romanului, şi
subliniind, totodată, caracterul fictiv al faptelor relatate:
Cum gestaţia unei proze cuprinse într-un volum este destul
de lungă, preocuparea de a-mi imagina conţinutul
propriului dosar a început cu mult înainte de anul apariţiei
cărţii. Spun «a-mi imagina conţinutul» fiindcă posibilitatea
de a ajunge să-mi văd dosarul rămâne, şi acum, după atâţia
ani, destul de neatrăgătoare. Poate ar trebui, dar mărturisesc
că nu mă văd într-atât de abil să mă angrenez în maşinăria
birocratică a instituţiilor româneşti, care continuă, ca şi
structurile din alte sectoare, metehnele arbitrare din
perioada dictaturii proletariatului. Şi CNSAS-ul nu face
excepţie de la perpetuarea acestei detestabile stări de fapte.2
Debutul romanului îl găseşte pe protagonist într-un
spaţiu ambiental al rutinei cotidiene: propriul birou, aflat
„la vreo două sute de metri de sol” în districtul financiar
al New York-ului. De la înălţimea şi siguranţa acestui
„turn de fildeş” al libertăţii şi împlinirii personale, eroul
va plonja duios-nostalgic în volutele memoriei, retrăind
cu detaşare3 episoade biografice premergătoare exilului,
simptomatice pentru patologia societăţii comunist-
totalitare:
Stând acolo, în picioare, Ion îşi găsise refugiu în acea
privelişte superbă ce înteţea sublimul libertăţii purtându-l
cât mai departe de pachetul ce rămăsese în spatele lui,
acolo, pe birou. Într-un fel, ceea ce îi vedeau ochii îl asigura
că totul era bine, că totul este sub control, că se afla departe
de oricine şi de orice ar fi putut să-i facă vreun rău.4
Continuând lectura, aflăm că „pachetul” de pe birou
este dosarul lui Ion întocmit de Securitate, adus în
Lumea Nouă de Puiu Smarandache, „colegul lui de la
primară, dintr-a cincea până-ntr-a şaptea, la Şosea”. Pe
lângă rolul său de a da titlul romanului, acest „dosar cu
bârfe” are funcţia esenţială de a declanşa – asemeni
madlenei lui Proust – fluxul memoriei, angrenând eroul
în reverii ale „timpului pierdut”, subliminal infuzate de
o spaimă reziduală acumulată în anii de opresiune:
Şi, de când plecase Kathy, se surprinse de câteva ori căzând
în lungi transe ce-l purtau în vremuri de mult trecute,
scormonindu-i memoria fără milă, încât simţea nevoia unei

25 >>>
 „bolnavului” i se administrează o injecţie, fără însă a
fugi, în fapt o revenire la realitatea imediată a locului în care
se afla. Se scula din fotoliul său directorial şi se ducea la avea un efect curativ („Nu mai e nimic de făcut cu el”,
fereastră – în fapt un imens panou de sticlă în chip de conchide doctorul), acesta este încărcat într-o „dubiţă
perete – unde putea să-şi recapete încrederea că trăieşte, neagră, de un model cum Ion nu mai văzuse până
totuşi, în prezent. Ciudat! De mult nu mai simţise nevoia
să se asigure că există cu adevărat pe alte meleaguri, atunci”. Deocamdată, vârsta este singurul alibi al eroului
depărtate şi mult binecuvântate.5 care-l absolvă de „vina” de a fi asistat la un abuz al
Folosind tehnica flashback-ului, autorul inserează în „oamenilor legii”, aşa cum reiese din atitudinea unui „tip
rama cvasistatică a naraţiunii-cadru un mozaic de scund, ras în cap şi purtând ochelari cu rame mici, de
întâmplări dinamice şi adesea burleşti care, – printr-un aur” – şeful agenţilor:
subtil joc al „victimei devenite călău” –, se constituie în Ezită un moment, parcă amintindu-şi ceva. Ah, da, desigur,
„probe” ale dosarului de condamnare a unui regim „martorul”! Se întoarse spre Ion, dar îşi dădu seama de
ridicolul situaţiei. Era doar un puştiulică, mult prea mic să
politic absurd şi opresiv. înţeleagă ceva, care părea agăţat de cercul lui aproape tot
Anamneza unor secvenţe biografice ce ţin de atât de mare ca şi el.8
existenţa preliminară exilului acoperă trei vârste ale Peste două zile, un procuror „slăbănog”, cu „ochii
personajului central: copilăria până la primii ani de albaştri spălăciţi”, vine să-l interogheze pe băiat în
gimnaziu, perioada studiilor universitare şi maturitatea legătură cu incidentul la care a asistat în curtea spitalului,
timpurie până aproape de momentul exilului. Structural, fără a obţine însă informaţii concludente. Vizita
aceste etape sunt organizate diegetic pe o traiectorie bărbatului nu rămâne fără urmări pentru părinţii lui Ion,
temporală diacronică6, aşa cum mărturiseşte metatextual care încep să se teamă de ce e mai rău:
însuşi autorul: „Desigur, îl străbătuse câte o amintire ici, – Vai şi amar de noi. Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi pe noi.
colo, dar nu stătuse niciodată să treacă în revistă, Olga mi-a trimis vorbă că pe Gicu l-au luat. Tot noaptea.
intenţionat, ce făcuse când era mic, când era student ori Nu ştie unde e: nu vor să-i spună, o tot plimbă pe drumuri.
mai târziu, până la plecarea în America. În nici un caz Iar lui tanti Hortansa i-au luat farmacia de la Adjud. Nu
ca acum şi, nicidecum, în dozele astea.” (p. 71). le-a ajuns via de lângă Trotuş. Au venit ţărănoii ăia pe care
„Dozele” la care se referă vocea auctorială sunt episoade i-a omenit şi i-au spus că s-a schimbat calimera: acum a
venit rândul poporului să conducă. Că „foştii” o să fie
destul de consistente, furnizând material epic pentru un pedepsiţi şi băgaţi la puşcărie.9
întreg capitol. Aprehensiunea sumbră a mamei lui Ion în raport cu
Pe palierul cel mai adânc al memoriei, cel al evocării dinamica evenimentelor la care asistă este definitorie
copilăriei, suntem transportaţi în Bucureştiul sfârşitului pentru contextul socio-politic al României la finele
de deceniu patru, în primii ani de instaurare a regimului anilor ’40, când teroarea, tortura şi crima au devenit
comunist. Protagonistul romanului, „Neluţu pe vremea „instrumentele” predilecte ale unui regim totalitar,
aceea”, în vârstă de 6 ani, se joacă cu cercul în curtea coercitiv.
Spitalului Militar de Urgenţă, acolo unde familia lui
locuieşte graţie postului de administrator pe care tatăl Un alt episod semnificativ pentru atmosfera
său îl deţine. La un moment dat, pe uşa de serviciu „din carcerală a societăţii româneşti este „«incidentul» din
coasta clădirii” apar patru bărbaţi, care transportă „un toamna lui cincizeci şi şase”, aşa cum este el numit de
om, ţinându-l suspendat de mâini şi de picioare”. Deşi către instanţa auctorială. Istoric, ne aflăm în preziua
familiarizat cu activităţile specifice mediului convulsiilor sociale din Ungaria, când statul vecin şi-a
ambulatoriu, puştiul percepe intuitiv scena la care asistă manifestat intenţia de a se desprinde din blocul socialist
ca pe un fapt bizar, nemaiîntâlnit: şi a urma calea democraţiei. În acest context, în care
Dar omul pe care îl cărau de mâini şi de picioare nu intra vigilenţa autorităţilor comuniste a atins cote paroxistice,
în categoria „bolnavilor”: era sigur de asta. Deşi capul îi Ion şi Puiu Smarandache, colegi de gimnaziu, îşi petrec
atârna, atingând aproape pământul, cu părul uşor încărunţit duminica împreună, hoinărind prin parcurile din cartier
răvăşit violent, şi printre fire se vedeau năclăituri de sânge şi povestind întâmplări din mediul şcolar. La un moment
– Ion recunoştea sângele în orice formă: văzuse o mulţime dat, cei doi sunt surprinşi de un echipaj de miliţie
la „viaţa” lui de şase ani! Deşi din gură i se prelingea un fel scrijelind cu şurubelniţa unul din stâlpii de iluminat.
de spumă albicioasă, iar ochii îi erau închişi. Nu, cu Scena este de un comic burlesc, generat deopotrivă de
siguranţă omul purtat de mâini şi de picioare nu era un
„bolnav”.7 caracterul semidoct al „oamenilor legii” (evident în
Gabriel Pleşea are abilitatea de a filtra evenimentul limbajul şi atitudinea acestora), cât şi de răsturnarea de
narat prin conştiinţa copilului, ale cărui iniţiative şi situaţie din final (prin care „vânătorul” devine „vânat”):
replici inocente îi anulează salutar condiţia de „martor” – Bă, ce scrieţi acolo?
Nici nu-şi dădură seama că lângă ei se oprise o motocicletă
la un act de violenţă comis de Puterea emergentă. Astfel, cu ataş, din care, nemaiaşteptând răspunsul, coborî cu greu
băiatul se oferă candid să participe la salvarea un miliţian mare şi burtos.
„accidentatului”: „Nenea, să aduc un pahar cu apă?”, iar – Bagabonţilor! urlă miliţianul rămas în şaua motocicletei.
la întrebarea stereotipică a doctorului („al cui eşti tu?”) – Contrarevoluţionari nenorociţi! adăugă şi cel din spate.10
vine replica dezarmant de naivă: „Al lui tata, răspunse La grupul agenţilor zeloşi se adaugă un alt echipaj
copilul, fără vreo intenţie de a fi obraznic”. După ce pe motocicletă şi un ofiţer în civil, coborât dintr-un

<<< 26
„Chevrolet din acelea de la filaj”. Cu o gestică
controlată, menită să-i compună o mină ritoasă („Apucă
reverele hainei şi trase de ele, potrivindu-şi ţinuta, de
parcă avea să se înhame la o treabă ce impunea şi
prestanţă şi respect”), ofiţerul analizează scrupulos liniile
trase în vopseaua stâlpului:
– Maior Ştefănescu, eu nu văd nimic.
– Ştiţi, situaţia este gravă. În zonă am găsit înscrisuri pe
stâlpi. Se apropie din nou de urechea civilului şi-i şopti ceva.
– De acord, dar aici nu văd decât nişte scrijelituri.
– Poate încercau să vadă cât de uşor se poate scrie...
– Mda, e posibil...
– Vedeţi, noi suntem vigilenţi. Ne gândim la toate
posibilităţile.
– Duşmanul de clasă este peste tot, decretă cu convingere
miliţianul din spatele maiorului Ştefănescu. Se foloseşte de
toate mijloacele.11
Personajele din eşalonul inferior al autorităţii au,
toate, alura unor indivizi-fantoşă, sunt identităţi
aplatizate ideologic, vidate de orice impuls de
autodeterminare. Puterea lor de decizie este adesea
diluată până la perplexitate tâmpă („Ce dracu’ facem cu
ăştia?”), acţiunile sunt reflexul unor clişee procedurale
(„Îi ducem la secţie, hotărî el brusc. T’aşe Neculai, fă un
proces verbal. Locul, numele, descrierea faptei. Hai, la
treabă!”), iar formulele de adresare („Grijania mă-tii de
derbedeu!”) sunt frecvent „asezonate” cu gesturi de
maximă persuasiune („Înjurătura veni pe neaşteptate,
cum veni şi palma grea abătută cu furie pe obrazul lui
Smarandache”).
După o nouă tentativă de a-l lovi pe prietenul lui Ion
– eşuată de data aceasta şi soldată cu prăbuşirea
maiorului în praful trotuarului –, se decide ca cele două
„elemente contrarevoluţionare” să fie escortate la
„secţia de pe Ion Mincu”. Pe drum, cortegiul se
intersectează cu „nebuna de Maria”, prietena mamei lui
Puiu, o comunistă ilegalistă în vechiul regim, care
proferează injurii şi ameninţări la adresa miliţienilor,
subminându-le autoritatea:
– Ce miliţieni? Aşa se poartă miliţienii? Sunteţi d-ăia de la
Prefectură, de la Siguranţă, vă ştiu eu! Ca ăia care m-au luat
pe mine şi pe bărbatu-meu şi ne-au băgat în beci, că
simpatizăm cu comuniştii. Mă duc eu şi-i spui lui Lina; Puiule
nu-ţi fă griji, o anunţ eu. [...] Ăştia de la Siguranţă or fi
crezând că mi-e frică de ei. Păi eu, pe vremea ilegalităţii, mă
duceam la tovarăşi cu mesaje. Ehei, câte bătăi n-am mâncat.12
Promisiunea Mariei de a o aduce la secţie pe mama
Lina cu „tot Comitetul Central”, ca şi vehicularea de
către Puiu Smarandache a unor nume importante din
nomenclatură (consilierul sovietic Iuri Ivanov şi
procurorul Chira), sunt elemente care, prin acumulare,
asemeni bulgărelui de zăpadă, sporesc neliniştea în
rândul miliţienilor şi le provoacă remuşcări pentru
decizia pripită de a-i aresta pe cei doi elevi. Tehnicile de
manipulare extrem de abile ale tânărului Smarandache
– aptitudini ce îl vor conduce ulterior către cariera de
securist –, dezinhibarea acestuia în raport cu orice formă
de autoritate13, sunt „ingredientele” care contribuie
decisiv la rezolvarea cazului în favoarea şcolarilor,
transformându-i pe aceştia din „victime” în „călăi”. Este
savuroasă scena în care colonelul Manolescu, „unul
dintre cei recuperaţi de noua putere proletară”, asistat
îndeaproape de consilierul Ivanov, îi prezintă mamei
Lina scuze pentru incident şi promite pedepsirea cu
severitate a maiorului Ştefănescu:
– Tovarăşa Lina, începu colonelul Manolescu cu glasul lui
piţigăiat. Regretăm că un cadru de miliţie, din nefericire
insuficient pregătit şi fără orientare, a dat dovadă de exces
de zel într-o situaţie ca aceasta. Maiorul Costache
Ştefănescu va fi retrogradat la gradul de soldat neinstruit,
scos din cadrele active, şi trimis să lucreze la redacţia unei
publicaţii regionale undeva în judeţul Suceava.
– Cum e obez, noua profesie o să-i prindă bine, adăugă
consilierul sovietic Ivanov.14
Limbajul de lemn al colonelului, severitatea extremă
a sancţiunii disciplinare aplicate maiorului, replica în
zeflemea a consilierului sovietic alcătuiesc (fără a epuiza,
însă) piesele de „recuzită” ale unui regim totalitar,
construit pe clişee ideologice, obsesia pedepsei şi cinism.
Funcţionând ca un interludiu între copilărie şi
perioada maturităţii timpurii, capitolul 7 este singurul
episod destinat anilor de studenţie. În acest punct al
romanului, firul epic se „înnoadă” în jurul unui
eveniment cardinal pentru ideologia oficială a României
socialiste: aniversarea a două decenii de la „Insurecţia
armată din 23 August 1944”, jubileu marcat de parade
sportive pe Stadionul Republicii, la care Ion şi alţi trei
colegi de facultate nu au putut participa din motive
medicale. Gestul lor este sancţionat cu „mustrare severă,
cu avertisment crâncen”15, conform unui anunţ de la
avizierul facultăţii, fără însă a se preciza motivul
sancţiunii, spre consternarea lui Ion.
Aflăm ulterior că responsabilul cu redactarea ambiguă
a textului şi cu toate aceste jocuri murdare, de culise, este
lectorul Chiţirică, „tovarăşul de nădejde trimis de Partid
să asigure disciplina la o facultate atât de «periculoasă»
ca cea de engleză”, în tentativa sa de a submina poziţia
decanei şi a accede la funcţia de conducere: „A crezut că
obţine schimbarea decanei şi că o să i se dea lui postul.
Dar «bătrâna doamnă» e încă apreciată. Sus, foarte sus.
Pleacă doar când vrea ea.” (p. 112).
Privind prin „ocheanul întors” al memoriei,
protagonistul recompune anamnezic, secvenţă cu
secvenţă, imaginea unei Românii sufocate de un regim
oligarhic, impus de un Partid unic, omnipotent şi
discreţionar, în care valoarea individului este dată de
„aprecierea” de care acesta se bucură la vârful Puterii,
iar minciuna, delaţiunea, ipocrizia şi „originea
sănătoasă” (în fapt, apartenenţa la clasa cu cea mai
precară ereditate socială: proletariatul) sunt „treptele”
pe care acesta trebuie să păşească în ascensiunea sa
socială. Inutil să precizăm că eludarea acestor „trepte”
şi lipsa de reacţie promptă la „atitudinea lipsită de spirit
principial, de respect pentru valorile revoluţionare” –
cum ar fi absenţa unor studenţi de la parada omagială –
pot duce instantaneu la prăbuşirea socială a individului,
aşa cum reiese din replica unuia dintre colegii lui Ion,
27 >>>
referindu-se la profesorul intrigant:
– A fost convocat la secţia de propagandă şi i s-a frecat
ridichea. Că nu a fost vigilent de la început. Că a lăsat
lucrurile să ajungă la cunoştinţa conducerii superioare. Mai
bine tăcea dracu’ din gură. I-au spus pe şleau să vină cu
soluţia. Să rezolve problema, ori să se pregătească pentru
postul de instructor la câteva IAS-uri din ţară, care au dat
rezultate bune la export şi au nevoie de ajutor la redactarea
corespondenţei în engleză.16
Ironia din final, asemeni unei substanţe de contrast,
evidenţiază realitatea sumbră a unui sistem social aservit
şi inhibat de către puterea politică, lipsit de orice valenţă
meritocratică, în care soarta individului – tocmai din
aceste motive – este una aleatorie, fluctuând în funcţie
de capriciile arbitrare ale „conducerii superioare”.
Ca orice situaţie creată artificial şi abuziv, cazul
studenţilor „reacţionari” va fi clasat la presiunea acestora,
din teama conducerii ca lucrurile să nu ia amploare şi să
ajungă în atenţia eşalonului superior al Puterii:
Adjunctul decanei avea să-i primească pe toţi patru, să
discute situaţia şi să hotărască asupra cererilor lor. Li se
recomanda însă ca, până la rezolvarea situaţiei, studenţii să
nu înainteze memoriul lor către conducerea superioară de
partid şi de stat. Chiţirică, care le adusese ştirea, îi asigură
că totul se va aranja şi că sancţiunea va fi radiată la sfârşitul
semestrului.17
Începând cu capitolul 8, reveria eroului ne transportă
în ultima şi cea mai consistentă etapă a biografiei sale
româneşti, în care aluviuni de întâmplări dintre cele mai
diverse se sedimentează epic în matca naraţiunii-cadru.
Acum, odată cu finalizarea studiilor şi inserţia pe piaţa
muncii, vulnerabilitatea şi controlul individului cresc
exponenţial, iar Ion nu face excepţie de la eufenia
ideologică a „omului nou”. Periplul său existenţial este
puternic marcat de ingerinţele abuzive ale autorităţii
comuniste sub cele mai proteice forme.
Angajat la Institut18, protagonistul este chemat la
Comisariat sub pretextul clarificării unor puncte din
dosar legate de stagiul său militar. În paralel, „coana”
Cleo, proprietăreasa apartamentului în care Ion locuieşte
cu chirie, este somată de „birocraţii” de la IREB să se
prezinte de urgenţă la casierie să achite factura electrică
restantă. În ambele cazuri, solicitările se dovedesc
neîntemeiate, reclamaţii fiind asiguraţi că s-a comis o
„eroare”. În lipsa lor, însă, – după cum intuieşte Ion –,
agenţii Securităţii i-au percheziţionat camera: „Nu-şi
dădea seama ce ar fi putut căuta. Poate era doar o chestie
de rutină. De când lucra la Institut se tot interesau de
el, cel puţin aşa îi spuseseră în mod confidenţial câţiva
foşti colegi de facultate, cărora li se ceruseră «referiţe»
despre el.” (p. 126). Faptul că eroul central lucrează
într-o zonă „de risc” în viziunea regimului totalitar (i.e.
contactul cu străinătatea) nu face decât să sporească
vigilenţa aparatului său de control, inducând o constantă
stare de angoasă în psihicul personajului.
Odată cu plecarea şefului cel mare – şi, totodată,
aliatului său – de la Institut, Ion solicită, la îndemnul
acestuia, transferul la „noul centru internaţional”19,
<<< 28
aşteptând cu emoţie aprobarea cererii la Minister. Vestea
„neoficială” a soluţionării favorabile îi este adusă la
cunoştinţă de „tovărăşica” Puica, noua dactilografă, şi
ulterior confirmată de colega acesteia, Lucica. Cele două
personaje – alături de o întreagă pleiadă de
indivizi-funcţie (e.g. maiorul Ştefănescu, colonelul
Manolescu, pedagogul Iliescu, plutonierul Marin,
profesorul-activist Chiţirică, Roşcanu – colegul de birou
al lui Ion, „repartizat la Institut cu pile de la un unchi al
său, care lucra la Gospodărie”, Mărăşescu – şeful de
cadre de la Minister, Denisa – „secretara personală” a
directorului adjunct Varda de la Centru, ofiţerul de
serviciu de la circa de miliţie de sector, „disidentul”
ipocrit Bărbucea, tovarăşul State) – alcătuiesc galeria de
„surogate identitare”20 ale romanului, fiind în esenţă
alotropii ale prototipului „omului nou” lansat de
ideologia comunistă. Portretul „tovărăşicăi” Puica, de
exemplu, mi se pare elocvent pentru felul în care
funcţiona societatea românească în vechiul regim:
Subţirică, brunetă şi cu ochii parcă de cărbune, „tovărăşica”
afişa cu dezinvoltură acea impertinenţă a fiicelor,
nevestelor, logodnicelor ori a metreselor tipilor cu
„funcţii”, prezentându-se ca o continuare a acestora,
indiferent de circumstanţă. Ion pricepu că, deşi venită pe
post de dactilografă, „tovărăşica” îi dădea de înţeles că se
vedea mult mai sus decât poziţia din schema de angajare.21
Aşadar, poziţia în sintaxa socială, în general, sau în
organigrama unei instituţii – ca în cazul particular
prezentat în citatul de mai sus – este determinată de
natura relaţiilor pe care individul le contractează
cu „elementele regente” (tipii cu „funcţii”, i.e.
nomenclatura): de juxtapunere sau de subordonare (ceea
ce aminteşte de modelul culturii/ societăţii de tip
„sintactic”, formulat de I. Lotman22).
Atmosfera carcerală, perpetua stare de alertă,
senzaţia că cineva te supraveghează la tot pasul, că sub
masca prieteniei ori a colegialităţii se poate ascunde în
orice clipă un delator sunt realităţile cotidiene cu care
protagonistul se confrunta în ţară şi pe care acum, prin
filtrul memoriei şi al exilului, le poate privi
indulgent-detaşat:
În afară de chemarea la Minister, aflase de la câteva
cunoştinţe şi de la foşti colegi că fuseseră vizitaţi şi întrebaţi
despre el. Ce fel de om era, dacă bea, cu cine umbla, dacă
fusese student bun, dacă era membru de partid, de ce nu
era, cât de bine ştia engleza, dar franceza, dacă avea
maniere, dacă ştia să mănânce la masă, dacă îi place să
călătorească, dacă vrea să fugă din ţară. Pe o fostă colegă o
întrebaseră cum era la pat.23
Toată această curiozitate morbidă de a intra cu
bocancii în spaţiile cele mai intime ale vieţii cetăţeanului
compune imaginea unui regim-paparazzo, mereu în
goană după „bârfe” şi fapte compromiţătoare, prin
intermediul cărora să poată manevra politic sforile
individului-marionetă.
După subita „şarjă amoroasă” a Lucicăi din biroul
Institutului, Ion află cu dezamăgire de la zglobia
dactilografă că nu va fi numit „funcţionar internaţional”
cum îşi imaginase, ci va lucra pentru Minister în calitate
de „detaşat la centrul internaţional”: „Aşa, era angajatul
Ministerului şi rămânea în mâinile lor, la dispoziţia lor,
probabil şi la salarizarea lor. Auzise de schemele astea:
Ministerul lua dolarii, iar pe angajaţii detaşaţi îi plătea în
lei, la nivelul Ministerului bineînţeles. Muncă după
standardele occidentale, dar plata după cele locale.” (p.
148). Imediat însă îşi camuflează frustrarea, într-un gest
reflex de suspiciune faţă de emisarul veştii: „Ceva îl
rodea şi în starea care-l cuprinse îi trecu prin cap că
Lucica poate fusese pusă să-i observe reacţiile. Chestia
cu şedinţa soţului, aşa pe nepusă masă, i se părea un pic
ciudată.” (p. 148). Suntem, aşadar, într-un punct în care
reticenţa faţă de alteritate a devenit un modus vivendi, un
instinct de autoconservare.
Începerea activităţii la Centru îl plasează pe Ion
într-o nouă şi complexă reţea de relaţii, fiind un fel de
trickster, de „mediator” între sistemul occidental în care
lucrează (Centrul UNESCO) şi cel local, socialist, de
care aparţine (Ministerul de Externe). Această
suspendare între două entităţi ideologice divergente este
generatoare de tensiuni a căror amplitudine îi produc
personajului central un serios disconfort existenţial.
Ilustrativ în acest sens este conflictul lui Ion cu
Mărăşescu, şeful de cadre de la Minister, care îl cheamă
la ordine pentru atitudinea sa „neprincipială” în
chestiunea paşaportului:
– Păi bine to’aşe, să-i spui directorului ăluia străin că
dumneata nu ai paşaport, că nu poţi să pleci unde te trimite
el! Dar ce, tovarăşii specialişti, ai noştri, nu se duc în
delegaţii, nu se duc la schimb de experienţă, nu se duc în
ţări străine? Da’ ce, te ţine cineva legat, că nu poţi să te duci
unde te trimite superiorul dumitale străin?24
Reacţia surescitată a cadristului este cu atât mai
penibilă cu cât acesta ajunge să-şi submineze propriul
discurs, dovedind obtuzitate şi fervoare partinică:
– Chiar aşa! Nu-i spuneai nimic [directorului străin]. Veneai
la noi şi ne spuneai. Noi cercetam problema şi găseam noi
soluţia.
– Şi dacă, la data respectivă, nu aveam paşaport?
– Pleca altcineva, care avea.
Ion rămase interzis. Nu-i intra în cap logica cadristului.
– Dar cum îi spuneam lui, directorului, în preziua
respectivă, că nu pot pleca. Bănuiesc că nici atunci nu ar fi
trebuit să-i spun că n-am paşaport...
– Sigur că nu! Te învăţam noi ce să-i spui. Găseam ceva: că
eşti bolnav, că trebuie să te internezi...
– Bine, dar dacă cu altă ocazie se punea din nou problema
să plec?
– La fel! Procedai la fel.25
Acest dialog al surzilor este relevant pentru felul în
care Statul român totalitar înţelege să abordeze relaţiile
instituţionale la nivel internaţional: cu minciună,
mefienţă, rigiditate ideologică şi birocraţie. De altfel,
contrastul evident dintre cele două sisteme socio-politice
este imediat resimţit de către Ion când face cunoştinţă
cu directorul Centrului: „Era prima oară când avea un
şef de altă naţie, un director care, curios, răspândea în
jurul său o aură de încredere, de bună-cuviinţă şi
sinceritate. Dincolo de autoritatea care i-o acorda postul,
Ion văzu în faţă un om normal. Un «cadru de conducere»
care se comporta diferit de concetăţenii săi, directori
făcuţi pe puncte şi numiţi de partid în «funcţii de
conducere».” (p. 155). Normalitatea, meritocraţia,
onestitatea în relaţiile interumane sunt atribute întru totul
străine regimului oligarhic de la Bucureşti.
Un alt episod tensionat este întrevederea
contondentă a protagonistului cu un Mărăşescu devastat
la aflarea veştii că Ion a primit acordul Centralei de la
Paris pentru promovarea la statutul de „funcţionar
internaţional”. Cadristul încearcă să pună presiune pe
interlocutorul său, propunându-i o soluţie oneroasă prin
care încearcă eliminarea sa din sistem: „Faci o cerere de
transfer de la centru. Nu spui unde. Doar de transfer.
Spui acolo că vrei să revii în învăţământ, sau în ce vrei
mata, dar spui că vrei să pleci de acolo...” (p. 197). Ion
nu se lasă însă intimidat de manevrele şefului de cadre,
refuzând să-i facă jocul şi stârnind indignarea acestuia
(„Te-ai aliat cu duşmanii socialismului...” vine
replica-şablon a unui om rămas în pană de argumente).
Meditaţia indirectă a personajului – prin intermediul
vocii auctoriale – vizavi de conjunctura în care se află
evidenţiază mecanismele discreţionare prin care Puterea
obişnuieşte să-şi impună acoliţii în poziţiile strategice:
Numirea lui Ion provocase stupoare, fără îndoială. De la
minister se făcuseră numeroase propuneri, toate ignorate,
şi acum, pe nepusă masă, se treziseră cu un document care
îi punea în faţa unui fapt împlinit: li se cerea doar să
parafeze, să ia cunoştinţă. Ion îşi dădea seama că aşa ceva
era greu de acceptat pentru o birocraţie obişnuită să
impună ea dictate.26
Pentru a-l proteja pe Ion de reacţia virulentă a
„birocraţiei” locale, directorul suedez vine cu o soluţie
de compromis, numindu-l în postul de „intern-stagiar”,
angajat independent de contractul stipulat în acordul
dintre Centrală şi Minister. Această victorie în duelul cu
autorităţile române duce la destituirea lui Mărăşescu,
care este „trimis înapoi la un CAP din fundul
Moldovei”. Însă adevărata lovitură dată sistemului
comunist vine atunci când directorul adjunct al
Centrului, Varda, infiltrat de către Minister în fieful
capitalist, fuge în Occident împreună cu Denisa,
„secretara lui particulară”. Este momentul în care
protagonistul se decide să depună cerere de plecare
definitivă din ţară, intuind contextul favorabil în care se
doreşte debarcarea sa: „Şi, brusc, lui Ion îi veni în minte
o idee năstruşnică. Să profite de faptul că se voia
plecarea lui de la centru.” (p. 206).
De la solicitarea formularului pentru emigrare la
„circa de miliţie de sector”27 până la plecarea spre
America urmează o lungă şi agonică aşteptare, în care
alte scene din biografia personajului – unele mai
dramatice, altele mai picante28 – se suprapun ca într-un
palimpsest în crearea imaginii unei Românii metastatice,
contaminate până în cele mai profunde ţesuturi sociale
de ideologia malignă a revoluţiei proletare. Este
tulburător tabloul pe care autorul îl pictează spre finalul
cărţii, pe pânza gândurilor protagonistului:
29 >>>
 Ion se lăsă pe spatele scaunului, împreunându-şi mâinile la
ceafă. Nu ştia ce să mai creadă. Oriunde te întorceai, acelaşi
lucru: înregistrări, întrebări, urmăriri. Se interesau despre
el, se interesau despre ea, se interesau despre alţii: toţi erau
bănuiţi. De telefoane nici nu se mai discuta: toată lumea
ştia că erau ascultate. De unde atâta curiozitate? Şi ce
puteau face cu ce aflau? Să şantajeze? Aiurea! Românii nu
prea dau doi bani pe şantaj. „Şi ce dacă am făcut ce am
făcut. Spune-mă! Toarnă-mă!”. „Mă descurc eu” era crezul
tuturor. Toată naţia funcţiona cu „descurcatul”. Se fura la
alimentară, se fura la fabrică, la întreprindere şi pe ogoare.
Se furau sentimente, convingeri, aderări; iubiţi, iubite,
prietenii. Totul era de furat. Şi totul era ascultat, monitorizat
şi înregistrat.29
Ultimele două capitole transportă cititorul înapoi în
rama naraţiunii-cadru, oferindu-i deznodământul
poveştii „dosarului cu bârfe”: peste câteva zile, Ion se
întâlneşte în biroul său cu Puiu Smarandache,
îmbrăţişându-se afectuos, schimbând complimente,
depănând amintiri şi comentând evenimentele curente
din ţară. În final, Ion decide să-şi caseze dosarul, într-un
gest simbolic de radiere a „comunismului pierdut”,
revizitat mental pentru ultima oară:
– Puiule, n-am altă soluţie. Eu am terminat-o cu trecutul.
În orice caz cu cel din dosar. Cu ţara e altceva. La fel cu
familia şi prietenii. Chiar şi cu oamenii de acolo. Sper că se
vor deştepta odată şi-odată. Dar cu „evenimentele” din
dosar am terminat-o. Cum ţi-am spus, e vorba de bârfe.
Aşa că, cu voia ta, îl bag la shredder.30
Mica „apocalipsă” privată, prin care eroul distruge
o lume viciată ideologic31, este triumful suprem al
prieteniei şi libertăţii individului în faţa capriciilor
istoriei. Singurele documente salvate – o „mostră” cu
scrisul părintelui şi girul amicului din copilărie pentru
părăsirea ţării32 – aruncă asupra cărţii o aură de umanism
şi speranţă.
Note:
1. Pleşea şi-a reunit ulterior cele trei opere de ficţiune – Aruncă pâinea
ta pe ape (1994), Imposibila reîntoarcere (1996) şi Dosarul cu bârfe (2000) –
în „rama” unui singur volum masiv, intitulat Trilogia exilului (2002) şi
avându-l ca protagonist pe Ion, un alter ego al scriitorului.
2. Gabriel Pleşea, „Dosarul cu bârfe”, în New York Magazin, Anul 10,
Nr. 485, 30 august 2006.
3. Asigurată deopotrivă de distanţarea geografică a exilului şi de cea
temporală a istoriei.
4. Gabriel Pleşea, Dosarul cu bârfe, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000, p. 8.
5. Ibidem, p. 9.
6. Deşi în interiorul fiecărei „vârste” – cu precădere în prima –
episoadele narative se succed aleatoriu, cronologia fiind fracturată de
arbitrarul memoriei.
7. Gabriel Pleşea, op. cit., p. 59.
8. Ibidem, p. 62.
9. Ibidem, p. 66.
10. Ibidem, pp. 28-29.
11. Ibidem, pp. 29-30.
12. Ibidem, pp. 35-36.
13. A se vedea şi replica dată unui instructor la Palatul Pionierilor,
care îi vede neînsoţiţi şi-i întreabă din ce grupă fac parte: „– «Dotaţi
excepţional», răspunse Smarandache şi-şi continuă drumul fără măcar
să se uite la instructor. Doar Ion se opri, pentru o clipă numai,
îngrozit că i-a prins, dar, văzând figura tâmpă a instructorului, alergă
<<< 30
să-şi prindă prietenarul din urmă.” (p. 49), sau atitudinea nonşalantă
a acestuia faţă de pedagogul Iliescu, avertizat fiind de către Ion să se
ferească de el: „– Cine? Dobitocul ăla? Păi stă la vreo patru case de
mine. Bea tot timpul cu matrozii sovietici. Lumea spune că e omul
lor. Nu mi-e frică mie de el.” (p. 55).
14. Gabriel Pleşea, op. cit., pp. 41-42.
15. O formulare caraghios-emfatică, specifică stereotipiilor de limbaj
ale instanţelor Puterii, de care cititorul face haz alături de unul dintre
studenţii mustraţi: „«Severă, cu avertisment crâncen», repetă el apăsat.
După care începu să râdă cu râsul lui, grobian aproape, ce se prăvăli
peste toţi şi toate.” (p. 110).
16. Gabriel Pleşea, op. cit., pp. 112-113.
17. Ibidem, p. 113.
18. Este vorba de Institutul pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea,
la care autorul a activat pe postul de corespondent de relaţii în
perioada 1969-1971, romanul având un pronunţat caracter
autobiografic (aşa cum reiese, de altfel, din studiul de autor postat la
adresa: www.crispedia.ro/Gabriel_Plesea).
19. Centrul UNESCO, la care autorul lucrează ca documentarist în
intervalul 1972-1975, conform datelor biografice menţionate în nota
anterioară.
20. Sintagmă folosită de Ramona Hărşan în studiul „Identităţi
suspendate şi surogate identitare în proza lui Mircea Nedelciu”, apărut
în Revista Transilvania, nr. 4, 2012, pp. 24-27. Analizând tipologia
personajelor nedelciene, autoarea observă fenomenul de
„suspendare” a identităţii autentice a individului şi de clişeizare
ideologică a subiectivităţii acestuia prin contaminare cu un mediu
social uniformizant şi punitiv. În urma acestui proces se conturează
două categorii distincte de personaje: „identităţile frustrate”,
înglobând rebelii fără cauză, marginalii, neintegraţii, firile centrifuge
care cultivă cu obstinaţie abaterea de la normă, şi „surogatele
identitare”, incluzând integraţii în sistem, adaptaţii, conformiştii, în
general acea categorie de oameni care asigură funcţionarea
angrenajelor sociale.
21. Gabriel Pleşea, op. cit., pp. 134-135.
22. Iuri Lotman, Studii de tipologie a culturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1974.
23. Gabriel Pleşea, op. cit., p. 142.
24. Ibidem, p. 160.
25. Ibidem, p. 161.
26. Ibidem, p. 199.
27. Episod fabulos ce surprinde stereotipiile tâmp-burleşti ale
funcţionarului Statului, abrutizat de rutină („Păi, măi tovarăşe, doar
evreii, nemţii: ăştia emigrează”) şi incapabil de a lua decizii personale
(„O luă [...] şi spuse simplu, «Aşteptaţi o clipă», după care închise
ghişeul, trântindu-i oblonul în nas”).
28. Cum ar fi, de exemplu, escapada amoroasă cu săsoaica Trude, care îşi
oferă serviciile sexuale în schimbul facilitării obţinerii paşaportului,
înregistrând totodată la casetofon „întrevederea” lor informală (Cap. 17).
29. Gabriel Pleşea, op. cit., p. 284.
30. Ibidem, p. 316.
31. Chiar dacă este vorba de o lume „secundară”, transferată în text
şi memorie.
32. „– Două hârtii le păstrez. Declaraţia tatălui meu despre cumnatul
din Italia şi cea a ta, în care eşti de acord să mi se aprobe plecarea
definitivă din ţară. Şi, pentru ea, îţi mulţumesc. Pe undeva îmi dau
seama că nu aş fi ieşit niciodată de acolo...” (p. 316).
Bibliography:
Hărşan, Ramona, „Identităţi suspendate şi surogate identitare în
proza lui Mircea Nedelciu” [Suspended and Surrogate
Identities in Mircea Nedelciu’s Fiction], în Revista Transilvania,
nr. 4, 2012, pp. 24-27.
Lotman, Iuri, Studii de tipologie a culturii [Studies of Cultural
Typology], Ed. Univers, Bucureşti, 1974.
Pleşea, Gabriel, „Dosarul cu bârfe” [The Gossip File], în New York
Magazin, Anul 10, Nr. 485, 30 august 2006.
Pleşea, Gabriel, Dosarul cu bârfe [The Gossip File], Ed. Vestala,
Bucureşti, 2000.
 Confessional Feminine Poetry
in Romania
Daniela MOLDOVEANU
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte
“Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts
Bd-ul.Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, 550024, România
tel: +40-(269) 21.55.56, fax: +40-(269) 21.27.07
e-mail. litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro
Personal e-mail: danamoldoveanu84@gmail.com
Confessional Feminine Poetry in Romania
The interest in studying women’s confessional poetry arises and strengthens as their scriptural manner not only heralds
a paradigm change or the continuity with the overseas poetry or synchronization – even if out of time, but in the spirit of
the age psychology – but announces the emancipation of the woman vision and maturing the society’s thinking about the
independent female roles from the old gender bias. We are witnessing a mentality split that the confessional paradigm is
highlighting in all its aspects and will eventually produce a revolution that crosses the poetic border.
Keywords: confessional feminine poetry, autobiography, self-fiction, phantasia and mimesis, subjectivity, confessional

A
pact

pplying a comparative reading to the
American confessional paradigm that
inspired the Romanian women’s poetry
of the ‘70s and ‘80s, we see a new poetic language
clotting around the forever controversial textual
instance: the individualized lyrical ego. The confessional
paradigm is creating, like any other paradigm that
respects itself, its own critical approach, a language of
the hermeneutical approach to the extent of the more
open relationship, accomplice with the reader it
proposes. From the classical hermeneutic approach to the
hermeneutics of suspicion, the Romanian confessional
poetry fits both to a close reading and an extrinsic approach,
given the historical and the political context in which it
was written.
Also, the first reader of this type of poetry is its
author who rediscovers himself through the lyrical ego
– most often an unfaithful, mythized mirror, because
the confessional poetry sees its self-reflection in its own
subtextual and metatextual conscience, like a snake
swallowing its tail, and then, virtuously builds a
conquering addiction to the reader. Hence, the ability
to speculate and theorize about the always tense
relationship between the fictional self, the fictitious self
and the real self and the fluctuating boundaries between
autobiography, autofiction and confessional nature.
In order to do that, we have first identified and
defined the basics of the studied paradigm and which
inspires the indigenous poetic formula – the
confessional poetry: confessional nature, autofiction,
ontological metaphor in the transitivity – scriptural
reflexivity relation, confessional nature and mimesis,
theories of identity applied to the confessional lyrical
self – seeking thus to draw the overall picture that the
Romanian poets individualize, then in their work, each
choosing their precursors and centres of influence.
Then, we have examined the feminine poetic
landscape seen from this perspective: of the
confessional poetry continually seeking the identity both
on paper and beyond. We exemplified by studying the
verses of poets such as Mariana Marin and Marta
Petreu, representatives of the eighties poetry in
Romania and being thoroughly informed about the
paradigm overseas.
After that, we dwelled on the lyrical universe of Sylvia
Plath, one of the most important and controversial
figures of the American confessional poetry that our
poets read very closely. The verse construction, the
writing techniques used by her in order to achieve
authenticity based on a well-orchestrated honesty, and
the convulsive identity, mythized insofar, give an
indication of the essence and image of tares, her deep
obsessions, whose reverberations are met in the poems
of Mariana Marin, Marta Petreu or Angela Marinescu.

31 >>>
 By the end, we have chosen to focus on the social
side of the confessional nature which, we will find that
is not diluted when approaching general problems.
Ileana Mălăncioiu and Mariana Marin suggestively
illustrate this inner symbiosis, their personal identity
proves to be centrifugal, it fully takes over the
communist regime, the features of the man dictated by
the centre, for, later, to become centripetal and
thanatophoric, denying the abusive traits attached to it
and to an entire nation in agony, to produce the
catharsis without which the moral and aesthetic
continuity would be very difficult to achieve.
The interest in studying women’s confessional poetry
arises and strengthens as their scriptural manner not only
heralds a paradigm change or the continuity with the
overseas poetry or synchronization – even if out of time,
but in the spirit of the age psychology – but announces
the emancipation of the women vision and maturing the
society’s thinking about the independent female roles
from the old gender bias. We are witnessing a mentality
split that the confessional paradigm is highlighting in all
its aspects and will eventually produce a revolution that
crosses the poetic border.
Sure there are risks, the confessional poetry is and
will be one full of unpredictable, open-ended,
dangerous. This makes it more interesting, which does
not mean that its aesthetic value is just about that, as
the aesthetic value of the work of most confessional
poets does not depend on their tragic end. The dose of
extraordinary and rebellious adds to lyrics that are
already consecrated by their own substance and depth.
MARTA PETREU
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e8/Marta_Petreu.jpg
<<< 32
The confessional poem, in our case, proves to be the
various stress – regulating valve, where vital energies are
stored and where from vital energies regenerate, both
public and private, resulting in a spiritual x-ray image
exposing, with virtuosity and precision, the essential
transformations of humanity.
The significant feature of the Romanian women
confessional poetry of the 70s and 80s is the frequent
oscillation between two instances of the lyrical self. The
hyperemic self 1, conferred by Gottfried Benn to the
expressionists, is the one that by the concreteness of
the sensation and emotion to a certain external,
inevitable condition, and being recorded without
inoculation with metaphysical meanings, assures the
connection with a certain afterlife. It is a simultaneously
two world perception, where a reference field of the
biological limit, slides to another, of the desirability.
Self-expression occurs only by surprising the magnetic
horizon towards it tends, but even that can not be
precisely articulated. Thus, the feeling of physical and
mental blocking in a foreign world is found everywhere
in the Secret wing and Workshops of Mariana Marin, in
Mental place of Marta Petreu, at Ileana Mălăncioiu in
Mountain Climbing.
On the other hand, the individual self represents the
modern poetic revolution, rethinking the importance of
the individual, the new anthropocentrism 2. Modernity brings
the individual to the forefront, the man who can not be
reduced to the others, neither to social nor symbolic
function, an individual who has an inner life, soul,
consciousness and identity crisis. Thus, we get at
regaining superiority over the prose in the psychological
accuracy; the existence requires a continuous effort to
explore the world and to understand oneself, to find a
way. Hence, we have the self individualized biographical
poem (with representatives such as Sylvia Plath, Mariana
Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu) or the
corporalized self.
The latter conjugates the verb ‘to be’ at feminine,
inducing a particular psyche, the tensional entity that
legitimizes itself in the text by the ontological vocation
of the conflict that now the language games come to
reflect, capturing it while fully developing. This happens
since Lyotard3 puts the postmodern condition into
agony, underlining the tragic background and the
self-denial, even within the dominant paradigm, which
is the postmodernism.
What turns Mariana Marin, Marta Petreu into heretic
postmodernists, though no less postmodern through
the immanent condition and assumed status at the time,
is the integrated experimentalism. With the ontological
endorsement of the manner they choose, or are chosen
to write, they remain faithful to a continuous need to
turn to metaphysics as verbal artifice, rather than the
philosophical basis of the integrative thinking.
Besides the autobiographical pact that the
confessional poetry implicitly proposes, we have the
natural dose of autofiction throwing phantasia into the
heart of mimesis, to let us know that these two make a
paradoxical symbiosis that determined and still causes
various theoretical speculations about the status of the
lyrical and empirical self.
The verses of the Romanian confessional poets
illustrate the nihilistic ipseity, therefore the lyrical ego
identity is absorbed into the shock wave of the being for
oneself described by J. P. Sartre4, the one that places the
ipseity circuit in relation to the ideal. And this continuous
self-fragmentation which seeks to acquire the authentic
identity into absolute, takes the proportions of a
battlefield in the Nietzschean principles of action and
reaction.
We frequently grasp in the lyrics of Marta Petreu
and Ileana Mălăncioiu, of Mariana Marin, how fiction
turns against itself, denouncing its limits. The lyrical self
is thus, defined in and through the things it abhors,
illustrating self-contradiction, the access to the negative
identity by denegation.
The narrative ipseity bears the germs of
reintegration, reason for which it is a break in the
immediate trauma that, at scriptural level, surgically
treats the trauma. The identity takes shape depending
on what it denies, describing a fight ontology.
The spirit disease attacks the retina of the
confessional poets, installing the germs of human
absurdity and futility. The anguished being is the being
into death, which is in constant denial. By double
negation, the sufferer, the repressed denies himself,
trying to diminish the effects of the disease on the spirit
and to build an alternative, cosmeticized identity.
The body of paper and words, to have spiritualized
meanings, firstly must acquire a complexity, if not equal,
at least close to memête, to idem identity. The ipseity
bivalence shows indeed the size of textual salvation and
world textualization. The text actually includes into
reality, organizes contents (anamnesis, imaginary, etc.)
and delivers it to the present.
Beyond the postmodern sense of subjectivity that
questions, due to an excessive relativization, even its
own legitimacy, the subjectivity of confessional poetry
still remains one of the strong values of modern origin
of the paradigm, in no case it will be dropped out of the
inability to believe in the other’s words or personal view
– after having been previously made absolute in terms
of indeterminacy, displacement, heterogeneity.
The thinking of the confessional poetesses borrows
the postmodern reference thinking, which reflects the
existential chaos, the duality, the schizoidism, the inner
lability, however, in the speech and text ontology,
subjectivity is considered a central, stabilizer element,
one of the poet integrating levers to exit itself in order
to be objective, to find its equilibrium or illusion at the
confluence with the readers’ ethos.
The poetess’ impulse to create a myth figure is
related to the utopian side of the subject, the need for
linguistic escape to another dimension of the self. It
talks about the Western man’s desire and greed to halve,
which revolutionizes the language in the first person
towards a new semantic of ipseity that deconstructs the
individual, extracting the ideal figure or the most hidden,
unconscious feelings of which even the one that reveals
them does not necessarily know at that time if they
comply with the reality of its being. Therefore, it would
not be unusual for an autofictional pact, at first glance,
to prove to be, in substance, an autobiographical pact
or vice versa.
The way from poetry to autobiography and
autofiction that the eighties poets take has undoubtedly
authenticity as its destination. Capturing the reader’s
interest and then the conviction – that somehow
sprouts in his mind – that everything that the author
turns into poetry claims a real basis and can be found
in the experience of the lived life and not purely in the
poet’s imagination – can become two-bladed knives.
Especially when it is discovered that a certain topic is a
pure invention of the author. But even the psychological
invention has coverage; therefore it falls within the
anthropological structures of the imaginary context
endorsed by the need of immanence to regenerate
through fiction.
It can also be claimed that the poet placed himself
somehow abusively in the centre of facts and feelings
that do not belong to the author, but had no
containment to exploit, thus, taking advantage of the
good faith of the reader. Naively, we would say, if the
reader surrenders strictly to the need to be conquered,
33 >>>
shocked by known facts, since confessing poetry is
much more than a reading that reflects the empirical life,
it is itself a mirror on which poetesses bend in order to
decant their feelings, obsessions, traumas, ideals,
ambitions, cowardice, impotence, frustration, thanatic
propensities, hope, courage, in order to deconstruct or
reinforce identity. There appears a catharsis that does
not promise more than implies: an image on a
background that, the moment it says I, starts to change
the world or, at least, the perception on the world.
In fact, there are several theoretical approaches to
automatically include the first person writings into
reality, therefore producing their exclusion from the
fiction area, while one of the most radical belongs to
Kate Hamburger5. Her somewhat extremist vision of
literature and fiction is that, despite the fact that they
are inspired from real facts, these are totally different
from reality by proposing the experience of non-reality.
Because fiction, says Arnaud Schmitt6 about
Hamburger’s opinion on the subject, does not tolerate
degrees of comparison and, therefore, there is no
fictional I, but only real I. If we read the confessional
poem through this grid, nothing of its composition falls
under fiction.
At the antipodes, Dorrit Cohn7 points, in relation to
autofiction, the existence of a double pact: an
autobiographical pact within a fictional pact, therefore, nothing
remains outside fiction, much less an autobiography or,
in our case, confessional poetry. Thus, biographies show
the inner journey of reality, complex, alchemical journey
to reach the philosopher’s stone. And maybe the two
antagonistic views above are not so distant, being
included in the area of irradiation of the confessional
poetry, for here, from parallels as they appear in their
borders intransigence, they will paradoxically come to
intersect at a point of maximum concentration of
energies, similarly as antimatter meeting the matter.
As well as the reception of Ileana Mălăncioiu’s
poetry, Mariana Marin’s poems can be read in at least
two different keys for reading: on the one hand,
according to the realities of the era in which they were
written, this first version assumes the existence of an
involved reader, active and wittingly. On the other hand,
in asynchronies with the realities of the time, the
reading being made by an ideal reader.
The risk or the mutations involved in the reading
out of the social and political context of the time
obviously refers to the overall meaning of the poems
inevitably suffering considerable changes. Thus, from
the militant and vituperated poetry against communism,
the thanatophoric being parable will prevail. The poetic
taste and education of generations continuously
changes, so that writing will support re-bindings of
meaning and even paradigm.
Ileana Mălăncioiu and Mariana Marin’s poetry opens,
thus, the discussion of poetry reception teleology
naturally falling within the reader’s ontological scope.
<<< 34
The two poets add to the inherent confession, the
exteriority they integrate in their own scriptural body
that becomes the Body par excellence. They ensure –
through their dual membership in poetry, also assumed
and given by social involvement of the personal identity
endorsed here in the idea of political freedom equal to
the inner freedom – the moral and aesthetic element of
continuity, so necessary for a nation’s development.
A two-way road is thus established: from life into
poetry and vice versa – which allows a continuous
exchange. It’s not a small thing to forge a common coin,
where the head is taken from the empirical reality and
the tails comes from poetry, with regenerative powers.
Therefore, we found that the confessional paradigm
restores bridges between life and artifact and those
visiting the world of this type of poetry, at a certain
time, will be confused and disoriented, unable to
maintain the distinction between the two. It happens
since no technical artifice remains just what it appears
to be, due to the internal tension that it proves it returns
to its roots in the unconscious, on the land of poetry
marked by lucidity. This fact increases its stake in the
literary exchange.
Note:
1. Alexandru Muşina, The Paradigm of Modern Poetry, Braşov,
Aula Publishing House, 2004.
2. Ibidem.
3. Jean-François Lyotard, The Postmodern Condition, Cluj, Idea
Design & Print Publishing House, 2003.
4. Jean-Paul Sartre, Being and Nothingness: An Essay on
Phenomenological Ontology, Piteşti, Paralela 45 Publishing
House, 2004.
5. Käte Hamburger, The Logic of Literature, Bloomington and
Indianapolis, Indiana University Press, 1993.
6. Arnaud Schmitt, Real Ego/ Fictitious Ego. Beyond a
Postmodern Confusion, University of Toulouse – Le Mirail,
Mirail Publishing House, 2010.
7. Dorrit Cohn, The Distinction of Fiction, Baltimore, The
Johns Hopkins University Press, 1999.
Bibliography:
Cohn, Dorrit, The Distinction of Fiction, Baltimore, The Johns
Hopkins University Press, 1999.
Hamburger, Käte, The Logic of Literature, Bloomington and
Indianapolis, Indiana University Press, 1993.
Lyotard, Jean-François, The Postmodern Condition, Cluj, Idea
Design & Print Publishing House, 2003.
Muşina, Alexandru, The Paradigm of Modern Poetry, Braşov,
Aula Publishing House, 2004.
Sartre, Jean-Paul, Being and Nothingness: An Essay on
Phenomenological Ontology, Piteşti, Paralela 45 Publishing
House, 2004.
Schmitt, Arnaud, Real Ego/ Fictitious Ego. Beyond a Postmodern
Confusion, University of Toulouse – Le Mirail, Mirail
Publishing House, 2010.
 Realitatea – personaj principal în poezia
Marianei Marin
Krista Szöcs
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte
“Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts
Bd-ul.Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, 550024, România
tel: +40-(269) 21.55.56, fax: +40-(269) 21.27.07
e-mail. litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro
Personal e-mail: szocs_krista@yahoo.com
Reality – Main Character in Mariana Marin’s Poetry
The present study observes Mariana Marin’s poetry from the point of view of its relation with the reality and the real.
Thus, it is clearly shown one of the high performances of Mariana Marin was to be able to write a poetry of direct reactivity
to the reality in political times when any direct reference to the real was strictly forbidden and punished (namely, under the
communist regime of the 1980s). Unlike most of her colleagues in the so-called „generation ‘80”, Mariana Marin refused
to understand poetry as a textualist play with conventions, no matter how sophisticated and attractive; for her, poetry also
comprised a strong ethical nature, it had to be reactive to reality, and not evasive in front of it. This explains why reality is,
with a memorable phrase, indeed, the main character in Mariana Marin’s poetry.
Keywords: contemporary Romanian poetry, generation ‘80, Mariana Marin, textualism, relation with the reality, evasion,
postmodernism.

Î
ntr-un articol din Cotidianul, 19 aprilie
2003, intitulat Mariana Marin sau despre
poezie ca autodistugere Marin Mincu
vorbeşte despre faptul că poeta era deranjată de
amănuntul că, în urmă cu câţiva ani, acesta a numit-o
într-un articol din România Literară „poetă textualistă”,
şi pe bună dreptate. Marin Mincu a şi publicat o carte
în anul 1993 intitulată Textualism & Autenticitate1, în care
a adunat articole sau interviuri publicate în diverse
reviste literare, unde vorbeşte despre poezie şi
textualism, numeşte şi câţiva poeţi ca fiind textualişti,
generalizând pe cât se poate poeţi care nu au niciun
punct comun unul cu celălalt. Într-un interviu realizat
de Grigore Mărăşanu şi publicat în România Literară în
anul 1989, Marin Mincu răspunde la întrebarea: – Am
observat că în general nu suprapuneţi sfera semantică a termenilor
„textualizant” şi „textualist”; pe primul l-aţi întrebuinţat mai
ales în Eseul despre Ion Barbu din 1981, pentru al doilea aţi
optat în Eseu II (1986), folosindu-l aplicat numai la discursul
tinerilor poeţi, fixîndu-se astfel, cred eu, ”diferenţa specifică”. Ce
deosebire ar exista între cei doi termeni? în următorul fel: –
Observaţia este pertinentă. Într-adevăr, Ion Barbu este în general
numit textualizant, fiind un autor de Text precum marii poeţi
din toate timpurile (Poe, Eminescu, Kafka, Urmuz, Dante şi
alţii ), pe cînd textualişti sunt numiţi mai ales tinerii poeţi ce
încearcă să textualizeze realul în mod pragmatic. (Desigur că nu
am respectat totdeauna această distincţie, alternînd un termen sau
altul, după împrejurări). Primul termen este implicit marii creaţii,
pe când al doilea e un reflex recent al conştiinţei de sine extreme,
pe care a achiziţionat-o emitentul poetic în faza în care ne aflăm.
Deci, textualizarea se reperează a posteriori ca „efect” al operei
constituite, pe când textualismul actual e mai mult o problemă de
techne pe care autorii şi-o propun a priori, fără a simţi decît rareori
muşcătura otrăvită a fiorului textualizant.
Consider că e lesne de observat şi numai din această
replică faptul că Marin Mincu „textualizează”
majoritatea poeţilor din acea vreme, doar din pricina
unui „reflex”, fără a se gândi într-adevăr dacă poemele
respectivilor poeţi pot fi încadrate în această paradigmă
sau nu. Redau în continuare scurtul articol, puţin
circulat, dar excelent, despre Mariana Marin:
„În contrast cu faptul că era o poetă adevărată,
autoarea volumului Un război de o sută de ani (1981) a fost,
în viaţa de zi cu zi, un personaj destul de boem, care a
dat cu tifla propriei existenţe, jucîndu-se de-a poezia ca
un actor tragic ce-şi joacă rolul în răspăr cu orice reguli
actoriceşti, fiind conştient că, oricum, scopul este acelaşi,
adică autodistrugerea. Vreau să spun că boema, ca statut
poetic/existenţial, nu mai corespunde cu condiţia
poetului contemporan, chiar dacă, la noi, există unele

35 >>>
excepţii omologate în acest sens, precum Virgil
Mazilescu şi (parţial) Nichita Stănescu.
În ocaziile rarisime ale întâlnirilor întîmplătoare cu
Mariana Marin (la diferite colocvii, lansări sau cenacluri),
am avut întotdeauna impresia că poeta se comportă în
mod straniu; ea spunea lucruri aparent excentrice sau
făcea gesturi aproape obscene (cum sugera Florin Iaru
în evocarea sa din Ziua literară), nu pentru a epata, ci
pentru că fiinţa ei suferise acea dereglare inevitabilă pe
care o mai traversase doar Arthur Rimbaud. Nu ştiu
cum arăta în prima tinereţe, dar atunci cînd am
cunoscut-o eu, mi s-a părut că exterioriza provocator
mărcile propriei stranietăţi: faţa îi era pătată definitiv de
acea paloare mortuară a infantelor lui Velasquez, iar
ochii conţineau o fixitate neverosimilă de extracţie
textuală. În mod bizar, orice vedere a ei îmi întărea
convingerea că mă aflu în prezenţa unui personaj fictiv,
coborît din Text.
În legătură cu această ipostază ciudată a poetei, în
reprezentarea mea, probabil inadecvată, îmi amintesc
doar cîteva secvenţe ce s-au derulat între noi, pornind
de la o recenzie din România literară, în care scrisesem,
despre prima ei carte, cu o anumită perspectivă critică
ce o integra textualismului. Deşi la început mi-a
mulţumit ceremonios pentru că o omologasem, mai
tîrziu, după polemica cu N. Manolescu, adică după ce
acesta îi asmuţise pe optzecişti împotriva-mi, Mariana
Marin mă întâmpina sfidător, oriunde ne aflam, repetînd
obsesiv că ea nu este ‹‹poetă textualistă››. Pentru a fi scos
din circulaţie conceptul textualismului, pe care-l
introdusesem în critica noastră pauperă, i s-a aplicat cu
deliberare o etichetă infamată, fiind identificată, în mod
falsificator, cu un discurs exanguu, fără limfă, ce exclude
vortex-ul trăirii reale. Evident că nu se poate accede la
scriitura ‹‹textualistă›› fără plonjul existenţial şi cu cît
afirmăm că o poezie este mai textualistă se poate
înţelege de la sine că aceasta este mai plină de vitalitate.
Dar Mariana Marin înţelegea că, dacă am numit-o
„textualistă”, am vrut să-i diminuez implicaţia existenţială
extrem de intensă, cuprinsă în discursul său poetic în care
se vorbeşte cu febrilă gravitate despre alteritatea reziduală
a fiinţei. Desigur că poeta avea dreptate să se lamenteze,
cu „limbă de moarte”, că „nu este textualistă” din
moment ce pulsiunile cele mai autentice ale poeziei sale
sunt de natură existenţială, contrazicînd orice tentativă
de a o alinia altui tip de poeticitate. Ea a făcut din poezie
un act responsabil de implicare violentă în abjecţia
istoriei ce conduce, de obicei, la consecinţe nefaste,
ajungînd pînă la „mutilarea artistului”.
Aserţiunile noastre anterioare nu exclud deloc
apartenenţa poetei la textualism. Cred că cel mai acut
argument pentru aderarea la această tipologie agonală
este chiar moartea sa neaşteptată. Ca şi Virgil Mazilescu,
Mariana Marin şi-a anticipat destinul prin asumarea unei
boeme autodistrugătoare. Se pare că accidentul morţii a
fost pregătit cu luciditate, ca un act de autotextualizare
voluntară.”
<<< 36
Atunci când Octavian Soviany îşi adresează
întrebarea Textualism sau Postmodernism?2, afirmă că
ultima parte a deceniului 80 a fost dominată de disputa
dintre textualism sau postmodernism, care, spune el, nu
reprezintă decât expresia unui orizont ontologic al
apocalipticului, tot el afirmând mai apoi că nu există nici
textualism nici postmodernism. În legătură cu prima
sunt de acord, deoarece sunt doar câţiva poeţi care pot
fi încadraţi aici cum ar fi Bogdan Ghiu, Petru Romoşan,
Gheorghe Iova, Aurel Pantea sau Matei Vişniec,
Mariana Marin neavându-şi locul, fiind mai degrabă o
poetă existenţialistă, o poetă care nu se aseamănă
colegilor de generaţie decât prin biografismul aplicat,
Mircea Cărtărescu numind-o chiar „neoexpresionistă”,
împreună cu Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi Nichita
Danilov. Lirica introspectivă a Marianei Marin nu poate
fi judecată decât prin aspectul existenţial, ea
asemănându-se în mare parte Sylviei Plath, iar despre
Sylvia Plath nu putem spune că practică un discurs
textualist, mai degrabă o confesiune, un transpunere în
oglindă al vieţii ei. Dacă Ion Barbu a fost numit primul
textualist, în ce măsură putem confirma ceea Marin
Mincu spune când o declară şi pe Mariana Marin
textualistă, în ce măsură seamănă poezia lor? Nu
consider că există o altă asemănare decât faptul că ambii
se exprimă prin versuri. Poate că ne putem lega de
ambiguitatea prezentă la amândoi poeţii, dar în mod clar
la Ion Barbu este mult mai pregnantă, pe când Mariana
Marin o foloseşte doar pentru a-şi ascunde, în unele
poeme, biografismul.
Este de ajuns să ne gândim la poezia Marianei Marin
ca la o transpunere în versuri a realităţii, textul fiind doar
un pretext, pentru a o putea diferenţia de poeţii
textualişti. Dacă la Bogdan Ghiu, textul face parte din
poem: „Mă apăr de ceea ce / mă înconjoară / şi scriu
un poem debil / pe care îl părăsesc.” (Poem) sau „Scriu
un poem cu latura de 1 metru / de pe care să mă arunc”
(Poem), la Mariana Marin textul e doar forma pe care o
poate lua realitatea, poemele se scriu în afara ei, iar
lumea de care se fereşte prinde contur pe foaie: „Să
suceşti gâtul poemului / cînd afli că el se scrie şi în afara
ta? / Chinuitoare revoltă şi fără obiect. / Nu-ţi fie teamă:
/ există oricînd cineva / (o gură lipicioasă) / care să-ţi
şoptească adevărul zilei de mîine / şi istoriei dinapoi.”
(Elegie). Tot Octavian Soviany este cel care ne redă în
cartea lui un citat din Laurenţiu Ulici despre Marin
Mincu şi ideea de textualism pe care acesta voia să o
impună, acesta din urmă fiind singurul care atribuia
generaţiei optzeci textualismul anilor şaizeci din Franţa,
fapt care îl care mai puţin credibil în generalizarea sa,
deoarece nu urmează îndeaproape ideile textualiştilor
francezi atunci când numeşte un poet sau altul textualist:
„Criticii care au introdus practic textualismul la noi au
pus sub ochii optzeciştilor tot ce era de pus în materia
respectivă. Promotorul principal al textualismului în
România e Marin Mincu. Nu există altă figură. Când se
va face o istorie a acestor întâmplări ciudate pentru
literatura română se va vedea că textualismul rămâne cu
un singur autor în România. Cu Marin Mincu.”3
Noţiunea de textualism a fost lansată în mijlocul
anilor ‘80, odată cu noţiunea de postmodernism,
de aceea de multe ori este privită în concurenţă cu
aceasta, iar din cauza „teoretizării” lui Marin Mincu a
poeţilor optzecişti, ei au fost de multe ori numiţi ca
fiind „generaţia textualistă”, iar aceste teoretizări şi
aşa-zise clarificări au stârnit „adeziuni şi respingeri
spectaculoase”4, deoarece în această grupare se integrau
doar trei sau patru poeţi, restul fiind numiţi aşa doar
pentru a se vorbi despre o generaţie în general, nu despre
o generaţie care presupune mai multe direcţii către care
se îndreaptă poezia: „Abia odată cu vârsta textualismului
esopic se poate vorbi despre o grupare textualistă ca
atare (deşi ea are destul de puţini aderenţi, alături de cei
menţionaţi putându-se adăuga şi câţiva poeţi, cum ar fi
Bodgan Ghiu, Matei Vişniec sau Aurel Pantea) care îşi
continuă producţia literară şi după 1990, când
textualismul este repudiat de noile promoţii poetice, iar
experimentul scriptural se canalizează în alte direcţii.”5
Este adevărat că poezia Marianei Marin lasă uneori
senzaţia de stranietate, şi prezintă o oarecare
ambiguitate, dar nu poate fi vorba de o poezie neclară,
sibilinică, poemele ei nu-şi propun câtuşi de puţin o Mariana Marin
„textualizare a realităţii”. http://vasilegogea.files.wordpress.com/2011/02/mmarin.jpg
Citind poezia Marianei Marin ai impresia că te-ai citi
pe tine însuţi, pentru că de multe ori ajungi să te te trezeşti în braţe cu o realitate doldora (...) / Să o
recunoşti în poemele ei la fel cum te-ai privi în oglindă. mângâi uşor pe creştet. / Să-i spui vorbe de dragoste”
Versurile Marianei Marin au multe referinţe biografice, (Dăscăliţa) sau: „În grădina de trandafir a spitalului /
iar biografismul îşi face apariţia atunci când poeta scrie venise chiar el, adevărul tras la faţă / şi cu ochii plesniţi”
despre realitatea personală, realitatea fiind cea care apare (Ultimul poem de dragoste în grădina cu trandafir). Poezia ei
în multe dintre poemele ei, ca un personaj pe care îl vede are o transparenţă care atrage cititorul mai ales atunci
mereu din unghiuri diferite, Mihail Vakulovski6 când aceasta i se adresează direct, aşa cum o face în
numind-o poetă a realului, a realităţii de aici şi acum. Tot poemul dedicat lui Nicolae Manolescu intitulat Sângeroşii
el afirmă că la Mariana Marin cuvântul realitate apare la utopişti: „Nu-ţi fie teamă, cititorule!”.
fel de des cum apare cuvântul moarte la alţi poeţi, doar În al doilea volum, Atelierele, poeta îşi dă seama că
că în cazul ei nu se ajunge la saturaţie deoarece pentru „fiecare îşi trăieşte felia sa de realitate” (Elegie V) şi
poetă nu există niciun moment al vieţii fără expresie, începe să se vadă pe sine schimbată, la fel de schimbată
fără posibilitatea de a fi transpus în poezie, ea cum e realitatea de care încearcă uneori să fugă: „Crezi
schimbând planurile realităţii, referindu-se uneori la tu că eu nu văd / cum mă urâţesc de la o zi la alta? / Că
realitatea socială sau istorică, alteori la realitatea fiecare poem poate să fie şi ultimul?...” ( Ieşirea din criză).
personală, câteodată la ambele, una fiind conformă cu Mariana Marin scrie în poemul Pumaho: „Refuz să mai
cealaltă. privesc realitatea în faţă”, doar că după această afirmaţie
Mariana Marin „provoacă poezia cu propria revine la o stare de calamitate, împăcându-se cumva şi
biografie, cu propria corporalitate”7, deoarece ea îşi cu cealaltă faţă a realităţii: „La întretăierea acestei lumi
trăieşte poeziile la fel cum îşi trăieşte viaţa, oglinda ei / cu imaginea sa despre sine / am privit realitatea în
fiind foarte asemănătoare cu cea a Sylviei Plath, de la faţă.” (Pumaho). În cartea sa despre poezia optzecistă,
care mărturiseşte în mod indirect că a învăţat această Mihail Vakulovski ne spune că un exemplu pentru o
lecţie. Realitatea este diferită la Mariana Marin de la un astfel de schimbare a perspectivităţii o putem vedea în
volum la altul, poeta schimbându-şi percepţia asupra ei; poemul Viaţă de familie care apare cu mici modificări în
în primul volum, Un război de o sută de ani, privea două volume. De exemplu, în poemul din Aripa secretă
realitatea cu încredere cu speranţa că după acel „război realitatea este privită ca o persoană pe care se aştepta să
de zăpadă” în care a trăit mult timp va putea să facă „o o vadă, dar în faţa căreia nu ştie cum să reacţioneze:
reconstituire paşnică a vieţii”, aici făcându-şi apariţia şi „Realitatea ţi-a pătruns şi azi pe sub uşă” iar „Ceasul de
adevărul pe care Mariana Marin încearcă să-l redea, un dinăuntrul tău te mănâncă”, în schimb, în Viaţă de familie
adevăr istoric, dar şi biografic: „Într-o dimineaţă, / să din Atelierele nu numai pronumele se schimbă, dar şi

37 >>>
predicatul, directul „mănâncă” fiind înlocuit cu
sugestivul „huruie, huruie”, plus cele două simboluri
moderniste, care transformă Viaţă de familie din Aripa
secretă în Viaţă fără nume din Atelierele: „Realitatea ne-a
pătruns şi azi pe sub uşă. // Ce linişte pe sub unghii! /
Ce dezmăţ în idei! // Ceasul pe dinăuntrul nostru
huruie, huruie”.
O carte importantă a Marianei Marin este Atelierele
(1980-1984) şi se află la o distanţă de cel puţin nouă ani
faţă de primul volum, fiind publicată în 1990, scrisă între
anii 1980 şi 1984, anunţă încheierea unei etape poetice,
intuind că aici „optzecismul” îşi încheie o perioadă
foarte importantă, perioada de aur, schimbarea socială
impunând o schimbare şi în interiorul generaţiei
„optzeci” legată puternic de social. Prin Atelierele
(1980-1984) Mariana Marin îşi descarcă sertarele pentru
a putea merge mai departe, nu fără a fi atinsă de
Complexul Karenina, cum va numi în Mutilarea artistului la
tinereţe această perioadă intermediară („Voi mai putea
scrie poemele / pe care nu le-am scris / în toţi aceşti ani
de cenuşă şi fum?”). Chiar dacă o parte a cărţii se
numeşte Elegii, Atelierele este o carte care, prin nervura
scriiturii, se aseamănă mai mult cu primul său volum,
Un război de o sută de ani, decât cu Aripa secretă, unde
scriitoarea îşi domoleşte discursul, atât cât a fost posibil,
încît şi mulţi critici au fost de acord că Mariana Marin a
închinat cartea păcii, după cum credea Florin Mugur în
postfaţa de pe ultima copertă. Deşi delicateţea şi
eleganţa scriiturii îi imprimă Marianei Marin o anumită
linişte, un fel de stare de împăcare care domină toate
volumele poetei, cu aceeaşi putere răzbătând şi un fel
de energie prin care scriitoarea se revoltă, un mod
original şi sigur de a rezista cu ajutorul situaţiilor şi
lucrurilor simple, mici, aparent neimportante („eu mă
gîndesc la tine / şi ceaiul acesta fierbinte / pe care îl ţin
în palme / devine modul meu de a rezista” – Scrisori către
Emil), o rezistenţă datorată încrederii, care nu este
acelaşi lucru cu speranţa („Revoluţia n-a început nici
anul acesta / dar noi continuăm să o aşteptăm, /
decembrişti cu toţii / pentru că în acest decembrie /
ne-a lipsit zăpada / aşa cum ne-au lipsit şi altele” –
Scrisori către Emil). Astfel chiar şi Elegiile sunt mai mult
sociale decât biografice, de dragoste, aşa cum se va
vedea mai ales în ultimul poem al ciclului, Limba scrisă
sub pleoape, care poate fi citată în întregime, nu numai
datorită conciziei, dar şi a calităţii poemului: „Vremea
poemului înalt, ameţitor, / a trecut. / Gîndul negru şi
sîrma ghimpată vor ţine minte doar aceste elegii // şi o
feroce singurătate / ameţitoare, înaltă...”.
În antologia lui Cezar Boghici şi Florin Şindrilaru,
Poezia românească. Antologie de texte comentate şi aprecieri
critice, atunci când se vorbeşte despre Atelierele Marianei
Marin, se afirmă că, dintre poeţii generaţiei optzeciste,
Mariana Marin se diferenţiază prin accentele tragice în
care se îmbracă poemele ei, în urma „confruntării
directe cu o realitate sufocantă şi grotescă”8. Mariana
Marin nu se refugiază, cum o fac colegii ei, în estetic sau
<<< 38
într-o intertextualitate ludică, „poemele sale sunt
expresia suferinţei artistului într-o societate totalitară”9.
Despre tema scrisului din Atelierele se spune că infuzează
de greutate existenţială, poemul la Mariana Marin
întreţine o relaţie dublă cu experienţa trăită, scrierea lui,
departe de a fi o evadare în spaţiul compensator al
esteticului, se fondează pe experienţa atrocităţilor
cuprinse în acest real. Nicolae Manolescu afirma despre
Atelierele că arată perfect două lucruri: „unitatea de
generaţie a acestei poezii, dincolo de inevitabilele
elemente individuale şi sentimentul tragicului istoric de
care optzeciştii sunt pătrunşi, în pofida ironiei şi
ludismului lor”10. Tot el afirmă că sentimentul din
poemele acestui volum e agonic, final, sufocant şi
imaginaţia grotescă, iar în momentul în care cortina cade
peste poemul care dă titlul acestui ciclu şi întregului
volum, face din acesta o capodoperă.
În prefaţa antologiei Cinci, Nicolae Manolescu face
o scurtă prezentare a autorilor publicaţi acolo, despre
Mariana Marin afirmând: „Cînd a citit primele poezii în
Cenaclu, Mariana Marin a avut neşansa unei şedinţe
agitate (din cine ştie ce cauze meteorologice), în care n-a
fost luată mai deloc în seamă. La a doua lectură, veselia
colegială a amuţit: apăruseră o poetă adevărată. Cînd şi
cum s-a petrecut metamorfoza (dacă metamorfoză a
fost) nu se ştie. Cartea ei de debut debordează de talent.
Versurile sună plin, senzual, spontan, de o vitalitate
secretă şi deopotrivă manifestă.”11
Poezia Marianei Marin îţi rămâne impregnată în
memorie şi te urmăreşte mult timp, ca un film pe care
l-ai văzut, iar la final ai tremurat şi nopţi la rând ai visat
continuarea filmului, te-ai identificat cu povestea, cu
actorii. Poemele sunt directe, socialul cu biograficul sunt
îmbinate, unele pot fi considerate nişte egografii simple
unde realitatea îşi schimbă mereu masca, sau este
personificată, iar limbajul este simplu şi nepretenţios,
astfel cititorul se află în faţa unui text care îi spune
adevărul fără eschivări („În grădina de trandafir a
spitalului / venise chiar el, adevărul tras la faţă / şi cu
ochii plesniţi.” – Ultimul poem de dragoste în grădina de
trandafir), doar cuvintele au o altă îmbrăcăminte, sunt
folosite mijloace stilistice deosebite pentru a se accentua
ideea centrală, pentru a nu agresa cititorul, poeta vrea
să-i vorbească despre realitate, dar nu vrea ca acesta să
rămână cu un gust amar: „Uneori observam realitatea.
// Atunci, ceva se ghemuia / în colţul cel mai umbros
al casei / şi începea să ne scîncească la piept. // Era un
pui de realitate, ca şi noi. / Singur şi trist, şoptea printre
lacrimi. / Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad! / Băltoaca
asta în care trăiesc m-a obosit. / Nu-mi mai pot mânca
nici orezul cu lapte, / nu mai are gust de atâtea gunoaie
pisate, / de atâtea cuvinte îngâmfate şi reci.” (Orez cu
lapte în Praterstrasse).
Atunci când Mihail Vakulovski face referire la
poemele de dragoste ale Marianei Marin, spune că „sunt
o ars poetica a autoarei, textul nu poate trăi fără autor,
fiind scris pe-o oglindă spartă de moarte, astfel rămânând
originalul, cel reflectat, în care există dragostea din titlu
şi deci şi poemul de dragoste din oglindă, fie şi sfărîmată.
Oglinda Marianei Marin este totalitatea cărţilor Marianei
Marin, inclusiv Mutilarea artistului la tinereţe, sau – în
viziunea lui Tudor Jebeleanu, oglinda Marianei Marin
este fotografia Marianei Marin de pe prima copertă a
ultimei sale cărţi, iar originalul, fotografia de pe ultima
copertă, de asemenea Mariana Marin, aceeaşi Mariana
Marin, aceeaşi gestică, aceeaşi poziţie, doar că, dacă
Mariana Marin de pe prima copertă mai degrabă citeşte
(chiar dacă ochii par a fi închişi), fiind oarecum
melancolică, actuala Mariana Marin are ochii deschişi
spre cotidian/realitate”. Aceste două fotografii de la
capetele aceleiaşi cărţi sugerează temporalitatea. Lupta
între prezentul poetic şi trecutul poetic („Nu-mi mai pot
reciti vechile poeme, / fiinţa care le-a scris s-a îndepărtat
de mine” Roşu şi negru) face din Mutilarea artistului la
tinereţe o reflecţie asupra trecutului, o radiografie a
realităţii care e propria viaţă. Poezia de dragoste a
Marianei Marin este de asemenea extrem de simplă şi
directă, dominată de imagini crude, expresioniste,
trădând groaza şi repulsia viscerală faţă de realitatea
agresivă a vieţii cotidiene din regimul comunist12, poeta
păstrându-şi luciditatea cutremurătoare în momentul în
care îşi pune sentimentele pe hârtie, când ştie exact ce
aşteptări să aibă de la viitor: „Ai început să urăşti / până
şi faptul că încă respir, / până şi nebunia mea mică de
seară / atât de inofensivă în pustia asta de ţară. / Câtă
inconştienţă, îmi spun, / să vrei să ucizi oră de oră /
ceva pe care nu tu l-ai crescut, nu tu i-ai îngrijit
pneumonia dulce-amară.”(Poem de dragoste) sau: „îţi mai
aduci aminte / când te jucai de-a Apocalipsa cu mine?
/ Când îmi numărai zilele / şi-aşa puţine / pe bile care
nu aduceau niciodată norocul? // Acum de ce te mai
vaiţi? / mica avere de iluzii / îmi zace praf printre muze
pestriţe, / mâncătoare de lebede moarte. / Numără tu,
acum, capetele Fiarei.” (Poem de dragoste).
Soluţia poetică la Mariana Marin se suprapune
soluţiei existenţiale, ea refuză adaptarea la banalitate şi
mediocritate, păstrând totuşi o legătură cu lumea
exterioară, şi chiar mai mult de atât, cu spaţiul cosmic
(„ai chicotit cu fusta-nstelată”), spaţiul în care ea îşi
desfăşoară activitatea constituind repere doar pentru
realitatea comună, atunci când singura şansă a poetului
în această lume este să-şi asume rolul de scrib inutil, care
„spoieşte lumea cu literele unui alfabet / singuratic şi
mort” în ochii bănuitori ai „măcelarilor” şi, în acelaşi
timp, să-şi poarte poemul în braţe, ca pedeapsă a
incapacităţii de adaptare. Poemele vorbesc în locul
poetei, ea le atribuie o voce cât de poate de credibilă, le
umanizează, poemele vorbesc despre ea aşa cum poeta
însăşi nu ar fi putut-o face, vorbesc despre „ceea ce ar
fi putut deveni” (Despărţirea) şi, în acelaşi timp, reflectă
ceea ce poeta a devenit: „Utopiile noastre nu mai
seamănă. / Apele tac. / Doar clocotul mâinilor
scormonind. / Utopiile se hrănesc şi mai dihai din ele
însele acum. / Apele tac. / Râsul meu când întâmpin o
nouă zi / cu ghearele înfipte în dinţi. / Despre o utopie
pe care ai hrănit-o cu sânge încă de mică, / parcă aşa a
început. / Erai cocoţată pe hornul casei şi aşteptai
întunericul, / un semn aruncat din tării după care
viitorul şi pe tine te-aşteptă. / Erai înţeleaptă. / N-ai fi
strivit niciodată nimic din împărăţia furnicilor. / Aveai
o mulţime de aripi sub pleoape / te înălţai văzând cu
ochii într-o limbă / ce-avea să devină a ta. / erai
insuportabil de bună.” (Conspiraţia tăcerii).
În poemul Gamela, Mariana Marin scrie că nu a fost
„o elevă bună, nu a învăţat de la viaţă cum să
supravieţuiască „ochilor bolnavi”, nu a învăţat să aleagă
drumul celălalt atunci când naivitatea nu i-a permis să
înţeleagă multe din jocurile acestei realităţi, poeta se
simte prizonieră într-un spaţiu oniric, unde va avea
mereu la dispoziţie uneltele necesare scrierii, şi realitate,
unde simte că pluteşte, fără a reuşi să atingă măcar ceva
care să o poată ajuta să înţeleagă de unde porneşte acea
rădăcină a răului: „M-ai învăţat să trec pe trotuarul
celălalt / atunci când dispare misterul din ceai / iar
carnea poemelor se usucă / sub ochii mei bolnavi / de
atâta mizerie înghiţită. / N-am fost o bună elevă. /
N-am înţeles nimic / din bătaia glonţului fără puşcă /
şi nici din gustul coclit de stafii al gamelei din creier. /
Am crezut că voi învinge secunda care urmează
secundei, / că voi avea sacii plini de verbe tăioase în pod.
/ Dacă prostia nu mi-ar fi pus / copite de circ şi tichie
de gheaţă, / aş zice că e naivitatea cea care m-a pierdut.”
Note:
1. Marin Mincu, Textualism & Autenticitate (Eseu despre
textul poetic, III), Editura Pontica, Constanţa 1993.
2. Octavian Soviany, Apocaliptica Textului (Încercare asupra
textualismului românesc), Editura Palimpsest, Bucureşti
2008.
3. Ibidem, p. 14.
4. Ibidem, p. 23.
5. Ibidem, p. 23.
6 Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia optzeci
(poezia), Editura Tracus Arte, 2010.
7. Ibidem.
8. Poezia românească.Antologie de texte commentate şi aprecieri
critice, coordonatori: Cezar Boghici, Florin Şindrilaru,
Editura Paralela 45, 2006, p. 480.
9. Ibidem, p. 480.
10. Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, vol. I,
Editura Aula, Braşov, 2001, p. 395.
11. Volumul Cinci, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion
Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina,
Ediţia a 2-a, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, p. 4.
12. Poezia românească. Antologie de texte commentate şi aprecieri
critice, coordonatori: Cezar Boghici, Florin Şindrilaru,
Editura Paralela 45, 2006, p. 479
39 >>>
 Cum respiră ficţiunea speculativă
românească în 2013
Studiu de caz: Dan Doboş
Cătălin BADEA
Universitatea „Transilvania”, Braşov, Facultatea de Litere.
“Transylvania” University of Braşov, Faculty of Letters
B-dul Eroilor nr. 25, Braşov, România,
tel: +40268474059. Fax: +40268474059, email: f-litere@unitbv
Personal e-mail: melisander1@yahoo.com
How Romanian speculative fiction breathes in 2013. Case study: Dan Doboş
Dan Doboş is one of the speculative fiction Romanian writers with the debut after 1989. Living in Iaşi, educated in
Iaşi, working as a journalist in Iaşi, Dan Doboş developed a steady interest and a personal approach to literature due to the
Iaşi literary community in which lecture clubs – especially Opinia Studenţească and Quasar – he read his early writings.
Dan Doboş wrote prose for teenagers, comedy for children, but his main efforts were towards creating worlds in speculative
fiction after the examples of Frank Herbert’s Dune. After a debut with short stories, between 2000 and 2010, Dan Doboş
create the trilogy Aba ia (The Abbey) who won him many national prizes and European as well as North American
recognition amongst the sf fans and critics, with the English version. The Abbey is the most pirated genre book in Romania,
written by a Romanian Author. The most recent novel of Dan Doboş, DemNet (2011), is a similar succes. From the stilistic
point of view, the writing of Dan Doboş gives great attention on characters development, having a personal note by
allowing a scale of ethical problematization, very few of his characters being as sketchy as the paragon of speculative
fiction demands. For the evolution of his literary career, for his many firsts, Dan Doboş has an unique place in Romanian
speculative fiction in 2013.
Keywords: Romanian speculative fiction, case study, trilogy, building worlds, ethical problematization

A
Evoluţia scriitorului, ca exerciţiu de respiraţie
păsând butonul „Biblio” la www.
dandobos.ro se intră în cronologia
tuturor scrierilor lui Dan Doboş. Este
important pentru înţelegerea lui ca scriitor de ficţiune
speculativă de unde şi în mijlocul a ce şi-a format Dan
Doboş producţia literară. Cu începuturile plasate la
sfârşitul anilor ‘80, sub înrâurirea a două cluburi literare,
Quasar, clubul ieşean sf de renume naţional, şi Matineul
de Proză, clubul literar principal al aceluiaşi oraş, Dan
Doboş începe să scrie primele proze scurte şi să câştige
primele premii. După ce termină studiile universitare,
în 1994, lucrează ca jurnalist la Evenimentul, unde
preia de la Michael Haulică responsabilitatea editării
suplimentare a suplimentului sf Supernova, sarcină pe
care o duce până în 2001, ceea ce a făcut ca Supernova să
devină suplimentul de ficţiune speculativă cu cea mai
lungă viaţă din România. Antrenându-se săptămânal
prin scrierea unor foiletoane de proză poliţistă şi sf în
Evenimentul – între1994 şi 1998 –, Dan Doboş e gata
pentru debutul său în volum. Totuşi, cu ceea ce singur
îşi descrie ca „încetineală pahidermică”, el începe cu un
roman cu şi pentru adolescenţi, Elefantul în bostănărie
(1999).
„Elefantul” prinde aripi în noul mileniu. Traduce
pentru editura Nemira The Gnoms Trilogy, a lui Terry
Pratchett. Şi atunci, în noiembrie 2002, primul volum al
Abaţiei, îndelung plănuita şi îndelung rescrisa trilogie a
lui Dan Doboş, apare pe rafturile librăriilor. În 2003,
participanţii RomCon votează Abaţia cel mai bun roman
de gen publicat de un autor român în 2002. În
noiembrie 2003, Blestemul Abaţiei, al doilea volum al
trilogiei, vine la întâlnirea cu publicul. Iarăşi, în 2004,
premiul RomCon ajunge la Dan Doboş. Din păcate,
neînţelegeri cu Nemira pentru drepturile de autor, dar
şi pentru copyright, reţine volumul al treilea al Abaţiei
de la intrarea sub presa tipografică, însă numai pentru
un an. Crezând în steaua lui, Dan Doboş îşi fondează
propria editură; Abaţia Infinită apare sub sigla
Media-Tech în 2005. Anul următor, 2006, îl găseşte pe

<<< 40
Dan Doboş „odihnindu-se” cu publicarea unei cărţi de
ghicitori pentru copii; trilogia Abaţia este nominalizată
la EuroCon-ul din acel an pentru Cel mai bun roman
european al anului. 2007 este unul dintre cei mai buni
ani ai lui Dan Doboş – devine membru al Uniunii
Scriitorilor din România, traducerile lui sunt retipărite
de Nemira şi, în Decembrie, primeşte premiul Vladimir
Colin, înaintea celorlalţi câştigători, ca recunoaştere a
calităţii Abaţiei; Colin-ul a fost dat în 2007 pentru
2002-2006. Ultima, dar nu cea din urmă bucurie, i se
oferă de publicarea culegerii de proză scurtă Gheorghe –
un om special, înainte de încheierea anului. 2008 – Dan
Doboş publică traduceri, iar a doua ediţie a trilogiei
apare la Millennium Press. De asemenea, în 2008, Dan
Doboş debutează ca dramaturg, cu Crăciunul Jucăriilor,
pus în scenă la Iaşi. Abaţia este publicată ca The Abbey
în Statele Unite ale Americii, în 2010. În 2011,
Millennium Books publică ediţia omnibus a Abaţiei, iar
noul roman, DemNet, este lansat în format electronic,
de către Media-Tech. Acest roman primeşte în 2012
premiul revistei Galileo.
Trei Cărţi, fiecare cu alt suflu
Este bine să spună povestea şi poveştile cărţilor lui
Dan Doboş. Este, cu toată complexitatea ei, una directă.
Chiar dacă ordinea cu care au făcut cunoştinţă cu
publicul nu este cea în care le discut eu aici, linia Gheorghe
– Abaţia – DemNet este cea mai bună pentru înţelegerea
scrierilor lui Dan Doboş.
Aşadar, Gheorghe – un om special (2007), conţine
16 proze scurte. În Cuvânt înainte, Dan Doboş numeşte
motivele pentru care a publicat aceste povestiri: câţiva
dintre fanii săi l-au rugat să pună laolaltă sursele Abaţiei;
apoi, din a accepta cererea aceasta, autorul a crezut că şi
celelalte texte merită acelaşi tratament. Nu în ordinea
cuprinsului, voi identifica trei tipuri de proze scurte din
Gheorghe…: cele care construiesc propria lume şi nu mai
influenţează alte texte – povestirile inspirate de jocuri de
cuvinte şi de proverbe româneşti sunt cele mai bune
exemple (AntiProVerb…); apoi sunt povestirile cu
influenţe în romane – ca Franciscasino şi A Şasea Cale, în
care, bazându-se pe filozofia creştină a sfinţilor Francisc
şi Toma d’Aquino, Dan Doboş îşi umple dialogurile de
dileme morale sau aduce problema „minţii mecanice” să
fie rezolvată de Teolog; apoi sunt povestirile-surse pentru
variante diferite ale Abaţiei şi DemNet-ului – Pletele Sfîntului
Augustin, Iartă-mi furia, iubite! – pentru Abaţia, iar pentru
DemNet –Îngeri, ieşiţi din morminte!. Se poate vedea cât de
serios lucrează Dan Doboş pentru subiectele sale. Totuşi,
scriind numai pe subiecte serioase îţi cam poate usca
stiloul, aşa că, din când în când, Dan Doboş îşi îngăduie
să râdă şi ia şi cititorul cu el. Este cazul povestirii care dă
titlul volumului, Gheorghe – un om special, şi iată ce se
întâmplă: Gheorghe, un om trăind in zona rurală, un
bărbat la a treia nevastă, se uită la un meci de fotbal la
televizor, înjurând că favoriţii săi nu joacă nimic. Un
zgomot venit din grădina de legume de sub fereastră, îl
face pe Gheorghe să iasă din casă şi să întâlnească un om
ciudat, lângă o gaură din straturile de usturoi. În gaură,
fumegând, se află un obiect făcut parcă din două lighene
lipite şi înfăşurate în ceva ca luminile bradului de Crăciun.
Aţi ghicit, este vorba de o întâlnire de gradul III! Până
aici nimic nou, dar ceea ce face deosebită această proză
este însoţirea perfectă între un umor savuros şi o solidă
logică internă a subiectului. Deoarece Gheorghe este
cel mai important element în stabilizarea unei
„găuri-de-vierme” de lângă Pământ, viaţa emoţională a
lui Gheorghe, cu suişurile şi coborâşurile ei dând naştere
la „valuri de timp alternativ”, extraterestrul din grădina
cu usturoi are misiunea de a-l proteja pe Gheorghe de
nefericire. Se fac schimbări în viaţa lui Gheorghe, dar nu
ca în basme, nici în cheie absurdă – precum în Ghidul
Autostopistului pentru Galaxie – schimbări care îl irită şi mai
mult pe „omul special”. Urmează alte vizite pentru
corecţii mai de-amănunt. În timpul vizitelor, Gheorghe
pune întrebări fundamentale extraterestrului. Către
sfârşit, cum nimic nu se schimbă în bine, ci în rău în viaţa
sa – îl părăseşte şi a treia nevastă, soacra trăieşte pe picior
mare în Thailanda, jucătorul lui favorit este vândut de la
echipa lui favorită, iar extraterestrul nu îi dezvăluie niciun
secret al existenţei etc. –, Gheorghe se gândeşte să se
sinucidă. Este salvat fiind transformat într-o creatură
asemănătoare cu o meduză şi luat să trăiască pe o staţie
spaţială intergalactică, lângă „gaura-de-vierme”, pentru
că noua sa viaţă psihologică îl face inutil faţă de menirea
sa iniţială. Sfârşit. Dan Doboş are curajul auto-ironiei în
Cuvânt Înainte la Gheorghe – un om special: „este
autobiografie neruşinată”.
Abaţia (2002, 2003, 2005 – prima ediţie; 2011 –
ediţia omnibus, cartonată) este cea mai piratată carte de
ficţiune speculativă din limba română. Numai pe un
singur site care oferea fişierul .pdf, s-au numărat mai mult
de 9000 de descărcări. Să vedem de ce. Dune a lui Frank
Herbert şi Fundaţia lui Isaac Asimov sunt cele mai
apropiate referinţe din literatura universală la Abaţia.
Similar cu seriile lui Herbert şi Asimov, Abaţia creează şi
rezolvă într-o omenire trăind în feudalism, de-a lungul şi
de-a latul galaxiei, sub influenţa manipulării genetice, sub
un joc politic multipolar, condus de indivizi excepţionali,
cu proprietăţi mentale şi fizice uimitoare. Pentru ficţiunea
speculativă românească, Abaţia marchează câteva „prime”:
este prima trilogie, prima carte cu propriul website şi
propriul grup de discuţii pe Internet, prima carte „de
consum” care îşi plăteşte autorul fără să facă rabat la
calitatea literară. Chiar dacă romanul se poate numi science
fiction, Dan Doboş aruncă personajele Abaţiei în dialoguri
vii, dă atenţie analizei psihologice şi nu şovăie să le implice
în dispute cu subiect moral şi/sau religios. El ţinteşte şi
marchează plăcerea intelectuală în lectură. Dan Doboş a
rescris Abaţia până într-acolo încât ediţia omnibus are
pagini întregi, dialoguri, chiar personaje secundare
care accentuează mesajul din ediţiile iniţiale. Această
introducere de noi personaje, individuale sau de grup, ne
amintim că a fost o caracteristică şi a Dune-lor: Bene
41 >>>
Tleilaxu apar doar în Mesia Dunei; în a doua carte a Abaţiei
avem lumea Kyrall, cu ecologia ei ciudată şi triburile umane
care îşi antrenează capacităţile „psi”. Aceste noi personaje
modifică acţiunea fie rezolvând conflictele vechi, fie – în
majoritatea cazurilor – exacerbându-le pe cele vechi. Deci,
ce se întâmplă în Abaţia?
Omenirea trăieşte o viaţă decentă într-un Imperiu
condus discreţionar de împăratul Bela. Acest lucru este
posibil deoarece, mai mult sau mai puţin, nimeni nu mai
trebuie să muncească pentru hrană, fiindcă fiecare
sistem are o planetă-fermă pe care clone condiţionate
religios, într-o formă de sclavie biochimică şi genetică,
fac agricultură. Clonele oferă hrana în temple, ca jertfă...
Bietele clone sunt date oricui dispus să plătească de către
Abaţie, o instituţie care deţine genomurile iniţiale ale
celor 1001 de fanatici care au luptat împotriva religiei în
urmă cu secole. Din genele lor sunt produse clone
predispuse la manipulare prin viruşi secreţi care le
insuflă comportamentul religios. Pentru a funcţiona ca
o comunitate religioasă cu randament agricol, fiecare
planetă-fermă are nevoie de un Mesia din rândul
clonelor ei. Fiecare Mesia poartă genele Sfântului
Augustin cel Nou. Toate bune şi frumoase până când
împăratul decide că vrea mai mult. El şi trimite un
super-soldat, un quint, o combinaţie de mentat din Dune
cu Miles Teg din Ereticii Dunei aflat la viteză de acţiune
maximă, pentru a lua controlul în Abaţie. Primul volum
al Abaţiei este un şir de dialoguri morale, politice,
religioase şi de dragoste, între care se intercalează
secvenţe violente, toate culminând cu moartea lui Rimio
de Vassur, quint-ul, şi a unui Mesia în devenire, Styn.
Împăratul a luat decizia neînţeleaptă de a lua controlul
asupra Abaţiei fiindcă omenirea a descoperit Z, o
planetă locuită de o rasă extraterestră cu o societate
asemănătoare cu cea a furnicilor, însă de proporţii
umane, rasă pe care Împăratul vrea să o ia în sclavie. Va
veni un război… În al doilea volum, Abatele eliberează
un al doilea val de viruşi pe planetele-fermă, iar clonele
îşi recapătă minţile originale de războinici şi se răscoală
împotriva stăpânilor. Întreaga societate a Imperiului se
prăbuşeşte, clonele ajung stăpânele universului uman,
Împăratul se refugiază, cu câteva mii de loialişti, pe Z.
La acest moment, lumea Kyrall intră în acţiune. Acolo
telepaţi şi telekineţi trăiesc o viaţă grea apărându-se de
formele locale de viaţă, la rându-le deţinătoare de arme
psi. Tot pe Kyrall se află psyac-ul, o construcţie-releu
pentru toate comunicaţiile telepatice din galaxie,
singurul, la care lucrează specialişti ai imperiului. Un
personaj special se ridică dintre băştinaşii Kyrall-ului,
Jorlee, câştigătorul a din ce în ce mai multă putere după
câteva lupte spectaculoase şi câteva alte încercări: în
tribul său, apoi unind triburile kyralliene, apoi ocupând
psyacul. …În timpul acţiunii, Jorlee devine Xtyn, un
super-mutant, deţinător în propriul cap a câtorva minţi,
inclusiv pe cea a super-războinicului Rimio, care îl ajută
să îl ucidă pe Împărat, astfel încât Xtyn ar putea deveni
noul conducător al galaxiei… dacă clonele ar ceda ce-au
<<< 42
câştigat. Până atunci, ultima mişcare a împăratului fusese
să transforme specia „zeţilor” în noua sa armată –
printr-un şir de negocieri cu mătcile lor, schimburi
culturale, inclusiv zborul spaţial. Probabil cele mai bine
(de)scrise bătălii spaţiale din literatura română sunt
luptate de către Z împotriva clonelor. Războiul devine
mai murdar după ce armele nucleare sunt lansate. Aşa
că, în al treilea volum, starea umanităţii este rea şi poate
deveni şi mai rea. Xtyn ar fi soluţia, din nou printr-un
sacrificiu final. Înainte de asta, aflăm că Z şi Abaţia au
un fel de strămoş comun, la fel ca şi kyrallienii şi
quintarrat-ul, adevăratul duşman al omenirii fiind o
conştiinţă de metal lichid. Al treilea volum este locul în
care ordinul super-soldaţilor quinţi se sacrifică de
asemenea. Clonele se mai liniştesc. Omenirea este
separată în entităţi politice de cel mult câteva sisteme
planetare, după distrugerea psyac-ului. Singura cale de
comunicare acum este călătoria cu o navă spaţială, iar
foarte rara substanţă care permite zborul hiperspaţial,
austral-ul, devine de un preţ exorbitant. Totuşi, cu o pace
temporară şi cu şi mai multe ameninţări extraterestre,
omenirea, inclusiv clonele, are un destin nou. Sfârşit.
Despre ce este Abaţia? Conflictele brute între atâţia
protagonişti nu spun, fiindcă toţi au ţinte egoiste, dacă
nu sunt fiinţe superioare precum Xtyn sau quinţii. Aş
putea spune aici că şirul de discuţii morale, religioase şi
sentimentale poartă înţelesul cărţii. Este o explorare a
limitelor umanităţii, sondând sub-umanul, supra-umanul
şi non-umanul. Acolo unde limitele umanităţii se
suprapun pe ceea ce poate fi creat în sub-uman (aflăm
că ecosistemul de pe Kyrall este creat de om!), sau asumat
în supra-uman (Xtyn şi quinţii), înţeles sau nu în
non-uman (specia Z la care adaug teodiceea foarte
personală a autorului), acolo se află înţelesul Abaţiei.
DemNet (2012) demonstrează că Dan Doboş s-a
obişnuit să îşi urmeze proiectele pe termen lung. Acest
lucru şi intensitatea muncii sale îl individualizează.
DemNet este legătura dintre talentul literar al lui Dan
Doboş şi profesia lui de zi cu zi pentru atâţia ani,
jurnalist şi redactor-şef. Dacă vom avea un ochi de
socio-psiholog, am înţelege ce înseamnă „continuă
procesare de text”. De aceea, am îndrăznit să numesc
DemNet ca fantasma autobiografică a lui Dan Doboş, şi
până la un punct, aceasta este o cheie suficientă pentru
a-l înţelege. Totuşi, dacă uităm excursia în autobiografia
autorului, DemNet rezistă prin construcţia de lume şi
prin conflictele dinlăuntrul ei, toate date într-un stil mai
fluent decât al Abaţiei.
Evenimentele din DemNet se întâmplă în ultimele
două săptămâni ale anului 2102, pe Pământ şi pe Lună.
Ne aflăm în ceea ce se cheamă „o anticipaţie pe termen
mediu”. Secolul dintre noi şi DemNet este prezentat
într-o cronologie, la începutul volumului. Discret şi cu
acribie, Dan Doboş exploatează elemente din ultimii ani
ai societăţii noastre, de natură politică sau ştiinţifică,
pentru a-şi proiecta viitorul societăţii romanului său.
Chiar de la început, cititorul DemNet-ului realizează că
o descifrare pe mai multe niveluri nu este doar posibilă,
ci şi de dorit. DemNet este o poveste de aventuri tot atât
cât este şi un roman de idei şi un eseu literar despre
politici sociale. Pentru un cititor prea tradiţionalist, ar
putea părea prea mult, totuşi Dan Doboş ştie să scrie
fără tonuri prea ascuţite, topind genurile şi speciile cu
eleganţa unui spion aflat în misiune secretă în mijlocul
unei pieţe pline de oameni.
Personajul principal al cărţii, Igor Lemme, este o
persoană specială, cu „sindromul J”, ceea ce îl face să
nu uite nimic, niciodată şi nici să nu aibă nevoie de
somn. „Darul” său îl lasă pe Lemme să înveţe, să
sintetizeze şi să lucreze – atenţie acum! – în ziarul său
electronic Acum, până la punctul în care editorialele sale
care judecă problemele sociale şi politice ale lumii
întregi, să fie citite de sute de milioane de oameni şi să
fie luate serios în calcul de cei aflaţi la putere. Aici se
poate vedea o schemă repetitivă, Igor Lemme, cu
capacităţile sale supra-umane şi, mai ales, cu atitudinea
sa mesianică faţă de umanitate, este un personaj pe care
l-am mai întâlnit în scrierile lui Dan Doboş. Şi autorul
DemNet-ului şi autorul editorialelor din Acum au aceeaşi
credinţă în puterea cuvintelor lor de a schimba lumile
lor spre bine. Simultan, autorul şi personajul deţin
luciditatea limitelor lor, explorându-le până la ultima
consecinţă. Întocmai cum se întâmplă şi la sfârşitul
Abaţiei, personajul principal al lui Dan Doboş, se
sacrifică în DemNet şi el. Diferenţa este că simbolurile
ultimei morţi sunt eliberate de sub referinţele teologice,
umanitatea găsită aici fiind a unui nou antropocentrism.
Întorcându-ne la desfăşurarea poveştii, găsim în
DemNet un şir de editoriale/eseuri foarte aplicate la
realitatea ficţională – cu o strălucire specială pentru un
cititor atent, ceea ce le face aplicabile realităţii noastre.
Dan Doboş îşi permite să schiţeze doctrine
(„societarism”, „comunitarism”, „postliberalism”) plus
conflicte ideologice întreţesute de poezie (adorabil
personajul poetului Maxwell, un motivator ideologic, un
fel de Maiakovski mai melodios). Dan Doboş scrie prin
intermediul personajul său Igor Lemme ceea ce crede
inevitabil că se va întâmpla de-adevăratelea. DemNet este
mai mult o proiecţie decât o anticipare, este o speculaţie
bazată pe o sinteză enormă, mai mult decât este o ficţiune.
Echilibrul literar ca roman al DemNet-ului se află în
abrupta desfăşurare a ultimelor două săptămâni de viaţă
ale lui Igor Lemme. Orice i se întâmplă, Igor Lemme îl
ia ca dovadă că destinul său este trasat şi că în cadrul
final se află moartea sa: el este apărat de catog-ul Maxie,
un prieten blănos de 120 kilos, împotriva atacurilor unui
grup ocult care îl urmăreşte din sufrageria sa până în
Azore, apoi pe orbita Pământului, apoi pe Lună: against
the attacks of an ocult group which chase him from his
living room to Azores to the Earth’s orbit, then to
Moon; el este iubit de o femeie şi de către clona ei, aflate
la vârste biologice diferite; el vorbeşte cu proscrişii şi cu
omnipotenţii deopotrivă. Ultima demonstraţie despre
câtă dreptate a avut personajul principal este similară cu
cea din finalul Abaţiei: luarea de contact a omenirii cu
civilizaţii extraterestre schimbă în DemNet semnificaţia
conflictului principal. După cum am spus mai sus, doar
simbolurile sunt diferite. Dacă Abaţia a fost comparată
cu Dune, DemNet este o carte asemănătoare cu Stand on
Zanzibar a lui John Brunner (tradusă la noi ca Zanzibar).
Câteva cuvinte se cer spuse despre stilul DemNet.
Deşi într-un ritm mai alert decât al Abaţiei, la care se
adaugă dificultatea suprapunerii speciilor literare şi
jurnalistice, DemNet dă senzaţia solidităţii. Dan Doboş
nu uită nimic, însă niciuna dintre informaţiile în plus sau
dintre explicaţii nu ia din timpul acţiunii, nici nu acoperă
dialogurile (unele dintre acestea de un umor subtil). Din
acest punct de vedere, DemNet este mai bun ca Abaţia,
arătându-l pe Dan Doboş în creştere de formă ca scriitor.
Ordalia de a scrie despre orice în orice tip de discurs este
primită numai de scriitorii care contează pentru istoria
literară. Dan Doboş este unul dintre aceştia.
Ultima răsuflare înainte de moarte
Nu pot încheia studiul meu de caz fără a face
cunoscută secvenţa mea favorită din scrierile lui Dan
Doboş. Se află la sfârşitul primului volum al trilogiei
Abaţia şi arată cum poate Dan Doboş să pregătească pe
sute de pagini, una singură. Este moartea unui
super-bărbat, a unei super-inteligenţe, a unui super-soldat,
moartea lui Rimio de Vassur, quint-ul imperial trimis să
ia controlul asupra Abaţiei. Două clone ale aceleiaşi femei,
Maria, una cu o personalitate de sfântă, cealaltă cu una de
târfă, amândouă extrem de empatice şi inteligente, sunt
văzute doar câte una o dată de către bietul superman.
Îndrăgostit fiind de o femeie complexă, Rimio de Vassur
este încetinit cu câteva sutimi de secundă, suficiente
pentru a primi lovitura de graţie de la una dintre Marii,
când, în scena finală, amândouă clonele sunt prezente
pentru două secunde, înconjurându-şi super-victima
pentru a o ucide. Aceasta este secvenţa mea favorită
fiindcă Dan Doboş ştie să se abţină să dea explicaţia
ultimă: ne rămâne să ne întrebăm încă şi încă o dată, care
Maria, Sfânta sau Târfa, a ucis Bărbatul?
Bibliography:
Doboş, Dan, Abaţia, (The Abbey), Editura Nemira, Bucureşti, 2002
Doboş, Dan, Blestemul Abaţiei, (The Curse of the Abbey), Editura
Nemira, Bucureşti, 2003
Doboş, Dan, Abaţia Infinită, (The Infinite Abbey), Editura
Media-Tech, Iaşi, 2005
Doboş, Dan, DemNet, Editura Media-Tech, Iaşi, 2011
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească, (Romanian SF), Editura
Viitorul Românesc, Cluj, 2004
ACKNOWLEDGMENT:
This paper is supported by the SectorIal Operation
Programme Human Resources Development (SOP
HRD), ID76945 financed from the European Social
Fund and by the Romanian Government.
43 >>>
 Celan şi Adorno:
Neîntâlnirile care întâlnesc
Mircea Ţuglea
Editura InPrint / InPrint Publishing House
Str. Ştefan cel Mare, 13, Constanţa, România, tel./fax (40) 241 551010
Personal e-mail: mircea.tuglea@gmail.com
Researcher of Romanian Academy (2011-2013)
Failure, Yet Consensus: Celan – Adorno Meetings
In reading letters between Paul Celan and Theodor W. Adorno, we need to remind ourselves that, motivated by Celan’s
work, Theodor W. Adorno dramatically nuanced his famous “sentence” of 1949, according to which, the writing of poetry
after Auschwitz is barbaric, and he came to praisingly emphasize in his Aesthetic Theory, posthumously issued, the lyrics of
Celan (which is his only contemporary writer, besides Beckett to be mentioned throughout his aesthetics) and he considered
them alongside of hermetic poetry tradition, being a poetry of future contents. This study of missed meetings between Paul
Celan and Theodor W. Adorno is therefore not a study about failure, yet about real meetings – those in thinking.

P
Keywords: Paul Celan, Theodor W. Adorno, poetry after Auschwitz, future contents, aesthetic theory

entru mulţi comentatori, între Paul
Celan şi Theodor W. Adorno a stat
ridicată, încă de la bun început, ca o
sabie, „maxima” filosofului care, fără să-l fi citit la
vremea aceea pe poet (abia debutat pe jumătate cu
volumul Der Sand aus den Urnen, publicat la Viena în
1948), considera în studiul său din 1949, Kulturikritik und
Gesellschaft1, că „a mai scrie poezie după Auschwitz este
o barbarie”, aserţiune care trebuie să-l fi şocat pe Celan,
şi pe care, după cum vom vedea, a interpretat-o în felul
său. Prea puţin înţelese şi cunoscute au fost atunci (şi
sunt şi acum) motivaţiile lui Adorno, care, să nu uităm,
vorbea din perspectiva primilor ani postbelici, dominaţi
mai degrabă de efortul reconstrucţiei (nu de asimilarea
culpei), apoi din perspectiva celui proaspăt întors din
exilul american din perioada războiului, în fine, din
perspectiva autorului Dialecticii iluminismului şi al
viitorului autor al Dialecticii negative, într-un eseu intitulat,
totuşi, „Critica culturii şi societatea”. În plus, termenul
cheie al pasajului din care face parte celebra „maximă”
este, mai degrabă, „instrumentalizarea” (Verdinglichung,
uneori tradus şi ca „reificare”), ba chiar „absoluta
instrumentalizare” (die absolute Verdinglichung) a spiritului,
specifică „ultimului stadiu al dialecticii culturale”, care
„se confruntă cu barbaria”. Este destul de clar că „a mai
scrie poezie după Auschwitz”, din poziţia
„instrumentală” a acestui „ultim stadiu”, nu înseamnă
de fapt decât a accepta Auschwitz-ul ca pe ceva normal,
în ordinea lucrurilor, iar această atitudine este, desigur,
barbară, fără ca în mod necesar să fie şi conştientă. Este
chiar mai barbară decât atitudinea cinică pe care o
denotă, de pildă, bancurile despre Auschwitz, fiindcă în
aceasta povestitorul îşi asumă temporar condiţia
criminală, fără a crede de fapt (şi în orice caz nu
complet) în ea. Însă a povesti despre Auschwitz sau
despre Gulag ca despre întâmplările din armată, din
frumoşii ani ai tinereţii, are în sine ceva monstruos,
fiindcă nu înseamnă decât a încuviinţa exterminarea, a
o aproba prin girul implicit al mărturiei povestitorului.
Condiţia barbară a artei în genere, a poeziei, este pur şi
simplu cea în mod absolut instrumentalizată, care
vorbeşte despre orori ca despre nişte simple obiecte
artistice şi/sau narative. Pesemne că şi Celan a meditat
îndeajuns asupra acestor lucruri, dacă ne gândim că,
între versiunile de lucru ale volumului Atemwende
(„Cumpăna răsuflării”), reluate în ediţia critică de la
Tübingen2, apare comentariul următor:
Kein Gedicht nach Auschwitz (Adorno): was wird hier als
Vorstellung von „Gedicht” unterstellt? Der Dünkel dessen, der sich
untersteht hypothetisch-spekulativerweise Auschwitz aus der
Nachtigallen- oder Singdrossel-Perspektive zu betrachten oder zu
berichten.
Nicio poezie după Auschwitz (Adorno): ce fel de
reprezentare a „poeziei” se insinuează aici? Trufia celui care
se apucă, în mod ipotetic-speculativ, de consideraţii sau
mărturii despre Auschwitz din perspectiva privighetorii sau
a sturzului cântător.

<<< 44
 Pare limpede că, deşi nota este vag ironică, ideea este
asemănătoare, fiind vorba în primul rând despre
perspectiva subiectului enunţător (la Celan
„privighetoarea” sau „sturzul cântător”, ca dublă marcă
retorică – sau, mai degrabă, deretorizantă –, dacă ne
gândim la privighetoare ca la o pasăre ce cântă noaptea
– de unde şi numele, care conţine, în germană, referinţa
la „noapte” (Nachtigallen), iar în română la „priveghi”).
Perspectiva subiectului, în această „reprezentare
insinuată” a poeziei, este detaşată, de parcă lucrurile pe
care le „cântă” n-ar implica-o în niciun fel – într-o astfel
de accepţie „trufaşă” poezia nu mai este, desigur,
posibilă, şi Celan însuşi îi subliniază caracterul
„ipotetic-speculativ”. Însă nota aceasta provine din
caietele de lucru ale penultimului volum publicat de poet
în timpul vieţii, la aproape cincisprezece ani după
apariţia celebrei „sentinţe” adorniene – atât de celebră,
încât a devenit emblematică pentru opera filosofului de
la Frankfurt. Pentru Paul Celan, însă, aceşti
cincisprezece ani trebuie să fi fost marcaţi, după cum
vom vedea din corespondenţa sa cu Theodor W.
Adorno, de eforturi disperate, urmate de retrageri, de
tensiuni cauzate de aparentele „eschive” ale filosofului,
toate având ca scop răsturnarea şi reformularea unei
„sentinţe” pe care, în fond, a înţeles-o prea bine. Pentru
că Paul Celan scria „poezie după Auschwitz”, şi
confirmarea maximă pe care ar fi putut-o primi ar fi fost
recunoaşterea din partea celui care îi negase posibilitatea
existenţei, sau o condamnase la „barbarie”, a faptului
că, iată, poezia după Auschwitz este încă posibilă.
Reticenţa lui Adorno în a scrie (după cum îşi
manifestase intenţia) despre unul dintre volumele lui
Celan (în special despre Sprachgitter [„Zăbrelele
vorbirii”]), deşi exemplarele aflate în biblioteca
filosofului conţin numeroase note, îşi are probabil
explicaţia tot în această dilemă, aceea a recunoaşterii
„oficiale” a „poeziei după Auschwitz”, care l-ar fi
transformat, paradoxal, pe Paul Celan într-una dintre
vocile poetice şi de conştiinţă cele mai „autorizate” ale
epocii. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat, însă în absenţa
gestului adornian, atât de aşteptat de Celan în timpul
vieţii sale, şi cu preţul atâtor frământări. De aceea, istoria
raporturilor dintre cei doi trebuie înţeleasă, în contextul
complicat al acestor pulsiuni şi eschive, ca o istorie a
„întâlnirilor ratate” şi, întocmai ca în mecanismul
„actelor ratate” din psihanaliză, neîntâlnirile dintre poet
şi filosof par adesea să fi declanşat mecanisme secrete,
uneori violente, manifestate în scriitură. Cu alte cuvinte,
neîntâlnirile şi ratările lor au fost de natură să conducă,
până la urmă, la adevăratele întâlniri, cele din operă.
Cea dintâi „întâlnire ratată”, şi totodată cea care a
lăsat urmele cele mai adânci, ar fi trebuit să se desfăşoare
la Sils-Maria, în Engadina, staţiune montană în Elveţia,
în apropierea graniţei cu Italia, unde Adorno îşi petrecea
regulat vacanţele de vară, la un „Grand Hotel”.
Engadina era cunoscută pentru sejururile repetate ale
lui Nietzsche, dar şi pentru frecventarea ei de către
Proust, Rilke, Hermann Hesse sau Thomas Mann. La
invitaţia lui Peter Szondi, Celan a ajuns aici la începutul
lui iulie, stabilindu-se cu familia la mica pensiune Chastè,
iar Adorno ar fi urmat să sosească la finele lunii, prilej
pentru ca Peter Szondi să le intermedieze o întâlnire.
Până la jumătatea lui iulie, Celan a definitivat traducerea
„intraductibilei” Tinere Parce a lui Valéry, pe care, mai
târziu, Adorno a apreciat-o enorm. În mod inexplicabil,
după finalizarea ei Celan a părăsit Engadina,
reîntorcându-se la Paris, pe 23 iulie 1959, cu câteva zile
înainte de sosirea filosofului, care a fost, după cum îi
scria Peter Szondi, profund dezamăgit. Ca „scuză”, Paul
Celan i-a expediat la Engadina lui Adorno volumul său
de poezie Sprachgitter („Zăbrelele vorbirii”), cu dedicaţia
„Pentru profesorul Theodor W. Adorno / cu sinceră
admiraţie / Paul Celan / Paris, august 1959”. A urmat,
apoi, traducerea definitivată chiar la Engadina din
Valéry3, căreia Adorno i-a răspuns în primăvara anului
viitor printr-o scrisoare4 ce inaugurează schimbul
epistolar dintre cei doi.
Frankfurt pe Main, 21 martie 1960
Dragă şi stimate domnule Celan,
mii de mulţumiri pentru Tânăra Parcă. Ediţia este
într-adevăr splendidă şi îl impresionează chiar şi pe
cel care, ca mine, nutreşte interese literare diferite de
acelea ale bibliofililor. Îmi vine inevitabil în mine
perioada frumoasă de la Bremer Presse – ar fi
minunat dacă bătrânul Wiegand de la München ar
putea să vadă un exemplar.
Prozaicitatea acestor cuvinte ale mele înseamnă
doar că ar trebui să îmi fac într-adevăr timp să
studiez traducerea dumneavoastră incomparabil de
frumoasă, şi că aş considera o lipsă de respect să fac
cu privire la ea observaţii de circumstanţă pentru a
vă face plăcere. Ştiţi că traducerea dumneavoastră
m-a impresionat profund cu ocazia lecturii pe care
aţi făcut-o – pentru a adăuga ceva, este necesar ca
acum să aprofundez această chestiune. Două sau trei
zile în singurătate absolută pe care mi le voi oferi pe
malul lacului Konstanz îmi vor da această ocazie.
Aş fi bucuros dacă ne-am putea vedea cât mai
repede posibil. Dacă vreun proiect de-al
dumneavoastră vă aduce în Germania, vă rog să mă
anunţaţi din vreme. Se înţelege de la sine că eu voi
face la fel, în cazul venirii mele la Paris. Am o serie
de proiecte în curs cu Sorbona şi cu Collège de
France. Sper doar să fie planificate pentru începutul
anului viitor, dar desigur, nu este exclus ca eu să vin
deja în toamnă.
În acest moment sunt complet absorbit de
completarea cărţii mele despre Mahler5, despre care
nu sunt în măsură să spun, până când nu va fi scris
ultimul paragraf, dacă va fi o lucrare reuşită sau, în
fapt, un eşec total. Cu riscul de a părea frivol, trebuie
45 >>>
 să spun cu maximă seriozitate că, în ciuda greutăţii Se poate oare spune că în fiecare poem rămâne
pe care o are în sine această scriere, mă simt mereu consemnat propriul „20 ianuarie”?
ca un debutant. Dacă sunteţi amabil, rugaţi-vă
pentru mine. Problema este complexă, şi o vom relua în capitolul
Cu cea mai sinceră afecţiune, consacrat studiului Schibboleth al lui Jacques Derrida.
Al dumneavoastră mereu devotat, Pentru moment, să constatăm că autorul identifică în
Adorno mod clar ca sursă a „Convorbirii în munţi” amintirea
unei „întâlniri ratate în Engadina”. Aşadar, singurul text
„ficţional” al lui Celan, desfăşurat mai degrabă sub
Textul, nu mai este nevoie s-o spunem, este extrem forma unei „istorioare” (precum el însuşi o desemnează)
de generos. Adorno compară, de la bun început, Tânăra sau „snoave” populare, îi este îndatorat lui Adorno.
Parcă cu volumele bibliofile de lux scoase la Bremer Impresia de „anecdotă” provine din limbajul colocvial
Presse de Willy Wiegand, fondatorul editurii. Aminteşte, folosit, care ascunde însă şi numeroase referinţe
de asemenea, despre „impresia profundă” lăsată de cultural-ideologice (de exemplu, termenul Jud – în loc
lectura publică de la Frankfurt a acestei traduceri, din de varianta corectă Jude – poate trimite atât la o nuanţă
16 ianuarie 1960, ocazie, aşadar a unei „întâlniri dialectală cât şi la filmul de propagandă nazistă din 1940,
neratate”, şi îşi rezervă câteva zile de meditaţie, „în în regia lui Veit Harlan şi coordonat chiar de Goebbels,
singurătate absolută”, pe marginea ei. Această Jud Suß). Cele două personaje constituie, în sine, aluzii
„aprofundare” promisă nu va rămâne fără rezultate, din străvezii la instanţele „convorbirii” – respectiv „micul”
moment ce, peste numai un an, Adorno îi va dedica lui (Klein) evreu şi „marele” (Groß) evreu, între care se află
Celan studiul despre „abaterile” lui Valéry (Valérys o diferenţă de „un sfert de viaţă de evreu” (ein Viertel
Abweichungen)6, la republicarea lui în volumul al doilea Judenleben), Adorno fiind cu şaptesprezece ani mai în
din Noten zur Literatur. Tocmai de aceea, lecturând vârstă decât Celan. O presupunere maliţioasă a lui
această scrisoare afectuoasă, pare cu atât mai puţin de Joachim Seng8 vede motivaţia „întâlnirii ratate” din
înţeles „eschiva” lui Celan faţă de întâlnirea de la Engadina în diferenţa de „statut” dintre „marele evreu”
Engadina cu cât ea, întâlnirea ratată, a avut ecou sau (care urma să locuiască la „Grand Hotel”) şi „micul
chiar a stat la originea unor texte centrale ale operei evreu”, aflat cu familia într-o singură cameră dintr-o
celaniene – „Meridianul” (Der Meridian, 1960) şi modestă pensiune. Mai mult, după cum atrage atenţia
„Convorbire în munţi” (Gespräch im Gebirg, 1959). În Paola Gnani9, posibilele referinţe intertextuale ale
alocuţiunea sa intitulată „Meridianul”, de la decernarea „snoavei” sunt destul de complexe, pornind de la
premiului Georg Büchner (numită, în continuare, Lenz-ul lui Büchner, menţionat explicit în text („precum
discursul „Meridian”), Celan menţiona faptul că: Lenz, în munţi” – wie Lenz, durchs Gebirg), trecând prin
Aşa grăit-a Zarathustra al lui Nietzsche (parţial scrisă la
(…) acum un an, în amintirea unei întâlniri ratate Sils-Maria), chiar prin Muntele vrăjit al lui Thomas Mann,
în Engadina, am aşternut pe hârtie o istorioară în şi ajungând la „Excursia în munţi” a lui Kafka (Der
care pe un om, «precum Lenz», l-am pus să se Ausflug ins Gebirge), tradusă de Celan în română în timpul
plimbe prin munţi. perioadei bucureştene. În fine, o altă referinţă a textului
În ambele dăţi mi-am înscris obârşia dintr-un „20 („când luna lui iulie nu-i iulie”, der Juli ist kein Juli), pare
ianuarie”, dintr-un al meu „20 ianuarie”. să direcţioneze la perioada „întâlnirii ratate” din
M-am întâlnit cu… mine însumi7. Engadina, care ar fi trebuit să se petreacă în iulie 1959,
deci cu o lună înainte de scrierea „Convorbirii în munţi”
Vom aminti, în legătură cu acest fragment, doar că – sintagma, de altfel, este amintită şi de către
Reinhold Lenz, autorul care l-a inspirat pe Büchner în Derrida, ca expresie a iterabilităţii unei „singularităţi
proza sa din 1839 despre dedublarea psihicului nerepetabile”.
romantic, rătăceşte, chiar din primul rând al nuvelei, pe „Convorbirea” are trei secvenţe, marcate foarte
data de 20 ianuarie, „prin munţi”. Această dată este, precis – cea a „urcării” pe munte a „micului evreu” (de
precum se ştie, şi cea a adoptării „soluţiei finale” de fapt a „venirii”, verbul cel mai des folosit), până la
exterminare a evreilor. O altă sugestie trimite la un 20 întâlnirea cu „marele evreu”, urmată de a doua secvenţă
ianuarie 1948, data primei întâlniri, la Viena, dintre Paul a „dialogului” propriu-zis dintre cele două instanţe, a
Celan şi Ingeborg Bachmann. Textul „Meridian” al lui „pălăvrăgelii” purtate chiar şi atunci când „tace toiagul,
Paul Celan vorbeşte, aşadar, în acelaşi timp despre tace piatra, iar tăcerea nu-i tăcere, niciun cuvânt n-a
personajul istoric Reinhold Lenz şi despre acesta ca amuţit şi nicio vorbă, e doar o întrerupere, un gol de
personaj literar al lui Büchner, vorbind, astfel, printr-o cuvinte, un spaţiu vid, se pot vedea silabele
voltă a cercului referenţial, şi despre un „20 ianuarie” ca înconjurându-l”, un dialog despre (cum zice „micul
dată a plecării „în munţi” a personajului literar Reinhold evreu”) „o limbă fără de Eu şi fără de Tu, doar cu El,
Lenz care conţine, ca dată „reală”, acel „20 ianuarie” al doar cu Acela, pricepi tu, şi doar cu Ei, şi cu nimic
„soluţiei finale”. Celan adaugă: altceva”10. În care se vorbeşte (de fapt, se pălăvrăgeşte,

<<< 46
în „golul de cuvinte”) „nimănui”, în care evreul
„vorbeşte pentru că nimeni nu-l ascultă, nimeni şi iar
Nimeni, şi-atunci el zice: (…) Auzi tu, zice, eu sunt aici”.
„Iar Auzi-tu-l, fireşte, Auzi-tu-l nu zice nimic, el nu
răspunde…”. Textul este foarte dens, nu are rost să-l
condensăm şi mai mult. Important este că el pare a
transmite o meditaţie asupra fundamentelor condiţiei
„evreului” care, deşi neascultat de nimeni, venit printr-o
„umbră, cea de împrumut”, vorbind într-o limbă
(străină) a Lor, aflat într-un gol pe care silabele
cuvintelor sale îl înconjoară, îşi afirmă totuşi prezenţa
aici. În acest mod, până la urmă, acest aici locuit de
evreu, „muntele vrăjit”, cu natura sa care „nu se-mpacă
cu ovreiul” (de prisos să mai spunem că urmează, în
text, o altă demonstraţie tragico-ironică de virtuozitate
botanică, specifică lui Celan), capătă caracteristicile
peiorative atribuite „evreului” (gol, lipsit de fundament,
inconsistent). Şi mai interesant este faptul că, în a treia
secvenţă, vocile celor două instanţe se confundă, replica
finală aparţinând, la început, „evreului mare”, dar
devenind pe parcurs una a „evreului mic” (care se
autodesemnează în ea ca „tu cel Mare, şi eu cel Mic”),
pentru ca ele să se unească în ultimul paragraf în forma
unui „eu, aici, pe drumul către mine însumi, pe înălţimi”
(reluată şi în „Meridianul”, prin acea „întâlnire… cu
mine însumi”).
Este dificil să explorăm toate posibilităţile
interpretative deschise de acest text, însă, din perspectiva
aleasă aici, cea a relaţiilor dintre poet şi filosof, poate să
nu fie vorba decât de un fel de captatio benevolentiae.
Ipoteza este simplissimă, cu siguranţă, şi nu rezolvă
deloc anumite probleme – de pildă, de ce să-l implice
această „convorbire în munţi” pe „evreul cel mare”,
Adorno, când se ştia că acesta nu era decât pe jumătate
evreu (sau pe sfert, fiind provenit dintr-o mamă catolică
şi un tată protestant convertit – ba poate chiar deloc,
dacă acceptăm faptul că iudaitatea se transmite,
conform tradiţiei, prin mamă)? N-a fost deloc
întâmplătoare, pentru filosof, mascarea patronimicului
(Wiesengrund) în numele său de autor (Theodor W.
Adorno). Mai mult, situaţia era asemănătoare pentru
Celan însuşi, al cărui pseudonim este anagramat după
numele real, poate prea „ebraic”, de Antschel –
respectiv după transcrierea sa fonetică românească,
Ancel, folosită iniţial pentru a semna traducerile din rusă
şi germană în română, în perioada petrecută ca redactor
al editurii Cartea Rusă. Numele său ebraic „ascuns”, cel
de Pesach (însemnând „traversarea” din exodul
egiptean, şi din care derivă „Paştele”) este şi el „ocultat”,
inclusiv în Gespräch im Gebirg, sub forma „numelui
impronunţabil” pe care-l poartă „ovreiul cel Mic”. În
plus, şi Celan era căsătorit cu o catolică (Gisèle
Lestrange), ceea ce nu asigura transmiterea „iudaităţii”
urmaşilor săi. Până la urmă, problema pare să fie tocmai
aceasta, dincolo de tradiţia iudaică sau de convenţiile
sociale – anume cea a prezervării identităţii („căci
ovreiul”, aflăm din „Convorbire în munţi”, „ce-o mai fi
având şi el care să-i aparţină într-adevăr, care să nu fi
fost împrumutat, luat pe datorie şi niciodată înapoiat?”),
sub presiunea „de-ebreizării” forţate, inclusiv sub forma
acuzelor calomnioase de plagiat, iniţiate de văduva lui
Yvan Goll11, care au fost receptate de Paul Celan nu
numai ca parte a unei campanii antisemite, ci ca fiind, la
modul propriu, o încercare de „exterminare”12. Probabil
că sensul „Convorbirii în munţi” trebuie căutat în
interiorul unui demers al căutării, sau mai degrabă al
regăsirii, unei identităţi rarefiate, textul încheindu-se,
deloc întâmplător, „pe drumul către mine însumi, pe
înălţimi”. Să urmărim, în continuare, jocul de replici
dintre poet şi filosof stârnit de apariţia acestui text:
Paris, 23 mai 1960
Dragă şi stimată doamnă! Drag şi ilustru domn
profesor!
Împreună cu cele mai adânci mulţumiri, iată, aici,
îmi ridic privirea înspre dumneavoastră în direcţia
Sils, trimiţându-vă mica proză despre care v-am
vorbit la Frankfurt. (E curios că este publicată chiar
acum, ca şi cum ar aparţine „preistoriei” premiului
meu Büchner…).
Este vorba, încă din titlu, despre „germana
evreilor” … Este ceva – assumons donc ce que l’on nous
prête! – cu nasul categoric coroiat13… din care este
poate posibil să se ivească o a treia (şi care rămâne
sub tăcere). Poate fi altceva? Un atavism dobândit,
sau poate de dobândit, o evoluţie sperată, pe drumul
care trece prin involuţie…
Cine ştie dacă vă va fi pe plac? Chiar mi-ar plăcea
să aflu!
Îmi permit, dragă domnule profesor, să vă
mulţumesc pentru minunata dumneavoastră „Mare
muzică a lui Bloch”14! Pot, ignorant cum sunt, să
spun câteva fleacuri? Ce magistrală orchestrare a
sunetelor şi a tonurilor lui eu (ich) şi ale lui oh (ach)!
În sală – fiindcă este una – se înalţă gândurile –
se înclină.
Cu cea mai devotată stimă,
Al dumneavoastră,
Paul Celan
Pe un ton din care răzbate amărăciunea, la numai
câteva zile, totuşi, de la aflarea acordării Premiului
Büchner, cel mai prestigios premiu literar din Germania,
la decernarea căruia va fi susţinut discursul „Meridian”,
Celan indică, oarecum uimit el însuşi, relaţia directă care
există între acesta (care se afla încă în lucru) şi
„Convorbirea în munţi”, a cărei relectură, prilejuită de
publicare, probabil că a contribuit decisiv la elaborarea
textului său teoretic major. Mesajul vorbeşte şi despre o
altă întâlnire „consumată” între poet şi filosof (probabil
din 12-14 mai 1960), după cea amintită de scrisoarea lui
47 >>>
Adorno din 21 martie, ambele părând însă că ar conţine,
în filigran, urmele „ratării” din anul anterior (prezentă,
aici, chiar din primele cuvinte, prin referinţa la
Sils-Maria/Engadina), şi că ar tenta să aproximeze
potenţialele sensuri ale „Convorbirii în munţi”,
atribuind, de exemplu, titlului o semnificaţie care nu se
regăseşte în original, dar care este evidentă (aceea de
„germană a evreilor”, Judendeutsch, vizibilă în nuanţele
dialectale folosite în text), care să trimită la dubla
condiţie a ambelor personaje, purtătoare simbolice ale
„mărcilor” iudaizante, dintre care cea mai cunoscută este
cea a „nasului coroiat” (assumons donc ce que l’on nous prête!,
adică „să acceptăm, deci, ceea ce ni se atribuie!”). Celan
pare să spere că, din „adevărata” întâlnire dintre cele
două instanţe, care încă urmează se să întâmple, din
„ceea ce rămâne sub tăcere” (sau chiar prin cele rămase
nespuse), se va coagula o nouă identitate, „o a treia”,
inclusiv una lingvistică care să depăşească antagonismul
„germanei evreieşti”, printr-un fel de atavism (care,
precum ştim, reia mărcile unui stadiu evolutiv anterior),
deci o involuţie „de dobândit”, recuperatoare a
trăsăturilor identitare, altfel spus o „o evoluţie sperată,
pe drumul care trece prin involuţie”. Nu este
întâmplătoare nici menţionarea laudativă a eseului
despre Bloch, în contextul campaniei infamante
declanşate de acuzele de plagiat, căci Bloch fusese la
rândul său acuzat, chiar şi de către Adorno, la apariţia
primei ediţii a „Urmelor” (Spuren), în 1930, de asemănări
frapante cu Walter Benjamin, iar studiul adornian din
1960, prilejuit de apariţia ediţiei a doua, revăzute, a
volumului, reconsidera poziţia sa anterioară în termenii
unei „gândiri a urmelor” care, deşi eclectică şi
fragmentară, reuşeşte să le redea „muzica”. Este
indiscutabil că Celan a valorizat pro domo atitudinea lui
Adorno, şi nu numai în ceea ce priveşte scandalul
aşa-zisului plagiat, ci, foarte probabil, în termenii unei
„gândiri a urmelor” aplicabile propriului său demers
identitar (a „orchestrării magistrale a sunetelor şi a
tonurilor lui eu [ich] şi ale lui oh [ach]”), căruia, iată,
filosoful îi dădea un prim răspuns indirect. În scrisoarea
sa, însă, ca şi de altfel până spre finalul întregii lor
corespondenţe, Adorno îşi va păstra reticenţa:
Frankfurt pe Main, 13 iunie 1960
Dragă şi stimate domnule Celan,
Permiteţi-mi să vă mulţumesc din suflet pentru
textul dumneavoastră în proză, extrem de interesant
şi de enigmatic. Sigur că ar fi o pură imprudenţă dacă
aş avea pretenţia de a fi unicul lui destinatar, dar
faptul mi se pare foarte impresionant. În acest sens
v-o va ilustra poate, în modul cel mai clar, un citat
din ultimul capitol din micul meu volum despre
Mahler: „Conţinutul mişcării apare în dispunerea sa
dialogică. Vocile îşi retează pe rând cuvântul, ca şi
cum ar vrea să se acopere şi să se depăşească unele
<<< 48
pe altele: de aici derivă expresia nepotolită a
fragmentării şi a ceea ce are ea analog cu limbajul
vorbit.” Am cumva impresia că un element provenit
din muzică s-a insinuat în poezie, într-un mod în care
nu se prevăzuse iniţial, şi că nu are nimic de-a face
cu stereotipul referitor la esenţa muzicală a poeziei.
Vă rog să primiţi cele mai cordiale felicitări
pentru obţinerea Premiului Büchner. Dintre toate
premiile literare germane, este probabil singurul care
are efectiv o semnificaţie. (…)
Daţi-mi cât de repede puteţi veşti despre
dumneavoastră. Începând de sâmbăta viitoare voi fi
pentru o săptămână la Viena, la Hotel Imperial (dar
vă rog să nu trageţi de aici nicio concluzie cu privire
la categoria „marelui”: chiar municipalitatea din
Viena, la invitaţia căreia va trebui să ţin un discurs
despre Mahler, mi-a rezervat o cameră în acest hotel,
cât despre discurs, nu prea cred că va corespunde cu
ceea ce se înţelege, de obicei, prin alocuţiune rostită
cu ocazia unei comemorări oficiale.)
Cu multă cordialitate, şi din partea lui Gretel,
al dumneavoastră mereu,
Theodor W. Adorno
Precum este lesne de observat, Adorno refuză
pretenţia de a fi „unicul destinatar” al „Convorbirii în
munţi”, îndulcind amical tonul prin aluzia maliţioasă la
„marele” hotel Imperial din Viena (de o arhitectură
impozantă, situat pe Ring, rezervat „oficialităţilor”), care
ar corespunde poziţiei „marelui evreu”, şi dublează
totodată discuţia despre stereotipuri, avansată de Celan
prin imaginea „nasului coroiat”, folosind „stereotipul”
referitor la „esenţa muzicală a poeziei” pentru a încerca
să redea, delimitându-se de el, şi pe baza eseului său
despre Mahler, caracterul fluid al textului celanian,
„dispunerea lui dialogică” în care instanţele se suprapun,
fără a dori însă, prin aceasta, să ajungă la consecinţele
identitare întrevăzute de Celan – şi fără a forţa nicio
paralelă cu „muzica gândirii urmelor” a lui Bloch, la care
se raportase atât de încrezător Celan în scrisoarea sa.
Peste câteva luni, Adorno urma să ţină la Collège de
France un ciclu de trei conferinţe, respectiv despre
„Nevoia unei ontologii”, „Fiinţă şi existenţă” şi „Spre o
dialectică negativă”, la care l-a invitat şi pe Paul Celan –
deşi acesta din urmă a asistat doar la prima,
eschivându-se din nou, precum vom vedea, de la
ultimele două, datorită „vremilor de extremă restrişte”,
precum se încheie scrisoarea poetului din 2 martie 1961.
Trimiterea la celebrul vers al lui Friedrich Hölderlin din
Brot und Wein („wozu Dichter in dürftiger Zeit?”, „la ce
bun poeţii în vremi de restrişte?”), prin expresia
concluzivă „in durftigster Zeit” („în vremi de extremă
restrişte”), poate ascunde şi o referire la conferinţele
pariziene ale lui Adorno, care printre altele au
reprezentat o confruntare critică cu opera filosofică a
lui Heidegger, şi implicit cu cartea din 1953 a
discipolului lui Heidegger, Karl Löwith, intitulată
Heidegger. Denker in dürftiger Zeit („Heidegger. Gânditor
în vremi de restrişte”). Celan deţinea şi cartea respectivă,
şi capitolul din ea publicat în 1953 în acelaşi număr al
revistei „Neue Rundschau” care găzduia şi eseul lui
Adorno despre Arnold Schönberg, ulterior apărut în
volumul Prismen, alături de celebra maximă referitoare
la „poezia după Auschwitz”. Adorno, la rândul său, a
răspuns evaziv invitaţiei poetului de a-l vizita, insistând
asupra dorinţei de a-i face cunoştinţă cu Samuel Beckett
(pe care-l considera, după cum se va vedea în Teoria
estetică, unul dintre cei mai importanţi scriitori
contemporani), iar Celan a participat doar la conferinţa
din 15 martie 1961, care, sub titlul „Nevoia unei
ontologii”, abordase critic ontologia heideggeriană din
perspectiva care va definitivată câţiva ani mai târziu, în
1966, în Dialectica negativă, scuzându-se pentru absenţa
sa ulterioară prin următoarea scrisoare:
„Fiindcă în artă nu avem de-a face cu un joc pur şi
simplu plăcut sau util, ci … cu o manifestare a adevărului.”15
Hegel, Estetica III
(Citat de Theodor W. Adorno,
Filosofia muzicii moderne)
Dragă, ilustre domnule profesor!
Mă simt foarte singur, sunt foarte singur – cu
mine însumi şi cu poemele mele (fiindcă mă
consider un singur şi acelaşi lucru cu ele).
Vă rog, aşadar să mă iertaţi dacă mâine şi marţea
viitoare nu voi fi prezent la conferinţele
dumneavoastră.
Al dumneavoastră sincer devotat,
Paul Celan
Avem de-a face, aici, cu o nouă „întâlnire ratată”,
explicabilă poate prin citatul hegelian, folosit şi de
Adorno, cu care Celan îşi „deschide” scrisoarea, chiar
înaintea formulei de adresare – arta ar fi, aşadar
„manifestare a adevărului”, iar în contextul escaladării
campaniei denigratoare împotriva sa, al adâncirii
depresiei care l-a condus, în cele din urmă, la sinucidere,
„retragerea” poetului, rămas „singur cu mine însumi şi
cu poemele mele”, poate fi explicabilă (fraza a
impresionat într-atât, încât una dintre traducerile
corepondenţei dintre Adorno şi Celan a preluat-o ca
titlu16). Există întotdeauna, în acest schimb epistolar,
reproşul nemărturisit şi aşteptarea, ca şi în cazul lui
Heidegger, a unui „cuvânt” care să „manifeste
adevărul”, ce avea să vină, însă, treptat, începând cu
eseul Jene zwanziger Jahre („La fiecare douăzeci de ani”),
din 1962, apoi abia peste cinci ani, la apariţia Dialecticii
negative, sau, şi mai clar, după moartea filosofului, în
Teoria estetică, pe care însă nici Adorno şi nici Celan
n-aveau s-o vadă publicată. De aici încolo vor urma, din
partea poetului, un număr lung de eschive, scrisori
neexpediate, însă pline de amărăciune, care cuprind
referinţe din ce în ce mai complexe, sau jocuri maliţioase
de cuvinte, precum cele din textul de mai jos:
Paris, 21 ianuarie 1962
Dragă domnule profesor,
permiteţi-mi să vă mulţumesc, încă o dată,
pentru cuvintele pe care mi le-aţi spus la telefon.
Understatement-ul nu este o problemă care mă priveşte
pe mine – ci, aşa cum aţi avut şi dumneavoastră
ocazia să mi-o spuneţi, nu rareori are legătură cu
inumanul, – sunt sigur că nu vă veţi supăra, dacă şi
în această situaţie am trecut peste convenţii.
V-am citit eseul în cel mai recent număr din
„Merkur”17, şi ajuns la ultimele fraze, persoana
dumneavoastră, dincolo de orice distanţă, a devenit
apropiată şi accesibilă, trebuia să vă vorbesc, era
indispensabil – s-a întâmplat „ţâşnind ca în visurile
în care «stai la cârmă»”18, dacă pot cita autorul
scrisorilor publicate (şi presupun că de asemenea,
corectate cu atenţie şi alese) prin grija Erikei
Mann-Auden pentru editorul Samfried, sau mai
bine, Gottmuel, Fischer19 – da, chiar aşa, eu trebuia
să vă vorbesc.
Ceea ce a fost uneltit împotriva mea este o
eliminare – au sens plus fort du terme.
(…)
Had I but time, o, I could telle you!20 Ah, este
într-adevăr ceva putred în Germarca21, ca şi în
teritoriile culturale vecine până la cele imediat
învecinate. Ce schimb! Quel rayonnement bilingue! Quelle
phosphorescence de ce qui est sûrement le contraire du Pourri!22
Cele mai cordiale salutări, dumneavoastră şi
doamnei,
al dumneavoastră Sioux vânzător de vechi
metafore, care se mişcă de-a lungul rutelor ocolitoare
ale literaturii23 (conform „Jahrbuch der Deutschen
Akademie für Sprache und Dichtung”).
Paul Celan
Textul complet al scrisorii, din care am redat doar
începutul şi finalul, abundă în referinţe dificil de
identificat, iar în această privinţă notele din Briefwechsel,
realizate de Joachim Seng, sunt aproape imposibil de
rezumat – orice discuţie asupra acestei corespondenţe
va trebui să le preia, reformulându-le şi completându-le,
pentru a întregi complicata imagine a tensiunii acelor
ani pentru Celan şi, deopotrivă, chiar dacă mai târziu,
pentru Adorno. Dar dincolo de trimiterile încrucişate,
arborescente, pe care aceste note le desluşesc, dincolo
49 >>>
de violenta amărăciune pe care textul o transmite Jefuit, calomniat, lichidat, eliminat, blocat, fără
(comparabilă, poate, doar cu replica trimisă ziarului nume, inexistent, obiectualizat – iată cum se simţea
Tagesspiegel, din 23 octombrie 195924), răzbate o primă poetul, „doar doftor”, şi „doar evreu”, care lasă o
formă de răspuns a filosofului (prin afirmaţia „artiştii paranteză goală în formula de încheiere, indicându-şi
propria absenţă ca subiect emitent şi revenind cu
autentici ai prezentului sunt cei în ale căror opere răsună
oroarea extremă” din Jene zwanziger Jahre), care în context
semnătura doar din politeţe. Totuşi, referirea insistentă
trebuie să-l fi bucurat foarte mult pe Celan, în aşa la Medicul de ţară (şi, implicit, la Însemnările despre Kafka
măsură încât să-i devină imediat „apropiat şi accesibil”,ale lui Adorno, care o denumea „negativ al adevărului”)
în ciuda „subestimării inumane” (Understatement care „nu indică o cu totul altă situare, căci „doftorul” lui Kafka
rareori are legătură cu inumanul”) la care era supus. Şi,este chemat să „lecuiască” o rană care nu poate fi
după numai două zile de la scrierea acestui mesaj vindecată, supurândă, în faţa căreia „preotul stă liniştit
neexpediat, Celan va reveni cu „precizări” de natură să acasă şi-şi sfâşie în bucăţi odăjdiile”, omorârea medicului
întărească impresia că, în „Germarca”, ceea ce se fiind, de fapt, conştientizarea imposibilităţii propriei
întâmplă în campania dezlănţuită împotriva sa nu este, vindecări. Raportată la întregul demers al liricii lui Celan,
în realitate, decât o altă „afacere Dreyfus” – termenul această situare implică eşecul lumii postbelice de a
reaccede la condiţia de subiect, punerea ei între
este folosit acum în mod explicit, alături de alţii cu mult
mai duri: paranteze goale. Care va fi reluată, câteva zile după
aceea, în schiţa unei alte scrisori (neexpediate), semnată
23 ianuarie 1962 în ebraică (ca marcă ironică a „de-ebreizării” şi a
insinuării că n-ar fi cunoscut limba), care se sfârşeşte cu
Permiteţi-mi încă o dată să vă mulţumesc, dragă amara constatare autoadresată (şi, prin aceasta, adresată
domnule profesor! tuturor, chiar şi destinatarului) a unei „mari nulităţi”:
Vă rog, şi îmi asum responsabilitatea pentru Paris, 26 ianuarie 1962
fiecare dintre cuvintele pe care le veţi citi – niciunul
dintre ele nu este fondat pe vreun tip de presupunere Dragă domnule profesor,
sau de ipoteză – să luaţi în considerare ceea ce
urmează: … e doar un evreu …
Toată acestă poveste este un fel de affaire Dreyfus. Nu, nici măcar atât.
Este implicată în ea, printre altele, şi aşa-zisa elită Acum – nu, nu doar acum – pe cale de
intelectuală. consecinţă logică, mă găsesc chiar „de-ebreizat”,
Sunt jefuit – în toate sensurile, chiar în toate adică lipsit de evreitatea mea.
sensurile. Şi apoi scuipat, calomniat… sau – ceea ce Această cale – şi nu doar aceasta, ci şi aceea care
este acelaşi lucru – lichidat ca „geniu prăbuşit” postulează ecuaţia „geniu=nebunie” – a fost
(Schroers în „Vorwarts”), sau ca abstracţiune urmărită de profesorul doctor Walter Jens27 în a sa
inexistentă (Krolow în „Die Tat”). „Interpretare la Matière de Bretagne”.
În orice caz (ca în „Frankfurter Hefte”) totul se În numărul din „Fiera Letteraria” din 14.1.62
întâmplă chiar, pentru a spune aşa, per procuram şi en care mi-a fost trimis ieri de Dumneavoastră-
effigie. Ştiţi-Deja-Cine Fischer Verlag (însoţit de
Eliminat. Lichidat. „Blocat cu fermitate” de viu complimentele de rigoare), citesc:
printre cei fără nume. „Prieten cu liricul francez Jean Cayrol, Celan are
Nu exist25. („Fiindcă nu este posibil să existe ceea o artă d’ispiratione cristiana şi de orientare progresistă
ce nu poate exista”). (…), îmbibată de misticism, care se înrădăcinează în
„… Şi dacă nu va fi lecuit, atunci să-l omorâţi… solul lui Rimbaud. L’allucinazioni, raţionament
” dezordonat etc…”28 (subliniat de mine, pradă
E doar un evreu26! halucinaţiilor).
E redus la scara unui obiect, poate fi literalmente În rest, există în continuare preocuparea pentru
utilizat într-un mod sau altul. de-ebreizarea mea – „indirectă” (ca în cazul textului
Mi-aţi spus că aveaţi intenţia să vorbiţi cu Marie de pe coperta cărţii lui Nelly Sachs publicată de
Luise Kaschnitz – sper din toată inima că la final ea Suhrkamp29, şi de o notă conţinută în „Merkur”30
va vedea ce anume este în joc aici (şi chiar că îşi va despre israeliană (a se citi: israeliană), conform căreia
da seama – lucru la urma urmei mai degrabă simplu s-ar zice că eu nici măcar n-aş fi învăţat limba ebraică
de intuit – de jocul dublu). –, etc.
Dar vă rog, vorbiţi doar cu ea. Pe de altă parte, domnul Pinthus este unul dintre
Cordial, al dumneavoastră ( ), nu, şi totuşi: complicii în calomnie şi defăimare ai doamnei atât
de minunat remunerată31.
al dumneavoastră Paul Celan Eşti chiar o mare nulitate!

<<< 50
 Cu cele mai cordiale salutări, dumneavoastră şi
doamnei,
Al dumneavoastră
(Paul Celan)
‫נאול צדו‬
+Amico … Lirico …
Această scrisoare netrimisă reprezintă punctul
culminant al corespondenţei dintre cei doi şi, de
asemenea, coincide cu apogeul campaniei infamante
dusă împotriva lui Paul Celan. Adorno îl va asigura de
sprijinul său, prin intermediul lui Frederick Goldbeck şi
René Leibowitz, îi va propune şi o întâlnire cu Max
Horkheimer, co-autorul Dialecticii iluminismului, însă
Celan va „rata” şi de această dată întâlnirea propusă, din
26 februarie, la Frankfurt, insistând totuşi asupra
„părerii” filosofului privitoare la articolele din scrisorile
anterioare. Apoi, schimbul epistolar va mai cunoaşte
doar două episoade, marcate de aceleaşi obişnuite
„retrageri”, în 1965 şi în 1968, fiind scurtcircuitat de
frecventele internări ale poetului. În 1968, aflat pentru
„zece zile la Paris”, la Collège de France, filosoful va
dori să se întâlnească cu Celan şi, în acelaşi timp, să
reuşească măcar de această dată să i-l prezinte pe
Beckett, plan care, evident, nu se va concretiza. În
această perioadă, Adorno se găsea el însuşi în centrul
unei campanii defăimătoare, legată de raporturile sale cu
opera lui Walter Benjamin în perioada exilului parizian
al acestuia din urmă, la sfârşitul anilor treizeci, şi la
criteriile – considerate tendenţioase şi neobiective de
Hannah Arendt, de pildă – cu care Adorno făcuse
selecţia scrierilor lui Benjamin. În plus, filosoful era
puternic contestat în mediul universitar de către
fracţiunea cea mai extremistă a revoltei studenţeşti,
izbucnită începând cu 1967 la Frankfurt. În aceste
condiţii, va primi cu bucurie sprijinul moral exprimat de
Celan, semnând afectuos ultimul său mesaj cu apelativul
„Teddie”:
Dragă şi stimate domnule Celan,
rareori o scrisoare mi-a făcut tot atâta plăcere
precum cea a dumneavoastră, şi nu este nevoie să vă
explic de ce.
(…)
Sperasem să termin acea lucrare proiectată de
mult timp despre poezia dumneavoastră – şi care
este axată pe volumul Sprachgitter – la timp pentru a
face o lectură pe 25 februarie, cu ocazia unei
manifestări organizate de Radio Zürich la Theater
am Hechtplatz. Nu am făcut-o, pur şi simplu din
cauza presiunii nebune şi în mare parte sterile, la care
sunt supus în ultimele săptămâni ale semestrului –
fiindcă faptul de a trebui să asist la o cantitate
incredibilă de examene şi la un număr infinit de
reuniuni intră în sarcinile atribuite profesiei mele,
chiar dacă mi se pare doar o chestiune de rol în
sensul peiorativ al termenului, şi este cel la care mă
simt cel mai mult neadecvat. Dar imediat ce voi avea
puţin timp, sper să pot termina lucrarea: e de ceva
timp schiţată. Schema mi-a apărut imediat în minte,
cu ocazia unei şedinţe a seminarului berlinez al lui
Peter Szondi32, pe care l-am organizat împreună
despre Engführung. Nu sunt încă în măsură să
stabilesc dacă ceea ce intenţionez să spun, şi care va
fi foarte complex, se va opri doar la acest poem sau
la volum în întregul său, dar sunt mai înclinat să cred
că voi urma cea de-a doua cale.
Între timp, cartea mea de estetică33 există că
schiţă rudimentară – chiar dacă, în acest caz, trebuie
subliniat adjectivul rudimentar – nici o piatră nu va
rămâne peste cealaltă, şi este imposibil de prevăzut
când va fi terminată lucrarea.
De la editura Suhrkamp am primit vestea, foarte
binevenită pentru mine, că Dialectica negativă v-a
impresionat. Trebuie să vă mărturisesc cu toată
sinceritatea că nu mă aşteptam la altceva.
Cu prietenie,
Acelaşi al dumneavoastră
Teddie Adorno
Este semnificativ faptul că, în Dialectica negativă
amintită, Adorno reformulează radical „sentinţa” sa din
1949, privitoare la „poezia de după Auschwitz”, scriind:
„Suferinţa neîncetată are tot atât dreptul să se exprime,
pe cât are torturatul dreptul la urlet; aşadar, poate că este
fals ceea ce am spus că după Auschwitz nu se mai poate
scrie poezie”34. Această răsturnare, îndelung aşteptată
de Celan, deşi poate că nu exact în acest sens, va fi
amplificată şi precizată în bruionul din Teoria estetică35,
care ar fi constituit, dacă ambii corespondenţi nu ar fi
dispărut între timp, piatra de temelie pentru „acea
lucrare proiectată de mult timp”, „axată pe volumul
Sprachgitter («Zăbrelele vorbirii»)” – şi care pentru Celan
poate că ar fi reprezentat, în fine, un răspuns adecvat,
mai ales dacă ţinem cont de faptul că Samuel Beckett şi
Paul Celan sunt singurii scriitori contemporani analizaţi
pe parcursul Teoriei estetice. Pe urmele seminarului lui
Szondi, Adorno îl integrează aici pe Celan tradiţiei
poeziei ermetice, în descendenţa lui Valéry şi Mallarmé,
drept „cel mai important reprezentant al poeziei
ermetice din lirica germană contemporană”, în opera
căruia „conţinutul experienţei ermetismului s-a inversat.
Această lirică este impregnată de pudoarea artei în faţa
suferinţei, care se sustrage atât experienţei cât şi
sublimării. Poeziile lui Celan vor să exprime oroarea
extremă prin tăcere.” Şi, prin aceasta, opera celaniană
capătă acelaşi „conţinut negativ de adevăr” ca şi în cazul
lui Kafka. Ea „imită un limbaj inferior celui neajutorat
al oamenilor, ba chiar inferior oricărui limbaj organic,
51 >>>
anume unul al absenţei vieţii din pietre şi stele. Sunt
eliminate ultimele rudimente ale organicului; se
împlineşte ceea ce Benjamin spunea despre Baudelaire,
cum că lirica acestuia ar fi una fără aură. Discreţia
infinită cu care procedează radicalismul lui Celan îi
sporeşte forţa.” Şi, ca apreciere maximă, filosoful de la
Frankfurt nu ezită să afirme că opera poetului „se
pregăteşte să producă de la sine ceea ce apare abia
ulterior, din punct de vedere istoric, ca fiind conţinutul
poetizat din ea”, întâlnindu-şi astfel, poate,
„neîntâlnitul” căutat de atâta vreme, sinele aflat „pe
drumul către mine însumi, pe înălţimi”, din finalul
„Convorbirii în munţi”, pe care îl re-produce continuu
prin poetizarea conţinutului său, şi „lecuind” în acest
mod rana nevindecabilă, în chiar conştientizarea ei.
Note:
1. Kulturkritik und Gesellschaft („Critica culturii şi
societatea”), apărut însă în 1951, în Festschrift zu Leopold
von Wieses 75. Geburtstag („Volum festiv dedicat celei de-a
75-a aniversări a lui Leopold von Wieses” – decanul de
vârstă, la acea vreme, al sociologiei germane), şi reluat
în Prismen. Kulturkritik und Gesellschaft („Prisme. Critica
culturii şi societatea”), DTV, München 1963.
2. Paul Celan – Werke, Tübinger Ausgabe – Atemwende,
Frankfurt am Main, Suhrkamp, 2000.
3. Paul Valéry, Die junge Parze, traducere din franceză de
Paul Celan, Insel Verlag, Wiesbaden 1960.
4. Apărută, ca şi toate celelalte, în volumul de
corespondenţă Theodor W. Adorno – Paul Celan.
Briefwechsel 1960-1968. Hrsg. von Joachim Seng, în
Frankfurter Adorno Blätter 8 (2003), edition text + kritik.
Vom folosi, în continuare, notele care însoţesc acest
volum, referindu-ne la el ca Briefwechsel.
5. Mahler. Eine musikalische Physiognomik, Suhrkamp,
Frankfurt am Main 1960. Paul Celan a primit un
exemplar din eseu la târgul de carte de la Frankfurt cu
dedicaţia: „Dragului meu prieten Paul Celan, ca modest
semn al celei mai cordiale afecţiuni / Theodor W.
Adorno / Frankfurt, 25 octombrie 1960”. Cf.
Briefwechsel.
6. Valérys Abweichungen, în Noten zur Literatur, II,
Suhrkamp, Frankfurt am Main 1960. Cf. Paola Gnani,
op. cit., p. 73.
7. Versiunea românească a textelor în proză, în unele
cazuri uşor modificată, provine din volumul Paul Celan.
„Meridianul” şi alte proze, traducere de Andrei Corbea,
editura EST, Bucureşti 2009.
8. Aflată în prefaţa la volumul de corespondenţă dintre
Theodor W. Adorno şi Paul Celan, deja citat ca
Briefwechsel.
9. Paola Gnani, Scrivere poesie dopo Auschwitz, Paul Celan e
Theodor W. Adorno, Giuntina, 2010, pp. 45-46.
10. În original este folosit termenul Es – conform lui
Andrei Corbea, acesta face trimitere „mai curând la
<<< 52
conceptul de Es al lui Buber (din Ich und Du), sinonim
al divinităţii (…), decât la cel al lui Freud (din Das Ich
und das Es), prin care acesta desemna, în raport cu Eul
conştient, inconştientul uman”, op. cit., p. 80.
11. A se vedea studiul, însoţit de toată documentaţia
aferentă, realizat de Barbara Wiedemann, Paul Celan: Die
Goll-Affäre. Dokumente zu einer „Infamie”, Suhrkamp,
Frankfurt am Main 2000.
12. După expresia lui Yves Bonnefoy, în volumul Ce qui
alarma Paul Celan, Éditions Galilée, 2007.
13. Referinţă la un cunoscut stereotip antisemit, reluat
de Celan chiar şi în dedicaţii, de pildă aceasta, la
„Convorbire în munţi”: „Lui Peter Szondi, afectuos şi
cu nasul coroiat, de la Paul Celan cu nasul coroiat şi cu
afecţiune / Septembrie 1960”.
14. Eseu al lui Adorno despre noua ediţie a cărţii lui
Ernst Bloch Spuren („Urme”) (Surkamp, Frankfurt am
Main 1959), apărut iniţial în revista „Neue deutsche
Hefte” (nr. 69, aprilie 1960, pp. 14-26, aflat în biblioteca
lui Celan) sub titlul Große Blochmusik („Marea muzică a
lui Bloch”). Cf. Briefwechsel.
15. Citat prezentat in exergo în introducerea cărţii Filosofia
muzicii moderne a lui Adorno.
16. Solo, con me stesso e le mie poesie, traduzioni di Roberto
di Vanni, Archinto, 2011.
17. Jene zwanziger Jahre, apărut iniţial în numărul 1, 1962
al revistei „Merkur”, ulterior publicat în volum în
Eingriffe. Neuen kritische Modelle (Suhrkamp, Frankfurt am
Main 1963). Finalul este următorul: „Ideea unei culturi
care apare după Auschwitz este înşelătoare şi absurdă,
şi din acest motiv orice creaţie care, în pofida tuturor
lucrurilor, vede lumina, trebuie să plătească un preţ atât
de mare. Dar din momentul în care lumea a ştiut să
supravieţuiască propriului declin, ea continuă, cu toate
acestea, să aibă nevoie de artă ca formă de scriitură
necunoscătoare a propriei istorii. Artiştii autentici ai
prezentului sunt cei în ale căror opere răsună oroarea
extremă”.
18. În germană ahnungsvoll und regierungsweise. Citat din
romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, care se încheie
cu pasajul următor (în traducerea lui Petre Manoliu):
„Au fost clipe când din moarte şi desfrâu trupesc a
ţâşnit, în visurile tale în care «stăteai la cârmă», un vis de
dragoste. Oare din această sărbătoare a morţii, din
pârjolul nemernic care a incendiat de jur împrejur cerul
acestei înserări ploioase, se va înălţa, într-o zi,
dragostea?”. Celan reia, deseori, acest citat, în scrisorile
sale.
19. În 1961 au apărut la S. Fischer Verlag scrisorile lui
Thomas Mann (Briefe 1889-1936), sub îngrijirea fiicei
scriitorului, Erika. Erika Mann, căsătorită în 1935 cu
poetul Wystan Hugh Auden, inclusese în această ediţie
şi o scrisoare a lui Mann către Claire Goll (din
29.10.1933), la care Celan face voalat referire aici.
Numele Samfried şi Gottmuel sunt rezultatul jocului de
cuvinte între Samuel (Fischer) şi Gottfried (Bermann),
respectiv fondatorul editurii şi succesorul la conducerea
acesteia după moartea primului. Cf. Briefwechsel.
20. Citat din actul V din Hamlet, în traducerea lui Leon
Leviţchi şi Dan Duţescu: „ah, de-aş avea răgaz (…),
atâtea ce v-aş povesti!”.
21. Referire la celebra replică a lui Marcello, în actul I
din Hamlet („e ceva putred în Danemarca”).
22. Ce strălucire bilingvă! Ce fosforescenţă a ceea ce, cu siguranţă,
este contrariul Putregaiului! Celan abordează din nou, aici,
tema bilingvismului în poezie. În 1961, poetul
răspunsese la o anchetă a librăriei pariziene Flinker în
termenii următori: „Nu cred în bilingvismul poeziei.
Duplicitatea – da, ea există, inclusiv în diverse arte sau
acrobaţii contemporane ale cuvântului, mai cu seamă
într-acelea care, în veselă conivenţă cu consumismul
cultural, se poziţionează pe cât de poliglot, pe atât de
polifonic. Poezia – ea este unicitate a propriului destin
tradusă în limbaj”, în tălmăcirea lui Andrei Corbea, op.
cit., p. 33. Cf. Briefwechsel.
23. Referinţa este la o expresie utilizată de Claire Goll
în scrisoarea către Karl Krolow din 18.01.1961, în care
vorbeşte despre „Celan, sioux-ul poeziei, care se mişcă
pe căi ocolitoare”. Cf. Briefwechsel.
24. Este vorba despre o reacţie la articolul lui Günther
Blöcker, Gedichte als graphische Gebilde („Poezia –
construcţie grafică”), apărut tot în Tagesspiegel, în
11.10.1959, în care Celan reia, subliniindu-le, aprecierile
autorului despre poezia sa, după modelul: „Auschwitz,
Treblinka, Theresienstadt, Mauthausen, crimele,
gazarea: acolo unde poezia îşi aminteşte de ele, acolo e
vorba de exerciţii contrapunctice pe hârtia cu portative”. În
Herzzeit. Ingeborg Bachmann – Paul Celan. Der Briefwechsel,
Frankfurt am Main, Suhrkamp 2008, traducere română
de Iulia Dondorici, Timp al inimii, Art, 2010, pp. 166-167.
25. Referire la o povestire a lui R. C. Phelan, cu titlul
Gibt es mich überhaupt? („Exist, până la urmă?”), publicat
în numărul din decembrie 1960, al revistei „Monat” (nr.
147, pg. 43-49), despre care Celan era convins că
trimitea la el prin numele anagramat al autorului. Cf.
Briefwechsel.
26. Citat modificat din povestirea lui Kafka Un medic de
ţară, în traducerea lui Mircea Ivănescu: „Scoateţi-i
veşmintele, şi atunci el lecuieşte, / Şi dacă nu va lecui,
atunci să-l omorâţi! / E doar un doftor, e numai un
doftor.” Celan foloseşte acest citat şi în alte scrisori din
acea perioadă, şi pentru un moment s-a gândit chiar să-l
facă epigraf al poemului Eine Gauner und Ganovenweise
(„Un cânt al pungaşului şi-al tâlharului”), care face parte
din volumul Die Niemandsrose („Trandafirul nimănui”).
Cf. Briefwechsel.
27. Interpretarea poemului Matière de Bretagne fusese
publicată în numărul din martie al revistei „Merkur” şi
apoi în cartea lui Jens, Deutsche Literatur der Gegenwart
(„Literatura germană contempoarană”), R. Piper&Co,
München 1961, pp. 113-118. Walter Jens se opreşte în
detaliu asupra viziunilor şi referinţelor creştine ale
poemului, dar omite faptul că autorul este evreu
(„de-ebreizându-l”). Pe fundalul citatului kafkian, este
clar că interpretarea lui Jens, după părerea căruia „rana”
din poem ar fi „rana Domnului”, i s-a părut lui Celan
foarte îngustă. Cf. Briefwechsel.
28. În italiană în text. Greşelile ortografice de transcriere
sunt ale lui Celan. Cf. Briefwechsel.
29. Nelly Sachs, Fahrt ins Staublose, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1961, care conţine pe coperta a patra un citat
din Kurt Pinthus, după care Nelly Sachs ar fi „epilogul
final, provizoriu şi probabil definitiv, în limba germană,
a acelei serii de strămoşi de trei mii de ani, care a început
cu psalmiştii şi profeţii”. Cf. Briefwechsel.
30. Este vorba despre prezentarea unui volum al
poetului israelian David Rokeah, în curs de apariţie la
editura Suhrkamp, unde Celan este citat ca unul dintre
traducători. În text se precizează că, „din cauza
cunoştinţelor sumare de ebraică, aproape toate
traducerile au fost făcute cu supervizarea autorului.”
Celan cunoştea ebraica – aşa cum doreşte să
demonstreze şi semnătura sa pe această scrisoare. În
plus, trebuie precizat că Celan tradusese doar un text
din volum. Cf. Briefwechsel.
31. Celan face aluzie ironic la Claire Goll, care în 1960
obţinuse un „Mandat des poètes”, indemnizaţie oferită
scriitorilor strâmtoraţi financiar. Cf. Briefwechsel.
32. În 1967, Peter Szondi organizase un seminar despre
poezia hermetică (Mallarmé, Eliot, Celan) ale cărui
ultime trei lecţii au fost dedicate discutării poemului
celanian Engführung („Stretto”). Poziţia lui Adorno
despre poezia lui Celan exprimate în Teoria estetică
conţine trimiteri semnificative la argumentele discutate
în seminarul lui Szondi. Cf. Briefwechsel.
33. La începutul lui 1968 Adorno terminase o primă
elaborare a cărţii Teoria estetică, care va apărea postum în
1970, fără ca filosoful să aibă timp să perfecţioneze
textul. Cf. Briefwechsel.
34. Dialectica negativă. Jargonul identităţii, în Gesammelte
Schriften, Suhrkamp, Frankfurt am Main 1970-86, vol 6:
Negative Dialektik. Jargon der Eigentlichkeit, 1973, p. 355).
Cf. şi Briefwechsel.
35. Theodor W. Adorno, Teoria estetică, traducere de
Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble şi Cornelia Eşianu,
Paralela 45, 2005, pp. 455-456.
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului
„Valorificarea identităţilor culturale în procesele
globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi
Guvernul României din Fondul Social European
prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare
nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.
53 >>>
 Copilăria în romanele Virginiei Woolf
şi ale Hortensiei Papadat-Bengescu
Ta n i a M U Ş I N A
Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Litere
“Transilvania” University of Braşov, Faculty of Philology
Bulevardul Eroilor nr. 25, 500030, Braşov, România
tel: +40 268 474059, fax: +40 268 474059, e-mail address: f-litere@unitbv.ro
Personal e-mail: tania.musina@gmail.com
Childhood in Virginia Woolf’s and Hortensia Papadat-Bengescu’s novels
This paper focusses on the manner of expressing femininity from early childhood, with the female characters in the
novels of Virginia Woolf and Hortensia Papadat-Bengescu.
One could easily notice the presence – even from infancy – of similar definite traces of explicit feminine behaviour,
which are to be found throughout the entire lives of female characters with both authors.
The distinctions observed are to be mentioned in terms of positive versus negative connotations attached to infancy
and childhood: the little baby-girls who are characters in Virginia Woolf ’s novels unveil a morality and breeding shaped by
the strict patriarchal Victorian rules of education, whereas most of the little girls in Hortensia Papadat-Bengescu’s novels
prove a rather lax, less articulated morality, due to the inconsistency and instability of social structures in the midst of
which the young characters were bred and educated.
Keywords: Childhood, morality and breeding, feminine behaviour, patriarchal Victorian society, inconsistancy in
education, social structures

P
întreaga viaţă. De mică este mai neastâmpărată decât
rima dintre vârstele feminităţii, copilăria,
are ca reprezentante, în romanele surorile şi fraţii ei: „… intră o fetiţă îmbrăcată într-o
Virginiei Woolf, „bebeluşul Caro”, fiica
rochiţă-şorţuleţ trandafirie, scrobită ţeapăn... O pată
Izei Oliver din ultimul roman al autoarei britanice, „Între
verde strălucea pe şorţuleţul ei, de parcă s-ar fi căţărat
acte”, personaj ce apare ca o fiinţă delicată chiar din
de curând într-un copac”. [Woolf, Years] Se ceartă cu
primul an de viaţă, cu mişcări „aproape elegante atunci
fratele ei, Martin pentru un microscop, apoi pentru că
când scoate pumnul peste plăpumioară şi ursul de blană„nu se înţelegeau cum să ţintească în pisicile
zbură peste marginea căruţului” şi fetiţele care, domnişoarei Pym, vecina de alături.” [Woolf, Years] Iese
participând la spectacolul organizat de Miss LaTrobe, seara târziu din casă neascultând sfatul surorilor ei de a
(o fostă actriţă care s-a mutat aproape de conacul Pointz
lua pe unul dintre fraţi s-o însoţească la micile
Hall al familiei Oliver şi care, în fiecare vară, scrie şi
cumpărături personale; se sperie de un bărbat care i se
regizează câte un spectacol pentru săteni. Aceştia şi pare că o urmăreşte şi rămâne o vreme marcată de
copiii lor devin pentru cîteva ore actori. Micile actriţe
această experienţă. Natura ei aventuroasă se arată şi mai
intră în conflict cu băieţii pentru că doresc să îşi târziu: ea va participa la acţiuni violente şi va ajunge
manifeste feminitatea incipientă, „ele vor costume chiar la închisoare pentru convingerile ei politice.
frumoase, vor ghirlande de flori…”, vor să li se dea Viaţa celor de peste drum, privitul pe fereastră
atenţia cuvenită actriţelor adevărate, căci nu pot apărea
reprezintă distracţia favorită a surorilor Pargiter: „Vine
în faţa spectatorilor oricum. Mai aplecate să respectecineva în vizită la Stapletoni, zise Delia ţinând trasă
convenţiile decât băieţii de vârsta lor, ele sunt, însă, şi
perdeaua de muselină.” [Woolf, Years] Eleanor este mai
mai voluntare şi vor obţine ceea ce îşi doresc: costume
discretă şi le cere discreţie şi surorilor mai mici.
mai colorate, făcute de Miss LaTrobe însăşi. Surorile Pargiter se iubesc, se ajută, spre deosebire
de surorile Hallipa: „Milly o adora pe soră-sa. Eleanor
Copila Rose Pargiter din romanul „Anii” de Virginia era conciliatoarea gâlcevilor, tamponul dintre ea şi
Woolf, cea care poartă numele mamei, este rebelă tensiunile şi discordiile vieţii de familie. Era gata s-o

<<< 54
considere o zeiţă; ar fi înzestrat-o cu frumuseţea care-i roşie, cuvintele sunt albe sau galbene sau sângerii,
lipsea, cu un veşmânt altul decât al ei...”. căldura este galbenă.” [Woolf, Waves] Avem un univers
întreg recreat de feminitatea infantilă: „Animismul şi
Doamna Lucy Swithin, sora lui Bartholomew Oliver, personificarea sunt procedee la fel de legitime şi fireşti
zisă „Aiurica”, din romanul „Între acte”, este, la început, pentru modul de gândire al copiilor – „valurile purpurii
o fetiţă ce simte nevoia unei autorităţi, autoritate pe care sunt nefericite” „ferestrele sunt ochi de sticlă albastră,
o găseşte în fratele ei mai mare, Bartholomew (Bart): cârpiţi de somn, cuvintele dau din coadă.”
„Lucy, soră-sa, era cu trei ani mai tânără decât el.
Numele de Sindy, sau Cindy, căci putea fi scris şi rostit Prima parte a romanului „Valurile”, în care copiii au
în ambele feluri, el i-l pusese – era prescurtarea de la vârste între 7 şi 12 ani şi sunt elevi la o şcoală particulară,
Lucy (Lucinda). Aşa îi spusese el când erau copii, iar ea Elvedon, abundă în imagini senzoriale „inelele sau
venea ţopăind uşurel în urma lui când mergea la pescuit cercurile de lumină, globul care atârnă, animalul bătând
şi aduna florile poienii”. [Woolf, Acts] Acest portret din picioare, insulele de lumină sau picătura de apă care
reflectă structura ambiguă a feminităţii manifestate încă simbolizează timpul.” [Woolf, Waves] Universul spiritual
din copilărie – pe de-o parte dorinţa de a fi al fetiţelor este oprit într-un prezent continuu, verbele
independentă, de a „ţopăi când mergea la pescuit” sau din lapidarele monologuri care se succed făcând dovada
la cules de flori, iar pe de alta dependenţa de un bărbat acestui fapt.
– este numită de fratele ei şi nu merge nicăieri decât Trăsăturile de caracter ale fetiţelor se evidenţiază încă
însoţită de el. Ajunsă la bătrâneţe, Lucy încă îşi aminteşte din copilărie: Jinny este curajoasă, generoasă, dar cam
de o încercare la care fratele o supusese în copilărie, superficială; Susan este animată de sentimente confuze;
tocmai pentru a-i demonstra vulnerabilitatea fetelor şi a iar pe Rhoda o macină teama de oameni şi de tot ce o
o face şi mai dependentă de el. Universul copilăriei ei va înconjoară. Toate aceste trei atitudini redau, de fapt, trei
fi pentru totdeauna asociat cu demonstraţia de forţă a posibile ipostaze pe care le întâlnim la orice vârstă.
fratelui mai mare care o pusese să scoată un peşte din
acul undiţei, lucru ce o îngrozise. Faptul că vederea Un cu totul alt fel de a-şi manifesta feminitatea încă
bronhiilor pline de sânge ale unui peşte nu-i stârneşte de la o vârstă fragedă se poate observa la personajul Sia,
repulsie fratelui, face ca Lucy să-l admire pe Bart din „Concert din muzică de Bach” de Hortensia
întreaga viaţă. Relaţia lor va sta în permanenţă sub Papadat-Bengescu. Fata lui Lică Trubadurul şi a bunei
semnul acestei admiraţii amestecate cu respect pentru Lina care, lăsată după naştere la „o moşică”, este hrănită
curajul lui Bartholomew. Faptul că sora cea mică i se la începutul vieţii cu „o bucată de cârpă muiată în lapte
adresează întotdeauna cu diminutivul numelui de botez cu apă şi cu zahăr”. [Bengescu, Concert] Abandonată de
sugerează incapacitatea fetei de a se desprinde psihic de Lina, nu are parte de nici un moment de tandreţe din
vârsta copilăriei. Apelativul „Aiurica” se potriveşte partea nimănui în întreaga ei copilărie. Nici măcar
perfect cu manifestările frecvent infantile. numele pe care-l primeşte la botez nu este unul la care
Dacă Lucy rămâne cantonată în copilărie, Bart cineva să se fi gândit înainte de apariţia ei pe lume.
devine un bărbat foarte serios şi responsabil, ceea ce „Nimeni nu se ostenise să se gândească la un nume
transformă, cu timpul, relaţia dintre cei doi într-una pentru nefericita creatură a «slutei» Lina.” [Bengescu,
încordată, Bart manifestându-şi cu ironie Concert] Aşa că i se dă numele Anastasia, după numele
condescendentă nemulţumirea pentru gafele surorii sale. sfântului zilei respective.
În romanul „Valurile” al Virginiei Woolf, găsim trei
prezenţe feminine observate din copilărie până la
maturitate – Jinny, Susan şi Rhoda. Mediul social din
care ele provin este acela al aristocraţiei engleze, o lume
sobră, rigidă, care impune un îngust orizont al
cunoaşterii, al experienţei de viaţă, situaţie uşor de
echilibrat în copilărie prin întoarcerea către bogăţia
universului interior. Existenţa fetelor este prezentată
într-o manieră absolut nouă, cu ajutorul monologului
interior care, pentru redarea celor trei fetiţe, în prima
din cele nouă părţi ale romanului o solicită pe autoare
să dea măsura întregului talent de a reda impresiile
senzoriale care se întipăresc în mintea unui copil.
Permanent uimite de descoperirile pe care le fac în
jurul lor, cele trei personaje adună impresiile într-un
şuvoi pe care Virginia Woolf reuşeşte să-l redea cu Virginia Woolf, The Waves
ajutorul sinesteziei: „Apa este roşie şi tare, privirea este http://www.penguin.com.au/jpg-large/9780141182711.jpg

55 >>>
 Sia nu va cunoaşte răsfăţul unei familii sau siguranţa
unui cămin, precum personajele-copii din romanele
Virginiei Woolf, ci doar „viaţa nomadă, strămutată din
gazdă-n gazdă, după împrejurări, sau pe la prietenele lui
Lică.”. [Bengescu, Concert]
Din când în când, locul unei mângâieri e luat de
„câte o palmă usturoasă pentru că avea un aer idiot şi
nu ştia să se descurce.” [Bengescu, Concert] Şi totuşi, de
mică, i se dezvoltă un fel de simţ animalic, de femelă,
mai degrabă, decât de femeie: „Sia simţea pentru
dezmierdările lui Lică un fel de tors de pisică”
[Bengescu, Concert], un soi de afecţiune necondiţionată
pentru Lică ce va lua o formă aproape incestuoasă mai
târziu, când îi face tatălui ei scene de gelozie.
La 10 ani, Sia face prima vizită la Lina, mama ei, pe
care o va numi apoi doar „tanti” şi niciodată „mamă”.
Vizita nu are ca scop divulgarea relaţiei dintre ele ci,
decizia lui Lică Trubadurul, ruşinat de felul cum era
îmbrăcată fata, că „verişoara din Tecuci trebuie să dea”.
Având în vedere relaţia dintre părinţi şi copii, de data
aceasta privită din perspectiva „bătrânilor”, a celor ce
au datoria să educe, să ocrotească, găsim din nou o
diferenţă evidentă între modul în care sunt crescute
copilele în romanele Virginiei Woolf şi cel în care sunt
educate fetele din romanele Hortensiei Papadat-
Bengescu.
Dacă mamele din romanele Virginei Woolf se
preocupă de binele copilelor lor, atât din punct de
vedere al sănătăţii fizice, dar şi al echilibrului psihic
(bebeluşul Caro, fraţii Lucy şi Bart din „Între acte”,
Elizabeth Dalloway din „Doamna Dalloway”, Jinny,
Rhoda şi Susan din „Valurile”), în „Ciclul Hallipa” vom
găsi situaţii incredibile: copilul Sia este, pentru propria
ei mamă, fie „motivul dijmei pe care i-o pusese Lică”,
fie motiv de ruşine: „Lina întreba de Sia din când în
când, dintr-un simţ al datoriei faţă de o fiinţă vie, dar nu
voia să o vadă.” [Bengescu, Concert]
Neprimind afecţiune, fetiţa Sia nu e nici ea capabilă
să o ofere – „este ursuză, tăcută, răutăcioasă, cu mintea
fără gânduri.” [Bengescu, Concert]
În mod paradoxal, Lina, mama Siei, este cea care
atrage atenţia cititorului asupra copilului altora, un copil
extrem de reuşit ce e drept, exact opusul propriei fiice.
Acest copil, Coca-Aimée (a doua fiică a Lenorei şi a lui
Doru Hallipa) este, cel puţin în copilărie, figura cea mai
luminoasă din familia Hallipa. Ea stârneşte altor părinţi
un soi de invidie amestecată cu admiraţie. Lina Rim, în
„Concert din muzică de Bach” îşi arată admiraţia faţă de
Coca-Aimée la sosirea tinerei Minetta Persu în vizită:
„Parcă de când lumea numai atâta copil a avut Lenora,
pe Coca… E cea mai frumoasă fată din Bucureşti”.
[Bengescu, Concert]
Mai mult chiar, copila pare să trezească la străini
sentimente mai profunde decât cele inspirate de
propriile odrasle. Lina nu are nici o fotografie a Siei, în
schimb păstrează una cu Coca-Aimée, pe care i-o arată
<<< 56
Minettei.
Mika-Lé, fata Lenorei Hallipa, concepută în timpul
unei scurte aventuri cu un zugrav italian – este un
personaj malefic. Încă din copilărie este animată de ură,
are o fire perversă, duplicitară, este lipsită de orice
scrupul atunci când dorinţele de acuplare nu-i dau
linişte. „De copilă, Mika-Lé urâse pe Elena, pentru că
era mândră şi frumoasă.”. [Bengescu, Concert] Singura
ce pare a o struni, temporar, este sora ei mai mare,
Elena, pe care „gângania” o va face, mai târziu, să
renunţe la logodna cu prinţul Maxenţiu.
Diferenţa dintre statutul de copil născut într-un
cadru marital normal, din dragoste şi dorit (cum este
cazul tuturor fetelor din romanele Virginiei Woolf) şi
statutul de copil nelegitim, nedorit, abandonat sau dat
spre adopţie (cum este Sia, Mika-Le, Nory Baldovin) se
reflectă şi ea în prezentarea personajelor-copii.
Deşi este personajul feminin prezent în toate cele
patru volume ale „Ciclului Hallipa”, despre copilăria lui
Nory (adică Eleonora Baldovin, fiica boierului Dinu din
relaţia mult mai târziu legalizată cu Cornelia, fiica
administratorului moşiei Gârlele Baldovineşti) aflăm
abia în ultimul volum, în „Rădăcini”, romanul în care
tânăra este personajul principal. Demnă de remarcat este
prezenţa, chiar în prima frază – în care Nory îşi
aminteşte de copilărie – a adverbului negativ „niciodată”
care (alături de propria imagine din copilărie de care
personajul se distanţează ca şi când ar dialoga cu
altcineva) sugerează o perioadă pierdută şi regăsită abia
la maturitate: „Niciodată încă, copila Norica nu se
amestecase în gândurile lui Nory Baldovin, înainte de a
se fi aşezat aci, pe Izvor cu sora ei Dia Baldovin.”
[Bengescu, Rădăcini]
Prima ei amintire este mai recentă şi se petrece la
înmormântarea tatălui când, „fata independentă până
atunci, pe care, acum, fire subţiri de la rădăcină o
prindeau în plasa lor de paianjen”, îşi vede întâia oară şi
sora vitregă, întoarsă din Elveţia. Următoarea imagine
este cea a conacului mare – sursa frustrărilor ei de copilă
– unde nu avea voie să meargă şi atunci „fetiţa
războinică” „gonea cât o ţineau picioarele până la
marginea curţei împrejmuită doar de un gard mărunt de
liliac”. [Bengescu, Rădăcini] Firea ei rebelă,
non-conformistă de mai târziu se dezvăluie de pe acum
şi este prezentată în termeni specifici strategiei militare:
„Ajunsă la frontiera temută se oprea şi punea întâi un
pas apăsat dincolo, apoi altul, tot apăsat.” În contrast cu
atitudinea ei belicoasă vine însă fragilitatea ei fizică:
„Avea saboţi, care atârnau greu de picioarele subţiri ca
fusele şi se înfigeau adânc.” [Bengescu, Rădăcini]
Nory este, ca şi copil, „negricioasă şi urâţică”. Nici
mai târziu nu devine vreo frumuseţe: „Timpul trecea dar
Norica nu se înfrumuseţa. Vădit nu era frumoasă; nu
semăna cu nici unul dintre ei..” „Se vedea însă pe ochii
ascuţiţi că va fi deşteaptă.”. [Bengescu, Rădăcini]
Atipică pentru un copil este lipsa spaimei de stafii
sau de alte plăsmuiri ale minţii fragede: „Îi era frică de
oameni, nu de umbre.” De oameni se teme, mai ales
dacă sunt cei de la conacul mare şi, dacă geamurile erau
cumva deschise, fugea ca un iepure până îşi pierdea
răsuflarea, gonită dinapoi ca un vânat de-o umbră”.
[Bengescu, Rădăcini]
Dacă oamenii de la conac păreau să n-o iubească şi
nu voiau să o vadă pe acolo, Norica are, în casa Trânilor,
bunicii pe linie maternă, parte de suficientă afecţiune.
Dar trauma legată de părinţii care se distanţează voluntar
de ea va rămâne şi se va estompa abia după treizeci de
ani. Cel care suplineşte dragostea paternă, Trânul, este
un tată-surogat de care copila Nory se va ataşa mai tare
decât de Trâna. El nu-i reproşează niciodată venirea pe
lume cum se întâmpla în cazul bunicii: „Unde-i copila
asta care-mi scoate sufletul? Mare blestem pe capul
nostru.
– Ba poate pe-al tău… mie îmi e bucurie la bătrâneţe
şi la necaz, se auzea glasul Trînului.” [Bengescu, Rădăcini]
Copila rămâne cu ideea că „el singur o iubea”, mai
ales că el singur „încerca s-o alinte, «Pipăruşule». Dar
«Pipăruşul» refuza comportamentul fetiţelor ce se lăsau
dezmierdate şi zburda iar, nepăsătoare.” [Bengescu,
Rădăcini]
De mică, Nory reuşeşte să-şi ascundă ceea ce
considera ea ca fiind slăbiciune tipic feminină, simţind,
mai degrabă decât conştientizând, faptul că destinul ei
cere altceva decât slăbiciune, gingăşie sau răsfăţ. Ei îi
erau necesare voinţa, tăria de caracter, curajul, iar acestea
nu se potriveau cu dezmierdările.
Feminitatea ei nu e ţine de exterior, de felul în care
arată, mai ales că ştia că nu e frumoasă; se face simţită Hortensia Papadat-Bengescu, Balaurul
însă sensibilitatea ei: suferinţa la moartea Trânei şi a http://anticariatultau.ro/image/cache/data/_old/Balaurul-Hortensia_Papadat-_Benge

Trânului, grija de câte un strat de flori la care îl trage de

scu-Militara_69001-1024x768.jpg

mânecă pe moş Petru, reproşându-i că „era să arunce
flori bune”, melancolia în timpul plimbărilor cu Trâna,
la cimitir (care îi „pare o grădină, un loc de plimbare, cu
flori «libere»”), locul în care erau înmormântaţi cei doi
gemeni din familia lui Baldovin, de a căror soartă se
înduioşase. Tot în cimitir inventează, pentru a se distra,
un joc şi se amuză combinând numele de pe cruci
pentru a obţine unele noi. Dă totuşi şi semne de
cochetărie: se simte ofensată când ţăranii întâlniţi pe
drum „îi ziceau numai „fata” şi nu „domnişoara mică”.
„Pentru obraznicii aceia mocofani, Norica, ca
răzbunare, aşeza pălăria pe ceafă şi lua mutra de căţeluş
de rasă”. [Bengescu, Rădăcini]
Copila se arată de mică iubitoare a naturii, dar a
naturii sălbatice, neîngrădite de om: nu iubeşte rondurile
de flori din curtea casei, ci „un liliac alb şi un trandafir
uriaş, întins pe pământ cât e de mare, nu chinuit pe
ţăruşi”. Cum locul favorit pentru plimbări era cimitirul,
„Norica arată mare familiaritate cu moartea, deşi n-are
despre moarte nici o idee. Pentru ea unul din cimitire e
grădină cu pietre mari, unde n-ai voie să zburzi, iar cellalt
un paradis cu brusturi, de unde te întorci urzicată, dar
aşa de vie”. [Bengescu, Rădăcini]
Determinarea ei şi capacitatea de a-şi impune voinţa
au o primă manifestare în copilărie, în relaţia cu mama
ei, Cornelia (căreia i se adresa cu apelativul „coniţa”),
care, fără consideraţie pentru momentul înmormântării
Trânei, pentru a nu cheltui bani, îi leagă fetei la gât o
fâşie de crep negru, în semn de doliu. Copila, însă,
insistă să fie îmbrăcată cu şorţul negru de la şcoală.
Aceasta este prima victorie asupra „coniţei Cornelia”
care arată lipsă de respect pentru părinţi şi de simţul
maternităţii. Vor urma multe alte victorii asupra mamei
care, născută parcă pentru a fi supusă şi umilită, va
îndura aversiunea amestecată cu milă sau cu duioşie a
fiicei. Căci aversiunea Norei faţă de femei şi bărbaţi
deopotrivă, i se datora şi ei, Corneliei, pentru atitudinea
egoistă din copilăria fetei, nu numai boierului Dinu cel
plin de prejudecăţi.
Latura feminină a Norei se va manifesta, în copilărie,
prin compasiunea pentru animalele din curte sau florile
ofilite, iar, mai târziu pentru nou-născuţii orfani din grija
Linei Rim sau pentru Aneta Pascu, pentru care se
substituie, într-o oarecare măsură mamei, devenind ceea
ce voi numi „mamă-surogat”.

57 >>>
 În romanul „Balaurul” fetiţa coanei Moaşa, Dorina,
„este din amor născută, de asta e aşa deşteaptă”, după
cum spune, fără ifose, însăşi mama ei: „Dorina cucoanei
moaşe, în adevăr, avea paloarea imolării şi tristeţea
copiilor fără tată; spaima sângelui prea tare gonit la
inimă… Nu era dolofană, ci puţintică, sfioasă, cu
sângele foarte alb”. [Bengescu, Balaurul]
Portretul ei este construit în antiteză cu cel al mamei:
„Anemică până la istovire, graţioasă, fără de nici o
frumuseţe afară de blândeţe şi timiditate, blondă cu ochii
cenuşii, tăcută, smerită ca toţi copiii sperioşi,
melancolică, cu gânduri şi poezie tristă de cimitir, fata
părea a fi unicul vis curat, unica picătură de pace şi
cuminţenie din trupul cucoanei moaşe, scăpată din
furnalul simţirilor ei aprinse şi refugiată într-un copil
bolnav şi trist.” [Bengescu, Balaurul] Deosebirea totală
dintre copilă şi mama ei care e „îndrăzneaţă, vulgară,
energică până la bruscheţă” face ca aceasta din urmă să
aibă sentimente materne amestecate: „Cucoana moaşa
o iubea capricios, cu dispreţ, cu un fel de ruşine pentru
opera aceea lingavă, cu un regret brutal că nu-i seamănă
şi cu accese dezordonate de pasiune maternă”.
[Bengescu, Balaurul]
Este un copil precoce, amintindu-şi multă vreme
discuţiile, dintre boier Dinu şi mamiţa, cu privire la
orfelinatul unde urma să fie trimisă, „o amintire cu
parapon asupra femeii răutăcioase care îi îndrumase fără
voie totuşi viaţa pe şina cea bună a învăţăturei, pe când
indiferenţa boierului ei ar fi lăsat-o fără lumina
învăţăturii, fără destin, fără niciun Dumnezeu. La
orfelinat este respectată, chiar temută pentru că „avea
pe buze cuvântul usturător. Chiar şi între pereţii unui
orfelinat Nory era veselă şi răspândea veselie”.
[Bengescu, Balaurul]
La întoarcerea la moşie, cei care o porecliseră
„mânza boierului Baldovin” o caracterizează astfel: „s-a
făcut mintoasă dar nu are inimă.” iar Cornelia afirmă:
„copiii sunt ingraţi”.
<<< 58
Bibliography:
I. Istorie, critică, teorie literară şi culturală
Albérès, R.-M., Istoria romanului modern. Traducere de
Leonid Dimov. Prefaţă de Nicolae Balotă, Editura
pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1968
Beauvoir, Simone de, Al doilea sex. Traducere de Diana
Bolcu şi Delia Verdeş, Editura Univers, Bucureşti,
1999,
Booth, Wayne C., Retorica romanului. Traducere de Alin
Clej şi Ştefan Stoenescu. Prefaţă de Ştefan Stoenescu,
Editura Univers, Bucureşti, 1976
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul
românesc. vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981
Concise Dictionary of British Litterary Biography, Modern
writers, vol 6, A Bruccoli Clark Layman Book, Gale
Research Inc. Detroit, London, 1984 (British Novelists,
Virginia Woolf).
II. Hortensia Papadat-Bengescu
Balaurul, Editura Minerva, Bucureşti, 1978. Postfaţă şi
bibliografie de Roxana Sorescu
Fecioarele despletite, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Prefaţa de Doina Modola
Concert din muzică de Bach, Editura Tineretului (Colecţia
Lyceum), Bucureşti, 1967. Prefaţă şi note de Eugenia
Tudor
Drumul ascuns, Editura Tineretului (Colecţia Lyceum),
Bucureşti, 1967. Prefaţă şi note de Eugenia Tudor
Rădăcini, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986. Postfaţă şi
tabel cronologic de Doina Modola
Cristescu, Maria Luiza, Hortensia Papadat-Bengescu. Portret
de romancier, Editura Albatros (colecţia
„Contemporanul nostru”), Bucureşti, 1976
III. Virginia Woolf
Călătorie în larg Traducere şi note de Georgeta
Pădureleanu, Editura Univers, Bucureşti, 1994.
Noapte şi zi. Traducere de Veronica Focşeneanu, Editura
Univers, Bucureşti, 1987.
Doamna Dalloway. Traducere de Petru Creţia. Prefaţă de
Geta Dumitriu, Editura Rao, Bucureşti, 2003.
Anii. Traducere de Frida Papadache, Editura Rao,
Bucureşti, 1995.
Spre far. Traducere de Antoaneta Ralian, Editura Rao,
Bucureşti, 2002
Orlando. Traducere de Vera Călin, Editura pentru
Literatură Universală, Bucureşti, 1968
Valurile. Traducere şi prefaţă de Petru Creţia, Editura
Univers, Bucureşti, 1973.
Între acte. Traducere şi postfaţă de Frida Papadache,
Editura Univers, Bucureşti, 1978
Jurnalul unei scriitoare, Editura Univers, Bucureşti, 1980
 Fondane et le rejet paradoxal
de la poésie moderne
Oana SOARE
Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”
“G. Călinescu” Institute of History and Literary Theory
Calea 13 septembrie, nr. 13, sector 5, Bucureşti,
tel. + 40213188137;
Personal e-mail: soareoana@yahoo.com
Fondane paradoxical rejection of modern poetry
In the present article we analyze the paradoxical position on modernity of the avant-gardist poet Fondane, based
especially on his various interventions in the Romanian press,where symbolism is recalibrated by classicism,and its
delimitation from Surrealism (accused of being rationalized the dream and having established the terror of politicization
in the literature). Follower of both Nietzsche and Chestov`s philosophy, Fundoianu begins to separate himself by the laws
of extreme modernity (surrealism). For the latter aspect are essential both his study Faux traité d’esthétique and his
unpronounced speech, prepared for the writers’Conference in Paris, in 1935,when some of the surrealists (as Louis Argon)
have pleaded for enrollment surrealism as for the Bolshevik revolution.
Keywords: symbolism, classicism, surrealism, anti-modernity, Bolshevik propaganda

S
I. Un équivalent inattendu du symbolisme exalte à la fois «  la discrétion en ce qui concerne la
passion et le pittoresque » et « l’importance du métier,
on article « Spre clasicismul cel nou » la discipline d’une tradition et le besoin immédiat d’une
[« Vers le tout nouveau classicisme »] limite3. »
précise la position de Fondane par
rapport au symbolisme et la place particulière de ce Or le retour en arrière n’est pas une stratégie du
courant à l’intérieur de l’avant-garde. Son discours modernisme qui s’acharne à aller de l’avant. D’ailleurs
concernant le symbolisme n’est pas sans rappeler la le rééquilibrage du symbolisme par un nouveau
façon dont celui-ci s’était imposé en Roumanie en tant classicisme n’en est pas une non plus. Pour Fondane,
que mystique de la nouveauté. Ce n’est pas l’avis de Mallarmé et Valéry, les représentants de ce nouveau
Fondane : « malgré sa quête de l’originalité et sa façon classicisme, peuvent être comparés à Boileau ou à
impérative de solliciter la nouveauté, le symbolisme Malherbes, « le puriste et l’eunuque du parler clair de la
nouveau n’a apporté rien de très nouveau. […] Il n’a fait littérature française4 » Il faut ajouter que si le
que rétablir les frontières de sa propre poésie et symbolisme a délivré la poésie de la pression du mimesis
amplifier jusqu’à l’exagération ce qui est primordial dans en lui permettant d’être « obscure et profonde, isolée et
le contenu affectif1.  » De l’avis de l’auteur, la seule singulière, précieuse et irréelle5 », il lui ont manqué ces
source d’une quelconque originalité ce n’est pas « la personnalités à même de lui imposer des lois classiques.
nouveauté » mais plutôt le recours à l’excessif, pratiqué Du coup, il a été laissé à la merci des esprits portés vers
autant par le classicisme que par le romantisme, ce qui la destruction. C’est la raison pour laquelle le
d’ailleurs les a tués : « Le classicisme est mort d’un excès symbolisme est dépourvu de cette épaisseur qu’apporte
d’ordre, le romantisme de trop de liberté. Le la tradition, l’esprit classicisant  : «  L’erreur du
symbolisme meurt d’une anarchie excessive2. » Le seul symbolisme est qu’il n’a pas été capable de préserver ces
secours pour échapper à l’« anarchie » du symbolisme, vérités ; son esthétique devait être défendue avec des
sujet qui revient dans les écrits de Fondane à plusieurs forteresses comme au temps des féodaux. Il lui a
reprises, c’est le recul : « il faut revenir en arrière », manqué un Boileau. On a cru que Verlaine pouvait en
écrit-il. Ce qui ne signifie pas un retour à la littérature être un mais au lieu d’imposer de nouvelles lois dans
parnassienne ou naturaliste mais au classicisme qui l’art, celui-ci s’est employé à démolir les anciennes6. »

59 >>>
La destruction de l’ancien n’a pas apporté
automatiquement le nouveau : le symbolisme « s’est
octroyé le droit de défaire les règles et les obstacles
anciens, faciles à surmonter […] sans exiger en échange
la liberté de se choisir d’autres règles7. »
Bref, pour Fondane, cette reculade salutaire, ce
retour en arrière doit prendre pour repère l’essentiel du
classicisme, cet esprit classique qu’il nomme «  l’art
apollonien » : « Au risque de le rendre trop accessible –
en tant que lecture et non pas en tant qu’art – il nous
faut un art plus large. Nous avons le Sphinx ; il nous
faut trouver le sourire à même de le rendre obscur. En
attendant, cessons de nommer „classique” l’art que nous
sommes en train de chercher ; cela pourrait nous valoir
des acclamations que nous haïssons ; on pourrait nous
croire amis avec trop de gens, et nous haïssons les
amitiés avec la tourbe. […] Nous pourrions peut-être
appeler cet art que nous appelons de nos vœux „art
appolonien8” ! »
« Spre clasicismul cel nou » n’est pas le seul article à
même de mieux faire comprendre la manière
paradoxale, inattendue de Fondane d’appréhender le
symbolisme et, plus généralement, la modernité.
Il s’occupe du symbolisme et de Mallarmé dans un
autre article  : «  Probleme de poetică : decadenţa  »
[« Problèmes de poétique : la décadence »] où, d’une
part, il rejette la poétique de Mallarmé dont il considère
que l’excessive rigidité rationnelle conduit à la stérilité :
« D’un point de vue théorique je trouve dans cet art un
raisonnement sûr et une logique excessive. De celui de
la valeur pratique – ce qui veut dire appliquée – il me
semble que la théorie féconde une œuvre stérile, qu’elle
fausse l’instinct esthétique, qu’elle vous met dans la
situation aberrante de ne plus pouvoir faire fonctionner,
de quelque manière que ce fût, aucune autre sensibilité
que celle de l’artiste qui la crée9. » Néanmoins, continue
Fondane, chez Mallarmé « cette théorie ingénieuse et
absurde  » est encore «  créatrice10 ». D’autre part, la
volonté des symbolistes de tout révolutionner, leur
obsession de la nouveauté, le préjugé selon lequel « un
contenu d’une extrême nouveauté exige de manière
impérative une forme d’une extrême nouveauté11 », les
auraient empêchés de prendre en compte la « leçon » de
Mallarmé : « Sur des pensers nouveaux faisons des vers
antiques  ». Fondane voudrait, semble-t-il, un
symbolisme calibré par les alexandrins. Si, en soi, l’excès
est une force paradoxale, un secours destructeur, associé
à la « nouveauté » il devient mortel, cela d’autant plus
qu’il s’exerce à la fois sur le contenu et sur la forme.
Loin du «  vers antique  », les symbolistes pratiquent
volontiers le vers libre, devenu « un danger » surtout
lorsqu’il est utilisé par des « croisés » zélés : « Le vers
libre a vite trouvé de nombreux croisés prêts à l’imposer.
Mais combien de ceux partis en guerre sont morts en
chemin tués par leur faiblesse, par la lèpre, et combien
<<< 60
d’autres voudraient rejeter le mirage de céleste pour
retrouver leur château simple, une existence paisible et
un train de vie normal12 ? » Pourtant ce n’est pas Valéry
qui apporte une solution à cette anarchie de la
versification dont il n’a pas été un des « croisés », loin
de là. Fondane souhaite que le geste susceptible de
légitimer une nouvelle tradition poétique soit le
«  retour  » du croisé et non «  la continuation  » que
propose celui qui, tel Valéry, se contente de faire du sur
place : « Si quelque pénitent repenti était de retour pour
rafler aujourd’hui nos suffrages, nous le préférions
volontiers à Valéry, au moins pour l’expérience ainsi
acquise13. » Ce qui veut dire que seul celui qui est allé
jusqu’au bout peut revenir et sauver le symbolisme de
l’anarchie du vers libre en lui imposant aussi des limites
à ne pas franchir. La mode serait ainsi contestée de
l’intérieur et d’une manière plus forte par ce que
Fondane nomme « l’ancien ». Le véritable symboliste,
celui qui aurait traversé « le tout nouveau classicisme »,
serait donc un symboliste « retourné » pour reprendre
le mot employé autrefois par Thibaudet à propos de
Sainte-Beuve. Ce « croisé » qui revient de loin pourrait
éclairer d’un jour nouveau l’enseignement de Mallarmé
et faire comprendre à ceux qui en auraient besoin « la
valeur logique et vitale du vers ancien14 ». Ce n’est pas
chez Mallarmé qu’il faut chercher la «  véritable
décadence  » de la poésie, mais chez ces
symbolistes-croisés qui ne trouvent plus – ou ne veulent
pas trouver – le chemin du retour.
Cette position très particulière de la poésie de
Mallarmé dans le cadre du symbolisme fait aussi l’objet
d’une autre analyse paradoxale, tout aussi séduisante, de
Fondane, auteur de l’article «  Stéphane Mallarmé  »,
inclus dans Imagini şi cărţi din Franţa [Images et livres de
France]. Puisque, pour lui, le véritable révolutionnaire
serait celui qui retrouve l’esprit classique, Fondane
imagine un 1789 des lettres avec, à sa tête, Mallarmé, le
défenseur du «  vers antique  ». En retournant la
dialectique, Fondane considère que le vrai
révolutionnaire est celui qui contredit la révolution.
L’analogie de Fondane est spectaculaire : «Tandis que la
révolution renversait, rénovait et décapitait, nous
découvrons Mallarmé au beau milieu, installant, à
l´encontre des principes de la nouvelle école, mais avec
son assentiment, la courbe d´un vers restreint, comme
une sculpture. Mallarmé représentait justement la
technique que voulaient abattre les révolutionnaires [...].
Comme si les révolutionnaires de 89, au lieu de
guillotiner Louis XVI, l´avaient mis à la tête de la
Terreur et lui avaient demandé de leur donner, à la place
de Rousseau, le nouveau contrat social. Mallarmé, au
lieu d´être guillotiné le premier, fut le monarque de la
nouvelle révolution et son théoricien15. »
 II. Un écrivain d’avant-garde confronté aux
avant-gardes. Du Dada au surréalisme. Un
volume de vers déroutant
Fondane consacre plusieurs articles au mouvement
dadaïste. Un des plus importants, vraisemblablement un
fragment d’une étude plus ample jamais achevée, est
intitulé «  Signification de Dada  »16. Le dadaïsme est
confronté aux autres courants d’avant-garde  : le
cubisme, le futurisme et le surréalisme. Ces deux
derniers prennent naissance par la trahison de leur
projet poétique de départ. Le futurisme aurait renoncé
aux valeurs spirituelles pour les remplacer par «  les
changements mécaniques du monde contemporain17 »,
amplifiant ainsi l’image et la signification de l’homo faber.
Quant au surréalisme, « il a tout fait pour étouffer, issue
de Dada, la part de l´esprit dada qu´elle charriait dans
ses veines, qui était ce qu´elle avait de meilleur18 ». L’un
et l’autre font de l’artiste « une machine à calculer ». Ce
n’est pas le cas du mouvement dadaïste qui se tient à
distance autant du mécanicisme futuriste que du
rationalisme dissimulé derrière l’écriture automatique du
surréalisme. Pris entre « un vieux monde écroulé, pourri
à leurs pieds » et un futur qui risque d’être « la répétition
d´une farce grotesque19 », les jeunes préfèrent l’exil dans
une poétique dadaïste et militent pour une destruction
pure, seul moyen de contester la primauté de la logique
et de la raison. Le Dada serait donc « la réalité de la joie,
de la souffrance », deux états antérieurs au « fameux
cogito ergo sum », expression achevée du «  mensonge
logique20 ».
D’autre part, un texte posthume, «  Refus d´être
jeune  », marque clairement le refus de Fondane
d’accepter, à l’instar de certains artistes d’avant-garde,
la mystique de la jeunesse comme argument d’une
hégémonie littéraire  : «  Heureux temps ! heureuses
mœurs ! Il n´y a plus de Dieu, ni d´État, ni de génie, ni
d´individu : il n´y a que le jeune. L´esthétique du jeune,
la religion du jeune, les mœurs du jeune21.  » Quatre
phrases au conditionnel contestent cette mystique de la
nouveauté, dont se targue l’art moderne : « Si c´est ça la
jeunesse, je refuse d´être jeune. / Si c´est ça la pensée, je
refuse de penser. / Si c´est ça l´esprit moderne, je lui
tourne le dos. / Si c´est ça l´art nouveau, il me fait
rire22. »
Le moment est peut-être venu de faire quelques
observations concernant l’œuvre poétique de
Fundoianu/Fondane. Rattaché au groupe d’avant-garde
de la revue Integral [Intégral], il publie en 1927 un volume
de vers surprenant  : Privelişti [Paysages]. Faussement
descriptifs, ses poèmes expriment une sorte de lyrisme
bucolique qui évoque l’expressionnisme par sa vision,
par la force des images et par sa réalisation. La critique
roumaine de l’époque en a été déconcertée. Dans son
Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937 E.
Lovinescu le range dans le chapitre où il s’occupe de
extrémiste. Pour donner une meilleure idée de la
personnalité de cet auteur si particulier et de sa poésie
lyrique, E. Lovinescu fait quelques précisions
significatives  : «  le théoricien franco-roumain des
nouveaux courants, dont il fait l’apologie dans les revues
d’avant-garde, est aussi un poète roumain, sans aucun
rapport avec le surréalisme par exemple ; au contraire,
son inspiration est traditionaliste, je dirais même rurale,
avec évocation des paysages de la province moldave. On
ne peut qualifier de modernistes que son accent
particulier et ses notations aux sonorités d’ailleurs
argheziennes23. » Dans son Istoria literaturii române de la
origini până în prezent G. Călinescu inclut, pour des raisons
polémiques, Fundoianu dans le chapitre sur «  les
traditionalistes», ce qui lui permet de l’exclure
définitivement du groupe des auteurs d’avant-garde. Les
remarques de Călinescu réussissent, mieux que celles de
Lovinescu, à surprendre l’identité de Fundoianu :
« puisqu’il était question, dans ses poèmes, de sorciers
et d’images provinciales, il a été considéré un poète
traditionaliste, sans rapport avec le modernisme. Mais
le traditionalisme est une autre forme de modernisme.
Pourtant, lorsque, portée par un élan bucolique, la
poésie ancienne faisait la part belle aux vaches et à la
province, elle considérait les champs à travers le concept
de nature et n’en percevait que des tableaux. Les
traditionalistes sont presque sans exception d’anciens
symbolistes24. »
La préface de ce volume si particulier l’est aussi.
Intitulée « Cuvinte pădureţe » [« Mots sauvages »] elle
est dédiée à Claude Sernet (nom français du poète
d’avant-garde roumain Mihail Cosma). Fundoianu
évoque la genèse particulière du volume et sa théorie
poétique. Le volume dont l’élaboration débute en 1917,
cultive l’image d’une province imaginaire anéantie par
la guerre et reconstituée de mémoire : « Rien de ce qui
constitue la matière première de ce lyrisme n’existait plus
dans la réalité. [...] Sa poésie descriptive se justifie avant
tout par le fait que cette description n’avait pas un
modèle réel, mais naissait des ténèbres de l’esprit,
comme une protestation intime contre le paysage
mécanique des balles, des barbelés, des tanks25. » Cette
poésie singulière qui prenait naissance au moment où,
ailleurs, « Dada explosait26 », aurait profité d’une série
de stratégies destinées à ressusciter un « paradis perdu ».
Une majorité de poèmes épaissit le caractère
« traditionaliste » de cette formule poétique, mais la
vocation de ce «  traditionalisme  » est justement
d’amplifier le caractère dramatique de la vision qui se
trouve à l’origine du volume. Ainsi, pour rendre encore
plus poignant le caractère presque irréel de ces
pseudo-peintures au pastel, Fondane utilise, à l’instar de
ses collègues symbolistes, l’alexandrin mais acclimaté :
« pour la première fois, l’alexandrin allait être naturalisé
roumain ; bien sûr, l’alexandrin, trop rhétorique, devait
être décousu, cassé, libéré de sa musique purement
formelle, ses rimes masculines et féminines, son souffle,
61 >>>
sa puissance respiratoire, seuls, devait être conservés27. »
Transformés par des moyens livresques, les « paysages »
de Fondane se doivent d’évoquer aussi, indirectement,
la guerre dont ils étaient délibérément la négation.
D’autre part, au moment même où il choisit
l’alexandrin, Fondane opte pour un « vocabulaire slave »,
c’est-à-dire pour le fonds plus ancien de la langue
roumaine, en ignorant volontairement le fonds latin
« inapte pour la poésie28. » Ce qui laisse croire que, pour
Fondane, ce « fonds latin » ne se rapporte pas aux mots
hérités du latin, qui appartiennent, eux aussi, à la couche
la plus ancienne de la langue roumaine, mais plutôt à ce
que l’on pourrait nommer «  le vocabulaire de la
modernité », crée surtout au XIXe siècle. En privilégiant
les mots d’origine slave, Fondane marque, une fois de
plus, son rejet de la modernité.
Le poème Herţa [I] est un exemple de cette poésie
singulière, quasi expressionniste, mais qui utilise à bon
escient la rhétorique et l’apparat du traditionalisme : «Le
bourg sent la pluie, l´automne et le foin./ Le vent
apporte du sable, bouillant, dans le poumon,/ et les filles
attendent dans la ruelle sale/ le silence qui tombe sur
chaque soir,/ et le facteur encapuchonné, lourd et
indifférent./ Des chariots pourchassés par la pluie sont
passés,/ et le silence sur toute chose depuis longtemps
moisit./ Dans les maisons, des hommes simples parlent
le yiddish./[…]/ De la plaine, montent, désolés, les
troupeaux de bœufs ;/ et parce qu´ils mugissent, le cou
tendu, comme s´il tétaient -/ les yeux rouges, le bourg,
saisi d´effroi, mugit 29.»
« Faux traité d’esthétique » à l’usage du
surréalisme. La « Terreur » selon Fondane
et Paulhan.
En 1939, dans son Faux traité d’esthétique30, Fondane
reprend le procès du surréalisme, échoué, à son avis,
dans une sombre et acharnée poursuite du rationnel,
pris aussi dans les filets de la dialectique révolutionnaire.
Cette « mise en jugement » qui n’est pas dépourvue
d’arrière-pensées polémiques, se propose de ressusciter
un autre type de poésie, que l’auteur nomme
« existentielle ». Il s’agit plus exactement de définir un
nouveau mode de structurer le contenu poétique appelé
à porter les valeurs de la vie et celles d’un irrationnel
dont il serait inapproprié de vouloir contrôler le
jaillissement.
D’ailleurs, de l’avis de Fondane, que l’on retrouve
par la suite dans ses essais sur Rimbaud ou Baudelaire,
le malheur de la poésie moderne vient de son goût pour
la raison, magnifiée justement par le courant qui s’était
proposé de l’abolir, le surréalisme. Cette façon de situer
le poétique dans le champ de la logique lui serait
mortelle : « Cédant à l´Esprit du Temps, à la dialectique
historique, à l´éthique qui nous est revenue plus
<<< 62
virulente que jamais par le détour de la pensée
révolutionnaire, la poésie de nos jours rompit avec son
non-savoir existentiel, ambitionna le titre de
connaissance, prétendit au „document” mental, se
donna des airs scientifiques et pondit le plus bizarre des
œufs que l´on puisse imaginer : le miracle naturel, le
mystère mécanique, l´inspiration automatique. Le poète se
mit sous la protection de son vieil ennemi : la pensée
éthique31. »
Les allusions à la poésie surréaliste sont évidentes.
Fondane lui reproche d’avoir instauré paradoxalement
une domination de la logique sous couvert d’une
poétique du rêve, une forme qui, initialement, lui serait
contraire, soumise finalement à « l´exploitation rationnelle
de l´irrationnel ». Ainsi, Breton lui-même ne serait qu’un
« cartésien de miracle » qui, avec l’aide de Freud, par la
manipulation de l’écriture automatique – qui n’est, de
l’avis de Fondane, qu’une autre façon de dissimuler
perfidement la raison –, aurait transformé l’activité
onirique en « une matière privée de transcendance, de
mystère, réduite à ses composantes intelligibles et
mécaniques32. »
Par ailleurs, comme Jean Paulhan qui en parle dans
son essai de 1941 Les fleurs de Tarbes ou la terreur dans les
lettres, Fondane considère que la poésie moderne,
c’est-à-dire celle qui commence principalement avec les
surréalistes, pratique une politique de s’agit, à son avis,
d’une insidieuse Terreur de la logique qui recourt à
différentes stratégies et à de nombreux interdits.
Paulhan y voit une hypertrophie des particularités du
langage au détriment de l’idée, assignée dans un langage
primitif, étouffée par l’obsession du concret. Il existe
d’ailleurs une correspondance entre Paulhan et Fondane
au sujet de cette Terreur. Ainsi, dans une lettre de juillet
194233, Fondane considère que Paulhan est «  un
philosophe de jeu des échecs » et que l’enjeu de son livre
est « astucieux ». Il est d’avis que dans les lettres n’est
pas uniquement une déviance de langage mais le produit
de causes lointaines, tels «  la révolution, l’idéalisme
absolu, la pensée scientifique, la démocratie ». Il voit
derrière tout ça le même démon de la logique et de la
raison – d’ailleurs, note-t-il, «  „Robespierre ou le
logique” c’est un article à faire ». Et il ne fait semblant
d’accepter «  » - dont l’antimoderne Paulhan, qui y voyait
un retour à la rhétorique, se servait pour faire pièce à -
qu’en tant que stratégie de la fatigue. Il en perçoit bien
les véritables principes de fonctionnement : « Il [le poète
moderne] est fatigué du désordre, bien entendu, et
l’anarchie ne le satisfait plus ; il cherche, comme vous, à
travers la rhétorique – non la rhétorique elle-même, mais
une espèce d’ORDRE ; cependant le mot de
„rhétorique” lui fait peur, sinon la chose ; Bonaparte a
compris qu’il fallait devenir consul, empereur –
n’importe quoi, mais pas un roi34. » En fait, la solution,
pour Fondane, ne se trouve pas du côté de la
« rhétorique » ou de « l’ordre » – cela d’autant plus qu’il
perçoit la rhétorique comme un autre type de terreur.
La réponse de Jean Paulhan est significative : « Bien
sûr la révolution, la doctrine de l’idéalisme absolu, la
démocratie ont leur mot à dire là-dedans » mais ce n’est
pas «  le mot essentiel »  ; peut-être qu’au moment où
Socrate estimait qu’« il n’est pas pour un homme de plus
grand malheur que d’être misologue » il pensait
justement « à la démocratie, à l’idéalisme absolu, aux
révolutions de son temps  35». De son propre aveu,
Paulhan n’est pas « tout à fait de l’avis de Socrate ».
Comme c’était le cas dans l’essai de Paulhan, ici aussi la
source de la liberté est la «  rhétorique  », la
«  Maintenance  », et ce qui lui fait obstacle c’est
l’irrationnel. Somme toute, chez Paulhan, la Terreur est
misologie et la « Maintenance » suppose la rhétorique ;
chez Fondane, elle est le résultat du règne de la logique,
sa seule chance de salut étant la reconnaissance du droit
de la poésie d’être ridicule, de refuser la connaissance et
de se réfugier dans l’enfance. Ce qui interrompt la
communication.
Dans son essai, Fondane dénonce avec un
acharnement obsessif les manœuvres de la raison qui
lui paraît être le fatum et l’hybris du monde moderne.
Ainsi, à une époque d’hégémonie de la science, la poésie
« s´efforcera d´être une connaissance », elle « sacrifiera
à la morale, à la politique », elle « mettra le holà sur le
transcendant, l´embargo sur le rêve », mais surtout elle
«  promulguera un système pénal de sanctions
immédiates contre „les taches de sang intellectuelles36” ».
Cette façon d’envisager les choses a pour résultat une
confusion entre la poésie moderne et la décadence, que
Fondane entend au sens nietzschéen du terme, ce qui
veut dire qu’elle est primauté de la raison, triomphe de
l’homme théorique et de ses différents masques, celui
du «  physicien  », du «  poète moderne  » ou de
« socialiste ». Ce sont là les symptômes d’une « conscience
honteuse » du poète, que l’on reconnaît autant chez les
surréalistes que chez les premiers modernes  : Poe,
Baudelaire, Rimbaud ou Mallarmé.
D’autre part, de l’avis de Fondane, il faut aussi
chercher les origines de cette crise de la poésie moderne
dans certaines attitudes confuses du romantisme
allemand qui aurait contesté d’une manière maladroite,
plutôt compensatoire, l’événement majeur de la
modernité, la révolution française de 1789. L’auteur fait
une distinction entre le romantisme français, qui
« marqua bien le déchirement philosophique et social
produit par la grande révolution37 », et le romantisme
allemand dont «  la tâche  » aurait été «  de prendre
conscience de la rupture métaphysique qu’elle avait Le Surréalisme et la politisation de la littérature.
suscitée38 ». « Blessé par la philosophie des lumières, par
le cartésianisme destructeur brutal du passé  », le
romantisme allemand aurait réagi en cherchant secours
du côté d’une «  philosophie issue d’un second
cartésianisme, idéaliste cette fois-ci, berkeleyen, kantien, surréalistes c’est de permettre l’immixtion du politique
fichtéen et hégélien ». Pour élever la poésie « à la dignité dans le message poétique. La poésie, croit-il, ne peut
de la philosophie39 », le romantisme allemand aurait
introduit dans la bergerie le préjugé de la rationalité et,
du même coup, il aurait entravé «  son mode propre
d’appréhension du réel40 ». Prenant comme point de départ
ces distinctions de Fondane, Dominique Guedj parle de
« l’atypisme de Fondane ». « Héritées pour une bonne
part d’un Baudelaire lui-même nourri de Joseph de
Maistre » les exigences poétiques de Fondane devraient
être analysées surtout « à la lumière des ruptures opérées
par ce terreau intellectuel à l’extrême fin du XVIIIème
siècle, en réaction à l’esthétique et à la philosophie des
Lumières41. » L’auteur de l’article cité fait référence au
courant contre-révolutionnaire qui avait suscité la
réaction idéologique de Fondane  : pour Dominique
Guedj l’attitude de celui-ci est « à la fois moderne et
antimoderne42 », l’antimoderne faisant «  figure de
trouble-fête, ramenant en pleine lumière d’obscures
inquiétudes ancestrales43 ».
Sous le poids de ce lourd héritage, la première
réaction de la poésie moderne aurait été de fuir le réel –
sachant que pour Fondane « le réel » c’est le concret
ontologique, tout ce qui enferme l’individu dans la
condition d’un paria : « dans leur art, les modernes semblent
fuir l´être véritable de leur réel (adéquation de la pensée à la chose,
causalité naturelle, principe d´identité, intelligibilité absolue des
choses), alors qu´ils font leur dilection d´un art qui assure la
primauté aux non-être (fictions, images, „correspondances”,
songes, hallucinations subjectives)44.  » Or Fondane
reprend ici, comme il le fera plus tard dans son essai sur
Baudelaire, la théorie de la pensée primitive de
Lévy-Bruhl lequel considère que ce que les modernes
situent dans le non-être, et qui constitue pour eux une
référence, était, pour les primitifs, de l’être à part entière.
Ce qui fait croire que l’option de la poésie moderne
serait celle du «  réalisme  », mais d’un réalisme au
« second degré », faussement conscient et en même
temps trop conscient de lui-même, ce qui explique
pourquoi il est « honteux». Fondane a en ligne de mire,
entre autres, le Discours sur le peu de réalité de Breton. Le
crime de la poésie moderne serait, en fait, celui des
modernes. Comme l’avait fait remarquer Chestov, leur
péché originel serait de confondre l’Arbre de et celui
de Vie. Le salut serait forcément de revenir à ce dernier
qui permet de se remémorer le Paradis perdu parce qu’il
porte encore les traces de la chute : « la poésie était le
lieu de la rupture, de l´effondrement et aussi du
remords, de la nostalgie, de ce qui fut avant. »
L’écrivain ne peut être que
contre-révolutionnaire.
Un autre reproche important que l’on peut faire aux
63 >>>
être que contre-révolutionnaire, le poète n’ayant pas
droit à un passeport de citoyen : « Le poète sait que
chaque fois que s´édifie une République fondée en
raison, qu´elle soit aristocratique, hiérarchique et
guerrière comme celle de Platon et du IIIe Reich – ou
socialiste comme celle des Soviets, le poète se verra
refuser le passeport de citoyen45. »
Dès 1927 Fondane considère que le rapprochement
des surréalistes des communistes est une anomalie. Il
l’affirme explicitement dans son article « Les surréalistes
et la révolution ». La poétique du surréalisme voudrait,
d’une part, imposer la hégémonie du rêve et surprendre
le miraculeux du quotidien par le mécanisme de
l’écriture automatique, ce qui est une façon de croire au
règne de l’irrationnel et de l’alogique ; de l’autre, elle se
réclame d’une idéologie communiste qui transporte la
révolution dans le social, revendique une société des
classes, affirme la primauté du prolétariat et se met sous
l’autorité des lois du matérialisme dialectique. Fondane
souligne d’un trait appuyé cette antinomie entre les
révolutions surréaliste et communiste : « Dictature du
prolétariat par la raison, obligée de vaincre à chaque pas
l´arbitraire, le ballet de l´homme et ses désirs, l´homme
et ses mythes, l´homme et sa propre liberté, comment
acceptera-t-elle l´irrationnel que nous proposons en
exemple à la vie46 ? »
A son avis, ce n’est pas le surréalisme qui devrait se
mettre au service du communisme mais le futurisme
qui, celui-ci, incarne «  vraiment l´Europe prenant
conscience d´elle-même en tant que productrice d´un
nouveau monde habité par la religion du Progrès, la
morale de , la politique du confort matériel47. »
Le surréalisme au service de l’idéologie communiste
avait de quoi inquiéter Fondane qui établissait des
diagnostiques variés pour augurer de la mort du poète
et de la poésie dans le monde moderne. Il avait bien eu
l’intention de participer, en juin 1935, à Paris, au
Congrès international des écrivains et de présenter une
intervention atypique intitulée « L´écrivain devant la
Révolution »48.Ayant finalement compris à temps qu’il
s’agissait plutôt d’un « meeting politique », comme le
prouvent bien les premiers discours, il préfère ne pas
prononcer celui qu’il avait préparé. Le but du Congrès,
où les surréalistes et surtout Louis Aragon avaient un
rôle politique prépondérant, était d’asservir la poésie et
en général la littérature au matérialisme dialectique et à
l’idéologie de la révolution bolchévique. Dans son
discours du 25 juin 1935, intitulé « Le retour à la réalité »,
Louis Aragon affirmait  : «  Je réclame le retour à la
réalité, et c´est la leçon de Maïakovski dont toute la
poésie est partie des conditions réelles de [...] Nous
autres, les alliés du prolétariat révolutionnaire, ses frères
de combat, [...] nous accueillons comme une parole
joyeuse le mot d´ordre de la littérature soviétique, le
réalisme socialiste49. » Dans le discours qu’il préfère ne
<<< 64
pas prononcer, Fondane est d’un avis exactement
contraire : « il y a tout à craindre que la culture ne soit,
elle aussi, qu´un concept contre-révolutionnaire ; la
pensée contre-révolutionnaire aussi ; et dans la mesure
où chacun de nous, et fût-il un militant passionné,
connaît l´angoisse, l´insomnie, le découragement,
l´ennui, chacun de nous et fût-il Lénine, Staline ou
Maïakovski, abrite en lui un contre-révolutionnaire50. »
Or la révolution s’est édifiée sur des structures
théoriques, c’est-à-dire validées par la raison, et sur une
logique éminemment optimiste. Naturellement Fondane
se méfie d’une révolution qui milite pour « la primauté
de l´économique51 », et qui prétend que l’esprit lui-même
en est le « „reflet” ». On ne peut y voir qu’une volonté
d’imposer à l’activité artistique une direction précise : «
„Voici les bonnes idées, nous dit-on ; voici la matière
humaine honorable ; voici les valeurs respectables et les
valeurs odieuses ; mettez-vous au travail ; rendez-nous
séduisantes les valeurs de la cité et rendez-nous odieuses
les non-valeurs établies” » (p. 71)
Par ailleurs, Fondane nous propose une lecture
édifiante de la doctrine marxiste qui prétend « établir un
lien d´interdépendance entre ces révoltes spirituelles
isolées et le mouvement révolutionnaire des classes
montantes ou descendantes, et n´y voir que de purs
reflets passifs des luttes économiques des classes. » (p.
79) Or la pénétration de l’esthétique par l’éthique qui,
celui-ci, dans l’esprit de Fondane, réunit toutes les
potentialités de la raison militante, c’est-à-dire celles du
monde moderne, serait « l´autopsie de la culture ».
Note :
1. B. Fundoianu, Spre clasicismul cel nou [Vers le tout nouveau
classicisme], Rampa, 28 août 1921, p. 1, inclus in Benjamin
Fundoianu, Imagini şi cărţi, avant-propos de Mircea
Martin, Éd. Minerva, 1980, p. 155.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 156.
4. Ibidem.
5. Ibidem, p. 157.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 156.
8. Ibidem, p. 158.
9. Benjamin Fundoianu, « Probleme de poetică :
decadenţa » [« Problèmes de poétique : la décadence »],
Sburătorul literar, nr. 13, 10 iunie 1922, p. 253-255, in
Imagini şi cărţi [Images et livres], éd. cit., p. 192.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 193.
12. Ibidem, p. 193-194.
13. Ibidem, p. 194.
14. Ibidem.
15. Benjamin Fondane, Images et livres de France, ed. cit.,
p. 65.
16. Idem, «  Signification de Dada  », inclus in Petre
Răileanu et Michel Carassou, Fundoianu / Fondane et
l’avant-garde, Fondation Culturelle Roumaine/Paris
Méditerranée, 1999, p. 76-82.
17. Ibidem, p. 76.
18. Ibidem, p. 77.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Benjamin Fondane, « Refus d’être jeune », in
Fundoianu/Fondane et l’avant-garde, éd. cit., p. 27.
22. Ibidem, p. 29.
23. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane.
1900-1937 [Histoire de la littérature roumaine contemporaine
1900-1937], Éd. Ancora, [1937], p. 178.
24. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Éd. Fundatiilor Regale, 1941, p. 864.
25. Benjamin Fondane, Le mal des fantômes précédé de
Paysages, traduit du roumain par Odile Serre,
présentation de Patrice Beray, Paris-Méditerrannée,
L’Ether Vague-Patrice Thierry, 1996, p. 19.
26. Ibidem, p. 20.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
29. Ibidem, p. 28.
30. Benjamin Fondane, Faux traité d´esthétique. Essai sur
la crise de la réalité, Paris, éd. Denoël, 1939.
31. Ibidem, p. 38.
32. Ibidem, p. 87.
33. « Correspondance entre Fondane et Paulhan », in
Cahiers Benjamin Fondane, n° 7/2004, p. 55-61. Il s’agit de
trois lettres envoyées par Fondane le 2.11. [19]34, en
juillet 1942 et le 18.VII. [19]42, auxquelles s’ajoute le
brouillon d’une lettre de Paulhan datée  : «  Juillet,
vendredi » [1942].
34. Lettre de Fondane à Paulhan de juillet 1942, loc. cit.,
p. 57.
35. Brouillon d´une réponse de Paulhan à Fondane,
«Juillet [1942], Vendredi», loc. cit., p. 59.
36. Benjamin Fondane, Faux traité d’esthétique. Essai sur
la crise de réalité, éd. cit., p. 52.
37. Ibidem, p. 45.
38 Ibidem, p. 46.
39. Ibidem, p. 84.
40. Ibidem, p. 46.
41. Dominique Guedj, « Le romantisme et la
„modernité” à contre-courant de Fondane », in Cahiers
Benjamin Fondane, n. 7/2004, p. 12.
42. Ibidem, p. 14.
43. Ibidem.
44. Benjamin Fondane, Faux traité d’esthétique. Essai sur
la crise de réalité, éd. cit., p. 79.
45. Idem, p. 36.
46. Benjamin Fondane, « Les surréalistes et la révolution »
in Fundoianu/Fondane et l’avant-garde, éd. cit., p. 49.
47. Ibidem, p. 51.
48. Benjamin Fondane, L´écrivain devant , discours non
prononcé au Congrès International des Ecrivains de
Paris (1935), préface de Louis Janover, éd.
Paris-Méditerranée, 1997.
49. Louis Aragon, « Le retour à la réalité », in Pour la
défense de la culture. Les textes du Congrès international des
écrivains, Paris, juin 1935, textes réunis et présentés par
Sandra Teroni et Wolfgang Klein, Editions
Universitaires de Dijon, coll. « Sources », Dijon, 2005,
p. 470.
50. Benjamin Fondane, L´écrivain devant , éd.cit., p. 101.
51. Ibidem, p. 70.
Bibliography :
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent [History of Romanian Literature from origins
to the present], Bucureşti, Éditura Fundatiilor Regale,
1941, p. 864-866.
« Correspondance entre Fondane et Paulhan »
[Correspondence between Fondane and Paulhan], in
Cahiers Benjamin Fondane, n° 7/2004, p. 55-61
Guedj, Dominique, « Le romantisme et la „modernité”
à contre-courant de Fondane » [ Romanticism and
„modernity” against the grain of Fondane], in Cahiers
Benjamin Fondane, n. 7/2004, p. 7-15
Benjamin Fondane, Faux traité d´esthétique. Essai sur la crise
de la réalité [Deals with false aesthetics. Essay on the
crisis of reality], Paris, éd. Denoël, 1939
Fundoianu, Benjamin, Imagini şi cărţi [Images and
books], avant-propos de Mircea Martin, Éd. Minerva,
1980
Benjamin Fondane, L´écrivain devant la Révolution [The
writer in the face of Revolution], discours non
prononcé au Congrès International des Ecrivains de
Paris (1935), préface de Louis Janover, éd.
Paris-Méditerranée, 1997
Fundoianu/Fondane et l’avant-garde [Fundoianu/Fondane
and the avant-garde], anthologie de Răileanu, Petre
et Carassou, Michel, Fondation Culturelle
Roumaine/Paris Méditerranée, 1999
Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane.
1900-1937 [History of Romanian contemporary
literature 1900-1937], Éd. Ancora, [1937], p. 178-179.
Pour la défense de la culture. Les textes du Congrès international
des écrivains, Paris, juin 1935 [In defense of culture. The
texts of the International Congress of Writers, Paris,
1935], textes réunis et présentés par Sandra Teroni et
Wolfgang Klein, Editions Universitaires de Dijon,
coll. „Sources”, Dijon, 2005
65 >>>
 Borges and translation
Roxana Anamaria SUCIU
Colegiul Naţional „Lucian Blaga” din Sebeş
“Lucian Blaga” National College of Sebes
str. Călugăreni 49, Sebeş, România
tel. + 40-258-731217, fax: + 40-258-931069,
e-mail: colb.sebes@yahoo.com, www.cnlb.ro
Personal e-mail: roxana.suciu@web.de
Borges and translation
Translation – like any act of writing – is always under some influence: the translator’s language, cultural and
socio-historical context in which the translator performs his task. Translation is a rewriting of a text from one literary
system into another, from the source language and context into the target language with its specific time and place. This
implies for the translator using all his knowledge, creativity and leads Borges to say that translations have as much a value
as the originals. This article means to show that every translation is a work of art in itself relying on what Borges said at
the begin of the last century.

H
Keywords: translation, Borges, creativity, source language, target language

istory shows that translation is a
human activity encountered in every
epoch. George Steiner refers in his
book After Babel to the biblical-mythological starting
point for the necessity of translation. The story of
Babel is the story of mixed languages and problems of
understanding. Where there are people that speak
different languages occur problems of understanding
and is felt the need for a translator. Still, changing the
language means shifting into another world. A translator
has the duty not only to master a language, but also have
cultural knowledge. The translator is a facilitator
between two languages and two culture types.
Background knowledge about epoch, author and his
intentions, motivations, objectives, traditions are
important for translating. Only having the background
knowledge is a translator capable of understanding and
proper translate a text. Problems of translation will
occur: How can one know which is the most
appropriate equivalent? Even if the target language your
mother tongue is, and you have a life-long experience,
there is still the language of the original, which makes
it difficult to find the proper word in your own language.
The discrepancy between target and source language
is best seen in the lexical field. Although you know what
the text, the expression means, still we find ourselves in
Tucholsky’s situation: Mir fehlt ein Wort. Ich werde ins Grab
sinken, ohne zu wissen, was die Birkenblätter tun. Ich weiß es,
aber ich kann es nicht sagen... Nur die Blätter der Birke tun dies;
bei den anderen Bäumen bewegen sie sich im Winde, zittern,
rascheln, die Äste schwanken, mir fehlt ein Synonym, ich habe
sie alle... Was tun die Birkenblätter? Während ich dies schreibe,
stehe ich alle vier Zeilen auf und sehe nach, was sie tun. Ich werde
dahingehen und es nicht gesagt haben.1 The problem is the
other language that has the word. That is why
background knowledge plays such an important role.
Jorge Luis Borges, whose works have also been
translated during his lifetime, has tried his hand at
translating text from English, German und Latin.
Though he refused to develope any theory in regard to
translation, reading his essays, one can portray his
thoughts regarding translation. His first opinions about
a translation was an article written in 1925, “Omar
Jaiyám y Fitzgerald”2 about the English translation of
Fitzgerald of an unknown version of Rubaiyat: “E.
Fitzgerald, su encarnadoren la visión de Inglaterra […] ha dejado
una versiones libres de Calderón y de Sófocles, y el inglesamiento
de Omar, que puede ya vanagloriarse de eterno […] La veracidad
de esa traducción ha sido puesta en tela de juicio, no su hermosura”
We see here one of Borges principles when evaluating
a translation: a translation may be better than the
original, due to translator’s creativity.

<<< 66
 essay „Los traductores de Las 1001 Noches”. The fact
that he cannot compare the original Arabic text to the
other translations is just another outcome of his belief
that original and translation have the same value.
The distance between source and target language is
not only due to language but also to the context. Borges
enlists here social class, ethnicity, religion, gender, time
and cultural or political strings. This means that when
analyzing a translation Borges takes into account the
context in which the reader reads the translation. He
praises the belle infideles, the creativity a translator has
when handling an original.
The question of how faithful a translator must be
to its original has been discussed over centuries. There
are some that think everything can be translated, there
are those that believe a perfect translation does not exist,
and those who see the creativity as a gain. As part of
Jorge Luis Borges
the job of a translator is to cope with the difficulties of
a text, work hard at some parts for a suitable result and
http://www.literaterra.com/jorge_luis_borges/Images/jorge_luis_borges_en_su_pose
_clasica.jpg

Borges believes translations enrich the literature of know there are places that stand as evidence of the
the target language, no matter whether it tries to limits of translatability.
reproduce every detail of the original or maintains the
general overview and for this purpose uses best suitable
phases the target language offers. “Suele presuponerse que Note:
cualquier texto original es incorregible de puro bueno, y que los
traductores son unos chapuceros irreparables, padres del frangollo 1. Panter 1929, pag. 459
y la mentira. Se les infiere la sentencia italiana de traduttore 2. Técnica Literaria: Internet http://www.tecnicaliteraria.
traditore y ese chiste basta para condenarlos.”3 com/modules.php?name=News&file=print&sid=1136
Especially the problematized distance of a translated 3. Waisman 2005, pag. 44 It is often presupposed that any original
text seen by the target readers is seen as a quality. For text is so purely good that it is not correctable, and that translators are
Borges there is a special relation between each reader are an irreplaceable bunch of bunglers, fathers of cattle feed and lies. They
indicted with the Italian sentence traduttore traditore and that
and text, may it be an original or a translation, as both joke is enough to condemn them.
texts have for him the same value. “Presuponer que toda 4. Waisman 2005, pag. 50-51 To presuppose that every
recombinación de elementos es obligatoriamente inferior a su recombination of elements is necessarily inferior to its original, is to
original, es presuponer que el borrador 9 es obligatoriamente presuppose that draft 9 is necessarily inferior to draft H – as there can
inferior al borrador H –ya que no puede haber sino borradores. be only drafts. The concept of the definitive text corresponds only to
El concepto de texto definitivo no corresponde sino a la religión religion or fatigue.
o al cansancio”4. 5. Waisman 2005, pag. 55
To respond the question which translation is the
best, Borges takes six different translations of Odyssey
and draws a paradox conclusion “todas o ninguna“5. If Bibliography:
we were to refer to Homer’s beliefs and people of the
time exposed in his work, than we must say that none Panter, Peter, Die Weltbühne, 1929, Nr. 38.
of the translations is faithful, because it is impossible to Rafael Olea Franco: Borges y el Civilizado. Arte de la
reconstruct the cultural and historical context of the traduccion: una infidelidad creadora y feliz, Nueva Revista
time. If we were to refer to how faithful are Homer’s de Filología Hispánica, vol. XLIX, núm. 2,
intention, his objectives, the body of the text, they seem julio-diciembre, 2001, pp. 439-473, Centro de
all faithful to the original, as their aesthetic value is in Estudios Lingüísticos y Literarios, México.
contrast to the nowadays world. Steiner, George: After Babel. Aspects of language and
The variety of possibilities to translate a text does translation, Oxford University Press, 1998.
not scare Borges. He finds them enriching. The Técnica Literaria. Recursos y material de estudio para escritores.
translator cannot entirely know the original, but he can Data 11.03.2009: Internet http://www.tecnicaliteraria.
take the text and translate it using the language of his com/modules.php?name=News&file=print&sid=1136
time and in this way recreate the text. This is seen as a Waisman, Sergio: Borges and translation: The irreverence of
gain for the literature. the periphery, Bucknell University Press, Cranbury,
Borges compares different translations also in his 2005.

67 >>>
 Marile averi: între onestitate, fascinaţie,
revoltă şi suspiciuni
Dan POPESCU
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Economice
“Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Economics
Calea Dumbrăvii, nr.17, Sibiu, 550324, România
tel: +40-(269) 21.03.75, fax: +40-(269) 21.03.75, e-mail: economice@ulbsibiu.ro web: http://economice.ulbsibiu.ro
Large fortunes: between honesty, fascination and suspicion
How have large fortunes been formed in the world during the millenniums? What had especially- if they had- their
holders? It is a disturbing evolution. “Captains of industry”, entrepreneurs of excellent quality who, on the merits of
industrial revolutions, pushed the world ahead, generated economic and social progress, they are the ones who have enjoyed
and still enjoying all the appreciations. In contradistinction to speculators, especially those of today, in the time of crisis,
whose actions had and have less to do with the economic progress of the world. What are the prospects?
Keywords: fortunes, money, accumulations, industrial revolutions, speculations, glitter, poverty, fractures

„Viciile celor mari sunt în mod particular funeste statului.
Nu doar pentru că aceştia devin vicioşi (în sensul pasiunii
neţărmurite pentru bani, n.n.),
dar ei le răspândesc în cetate şi făcând rău prin propria lor corupţie
fac rău şi deoarece corup pe alţii.
tema „marilor averi”. O temă sensibilă, examinări în care
cuvintele, în care expresiile de un fel sau altul, nu pot de
fel acoperi gesturile, după caz concrete şi necesare, ale
justiţiei. Nu le pot acoperi, dar le pot determina.
Întrebările care se pun cel mai des, după cum scria

S
Exemplul lor este mai funest decât greşelile lor”
Cicero
unt nu puţine publicaţiile economice,
în Germania, Franţa, în Statele Unite,
Italia, etc., care, în acest timp de aspră
criză economico-financiară mondială, şi nu numai în
acest timp, au examinat şi examinează, în mod predilect,
recent Eric Pincas, în prestigioasa revistă franceză
„Historia” – un număr special consacrat marilor averi,
respectiv „După Cresus, legenda aurită a marilor averi”
– sunt: „de unde au venit sau vin banii? Pe spatele cui
au fost ele făcute, câştigate? Au oare proprietarii lor cât
de cât un merit?”, etc., etc.
„A vedea fel de fel de dandy rulând cu părul în vânt,

Claude Vignon, Tribute of Croesus

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c0/Claude_Vignon_Croesus.jpg

<<< 68
în maşinile lor strălucitoare cu preţuri care depăşesc, de
multe ori, şi cele mai prolifice imaginaţii, mai scrie Eric
Pincas, dezvoltă multe sentimente adverse la cei foarte,
covârşitor de mulţi, care au probleme să-şi încheie, cât
de cât, sfârşiturile de lună”. Oricum, opulenţa, uneori
ascunsă, poate discretă, dar mai mereu dezvelită,
fascinează. Fascinează dar şi interoghează, fascinează
dar şi revoltă. În numeroase situaţii, preţurile plătite în
acest sens au fost – şi sunt – dintre cele mai teribile:
violenţă, sânge, revolte, revoluţii. De nu puţine ori
nemeritat, atunci când aceşti Cresus clasici sau moderni
şi-au creat bogăţia prin eforturi oneste şi stăruitoare,
prin muncă abnegantă, prin acţiunea unor inteligenţe
strălucite şi nu prin furturi, corupţie, înşelătorie. Prin
privilegiile unor sisteme care nu au acordat şi nu acordă
şanse egale indivizilor. De fapt, acele privilegii care ele
au făcut şi fac legea. Când legea în sine ar trebui să
permită, să stimuleze acţiunea unor indivizi dotaţi
excepţional, bază de acumulare a bogăţiilor...
Nu sunt, cu cercetările mele, deloc nou în domeniu.
Iar abordările în general, poate cu precădere cele de
acum, mi-au validat şi îmi validează corespunzător
preocupările. Cu mai mulţi ani în urmă am prezentat la
televiziune un amplu serial intitulat „Mari escrocherii
financiare care au agresat destinul lumii”, vreo 15
episoade pe care le-am analizat apoi şi cu studenţi
români şi cu studenţi francezi. „Examinaţi” erau
bancherul scoţian John Law, care a înfiinţat, în Franţa,
în 1716, o primă – dar foarte debilă – societate pe
acţiuni transformată în bancă şi care a eşuat într-un grav
şi răsunător faliment. Pe urmă, „marele” escroc francez
al anilor ‘920 şi ‘930 Alexandr Staviski, măsluitor de acte
şi cu un „l’usage du monde” fermecător care prindea în
Stema familiei Rothschild
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a8/Great_coat_of_arms_of_Rothschild_family.svg
capcana sa demnitari de marcă ai statului francez. După
aceea, celebrul dandy al anilor 1920, 1930, 1940, 1950
din Republica Dominicană, Statele Unite, Germania,
Franţa, Italia, Porfirio Rubirosa, „magicianul” care a
ştiut atât de bine să convertească sentimentele în bani.
În sfârşit, mai mulţi falsificatori de mărci industriale,
bancheri venali, indivizi implicaţi în politică şi care au
influenţat-o, furând, acumulând de la stat şi nu creând
plus produs, imense bogăţii, etc. În alte studii, am arătat
cum au sfârşit rău, prin puşcării, generând adversităţi
crunte deseori prin etalarea indecenţei şi a opulenţei lor,
trezind chiar ample puseuri de invidie la unele dintre
cele mai renumite capete încoronate ale timpului,
celebrul Jacques Coeur, pe urmă rafinatul Nicolas
Foucquet, cardinalul de Rohan, pe partea Balcanilor, a
României, escrocul de căi ferate Strousberg, ş.a., ş.a.
Totodată, am condus mai multe teze de doctorat care
s-au ocupat de economia subterană şi care au fost
realizate cu brio. Ar fi „pasivul” astfel. La „activ”, un
„activ” temeinic demonstrat, m-am ocupat de Jacob
Fugger, marele bancher al lui Carol Quintul, practic de
întreaga familie; de atât de temerara şi eficienta „Ligă
Hanseatică”; de dinastia de bancheri Rothschild, cu
ample terminalii nu doar în Germania, de unde a pornit,
ci, în timp relativ scurt, la Londra, Paris, Viena, Neapole,
în SUA, etc; de marii întreprinzători americani, care au
făcut forţa economică şi politică a Statelor Unite,
precum Andrew Carnegie, Henry Ford, Cornelius
Vanderbilt, ş.a. Şi noi, dar, prin eforturile noastre deloc
puţine, am încercat şi încercăm „să ţinem steagul sus”
într-un asemenea curent de examinări economice
moderne, cu orizont de cercetare de sute şi sute de ani,
pe numeroase ţări şi continente.
69 >>>
 ...În cele de faţă, voi aborda, în direcţiile respective,
câteva idei şi aspecte de sinteză. Mi-o pot permite. Iată,
actualmente, pe fondul crizei amintite, după cum relevă
François Langlet în remarcabila sa lucrare „Qui va payer
la crise?” („Cine va plăti criza?”), Fayard, 2012, „Sudul”
european (în sens figurativ), nu prea o poate plăti, iar
„Nordul” (tot figurativ) nu o doreşte, nu vrea să o
plătească. În atari împrejurări, spunem noi, în fapt
tensiuni în amplificare, se vădeşte o opoziţie în creştere,
după unii o opoziţie tot mai dură, de ample dimensiuni,
între lumea finanţelor şi a deţinătorilor de capital,
persoane puţine, practic, şi cetăţenii contribuabili, imens
de numeroşi, tot mai mult storşi de bani prin „rigoare
economică”. O asemenea situaţie nu doar că dezvoltă
fel de fel de extremisme politice, nu doar că readuce în
discuţie, în atenţia specialiştilor şi nu numai, marile
catastrofe financiare ale trecutului, care au generat ceea
ce au generat, ci ridică „la fileu”, efectiv, problema, deloc
simplă, a „marilor averi”, cu întrebările pe care le-am
relevat la începutul celor de faţă. Pe partea – să-i spunem
– „negativă”, între cuceriri şi jaf, ostentaţie şi avariţie,
speculaţie şi corupţie, toate formele de relaţii băneşti au
fost şi sunt puse sub lupa analizei.
Putem menţiona în întreg acest cadru câteva repere
interesante. Iată, dacă averea împăratului african din Mali,
Mansa Mousa (1280 – 1331), cel care a ştiut atât de bine
să valorifice sarea şi aurul de pe teritoriul său şi a mai
rămas în istorie ca unul dintre constructorii marii
moschei de la Tombuctu, se cifra, în calcule la zi, la circa
310 mld. euro, Wilhelm Cuceritorul (1028-1087) avea
circa 178 mld. euro, din care însă a făcut numeroase
danii, multe la oameni sărmani. Pe urmă, dictatorul
libian, grotesc adeseori, Muamar Kadhafi (1942 – 2011)
„a adunat” frumoasa sumă de 155 mld. euro, în bună
parte „ascunsă” prin bănci. Iar excentricul sultan din
Brunei, după ultimele cifre din „Forbes”, analizaţi fiind
1426 cei mai mari miliardari ai lumii, are o avere care se
ridică la 5400 miliarde dolari, o sumă superioară PIB-ului
indian anual, circa 4700 mld. dolari, în India trăind
actualmente spre 1,3-1,4 miliarde de oameni. Evident,
chestiunea fascinează – averea imensă, un trai ca în
poveşti, un vis, poate, al multora – dar ridică şi semne de
întrebare, când o mare parte din populaţia omenirii a trăit
în vremuri şi trăieşte şi acum sub limita „cea mai de jos”
de sărăcie. Cât de bine a fost şi este, oare, lumea alcătuită?
De la început, o subliniere. Nu sunt partizanul
egalitarismului. Nu cred că sunt bune părerile
preconcepute împotriva averilor. De altfel, în maniera
sa specifică, religia creştină nu le repudiază. Este drept,
în „Evanghelii” se arată că „Este mult mai uşor unei
cămile să treacă prin urechile acului, decât unui bogat să
intre în Regatul lui Dumnezeu” (Matei, 19, 23-24). Dar
tot în acea vreme se menţiona că o contemplare a
bunurilor preţioase transcende sufletul şi îl apropie de
Dumnezeu. Mai departe, Sfântul Augustin (mort în anul
530) sau Grigore cel mare (mort în anul 604) relevă
precizări necesare. După cum subliniază şi profesorul
<<< 70
Claire Lamy, cei doi mari înţelepţi afirmă că nu atât
bogăţia este condamnabilă, cât utilizarea ei rea. Iar în
acest sens se face menţiune la „avariţie”, la pasiunea
exacerbată, dereglată, împătimită, pentru bogăţii
materiale (pentru cele spirituale, mai puţin), la dorinţa
de a le poseda fără măsură. Or, bogăţia de bunuri, ca
semn de distincţie divină, implică două mari datorii:
împărţirea ei într-o manieră spre echitabil (concept,
totuşi, mai greu de definit) şi caritatea. Sufletele cupide
neglijează aceste datorii, obligaţii creştine, preferând să
strângă şi să păstreze pentru ele bunuri dincolo de justa
satisfacere a nevoilor (din nou, dificil de apreciat). Iată,
dar, dintr-o perspectivă religioasă, „avariţia” ca făcând
rău societăţii creştine, deoarece ea creează şi dezvoltă un
dezechilibru între acei care se află în nevoie şi cei care
acumulează. Pasiunea de a poseda devine, adeseori, atât
de mare încât împiedică „avarul” să-şi împlinească
datoria sa de caritate şi îl antrenează spre „afurisenie”,
spre blestem din partea altora. Într-o măsură, astfel, s-a
constituit în Evul Mediu Timpuriu şi până spre cel
Dezvoltat celebrul conflict – confruntare între Biblie şi
Bursă (vezi studii Dan Alexandru Popescu), diminuat
apoi până aproape de dispariţie, de marile danii făcute
bisericii de oameni foarte bogaţi. Dar şi de celebrele
„indulgenţe”,acele acte care, în biserica catolică, asigurau
iertarea celor mai grele, mai îngrozitoare păcate, chiar a
crimelor, în schimbul plăţii, către biserică, pentru fiecare
din blestemăţiile respective. Au fost şi acestea fapte care
au justificat protestantismul, credinţa mai aproape de
realităţi a marelui Martin Luther...
...Vechi greci acuzau regii lydieni de a se deda
magnificenţei şi voluptăţilor, dar îşi subliniau
nemulţumirea mai ales prin faptul că erau gesturi şi
gusturi finanţate, susţinute, din resursele minelor
regatului. Cu alte cuvinte, deşi acţiona „democraţia
grecească”, unii munceau din greu pentru marile plăceri
ale altora. În timp, lucrurile încep să se schimbe. Spre
sfârşitul vieţii, chiar Cresus, ultimul rege al Lydiei
(560-546 î.e.n.), simbol al bogăţiei neţărmurite şi
măreţiei afişate, condamnat la ardere pe butuci de lemn
după înfrângerea sa în faţa lui Cyrus, rememora cu
regret lecţia de simplicitate pe care i-o dăduse, în
tinereţe, marele filozof Solon. Oricum, însă, pentru
nobilii cavaleri cu armuri ai Evului Mediu, care practicau
„meseria” de stăpâni de latifundii, dar şi meseria
armelor, „a trăi nobil” obliga – aşa erau preceptele
vremii – la un trend de viaţă foarte somptuoasă, susţinut
de cheltuieli imense. Era aici in joc prestigiul fiecărui
nobil: „fertilitatea proprietăţilor”, opulenţa binevenită şi
binecuvântată a „casei” sale. Sume fabuloase erau
cheltuite în scopul ca fiecare să-şi menţină şi afişeze
rangul său şi pentru a trăi potrivit „idealului cavaleresc”.
Nu se vorbea deloc de risipă, de irosire – proprietăţile,
averea o permiteau –, ci de „largheţe”. Aproape nimeni,
dintre „laici”, nu o incrimina, cu excepţia notabilă a
ţăranilor care se revoltau din timp în timp. Erau
cutumele vremii...
 ...Patrimoniile, însă, deveneau instabile. Menţinerea
rangului se vădea dificilă, scrie Laurent Vissière.
Pământurile, proprietăţile, deşi multe, raportau puţin în
raport cu nevoile trendului de viaţă, în plus, după caz
erau şi divizate după mai mulţii fii moştenitori, poate
după mai multele fiice moştenitoare. Iar veniturile erau
neregulate chiar în timpuri de pace. În vreme de război,
recoltele şi turmele de animale puteau dispărea de la o zi
la alta, stăpânii puteau fi ruinaţi. Mai mult, venituri
stabilite prin cutume puteau fi „roase” de inflaţie. Mai
erau şi ţărani ce îşi puteau răscumpăra libertatea, banii
primiţi astfel de stăpân se cheltuiau, dar numărul de şerbi
scădea, „subminând” baza viitoarelor venituri. Pentru a
se echipa şi a pleca la război sau cruciade, nu puţini
aristocraţi îşi angajau patrimoniul la cămătari şi chiar la
mânăstiri. Imprevizibilităţile astfel, fireşti, generau
adevărate drame. Va apărea, dar, odată cu secolul al
XIV-lea, în Apusul european – dar şi în Estul european,
deşi ceva mai târziu – o veritabilă piaţă de titluri şi
domenii nobiliare, „parveniţii” – mai ales burghezia în
formare, îmbogăţită în magistratură şi în avocatură, în
comerţ sau finanţe – fiind aceea ce cumpăra aceste
seniorii. Le cumpărau, însă, burghezii nu neapărat pentru
potenţialul lor economic, ci mai mult pentru valoarea lor
simbolică, pentru posibilitatea de a se integra astfel
nobilimii şi de a trăi ca „adevăraţi” seniori. Astfel de
mutaţii vor deveni eminamente groteşti în timp...
Capitalismul va intra acum în scenă. Şi printr-un
paradox. Religia umilinţei şi a sărăciei voluntare,
creştinismul, respinge, mai mult decât, poate, alte religii,
„căutarea”, scopul profitului şi jocul banilor. Or, iată că
tocmai spaţiul economic al Europei Occidentale, în care
creştinismul se manifesta pregnant, a inventat
capitalismul, s-a referit amplu la profit. Occidentul
suferea de „o veritabilă foame de aur”, pentru bogăţie,
lux, podoabe, monezi, în condiţiile în care acest metal
nobil era mai ales extras în Orient. Pentru a-l obţine,
europenii trebuiau să aibe ce să vândă în schimb. Cum
şi alte produse de lux căutate – precum mirodeniile,
zahărul, dulcegăriile, ş.a. – veneau tot din Orient,
precum şi mai multe produse cu valoare adăugată
ridicată – mătăsurile, de pildă –, Europa a început să
exporte tot mai mult materii prime – cherestea, alte
structuri lemnoase, fier – arme şi armuri, platoşe, etc. –
ca şi sclavi de origine slavă (de unde, ne spune Laurent
Vissière, şi numele de sclav). Importante oraşe italiene,
precum Veneţia, Genoa, Amalfi, Pisa vor stabili
„comtuare” comerciale – strămoşi ai băncilor de astăzi
– în porturi bizantine şi arabe. Ele vor înarma flote
puternice care vor participa la mişcarea de „reconquista”
a pământurilor ocupate de musulmani. Chiar dacă
lucrurile sunt ceva mai complicate, comtuarele
comerciale, respectiv bancherii, vor deveni
indispensabili dezvoltării comerţului european.
Economia capitalistă face serioşi paşi înainte. A arma o
navă, a plăti un echipaj, a afla şi cumpăra o încărcătură,
costa scump şi presupunea mari riscuri (furtuni,
naufragii, piraţi). Se crează dar asociaţii ai căror membri
vor pune în comun capitalurile şi munca lor, pentru a
împărţi apoi profiturile, dar şi pierderile. În acest cadru,
chestiunile devin mai complexe, se crează societăţi pe
acţiuni (desigur, cu o funcţionalitate relativ simplistă),
sunt stabilite contracte de asigurări, apar veritabile
dinastii în sfera capitalului comercial, uneori unit, alteori
despărţit, de cel bancar. Până la capitalul financiar nu
mai era deloc mult. Bursa, un cuvânt de origine italiană,
va apărea în Belgia de astăzi, în Flandra, la Bruges şi pe
urmă la Anvers...
Încep să se constituie mari averi astfel, cu atât mai
mult în condiţiile unor modernizări financiare în curs.
Nu sunt repudiate, ci sunt, îndeosebi, respectate. Şi
Jacques Coeur – în pofida sfârşitului său pe care-l
datorează cum spuneam, cu precădere, unui lux care-l
umbrea pe cel al Regelui – şi Jacob Fugger, mai ales, vor
realiza mari imperii financiare. Şi nu doar ei. Să vorbim
de celebra familie Medici, de la Florenţa? Palate luxoase,
picturi minunate, de referinţă, sculpturi desăvârşite,
grădini de paradis, etc. Oricum, antreprenorii îşi vor
înmulţi donaţiile pioase pentru a ocoli, pentru a scăpa,
în lumea de apoi, de chinurile iadului promise, nu o dată,
de religie manipulatorilor de bani. Şi lucrurile, am mai
amintit, vor începe să se aranjeze. Frânarea
comandamentelor celeste caracteristică, deseori,
financiarilor, şi nu doar lor, va fi compensată, cumpărată
cu bani. Iar în ce priveşte camăta, cei care o practicau
erau, cu precădere, iudaici, evrei, religia lor fiind mult
mai permisivă astfel...
...Este timpul Evului Mediu Târziu, când luxul şi
fastul, în raport cu expresiile epocii, ajung în Occidentul
european – dar, adeseori, şi în Orientul european –
aproape de zenit. Cu cât performanţele astfel sunt mai
mari, cu atât prestigiul şi aprecierea contemporanilor
sunt mai notabile. Nici de jure, nici de facto nu sunt
opozanţi serioşi, drastici în raport cu averi mari, tot mai
mari, dar şi mai solide, ancorate în prezent şi mai ales în
viitorul pe cale de a se constitui...
...Sentimentele astfel vor fi în şi mai mare măsură
consolidate odată cu dobândirea de către burghezie a
statutului de cuceritor social odată, îndeosebi, cu
secolele XVIII şi XIX. Se constituie averi şi mai mari şi
se creează adevărate dinastii familiale solide – este vorba,
deseori, de sute de ani astfel şi nu de câţiva ani ca la noi,
după 1989, unde prin corupţie, furt, s-au construit mai
multe averi imense, mărturisite sau nu – pe fondul
revoluţiilor industriale. Inovaţiile tehnice, inteligenţa –
şi nu şmecheria şi „iuţeala de mână” – sunt cele ce vor
fi conjugate cu beneficii imense. Piaţa era criteriul,
factorul validant şi nu „relaţia” mai mult sau mai puţin
subterană. Se constituie, chiar, o nouă aristocraţie, vie,
dinamică, inteligentă care va renova codurile vechii
nobilimi. O nouă aristocraţie care, cu excepţiile de
rigoare, nici nu va mai simţi prea mult nevoia de a fi
asimilată cu cea veche, considerându-se, practic,
superioară acesteia.
71 >>>
 Nu doar revoluţiile industriale, ci şi cele politice,
sociale, vor fi amplu dirijate de „puterile economice” ale
statelor. În Anglia, spre 1650, pe urmă independenţa
Statelor Unite, apoi Revoluţia franceză câţiva ani mai
târziu. Elitele economice susţinute de elite spirituale –
practic elite veritabile, vor deveni tot mai bogate şi
consolidate politic. Burghezia, industrială îndeobşte, dar
nu doar, era „nevoită“, dorea, lupta, potrivit evoluţiilor
sociale favorabile ei, să ocupe „fotoliile de orchestră“ ale
dezvoltării. Până la reconcilierea cu o aristocraţie de
moşii – de titluri cu precădere, şi nu de merite dobândite,
mai ales în viaţă –, cu o aristocraţie devenită pe măsură
ce pierdea teren, tot mai sofisticată, demodată, uzată,
chiar, va curge, cum spuneam, sânge. Mai mult sau mai
puţin cu acest preţ, inteligenţa şi munca, dinamismul nu
puteau să nu câştige teren în faţa privilegiilor nobiliare.
Era timpul în care se vor afirma cei denumiţi „marii
căpitani ai industriei”. Au generat progres în lume şi
aveau de ce să fie apreciaţi, iar bogăţia lor, chiar dacă
deseori pletorică, era admirată şi invidiată de cei săraci.
Ei erau modelele... Într-o mare măsură, chiar dacă ieşit
puţin din rând, Napoleon Bonaparte s-a dovedit astfel.
Apoi, la cei amintiţi din Statele Unite, din Europa, se pot
adăuga mari familii precum Wendel-ii, Seillière-ii,
Schlumberger-ii –, mai multe familii din Anglia, o serie
întreagă de mari întreprinzători, savanţi şi cercetători ai
lumii. Averile lor se construiau, în mare măsură, ca
urmare a modernizării ţărilor, pentru a dura economia
trebuia să progreseze, iar ei să-şi diversifice preocupările,
să sesizeze perspectiva, să fie în pas cu timpul. Făceau
donaţii imense, astfel că mari realizări, construcţii în
cultură, social, sănătate, etc., vor fi fructul unei fericite
întâlniri dintre „prinţi” grijulii şi faţă de propria glorie şi
faţă de gloria naţională, pe de o parte, şi artişti, cercetători
în căutarea finanţatorilor şi protectorilor lor, pe de altă
parte. Mecena devine Mecenat...
Practic nimeni nu avea şi nu are cum să-i repudieze,
privindu-le cu indulgenţă şi, deseori, cu simpatie,
capriciile şi ieşirile din decor. Doar lor, însă, şi nu
îmbogăţiţilor fără just temei, „burghezii gentilomi”,
domnii Jourdain ai anilor de atunci şi de mai apoi.
Acestora din urmă, cercetătorul Pierre Feydel le-a dat
chiar o definiţie la care subscriem fără rezerve: „un
amestec de uşurinţă, dezinvoltură şi îndestulare generate
de averea lor cel mai adesea nemeritată, semn, de multe
ori, al unei naşteri, provenienţe sociale obscure,
nereuşite sau nu, dar, promovând educaţia furăciunii.
Invidiaţi, dar, cel mai adesea, urâţi, reuşita lor are
fundamente fragile, subţiri. De cele mai multe ori, cât
de repede au urcat sau urcă, tot atât de repede s-au
prăbuşit sau se prăbuşesc”. Este, desigur, definiţia,
regula, sunt şi excepţii. În statele unde contrastele sociale
erau dominante, întinse pe o arie largă, au avut loc
revoluţii, derivate apoi, mai mult, într-un fel de socialism
şi comunism departe, foarte departe de preceptele
clasice din vest...
<<< 72
...Oricum, ani de zile mai târziu, mult după „cei
treizeci de ani glorioşi” din secolul trecut, în condiţiile
în care speculaţia a devansat consistent producţia, iar
piaţa a devenit fragilă, a venit criza, şomajul a explodat,
sărăcia a muşcat tot mai dureros din carnea oamenilor,
fraudele s-au înmulţit, prăpastia între bogaţi, puţini, şi
săraci, mulţi, a devenit tot mai adâncă, referindu-ne
astfel şi la Vestul european – evident, având în vedere
parametrii respectivi din aceste ţări. Marile averi, bogăţia
cea mare au concentrat, tot mai mult, opinii potrivit
cărora ele sunt rezultatul necinstei, afacerilor cu statul.
Nu era vorba atât de oamenii cei vechi, ci, mai ales, de
cei noi...
...Tot mai mult s-a vădit şi se vădeşte deviza potrivit
căreia ca „un bogat să fie fericit, trebuie să fie un bogat
legitim”, după cum scriu doi mari sociologi care se
ocupă de peste douăzeci de ani de aceste probleme,
Monique şi Michel Pinçon-Charlot. „Bogăţia dobândită
prin naştere este, trebuie educată să nu şocheze”. De
altfel, marii moştenitori nu au nevoie să manifeste prea
multe semne de bogăţie, de avere, agresive. Desigur,
pare dificil în condiţiile în care mondializarea de acum
privilegiază interesele financiare şi speculative, bogăţii
parvenind, adeseori, să dicteze legile lor politicienilor,
popoarelor. Averile mari – este greu de stabilit un prag,
ele fiind multidimensionale, economice, culturale (mari
colecţii de picturi valoroase, de sculpturi, obiecte
simbolice, etc.) sunt consistent diferenţiate. După cum
menţionează în acest sens sociologii citaţi, prima avere
din Franţa este de 400 de ori mai mare decât cea cu
numărul 500. Iar „fascinaţia bogăţiei, visurile pentru alţii
pe care ea le provoacă şi sentimentele de injustiţie în ce
priveşte provenienţa şi existenţa, manifestările ei
excesive, continuă să coabiteze”. Mecenatul, donaţiile,
comportă un rol tot mai însemnat astfel.
Cum, până când, cu ce urmări, efecte vor continua
să „coabiteze”, este, însă, greu de spus. Posibil că mereu
dacă şi ceilalţi, cei mulţi, vor putea să trăiască mai bine.
Se vădeşte astfel şi rolul diriguitorilor, al antreprenorilor
să stimuleze readucerea producţiei, creatoare de locuri
de muncă, pe primul plan. Altminteri, se pot prevede
mari fracturi, tulburări, furtuni, ciocniri sociale... La noi,
în ultimele decenii, avuţia publică este locul de unde au
fost sifonate, prin corupţie, uriaşe resurse către averi
private. Fără pandant în progresul economic al
României şi cu un nivel pregnant de sărăcie pentru
partea covârşitoare a populaţiei ţării. Tocmai de aceea,
mari averi au trezit şi trezesc suspiciuni „la popor”, dar,
de multe ori, sunt privite cu îngăduinţă şi largheţe de
către acea justiţie cu „înclinaţii”... Urmările nu au cum
să fie altfel decât cele care se vădesc pe plan mondial.
...Deci, fascinaţie sau revoltă? Din amândouă, cu atât
mai mult cu cât fascinaţia, atunci când „se pierde”,
readucându-te „cu picioarele pe pământ“ în raport cu o
viaţă cenuşie, plată, ternă a ta, se transformă rapid în
revoltă. Cu o mare putere de contagiune. Nu avem decât
să privim tabloul mapamondului ca atare...
 Carte românească veche în Biblioteca
Naţională Széchényi Budapesta –
repertoriu
Bogdan ANDRIESCU
Biblioteca Judeţeană Astra Sibiu
Astra County Library Sibiu
str. G. Bariţiu, nr. 5-7, Sibiu, România,
tel: +40269210551, fax: +40269215775,
e-mail: bjastrasibiu@yahoo.com, http:/www.bjastrasibiu.ro/contact.htm
Personal e-mail: bogdanastra@yahoo.com
Old Romanian books in The Széchény National Library of Budapest-repertory
Széchényi National Library of Budapest preserves a valuable collection of old Romanian books, counting a number
of 248 titles, both from the Special Collections of the institution, as well as from the General Book Collection. This
repertory brings to the foreground a number of 36 titles, among which three Romanian old books are to be found, unknown
to the Romanian bibliographic sources.
Keywords: library, public libraries in Hungary, old Romanian book, orthodox religious book

B
iblioteca Naţională Széchényi a fost
fondată în anul 1802, ca urmare a
strădaniilor depuse de contele Ferenc
Széchényi. În 26 noiembrie, a fost emisă aprobarea
regală de înfiinţare a bibliotecii (Bibliotheca
Szechenyiano-Regnicolaris), instituţia deschizându-şi
porţile publicului în 20 august 1803. Contele dona
preţioasa sa colecţie, constând în: 13000 de cărţi tipărite,
peste 1200 de manuscrise, sute de hărţi şi piese de
grafică. Un an mai târziu, la iniţiativa Dietei, regele
acorda bibliotecii privilegiul de a achiziţiona materialele
tipărite pe teritoriul ţării, fiind create astfel premisele
creşterii substanţiale a colecţiilor, prin achiziţia constantă
a publicaţiilor de limbă maghiară.
În primele decenii, dezvoltarea colecţiilor bibliotecii
s-a realizat şi ca urmare a unor importante donaţii, fiind
de amintit în acest sens apelurile lansate de Dieta
maghiară (în 1807, 1827, 1836) oamenilor de cultură,
colecţionarilor, pentru îmbogăţirea fondurilor
documentare. Prin înfiinţarea în anul 1808 a Muzeului
Naţional de Istorie, colecţiile treceau în gestiunea
acestuia, biblioteca fiind cunoscută sub titulatura de
Biblioteca Muzeului Naţional.
În preajma anului 1848, colecţiile bibliotecii ajungeau
să numere aproximativ 100000 de volume,
îmbogăţindu-se graţie câtorva donaţii de excepţie:
colecţiile private ale lui Miklós Jankovich (1832), István
Illésházy (1835) şi István Horváth (1846). În anul 1860
va lua fiinţă Departamentul Manuscrise, reorganizarea
continuând în deceniile următoare prin constituirea altor
două secţii: Arhivele (1882) şi Periodicele (1884).
Colecţiile au crescut şi ca urmare a instituirii Legii
Depozitului Legal Naţional în anul 1897, toate editurile
şi tipografiile fiind obligate să trimită exemplare din
cărţile tipărite Bibliotecii Naţionale.
În ceea ce priveşte perioada interbelică, remarcăm
donaţia din anul 1919 a avocatului de origine română
Gyula Todoreszku şi a soţiei acestuia, Aranka Horváth.
Cărţile adunate de către acesta constituie cel mai
important grupaj de carte veche românească din
Ungaria. El poate fi consultat în Colecţia de carte curentă
(catalogul general) şi la Colecţii speciale (Carte rară).
După cel de-al doilea Război Mondial, în urma
reorganizării din anul 1949, Biblioteca Széchényi a fost
separată de Muzeul Naţional Maghiar, fiind declarată
oficial Bibliotecă Naţională, devenind o instituţie
independentă a statului.
Începând cu anul 1980, funcţionează, în cadrul
instituţiei, un centru de cercetare, studiile ştiinţifice fiind
publicate în Anuarul Bibliotecii Naţionale Széchényi.
Din punctul de vedere al organizării colecţiilor
(cuprind peste opt milioane şi jumătate de unităţi

73 >>>
biblioteconomice) în cadrul bibliotecii, funcţionează trei
mari departamente: Carte curentă (catalogul general),
Colecţii speciale, Digitizarea fondurilor documentare. 1
Biblioteca conservă un valoros fond de carte
românească veche, repertoriul întocmit în anul 1997,
numărând 212 de titluri, provenite atât din Colecţiile
speciale ale instituţiei cât şi din Fondul general de carte.2
În urma unei cercetări am identificat în Fondul general
de carte alte 36 de tipărituri, acestea adăugându-se
repertoriului amintit anterior. De asemenea, am
descoperit exemplare ale unor tipărituri deja citate (15
exemplare). Celor cinci cărţi, necunoscute surselor
bibliografice româneşti până în anul 1997, li se adaugă
alte trei titluri, evidenţate prin descriere integrală.
1. Bucoavnă, Cluj, 1744. O.Sz.K. 316568 (B.R.V. II, p.
79, nr. 235).
2. Petru Pavel Aaron, Doctrina Christiana, Blaj, 1757.
O.Sz.K.311127 (B.R.V. II, p. 137-139, nr. 303).
3. Dimitrie Cantemir, Ehemaligen Fürsten in der
Moldau Historisch = Geographisch = und Politische
Beschreibung der Moldau, Frankfurt şi Leipzig, 1771.
[Descrierea Moldovei, trad. de J. L. Redslob].
O.Sz.K.818379 (B.R.V. II, p. 196-197, nr. 375).
4. Bucoavnă, Blaj, 1777. O.Sz.K 316570 (B.R.V. II, p.
219, nr. 401).
5. Ioan Molnar Piuariu, Odă la moartea Mariei Teresiei,
Sibiu, 1781. O.Sz.K.821082 (B.R.V. II, p. 273, nr. 449;
B.R.U. II, p. 1, nr. 615).
6. Bucoavnă pentru pruncii cei româneşti, Viena, 1781.
O.Sz.K.312311 (B.R.V. II, p. 270, nr. 443).
7. Octoih şi slujbele sfinţilor de obşte, Blaj, 1783.
O.Sz.K.628027 (B.R.V. IV, p. 96, nr. 179).
8. Pravilă de obşte asupra faptelor rele, Viena, 1788.
O.Sz.K. J. pr. 555 t. (B.R.V. II, p. 326-327, nr. 522).
9. Supplex Libellus Valachorum, Cluj, 1791. O.Sz.K.
625008 şi 222854 (două exemplare) (B.R.V. II, p.
343-344, nr. 548).
10. BUCVARIU / PENTRU / PRUNCII CEI RUMÂ-
/ NEŞTI CARII SĂ AFLĂ / ÎN CRĂIIA
UNGUREASCĂ, ŞI HO- / TARELE EI
ÎNPREUNATE / CU DOVOIREA STĂPÂNI-
TORILOR. În Viena. La J Stefan de Novacovici. În
Slaveno Serbească rumînească şi limbilor ai resăritului
privileg. Tipografie. 1792.
Cuprinsul: p. 2: Tipărite, şi de mână; p. 3: Mici şi mari
slove de rând; p. 11: Numele prosodiilor; p. 17:
Pruncul cel cu inima dreaptă; p. 18: Furul cel mic; p.
19: Gazda lotrilor; p. 19: Tot ce iaste peste măsură nu
iaste sănătos; p. 20: Scurte poveşti pentru credinţa
îndeşartă; p. 22: Pentru ispovedanie; p. 24: Pentru
clacă; p. 25: Pentru rătăcire; p. 26: Pruncul cel
iubitoriu deosteneală; p. 27: Însemnarea cunoaşterii
slovelor; p. 32: Însemnarea slovirii; p. 35: Însemnarea
cetirii; p. 43: Pentru numere.
O.Sz.K. II L. Lat. f. 525.
Paginaţie: 46 de p. numerotate cu slove - cifre chirilice;
lipsă coperţi, cartea se află în folie de protecţie.
<<< 74
Greşeli de paginaţie: p. 14 nu este numerotată; p. 15 e
numerotată p. 4; p. 38 e numerotată p. 28.
Însemnări: folia de protecţie v: însemnare cerneală de
culoare maronie: “Alphabethum pro Adolescentibus
Ro / manis /: idest (?) Walachicis: / in Regno /
Hungaria Transylvania et Provin / :ciis eidem
adnesis-Walachi: / :ce Litteris Cirilicis. Vien: / :rq
apud Steph. de Novako, / vis (?) 1792. pag. MЄI:45:I
/ In serie Libro. Illyrico et Walachico”.
Observaţii: este necunoscută surselor bibliografice
româneşti; p. 2: ştampilă de formă ovală, cerneală de
culoare neagră cu următorul text: A.M.N. Muzeum
Könyiv Tarabol; p. 33: ştampilă de formă ovală,
cerneală de culoare albastră cu următorul text: Orsz.
Széchényi Könyvtar; filele cărţii nu sunt legate; starea
de conservare a corpului cărţii este bună.
11. Ioan Molnar Piuariu, Paraenesis ad Auditores
Chyrurgiae, Cluj, 1793. O.Sz.K.201443 (B.R.V. IV, p.
109, nr. 240).
12. Samuil Micu, Theologhiia moralicească sau
bogosloviia, Blaj, 1796. O.Sz.K. Mor. 263 (B.R.V. II,
p. 385-386, nr. 600).
13. Metastasio, Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797 [trad. de
Iordache Slătineanu]. O.Sz.K.821915 (B.R.V. II, 394,
nr. 611).
14. Bucoavnă pentru pruncii cei româneşti, Sibiu, 1797.
O.Sz.K.316569 (B.R.V. II, p. 393, nr. 607).
15. CATALOGIA / SLAVENNO - SERBSKIH
I VALAHIISKIH / KNIGA, KOTORIA /
PRI GLAVNON TIPOGRAFII KRALEVSKO
UNIVERSITETA, / PENSTANSKOGO SILOIO
ISKLIUCITEL [...] PRIVILEGHII, EI / O EGO
Ţ. K. VELICESTVA DANNOI IZ BUDINEA / A
IZ DRUGHIHĂ MEASTAHĂ, KODĂ VIUTRĂ
NAZNA- / CENNÎHĂ KNIGOPRODAVŢEVĂ
PODOLU POSTA- / VLENNEAI ŢEANEA
NESVAZANNÎIA I MEATISEA / MOGUTĂ.
1798. VERZEICHNISS / VERSCHIEDENER /
SLAVO - SERBISCH UND WALACHISCHEN
BÜCHER / DIE SOWOHL ZU OFEN
/ IN DER/K. HUNG. UNIVERSITÄTS
= BUCHDRUCKEREI / KRAFT DES
DERSELBEN / ALTERHOCHSTEN ORTS
AUSSCHLIESSUNGSWEISE ERTHEILTEN
PRIVILEGIUMS ALS / AUCH BEN DEN
INBENANUTEN BERKAUFERN ZU HABEN
SIND. 1798.
[Lista diferitelor cărţi slavo - sârbeşti şi valache care au
apărut atât în Buda în tipografia (de cărţi) a
Universităţii Monarhiei Maghiare ca putere a aceluiaşi
privilegiu obţinut exclusiv al celui mai înalt loc dar (şi
lista cărţilor) ce pot fi obţinute la vânzători numiţi]
Cuprins: p. 2: Naznacenie; p. 3: Privileghia; p. 7: Bücher
in Slawo = Serbischer Sprache; p. 11: Bücher in
Walachischer Sprache; p. 12: Landkarten und Bilder.
O.Sz.K 821041.
Paginaţie: 12 p. nenumerotate.
Observaţii: este necunoscută surselor bibliografice
româneşti; este colligat cu alte 29 de tipărituri (nr.
inv-821027-821056); cartea conţine titlurile a 14 cărţi
româneşti, şapte dintre acestea necunoscute surselor
bibliografice româneşti; stare de conservare foarte
bună.
16. Loghica adecă cea cuvântătoare a filosofiei, Buda,
1799. [trad. de Samuil Micu] O.Sz.K. 320057 (B.R.V.
II, p. 416, nr. 622).
17. Povăţuire cătră economia de câmp, Buda, 1806.
O.Sz.K.808584 (B.R.V. II, p. 486, nr. 702).
18. Grigorie Obradovici, Carte de mână pentru bine
orânduita economie, Buda, 1807. O.Sz.K. Oec 1254
cs. (B.R.V. II, p. 493-497, nr. 713).
19. Ioan Molnar Piuariu, Deutsch - walachische
Sprachlehre, Sibiu, 1810. O.Sz.K. 808336 M. [Sunt
două exemplare cu acelaşi număr de inventar] (B.R.V.
III, p. 27, nr. 781).
20. Evanghelie, Buda, 1812. O.Sz.K.Bibl. 196 (B.R.V.
III, p. 56, nr. 807).
21. Ioan Burger, Disertaţie despre zahăr, Buda, 1813.
O.Sz.K.309362 (B.R.V. III, p. 76, nr. 823).
22. Geografia sau Scrierea pământului (tom I), Buda,
1814. O.Sz.K.Geo 410 (B.R.V. III, p. 101-102, nr.
851).
23. Alease Rânduieli Besericeşti adecă Polieleul, Buda,
1814. O.Sz.K. 814081 (B.R.V. III, p. 106, nr. 856).
24. Inştrucţiune pentru şcoalele româneşti în Bănat,
Buda, 1815. O.Sz.K.196566 (B.R.V. III, p. 119, nr.
877).
25 Geografia sau Scrierea pământului (tom II), Buda,
1815. O.Sz.K.Geo 410 (B.R.V. III, p. 101-102, nr.
851).
26. J. H. Kampe, Descoperirea Americii, Buda, 1816.
O.Sz.K. 823618 (B.R.V. III, p. 151-152, nr. 911).
27. Psaltirea prorocului şi înpăratului David, Buda, 1817.
O.Sz.K.Lit 1368 (B.R.V. III, p. 188-189, nr. 944).
28 Noul Testament, Sankt Petersburg, 1817. O.Sz.K.II
Bibl. 871 (B.R.V. III, p. 190, nr. 948).
29.. Gessner Salomon, Moartea lui Avel, Buda, 1818.
[trad. de Alexandru Beldiman] O.Sz.K.821913
(B.R.V. III, p. 222-223, nr. 981).
30. Psaltirea fericitului proroc şi înpărat David, Buda,
1818. O.Sz.K.253706 (B.R.V. III, p. 238-239, nr. 986).
31. Voltaire, Tragodia lui Orest, traducere de Alexandru
Beldiman, Buda, 1820. O.Sz.K.48973 (B.R.V. III, p.
347-348, nr. 1086).
32. Andreas Clemens, Walachische Sprachlehre für
Deutsche, Buda, 1821. O.Sz.K.L. Lat. F. 533 y (două
exemplare cu acelaşi număr de inventar) (B.R.V. III,
p. 373-374, nr. 1115; BRU, II, p. 229-230, nr. 1126).
33. Biblioteca Românească, Buda, 1821. O.Sz.K. KA
10113/1 (B.R.V. III, p. 372-373, nr. 1114).
34. Thomici Ioan, Cultura albinelor sau Învăţătura
despre ţinearea stupilor în magaţinuri, Buda, 1823.
O.Sz.K. 209802 (B.R.V. III, p. 429, nr. 1191).
35. Thomici Ioan, Cultura bombiţelor sau Învăţătură
despre ţinerea şi creaşterea omidelor, Buda, 1823.
O.Sz.K. 71933 şi 209802 (două exemplare) (B.R.V.
III, p. 430, nr. 1192).
36. Învăţătură pentru lucrătorii de tăbacă în Ţara
Ungurească şi în Galiţia, Buda, 1823. O.Sz.K.Oec.
915 (două exemplare cu acelaşi număr de inventar)
(B.R.V. III, p. 413-414, nr. 1182).
37. Ioan Molnar Piuariu, Deutsch = Walaschische
Sprachlehre, Sibiu, 1823. O.Sz.K. 818898 (B.R.V. III,
p. 427, nr. 1186).
38. Apostolicesca carte a presantitului Evlavie Papa al
VII. in quare se afuriseste societatea de obste a
carbonarilor, Buda, 1824. O.Sz.K. 601844 (Dudaş,
1979, p. 363-365).
39. Dimitrie Cantemir, Scrisoare Moldoviei, Mânăstirea
Neamţ, 1825. O.Sz.K.158727 (B.R.V. III, p. 454-458,
nr. 1234).
40. Octoih împreună cu slujbele sfinţilor, Blaj, 1825.
O.Sz.K. 821869 (B.R.V. III, p. 474-476, nr. 1242).
41. Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei meale, Buda,
1826. O.Sz.K. 312158 (B.R.V. III, p. 492-495, nr.
1276).
42. Tipiconul, Buda, 1826. O.Sz.K. 617208 (B.R.V. III,
p. 523, nr. 1292).
43. SMINTELE TIPARIULUI CARE INTRAT
ÎNTRU ACEASTĂ CARTE ŞI VIN A SE
ÎNDREPTA. ARĂTAREA CĂRŢILOR...
„Arătarea cărţilor, a cărora originale sau izvodiri se
află la mine subscrisul lucrate, asudând la iale în curs
de 28 de ani, şi aştept să vină ajutoriul de a le putea
tipări, sau din vinderea acestor cărţi besericeşti, sau
din jertvirea vre unui patriot bun, carele poftind
luminare poporului roman va da cu creştinească
mână cheltuiala tipariului, voind a se învăţa cel ce nu
ştie. Atare cărţi de a se mai tipări sânt:
1. Biografia, adecă Viaţa Domnului nostru Is Hs,
petrecerea lui pre pământ: învăţătura cea cerească, şi
minunile lui. Aicea sau adăogat învăţături pentru
creşterea pruncilor şi îndreptarea omului.
2. Tâlcuiala Evangheliilor la toate duminecile şi
sărbătorile de preste an.
3. Belizarie voevodul lui Iustinian înpăratul grecilor
cu, 4 icoane. Această carte arată datorinţele supuşilor
cătră stăpânire, şi ale stăpânirei cătră supuşi, şi
amânduror cătră patrie, care pentru vrednicia ei în
toate limbile Europei iaste tradusă.
4. Plutarh românesc, sau învăţătură cum trebue a păşi
cu copiii de după talenturile lor, ai da la înalte
învăţături, au la măestrii ver (?) meşteşuguri, sau
tocmai la lucrarea pământului ai îndrepta.
5. Epistolariul românesc, ce ne arată reguli şi pilde a
şti întocmi tot felul de scrisori şi zapisuri la
deschilinite întâmplări în soţietatea omenească de
lipsă.
6. Istoria românilor, arătând întâmplările neamului
românesc dela întâia rădăcină a lui, sau dela anul 753
înainte de Hs, în carele an sau zidit cetatea Roma, dela
75 >>>
 Romul strămoşul romanilor, pănă în zilele noastre. 628-630, nr. 1420).
Dintru această carte vom vedea: forma stăpânirei, 50. Damaschin T. Bojincă, Diregătoriul bunei creştere,
legile ţării, întâmplările cele primejdioase şi cele Buda, 1830. O.Sz.K. 308294 şi 801396 (două
părtinitoare, starea besericii, întărirea legii, şi toate cele exemplare) (B.R.V. III, p. 674-679, nr. 1472).
ce sau întâmplat în Dacia lui Traian, şi a lui Aurelian, 51. Eftimie Murgu, Widerlegung der Abhandlung, Buda,
cu toţi românii cei ce lăcuesc dincoace şi dincolo de 1830. O.Sz.K. 298776 (B.R.V. III, p. 693-698, nr.
Dunăre. Această carte se va tipări în trei tomuri. 1490).
În Arad în 3 decembrie anul 1826. Constantin
Diaconovici Loga, al Şcoalelor Preparande Senior
Profesor”.
O.Sz.K 617208
Paginaţie: foaie volantă.
Legătura: este anexată Tipiconului de la Buda, 1826.
Observaţii: este necunoscută surselor bibliografice;
conţine erata pentru Octoih şi Tipicon, urmată de un
apel adresat celor care ar fi putut sprijini financiar
tipărirea a şase cărţi româneşti.
44. Alexi I., Grammatica daco - romana sive valachica
latinitate donata, Viena, 1826. O.Sz.K. 307680 (B.R.V.
III, p. 482-484, nr. 1266).
45. D. Lazăr, Povăţuitoriul tinerimei, Buda, 1826.
O.Sz.K. 818385 (B.R.V. III, p. 499-503, nr. 1279).
46. Tököly Sava, Erweis, das die Walachen nicht
römischer, Buda, 1827. O.Sz.K. 213779 (B.R.V. III,
p. 556-560, nr. 1327).
47. Damaschin T. Bojincă, Respundere desgurzătoare la
cărtirea, Buda, 1828. O.Sz.K. 286341 (B.R.V. III, p.
569-571, nr. 1357).
48. Ştefan P. Niagoe, Calendariu romanescu pe anu-l Note:
dela Cristos 1829, Buda, 1829. O.Sz.K. P. 4860
(B.R.V. III, p. 623-624, nr. 1414). 1. The National Széchényi Library, Budapesta, 1985, p. 5-14
49. Heineccius, Filosofia Cuvântului şi a năravurilor, 2. Ioan Chindriş, Cartea românească veche la Budapesta (I), în
adecă Logica şi Etica elementare, Buda, 1829. [trad. Acta Musei Napocensis, Istorie, anul XXXIII/2, 1997, p.
de Eufrosin Poteca] O.Sz.K. 234518 (B.R.V. III, p. 215-229

Bibliography:
Bianu, Ioan.; Hodoş, Nerva. Bibliografia românească veche
1508-1830, tom II (Old Romanian Bibliography 1508-1830),
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1905, 570 p.
[B.R.V II]
Bianu Ioan.; Hodoş, Nerva. Bibliografia românească veche
1508-1830, tom. III, 1809-1830, (Old Romanian Bibliography
1508-1830), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1936,
777 p. [B.R.V. III]
Bianu, Ioan; Simonescu, Dan. Bibliografia românească veche
1508-1830, tom IV: Adăogiri şi îndreptări,(Old Romanian
Bibliography 1508-1830, tom IV: Additions and improvements)
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1944, 372 p.
[B.R.V. IV]
Dudaş, Florian, Contribuţii privind cartea românească veche. Epoca
Luminilor (Contributions concerning old Romanian books. The
period of the Enlightement). În Crisia, anul IX, 1979, p.
338-381.
The National Széchényi Library, Budapesta, 1985, 143 p.
Veress, Andrei, Bibliografia română ungară (Romanian-Hungarian
Bibliography), vol. II, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1931, 396 p. [B.R.U II]

<<< 76
 Molitfelnicul de la Bălgrad
şi rolul acestuia la dezvoltarea
Molitfelnicului românesc
Ş t e f a n Te o f i l G R O S U
Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Litere, drd
“Al. I. Cuza” University of Iassy, Faculty of Letters
B-dul Carol I, Nr. 11, RO-700506 - Iaşi; România
tel.: +40 (232) 201052; 201053; fax: +40 (232) 201152;
e-mail: letters@uaic.ro, web: http://media.lit.uaic.ro/
Personal e-mail: teofilos81@yahoo.com
The Bălgrad Euchologion and Its Role in the Development of the Romanian Euchologion
The Bălgrad Euchologion (1689) is one of the most important editions in the history of the Orthodox Church. This
Transylvanian liturgical contribution has long been overlooked due to injust accusations of Calvinism against the author
of this edition, the priest Ioan Zoba. Still, present-day research confirmed the profound commitment to Orthodoxy and
the clear conscience of this Transylvanian church personality. The difficult situation of the Transylvanian principality in
the second half of the 17th century and the cultural contribution this protopope had for printing Orthodox books in a
period of Calvinist and Roman-Catholic proselytism confirm the aforementioned statements. The innovation this
publication brings consists in its remarkable method employed for the selection and disposal of the Orthodox liturgical
practices within both the Ortodox liturgical tradition, Greek and Slavonic, while at the same time keeping the church life
reality of the Romanian Principalitites. The Bălgrad Euchologion is better than the previous editions by its liturgical language
and would represent a significant stage in the process of Romanizing the church services, being a model for the following
ones through the disposal of a liturgical arrangement to be taken as normative for all the subsequent editions.
Keywords: Euchologion, priest Ioan Zoba, liturgical tradition, church services, liturgical practices

S
1. Contextul istoric
ecolul al XVII-lea reprezintă pentru
românii ardeleni o perioadă de relativă
linişte. Sub principii Gabriel Bethlen şi
Gh. Rákóczi principatul Transilvaniei chiar prosperă. Se
cunosc imixtiuni ai principilor ardeleni în treburile
politice ale Occidentului, precum războiul de 30 de ani
(1618-1648). Situaţia ţărănimii nu se îmbunătăţeşte,
deoarece era în vigoare acel decret al lui Werbőczi, care
legifera doar bunăstarea celor trei naţiuni printr-o unire
a acestora, ,,unio trium nationum”. Desele lupte dintre
austrieci şi turci vor culmina cu asediul Vienei de către
oştile otomane în anul 1683. Războiul va continua până
în anul 1699, încheindu-se cu pacea de la Karlovitz, ce
recunoştea trecerea Transilvaniei de sub stăpânirea
turcească în cea austriacă, ceea ce a fost o situaţie şi mai
dureroasă pentru români. Pe plan religios au existat, în
continuare, încercări foarte insistente din partea
principilor calvini de a trece românimea ortodoxă la
învăţăturile calvine. Se cunoaşte soarta tragică a
mitropoliţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici, care şi-au
găsit sfârşitul prin mucenicie. Se ştie de schimbul de
scrisori între Principele Gabriel Bethlen şi patriarhul
Constantinopolului, Chiril Lucaris. Principele calvin
cerea patriarhului să intervină pentru a-i convinge pe
români să îmbrăţişeze noua religie. Răspunsul era
extrem de categoric: ,,Să întindem mâinile noastre pe faţă sau
pe ascuns în sprijinul acestei părăsiri de credinţă ar fi din partea
noastră un păcat, pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile
pământeşti”1. De asemenea, principele era atenţionat că,
dacă vrea să facă o astfel de lucrare, va trebui să rupă
legăturile de neam şi de simţire care leagă pe oamenii
din aceste ţinuturi cu fraţii lor de peste munţi2. Pe plan
cultural, dorinţa calvinilor de tipărire a cărţilor în limba
română a avut şi un caracter benefic pentru românii din
Transilvania pentru că, mai ales în a doua parte a
secolului al XVII-lea, în contextul crizei politice
declanşate de războiul austro-turc3, opresiunea calvină
scade şi apar foarte multe publicaţii religioase ortodoxe4.

77 >>>
 2. Autorul lucrării
Molitfelnicul de la Bălgrad a fost foarte mult timp
neglijat şi nu se ştia mare lucru despre acest monument
liturgic al Bisericii ortodoxe din Transilvania, datorită
acuzelor de calvinism care planau asupra autorului
acestei opere. Informaţiile furnizate de către istoricii
literari şi filologi erau foarte contradictorii despre
protopopul Ioan din Vinţi. De pildă, A. Densusianu
afirma despre el în Istoria literaturii române că ,,a tradus
după cărţi calvineşti, precum Sicriul de aur, cuvântări la morţi,
publicată la Sebeş în 1683 şi Cărare pe scurt, Învăţături morale,
în Alba Iulia, 1685”5. Istoricul Nicolae Iorga spunea că
acest protopop era ,,o unealtă calvină şi era ceva mai cult decât
ceilalţi preoţi”6. Chiar istoriile bisericeşti7 mai noi nu
acordă vreun merit acestei personalităţii a culturii
transilvane, decât acela de a fi traducător după cărţi calvine.
Este meritul unui colectiv dintre oamenii de cultură
din Alba Iulia, reprezentat de Pr. A. Vanca8, A.
Dumitran9 , Eva Mârza10, A. Gherman11, care a reabilitat
figura acestui personaj-cheie în consolidarea tradiţiei
liturgice a Bisericii ortodoxe române. Principala acuză
adusă asupra lui era stigmatul calvinizant12, faptul că în
contextul relaţiilor atât de cordiale cu autorităţile calvine
ale vremii şi-ar fi renegat propria credinţă. Autorii
Istoriei bisericeşti insistă asupra acestui lucru,
evidenţiind rolul mitropolitului Varlaam, care ar fi scos
pe protopop de sub învăţătura calvină şi i-ar fi dat o
nouă orientare, aceea de a tipări numai cărţi ortodoxe13.
Vina care i-a fost aruncată era că a făcut jocul calvinilor,
şi în acestă cojunctură, datorită acestor concesii ,
principele Apaffi i-a dat rangul de administrator al
averilor mânăstireşti a episcopiei din Alba Iulia. La 24
ianuarie 1682 este ales mitropolit de către soborul mare,
însă nu se ştie motivul pentru care nu a fost recunoscut
şi de principe14. Dumitru Vanca explică acest act de
ascultare faţă de autorităţile civile ca pe o disimulare15.
În realitate, sub această mască a obedienţei faţă de
principele calvin, interesul său era de a facilita
prosperarea religioasă şi culturală a românilor ardeleni.
Acest lucru este afirmat cu precădere în prefeţele
scrierilor sale. I se mai imputa acestui preot neobedienţa
faţă de mitropoliţii Transilvaniei. Dacă în cazul certurilor
cu mitropoliţii Sava Brancovici sau Simion Ştefan nu se
pot găsi explicaţii plauzibile, în privinţa refuzului de a-l
accepta pe mitropolitul grec Ioasaf pe scaunul din Alba
Iulia se pot aduce unele argumente. Cel mai important
este acela de apărare a fiinţei şi identităţii naţionale, ori
alegerea unui ierarh de neam străin nu mai era un lucru
benefic pentru Transilvania în acea perioadă. Se
vorbeşte de o răbufnire a conştiinţei Bisericii româneşti care-şi
apăra propriul statut16. Unii au văzut în popa Ioan din
Vinţi un om însetat de putere, care şi-a dorit prin toate
mijlocele să acceadă la scaunul mitropolitan. Acest lucru
nu este întru totul adevărat, deoarece el era numai un
reprezentat al clerului român, iar alegerea sa în
unanimitate arată respectul de care se bucura printre
<<< 78
transilvăneni17. Împăcarea bruscă cu noul său ierarh
Varlaam dovedeşte că nu era un neascultător faţă de
autoritatea ecleziastică, precum reiese din cuvintele de
laudă, spre exemplu din prefaţa la Molităvnicul său ,,Pentru
care, Domnul Dumnezău să zilească pre sfinţiia ta, spre lauda
numelui Sfinţiei Sale şi pe mai mari lucruri să poţi isprăvi, spre
întrarmarea Besearecii ş-a creştinătăţii”18. Cât priveşte
ortodoxia acestui protopop, este meritul indiscutabil al
preotului D. Vanca de a fi elucidat acest mister . El
reuşeşte să redea acestei mari personalităţi culturale din
Ardeal statutul pe care îl merită în istoria Bisericii
Ortodoxe Române. În prefaţa lucrării Molitvănic el face
o lungă pledoarie teologică referitoare la semnificaţia
slubelor Bisericii. Deoarece se referă la cinci taine19, pe
care le explică în context biblic, s-a tras concluzia că nu
era în totalitate ortodox. Preotul Vanca aduce ca
argument faptul că el aminteşte anterior despre Sfânta
Euharistie, pe care o numeşte Cina Domnului, iar în
contextul simbolurilor din Vechiul Testament se
pomeneşte de Euharistie, ,,iară pentru că s-a pogorât foc din
ceriu şi au ars jîrtva, însămnat-au trupul lui Hristos, care
totdeaua prin duh s-au jărtvit”20. Că recunoştea taina preoţei
reiese din respectul pe care l-a arătat în prefaţă
mitropolitului Varlaam. Calvinii nu admiteau nici două
taine ale Bisericii, deci în acest context acuza de erezie
nu era justă21. După noile cercetări, nici lucrarea Sicriul
de aur, care se considera o traducere cu conţinut calvin,
nu deţine învăţăturii străine de duhul Bisericii
Ortodoxe22. Protopopul Ioan din Vinţi a tipărit între anii
1683-1689 cinci lucrări, dintre care trei cu conţinut
liturgic: Cesloveţul (1687); Rânduiala diaconstvelor (1687, un
mini-liturghier) şi Molifelnicul (1689). Cea mai importantă
realizare tipografică care încununează efortul ilustrului
cleric este Molitvănicul. Titlul lucrării este de origine
slavonă, Molitvenic; în cazul nostru autorii ediţei critice
a acestei cărţi optează pentru varianta de transliterare
Molităvnic23. Se oferă şi alte lecţiuni posibile Molitevnic,
Molităvnik24. S-a crezut multă vreme că acesta era titlul
complet al acestei lucrări, dar în urma unei cercetări
atente a conţinutului, s-a descoperit că preotul Ioan din
Vinţi oferea o variantă mai extinsă, care se pare că era
sub influenţă slavă: „Evhologhion ce să dzice
Molităvnic în care să cuprinde toata treaba Besearecii,
care să cade preoţilor. Dată întâi de la svinţii apostoli,
după aceaea de la Svinţii părinţi, la toate trebile”25.
Aşadar, acest Molitvenic este primul în ordine
cronologică ce foloseşte acest titlu ce va fi regăsit la
majoritatea tipăriturilor din secolele ce vor urma.
3. Sursele
Părerea generală este că acest Molitfelnic este „izvodit
din slovenie”26. Sursele sau izvoarele de inspiraţie pentru
acest Molitfelnic sunt de origine slavă27. Lucrul acesta
este demonstrat de numeroasele slavonisme care apar
în cuprinsul cărţii, printre care se pot menţiona
Blagosloveni Bog naş, Svetîi Boje28, imreak29 – cutare,
zapreaştenie30 – lepădare, văzglaşaet31 – cu voce tare, ninea
opustaeşi raba tvoego32 – acum liberează pe robul Tău,
Treasvetoe33 – Preasfântă Treime, Preamusdrost34 –
înţelepciune etc. Toate aceste lexeme demonstrează că
autorul a folosit scrieri slavone. Aceasta este confirmată
şi de modul în care se află traduse unele pasaje din
rugăciuni, care sunt departe de sursele greceşti. Dintre
acestea, cele mai semnificative sunt următoarele:
1. În prima rugăciune de lepădare apare un pasaj ,,că
cu Acela te blastăm, Carele umblă pe aripile vântului35. În
textele greceşti se găseşte cuvântul oJrkivzw, în pasajul:
„kaiV ejkeivnw/ gar se oJrkivzw”36. Verbul oJrkivzw nu
se poate traduce cu sensul de a blestema, ci are alt sens,
anume de a pronunţa un jurământ asupra cuiva
invocând numele lui Dumnezeu37. Singura explicaţie
este aceea că în unele variante slave tipărite sau în
manuscris era tradus acest verb printr-unul asemănător
cu varianta din limba română.
2. În a V a rugăciune din rânduiala de la Sfântul
Maslu apare un fragment:,,Tu m-ai împodobit să intru mai
dinlăuntrul catapeteazmei, în ceea ce iaste Sfânta Sfinţilor, unde
doresc şi svinţii îngeri sa prăvească şi să auză glasul bunii vestiri
a Domnului Dumnezău şi să ia dumnezăiasca şi nevinovata şi
înfricoşata sfinţire a tainelor cereşti”38. Ultimul pasaj în greacă
este redat astfel ,,kaiV ajpolau’sai th’” qeiva” kaiV iJera’”
Leitourgeiva””, şi nu se poate traduce prin: ,,să ia
dumnezăiasca şi nevinovata şi înfricoşata sfinţire a tainelor cereşti,
ci în felul acesta: ,,să se bucure (să se folosească) de dumnezeasca
şi sfânta Liturghie”. Sursa slavă reiese şi din unele rânduieli
şi rugăciuni, care nu apar în textele greceşti, precum
rânduiala botezului pe scurt, molitva de la sfinţirea cea
mică a apei, rânduiala pe scurt a sfeştaniei39. În acelaşi
timp, sunt incluse unele rânduieli care nu se găsesc în
tipăriturile slavone, precum rugăciunea de la tunderea
părului40.
Reiese, astfel, că autorul traducerii a utilizat şi
izvoade greceşti, dar nu se ştie în ce proporţie. Deşi
afirmă în Predoslovie că a utilizat izvoade slavone, nu
este exclus ca să se fi inspirat şi după cele greceşti,
afirmaţia din predoslovie ar avea, după unii cercetători,
un rol mai mult diplomatic41. De asemenea, circulă
opinia că popa Ioan din Vinţi ar fi autorul unora dintre
rugăciuni, drept argument ar fi faptul că unele dintre
rugăciuni nu se găsesc nici în sursele slave, nici în cele
greceşti42. Dintre sursele despre care se crede le-ar fi
utilizat, sunt enumerate următoarele: Molitfelnicul slavon
(Câmpulung, 1635), Noul Testament (1648) şi Psaltirea de
la Bălgrad (1651), Psaltirea slavo-română (Iaşi, 1680) şi
Molitvelnicul de-nţăles (Iaşi, 1681)43. Preotul Vanca
avansează ideea că s-a întrebuinţat un conglomerat de
piese liturgice, găsite de protopop în desele sale vizite
pastorale prin eparhie, iar munca acestuia a fost de a le
pune în ordine44. Argumentul forte era acela că nu există
o uniformitate în textul aceloraşi rugăciuni sau rânduieli,
care se repetau de-a lungul lucrării45. C. Cornescum, în
studiul intitulat Rânduiala Botezului în diferitele Molitfelnice,
din Studii Teologice, XIII, 1961, 9-10, intervine cu
următoarea idee: ,,ar fi util ca într-un studiu special să se facă
legătura între manuscrisul nr. 4216 scris de popa Petru din
Transilvania la 1688, cu un an înaintea apariţiei de la
Bălgrad”46. În acelaşi studiu, teologul C. Cornescu afirmă
profunda asemănare care există între cele două
Molitvenice şi sugerează folosirea de către cei doi a
aceluiaşi orginal:
,,între manuscrisul 4216 (1688) şi ediţia Molitfelnicului de
Bălgrad există o mare asemănare de fond şi formă. Preotul Pătru
şi Ioan Zoba folosesc aceeaşi construcţie a frazei, tipic muntenească
cu perfectul simplu. Să se fi inspirat popa Ioan din Vinţi din
Molitfelnicul lui Pătru este puţin probabil, considerând distanţa
mare între localităţile în care apar ceste scrieri şi mai ales timpul
scurt de un an între apariţia acestor molitvenice! Mai probabil
însă că şi Pr. Pătru şi Pr. Ioan au folosit o traducere anterioară,
scrisă în stilul Noului Testament de la Bălgrad, poate tot în
Transilvania, pe care au modificat-o în puţine locuri şi apoi Ioan
din Vinţi a tipărit-o în 1689. Diferenţa dintre aceste două scrieri
constă în influenţele catolice, care au pătruns în manuscrisul 4216
în rânduiala Botezului”47.
Concluzia acestor informaţii este că autorul a
combinat în lucrarea sa două tradiţii, slavă şi greacă, şi
lui îi revine meritul de a face pentru prima dată acest
lucru, cum afirmă pr. Vanca: ,,în Molitfelnicul lui Zoba se
realizează pentru prima dată o combinare a celor două tradiţii
liturgice (slavă şi greacă)”48.
4. Cuprinsul
Dimitrie Bejan, în teza sa de licenţă, include şi
Liturghiile în cuprinsul Molitfelnicului de la Bălgrad:
,,începutul îl face Taina Botezului; urmează celelalte taine, Sf.
Liturghie, unele molitve şi câteva rânduieli”49. Cartea nu face
însă referire la Liturghii. Autorul menţionează speranţa
editării unui Liturghier: ,,A dooa fost-au mielul Paştelui,
despre care nu voi grăi, pentru că în locul aceluia iaste acum Cina
Domnului Hristos; Dându-ne Dumnezău să tipărim şi aceaia
taină, grăi-vom pe rând”50. Volumul avea 199 de file, la fila
198 era redat cuprinsul, iar la fila 199, postfaţa semnată
de Zoba şi cuvântul tipografului Chiriac. La acestea se
adaugă cele 6 file ale prefeţei şi cele 23 ale cazaniilor la
oameni morţi şi ale celor două iertăciuni. Volumul
conţinea peste 460 de pagini. Cazaniile nu făceau parte
din varianta iniţială, de aceea au existat unele probleme
privind explicarea modului cum au pătruns acestea în
cuprinsul cărţii. Părerea oferită de E. Mârza pare a fi cea
mai veridică. Se susţine ipoteza coligării cazaniilor în
tipografie la cererea cumpărătorului51.
De o importanţă deosebită este canonul sau aşezarea
acestor rugăciuni, pentru că va sta la baza următoarelor
ediţii ale Molitfelnicului52. La sfârşitul cărţii – la fila 198
– se află „Arătarea trebilor ce se află întră această carte”53.
Aceasta are următorul conţinut:
,,1. Molitva muierii la ceasul naşterii; 2.Rânduiala
Botedzului; 3. Molitva Botedzului pre scurt; 4. Molitva muierii
79 >>>
după 40 de zile; 5. Molitva muierii când piarde; 6. Rânduiala cursiv cu o limbă curată, accesibilă şi astăzi. În pofida
Logodnei; 7. Rânduiala cununiei; 8. Rânduiala la a doua nuntă; caracterului său eclectic, acest text liturgic s-a impus în
9. Rânduila Ispovedaniei; 10. Rânduiala la sfinţirea Maslului; Biserica Românească, dovadă fiind circulaţia acesteia,
11. Rânduiala a priceştui bolnavul; 12. Rânduială la ieşirea potrivit opiniei lui C. Cornescu majoritatea
sufletului; 13. Rânduiala Îngropării; 14. Îngroparea coconilor manuscriselor de după anul 1689 au drept sursă opera
mici; 15. Îngroparea la Paşti; 16. Slujba Părăstasului; 17. ilustrului cleric ardelean62.
Osfeşteniia la Bogoiavlenie; 18. Rânduiala osfeşteniei la avgust;
19. Blagosloveniia casei noao; 20. Molitvele la Pogorârea
Duhului Sfânt; 21.Rânduiala Panaghiei; 22. Molitva la Note:
Crăciun, fiilor de duhovnicie; 23. Molitva în Dumninica Floriilor,
1. Istoria Bisericii Române, manual pentru Institutele teologice,
pe sălci; 24. Molitva la înviiarea lui Hristos; 25. Molitva spre
II, Bucureşti, 1958, p. 25.
carne şi spre brânză, la Paşti; 26. Molitva colivei; 27. Molitva
2. Ioan Bălan, Limba cărţilor bisericeşti, studiu istoric şi liturgic,
la dzuoa sfântului Petru; 28. Molitva la zidirea casei; 29.
Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj,
Molitva la fântână noao; 30. Molitva când cade ceva spurcat în
1914, p. 137.
fântână; 31. Molitva când cade ceva spurcat în vasul cu vinul sau
3. Este vorba de asediul Vienei din anul 1683, la care au
într-altceva; 32. Întrebarea sfântului Anastasie; 33. Molitva celor
fost forţaţi să participe toţi principii statelor vasale
ce să giură pe sine înşiş; 34. Molitva a dezlega tot blăstămul; 35.
turcilor, inclusiv principele Transilvaniei, şi de aici
Molitva de toate spurcăciunile; 36. Molitva celora cde intră în
teribila stare de criză în Ardeal.
post; 37. Molitva neveastei după nuntă; 38. Molitva la urzirea
4. Alin Mihai Gherman, Locul unui text în istoria literaturii,
besearecii; 39. Molitva la curăţirea besearecii; 39. Molitva pre
scurt, a sfinţi apa”54. apud Dumitru A. Vanca, Rânduiala Diaconstvelor. Liturghia
Se observă că, spre deosebire de Molitfelnicul lui românilor ardeleni în secolul al XVII-lea, Editura
Dosoftei, care începea cu rânduiala aghiezemei celei Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 13.
mari din ziua de Bobotează, acest Molitfelnic începe cu 5. A. Densusianu, Istoria limbei şi literaturei române,
Tipo-litografia H. Goldner, Iaşi, 1894, p. 196.
tainele vieţii55, Botezul şi Mirungerea. De remarcat, după
părerea preotului Vanca, numeroasele similitudini cu 6. N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase
a românilor, vol. I., Tipografia Neamul românesc,
actualul text al Molitfelnicului56. Abia acest Molitfelnic
Vălenii de Munte, 1908.p. 389.
este complet şi merită pe drept cuvânt această titulatură,
7. Cf. Istoria Bisericii Române, manual pentru Institutele
faţă de cel al lui Dosoftei care este doar parţial: ,,ediţia
teologice, II, p. 93 şi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
de la Bălgrad poate fi numită pe drept cuvânt un adevărat
Ortodoxe Române, II, 2006, p. 95.
Molitfelnic, atât prin ideea care a dus la alcătuirea lui, cât şi prin
8. Acest preot este autorul a numeroase studii despre
numărul mare şi diversificat de slujbe care îl compun (39 de piese
tipărite pe 199 de file)”57. Dintre slujbele cuprinse înMolitfelnicul de la Bălgrad în care discută şi persoana
Molitvenic, o parte dintre ele au un caracter original, protopopului Ioan din Vinţi, dintre acestea menţionăm
următoarele: Rânduiala Diaconstvelor. Liturghia românilor
aceste caracteristici nu vor mai fi întâlnite la următoarele
ardeleni în secolul al XVII-lea, Editura Reîntregirea, Alba
ediţii, precum tipicul şi rugăciunile de la Botez, Cununie
şi Maslu58. De un real interes este cuvântul introductivIulia, 2009; Cultul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la
al protopopului Ioan, în care se dezvoltă o adevărată sfârşitul secolului al XVII-lea, reflectat în Molitfelnicul de la
teologie a Sfintelor Taine pe bază scripturistică şi Bălgrad, 1689, în Altarul Reîntregirii, 3, 2009, p. 129-156;
Cununia în secolul XVII în Transilvania. Consideraţii pe
patristică59. Îndemnul alcătuirii acestei cărţi provine din
starea de decădere în care se afla preoţimea română din marginea Molitfelnicului de la Bălgrad (1689), în Credinţa
Ortodoxă, IV, 1988, 3-4; Rânduiala cununiei în Molitfelnicele
Transilvania: ,,Numai aceasta să veade lipsa că mulţi dintre
din secolul XVII, în Altarul Reîntregirii, 3, 2010, p. 36-84;
preoţi, neânţelegând tipicurile, rânduialele, foarte cu nedestoinicie
s-au isprăvit toate slujbele”60. Sfinţirea cea mică a apei la sfârşitul sec. XVII în Transilvania
Atitudinea smerită a autorului, deşi conştient de (Molitfelnicul de la Bălgrad-1689), în Annales Universitatis
realizarea lui culturală, se vede din Cuvântul adresat Apulensis, Series Theologica, 2, 2002; Molităvnic, Bălgrad,
cititorilor, Cuvânt către cetitori: 1689, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi glosar de Ana
Dumitran, Alin Mihai Gherman şi Dumitru A. Vanca,
„Ştiu iubite cetitoriule că vei afla lipsă în slove, în cuvinte,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.
încă mai tare în înţeles. Săvai că în cât am putut, am silit iar de
9. Dintre lucrări se poate aminti acestea: Religie
n-am şi agiuns la înţeles desăvârşit, ci de am pus pe frumuseţia
ortodoxă-religie reformată. Ipostaze ale identităţii confesionale a
casei lui Dumnezeu plumb şi aramă, încă cu toată osârdia am
românilor din Transilvania în secolele XVI-XVII, Editura
nevoit. Iar cui au dat Dumnezeu aur şi pietri scumpe, să puie şi
Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004; Molităvnic,
să facă; noi încă vom ceti şi vom mulţămi. Dela Domnul Hristos
ţie tot bine poftitor Popa loan din Vinţi”61. Bălgrad, 1689, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi glosar
de Ana Dumitran, Alin Mihai Gherman şi Dumitru A.
Importanţa acestei tipărituri pentru cultura română Vanca, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Relaţii
este considerabilă, preotul Zoba oferind un text foart interconfesionale româno-maghiare în Transilvania (mijlocul

<<< 80
secolului XVI – primele decenii ale secolului XVIII), Alba
Iulia, 2000.
10. Se pot enumera următoarele: Cartea românească veche
în judeţul Alba. Secolele XVI-XVII. Catalog, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1989; Din
istoria tiparului românesc. Tipografia de la Alba Iulia
1577-1702, Editura Imago, Sibiu, 1998.
11. Molităvnic, Bălgrad, 1689, ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi glosar de Ana Dumitran, Alin Mihai
Gherman şi Dumitru A. Vanca, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2009.
12. A. Vanca, Cultul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la
sfârşitul secolului al XVII-lea, reflectat în Molitfelnicul de la
Bălgrad, 1689, în Altarul Reîntregirii, 3, 2009, p. 138.
13. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1958, p. 93.
14. Această neconfirmare de către principe se explică
prin faptul că acest protopop nu era atât de calvin pe
cât s-a crezut până acum; vezi Ana Dimitran, Religie
ortodoxă-religie reformată. Iposatze ale identităţii confesionale a
românilor din Transilvania în secolele XVI-XVII, Editura
Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004, p. 331.
15. Rânduiala Diaconstvelor. Liturghia românilor ardeleni în
secolul al XVII-lea, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009,
p. 95.
16. Relaţii interconfesionale româno-maghiare în Transilvania
(mijlocul secolului XVI-lea şi primele decenii ale secolului
XVIII), Alba Iulia, 2000, p. 53.
17. Alin Albu, Mitropolitul Varlaam al Bălgradului, între
exigenţele Ortodoxiei şi programul Reformei protestante sau
supleţea omului de cultură, în Altarul Reîtregirii, 1, 2010, p.
176.
18. Molităvnic, Bălgrad, 1689, ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi glosar de Ana Dumitran, Alin Mihai
Gherman şi Dumitru A. Vanca, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2009, p. 183.
19. Tainele amintite sunt acestea: ,,Mare Taină a
Sfântului Botez, ungerea cu Mir, Căsătoriia,
Ispovedaniia, Sfinţirea Maslului”; cf. ibidem, p. 175-179.
20. Ibidem, p. 167.
21. A. Vanca, Cultul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la
sfârşitul secolului al XVII lea, reflectat în Molitfelnicul de la
Bălgrad, 1689, în Altarul Reîntregirii, 3, 2009, p. 141.
22. Alin Albu, op.cit., p. 182.
23 Molităvnic,1689, p. 161.
24. Paul Krizner, Evhologhionul sau Molitfelnicul ortodox –
un modest aport la explicarea denumirii acestei cărţi de cult, în
Calea mântuirii, s.n., IX, 5, 2008, p. 2.
25. Cf. Molităvnic, 1689, p. 185. Titlul seamănă izbitor cu
cel din Trebnicul lui Petru Moghilă. E greu să credem
că a fost o influenţă directă a acestei lucrări, deşi nu este
exclusă, dar mai toate Molitfelnicile slave din secolele
XVII-XIX au aceeaşi denumire.
26. D. Bejan, op.cit., p. 27-28.
27. Pr. Ioan Floca, Molitfelnicul ortodox, în Mitropolia
Ardealului, VII, 1962, 1-2, p. 103.
28. Molităvnic,1689, p. 185.
29. Ibidem, p. 187.
30. Ibidem, p. 201.
31. Ibidem, p. 249.
32. Ibidem, p. 277.
33. Ibidem, p. 281.
34. Ibidem, p. 357.
35. Ibidem, p. 205.
36. Evhologhion to mega, Veneţia, 1862., p. 132. Toate
variantele greceşti tipărite, chiar şi manuscrisele, au
acelaşi text, deci nu putem presupune că era vorba de
altă variantă.
37. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, 26e éd. par Séchan
L. et Chantraine P., Paris, 1963, s.v., vezi şi Lampe, op.cit.,
s.v.
38. Molitvănic, p. 485.
39. Ioan Floca, op.cit., p. 103.
40. Ibidem, p. 104.
41. N. Drăganu, Un fragment din cel mai vechi Molitfelnic
românesc, în Dacoromania, II, 1922, p. 260.
42. E. Pavel, Consideraţii asupra tipăriturilor bălgrădene de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, în Cercetări de lingvistică, 2,
1981, p. 188-189.
43. Ibidem.
44. A. Vanca, op.cit., p. 140.
45. Ibidem.
46. Cf. C. Cornescu, Rânduiala Botezului în diferitele
Molitfelnice, în Studii Teologice, XIII, 1961, 9-10, p. 570.
47. Ibidem.
48. A. Vanca, op.cit., p. 155.
49. D. Bejan, op.cit., p. 28.
50. Rânduiala diaconstvelor era un mini-liturghier;
întrucât acesta s-a tipărit la o dată anterioară
Molitfelnicului, se crede că Pr. Zoba avea în plan să
tipărească o rânduială pe larg a celor trei sfinte Liturghii,
pentru a da un răspuns pe măsură tipăriturii din Ţara
Românească, în timpul păstoririi mitropolitului
Teodosie Veştemeanu.
51. Eva Mârza, Cartea românească veche în judeţul Alba.
Secolele XVI-XVII. Catalog, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române, Alba Iulia, 1989, p. 80-82.
52. A. Vanca, op.cit., p. 142.
53. Moltvănic, 1689, p. 973.
54. Ibidem, p. 973-975.
55. A. Vanca, op.cit., p. 142.
56. Ibidem.
57. A. Vanca, Sfinţirea cea mică a apei la sfârşitul sec. XVII
în Transilvania (Molitfelnicul de la Bălgrad-1689), în Annales
Univesitatis Apulensis, Series Theologica, 2, 2002, p. 100.
58. Pentru mai multe informaţii a se vedea studiul
introductiv la ediţia critică Molităvnic, 1689, p. 51-54.
59. Semnificative sunt ideile sale privind sacramentele
de dinainte de cădere, concepute ca nişte închipuiri ale
adevăratelor sacramente din Legea cea nouă; relevarea
importanţei acestei cărţi se vede din argumentaţia
autorului privind conţinutul „rânduiale sfinte şi slujbe tocmite
şi rugăciuni de multe trebi”, „Toată este întărită cu Scriptura
Sfântă, cuprinde întru ea toată viiaţa omului creştin, din ceasul
naşterii până la ceasul morţii şi până la Îngropăciune”,
81 >>>
„lucrătorul este Duhul Sfânt, prin bărbaţi sfinţi răsuflată”; cf. Orthodox Euchologion. A Modest Contribution to
Molităvnic, 1689, p. 163-181. Explaining the Name of this Cult Book], în Calea
60. Ibidem, p. 181. mântuirii, s.n., IX, 5, 2008.
61. Ibidem, p. 977. Lampe, G.W.H., A Patristic Greek Lexicon, Oxford
62. C. Cornescu, op.cit., p. 270. University Press, Oxford, 1961.
Mârza, E., Cartea românească veche în judeţul Alba. Secolele
XVI-XVII. Catalog [Old Romanian Book in Alba
Bibliography: County. 16th-17th Centuries], Editura Episcopiei
Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1989.
Albu, A., Mitropolitul Varlaam al Bălgradului, între exigenţele Mârza, E., Din istoria tiparului românesc. Tipografia de
Ortodoxiei şi programul Reformei protestante sau supleţea 1577-1702 [From the History of the Romanian Printing.
omului de cultură [Metropolitan Varlaam of Bălgrad, The Alba Iulia Printing Machine 1577-1702], Editura
between Orthodoxy Exigencies and Protestant Reformation Imago, Sibiu, 1998.
Programme or the Versatility of the Literati], în Altarul Molităvnic [Euchologion], Bălgrad, 1689, ediţie îngrijită,
Reîntregirii [The Altar of Reintegration], 1, 2010. studiu introductiv şi glosar de Ana Dumitran, Alin
Bailly, A., Dictionnaire grec-français, 26e éd. par L. Séchan Mihai Gherman şi Dumitru A. Vanca, Editura
et P. Chantraine, Paris, 1963. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.
Bălan, I., Limba cărţilor bisericeşti, studiu istoric şi liturgic Pavel, E., Consideraţii asupra tipăriturilor bălgrădene de la
[Ecclesiastical Books Language. Historical and Liturgical sfârşitul secolului al XVII-lea [Viewpoints Regarding the
Study], Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Balgradian Issues from the End of the 17th Century], în
Blaj, 1914. Cercetări de lingvistică [Linguistics Research], 2, 1981.
Cornescu, C., Rânduiala Botezului în diferite molitfelnice slave Păcurariu, Pr. M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru
şi româneşti folosite în Biserica Română [Baptismal Practice Institutele Teologice [The History of the Orthodox Church
within Different Slavic and Romanian Euchologia Used by for the Theological Institutes], II, Bucureşti, 1994.
the Romanian Church], în Studii Teologice [Theological Vanca, D., Cultul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la
Studies], 1961, 9-10. sfârşitul secolului al XVII-lea, reflectat în Molitfelnicul de ,
Densusianu, A., Istoria limbei şi literaturei române [The 1689 [The Orthodox Church Cult in Transylvania at the
History of the Romanian Language and Literature], End of the 17th Century, from the Perspective of the Balgrad
Tipo-litografia H. Goldner, Iaşi, 1894. Euchologion, 1689], în Altarul Reîtregirii [The Altar of
Drăganu, N., Un fragment din cel mai vechi Molitfelnic Reintegration], 2009.
românesc [A Fragment belonging to the Oldest Romanian Vanca, Pr. D.A., Cununia în secolul XVII în Transilvania.
Euchologion], în Dacoromania, II, 1922, p. 260. Consideraţii pe marginea Molitfelnicului de (1689) [17th
Dumitran, A., Relaţii interconfesionale româno-maghiare în Century Wedding in Transylvania. Considerations over the
Transilvania (mijlocul secolului XVI–primele decenii ale Balgrad Euchologion (1689)], în Credinţa Ortodoxă
secolului XVIII) [Romanian-Hungarian Interconfessional [Orthodox Faith], IV, 1988, 3-4.
Relations in Transylvania (mid 16th century-first decades of Vanca, Pr. D.A., Rânduiala cununiei în Molitfelnicele din
the 18th century)], Alba Iulia, 2000. secolul XVII [The Wedding Practice according to the 17th
Dumitran, A., Religie ortodoxă – religie reformată. Ipostaze Century Euchologia], în Altarul Reîntregirii [The Altar of
ale identităţii confesionale a românilor din Transilvania în Reintegration], 3, 2010, p. 36-84.
secolele XVI-XVII [Orthodox Religion – Reformated Vanca, Pr. D.A., Rânduiala Diaconstvelor. Liturghia românilor
Religion. Aspects of Confessional Identity of the Romanians ardeleni în secolul al XVII-lea [The Deacon Office Practice.
in Transylvania during the 16th-17th Centuries], Editura The Liturgy according to the Transylvanian Romanians
Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004. during the 17th Century], Editura Reîntregirea, Alba
Evhologhion to mega,Veneţia, 1862. Iulia, 2009.
Floca, Pr. I., Molitfelnicul ortodox [The Orthodox Vanca, Pr. D.A., Sfinţirea cea mică a apei la sfârşitul sec. XVII
Euchologion], în Mitropolia Ardealului, VII, 1962, 1-2. în Transilvania (Molitfelnicul de la Bălgrad – 1689) [The
Iorga, N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Small Sanctification of the Holy Water at the End of the
românilor [The History of the Romanian Church and of the 17th Century in Transylvania (Balgrad Euchologion –
Religious Life of the Romanians], I, Tipografia Neamul 1689)], în Annales Universitatis Apulensis, Series
românesc, Vălenii de Munte, 1908. Theologica, 2, 2002.
Istoria Bisericii Române. Manual pentru Institutele teologice [The
History of the Romanian Church. A Handbook for the
Theological Institutes], I-II, în colaborare cu Gheorghe Articolul prezintă rezultatele cercetării susţinută
Moisescu, Pr. Stefan Lupsa şi Pr. Alexandru financiar parţial din fonduri social europene gestionate
Filipaşcu, Bucureşti, 1957-1958. de Autoritatea de Management pentru Programului
Krizner, P., Evhologhionul sau Molitfelnicul ortodox – un Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
modest aport la explicarea denumirii acestei cărţi de cult [The [grant POSDRU/107/1.5/S/78342].

<<< 82
 O nouă ediţie a celor mai vechi cronici
săseşti din Transilvania (sec. XVI).
Studiu de caz: Manuscrisul Hegyes, cel mai vechi
corpus de cronici din Arhivele Braşovului.
Liviu CÎMPEANU
cercetător independent
personal e-mail: liviucimpeanu@yahoo.com
A new edition of the oldest Transylvanian Saxon chronicles
(from the 16-th century)
Case study: The Hegys manuscript, the oldest chronicles corpus from the Archives of Braşov.
From the mid 16-th century appeared and developed in the Transylvanian Saxon town of Braşov a trend of writing
annals, chronicles, family-chronicles and diaries. The premise of this trend was the spreading of reading and writing, as a
result of the Church Reform, adopted by the Transylvanian Saxons at the mid 16-th century. The actual inspiration for this
phenomenon was a popular chronicler painted around 1571 on the walls of the great parish Church, after the frescoes
were plastered as another result of the Church Reform. Inspired by this Chronicle, which contained events from 1141 to
1571, several patricians and craftsmen of Braşov wrote such historical writings, containing political events, natural
phenomena, as well as personal and family events. Not only the citizens of Braşov used to write such historical texts, but
also the Lutheran priests from the neighboring settlements of Braşov county and even peasants (beginning with the 17-th
century). The majority of this chronicles and diaries were published in the first quarter of the 20-th century in the famous
collection Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt/Brasso. Unfortunately, this vast collection is on the one hand a non-critic
edition and, on the other hand a rare book, so the need of a new, modern and critic edition appeared. This task was taken
by the author of this lines, gathering in a first volume the oldest Transylvanian Saxon chronicles of Braşov (and entire
Tranylvania), from the 16-th century. Researching the Archives of Braşov I found out that the originals of the 6 chronicles
prepared for publishing are today lost. A critic edition is possible only by comparing all copies and variants of the six texts,
dating from the 17-19-th centuries. In this period of time, the old chronicles were copied several times in several
miscellaneous manuscripts, containing historical and juridical texts. The oldest such manuscript is the one of Braşov’s
patrician Andreas Hegyes, wrote in the first two decades of the 17-th century. This manuscript contains, beside the Diary
of A. Hegyes (1603-1617), copies of other chronicles, including the oldest variant of Hieronymus Ostermayers Chronicle,
wrote 1561. This copy was used by me as a primary text, which I compared with all known copies and variants. In the
same manner, I dealed with the other 6 texts, prepared for a new, critic and bilingual edition.
Keywords: Braşov, manuscript, Hieronymus Ostermayer, Andreas Hegyes, chronicle

C
ine se ocupă de istoria medievală târzie
şi modernă timpurie a Transilvaniei
(secolele XV-XVIII) a văzut (sau ar fi
trebuit să vadă) cel puţin odată faimoasa colecţie de
izvoare narative săseşti, Quellen zur Geschichte der Stadt
Kronstadt/Brasso (Historical Sources on the History of
Kronstadt/Brasso), vol. IV-VIII-1, apărute la Braşov, între
1902-1926. Masivele volume (Foto 1) cuprind anale,
cronici, cronici de familie si jurnale din secolele
XVI-XVIII, scrise în germană şi latină de saşii din
Braşov şi din districtul Ţării Bârsei. Este foarte
interesant faptul că la Braşov, în secolele XVI-XVIII,
fenomenul scrierii de cronici şi jurnale (aşadar de scrieri
cu conţinut istoric), a fost cel mai răspândit dintre toate
oraşele săseşti din Transilvania, urmat fiind de
Sighişoara, în secolul al XVII-lea. Premisa apariţiei şi a
evoluţiei acestui fenomen a fost, fără nicio îndoială,
răspândirea scrisului şi a cititului ca urmare a adoptării
Reformei religioase de către saşii transilvăneni, la
mijlocul secolului al XVI-lea (altminteri, activităţile
orăşenilor saşi, meşteşugurile şi negoţul, au făcut ca
scrisul şi cititul să fie destul de răspândite în rândul lor,

83 >>>
 Foto 1. Volumele IV, V și VI pe biroul autorului acestor rânduri
încă din Evul Mediu). Muza Clio a braşovenilor au fost,
după părerea mea, popularele anale pictate pe traveele
din corul bisericii parohiale din Braşov (devenită după
marele incendiu orăşenesc din 1689, Biserica Neagră).
După adoptarea Reformei, la mijlocul secolului al
XVI-lea, frescele bisericii au fost acoperite cu un strat
subţire de tencuială. Pereţii corului, la stânga şi la
dreapta altarului, au fost împodobiţi în deceniile 8-9 ale
aceluiaşi secol cu o cronică ce cuprindea pe scurt,
analistic, evenimente între anii 1141-1571. Cronica a fost
împărţită în patru coloane de text, două deasupra
sacristiei, la stânga celui care priveşte altarul şi două
deasupra intrării preotului, la dreapta celui care priveşte
altarul. Această cronică a dispărut în secolul Al
XVIII-lea când Biserica Neagră a fost renovată, ca
urmare a distrugerilor suferite în timpul şi după
incendiul din 1689, când a rămas fără acoperiş şi fără
bolţi. Aşadar, prezenţa acestei cronici i-a inspirat pe
braşoveni la scrisul istoric: din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, mai ales patricienii, au început să
noteze pe scurt evenimente politice şi calamităţi
naturale, apoi, textele istorice au început să conţină
informaţii de ordin personal sau familial, texte care, cu
timpul au evoluat în adevărate jurnale (deja la cumpăna
dintre veacurile XVI-XVII). Cu timpul, trend-ul scrisului
istoric s-a răspândit şi în târgurile şi satele din Ţara
Bârsei, mai ales la preoţii evanghelici ai comunităţilor
dar şi la ţărani (există, de exemplu, un Manuscriptum rustici
cuiusdam Prasmariensis, de la începutul secolului al
XVII-lea, în Quellen V)!
Revenind la amintita colecţie de izvoare narative, la
o simplă consultare a cuprinsului se poate vedea că
textele publicate nu au fost aranjate în ordinea
cronologică a scrierii lor, ceea ce ar fi facilitat stabilirea
relaţiei dintre ele: texte primare, texte secundare etc. Ele
au fost publicate mai mult sau mai puţin întâmplător, în
<<< 84
funcţie de limita cronologică inferioară a evenimentelor
pe care le descriu. Astfel, sunt de-a valma texte de secol
XVI lângă texte de secol XVIII, apoi texte de secol XIX
lângă altele de secol XVI! O analiză a textelor în sine
scoate la iveală faptul că ele nu au fost editate critic, în
baza originalului sau, după caz, în baza celei mai vechi
copii, confruntate apoi cu toate copiile şi variantele
ulterioare şi cu diferenţele sau inconsecvenţele dintre ele
indicate în aparatul critic (excepţie face doar textul
Analelor Bisericii Negre, despre care am vorbit mai sus,
editat în Quellen IV). Mai mult decât atât, textele au fost
publicate doar în limbile în care au fost scrise, adică
germană şi latină, ceea ce le face greu sau deloc
accesibile publicului românesc (totuşi, nu trebuie uitat
că editorii colecţiei s-au adresat în principal unui public
german). Toate acestea relevă necesitatea unei ediţii
moderne, critice şi bilingve a izvoarelor narative săseşti
de la Braşov, sarcină pe care autorul acestor rânduri şi-a
asumat-o din 2011 (de fapt, cercetarea izvoarelor
narative săseşti am început-o în 2007). Până în prezent,
această muncă s-a materializat într-un volum (care o să
fie editat în curând), ce cuprinde cele mai vechi cronici
săseşti din Braşov (şi din întreaga Transilvanie), datând
din secolul al XVI-lea. Pentru acest prim volum i-am
selectat pe toţi acei autori care au scris în secolul al
XVI-lea şi se referă la evenimentele descrise în calitate
de contemporani. În continuare o să îi enumer, alături
de titlul cronicilor lor, în funcţie de data la care au scris
textele: Lucas Grüngrass (sau Griengrass), Scheda
memorialis (1528); Hieronymus Ostermayer, Historien
(1561, continuate de către un anonim până la 1570);
Martin Oltard (?), Cronica murală din Biserica Neagră,
cunoscută şi sub titlul de Breve Chronicon Daciae (cca.
1571); Laurentius Kertzius, Calendarul istoric (1576)
Christian Thobiae, însemnări cronistice – titlu
necuoscut (1589); Simon Nösner, însemnări cronistice
– titlu necunoscut (consemnare anuală a evenimentelor,
începând cu 1570, terminate în 1619) (vezi pe larg, Liviu
Cîmpeanu, Cele mai vechi cronici săseşti din Transilvania.
Cronicarii saşi din Braşov şi scrierile lor în secolul al
XVI-lea/The oldest Saxon chronicles of Transylvania. The
Transylvanian Saxon chroniclers of Braşov and their writings in
teh 16-th century, în „Studii şi Materiale de Istorie
Medie”/“Studies and Materials for Medieval History”,
vol. XXIX, 2011, p. 215-229).
În urma cercetărilor efectuate în arhivele braşovene
(Arhiva Bisericii Negre, cu cea mai mare colecţie de
manuscrise istorice din ţară şi Arhivele Statului), am
constatat că originalele cronicilor enumerate mai sus sunt
pierdute iar, în cazul lui Chr. Thobiae, s-a pierdut atât
originalul cât şi singura copie cunoscută, datând din
secolul al XVIII-lea, astfel că am fost nevoit să reproduc
textul din Quellen IV. Se impune acum întrebarea: sub ce
formă sunt păstrate cronicile de mai sus, dacă originalele
sunt pierdute? În loc de răspuns am să expun, pe scurt,
rezultatele la care am ajuns în urma consultării literaturii
de specialitate şi, mai ales, în urma cercetărilor întreprinse
la arhivele sus-menţionate. La Braşov a apărut şi s-a
dezvoltat nu doar trend-ul scrisului istoric dar şi cel al
culegerii şi al colecţionării de texte cu conţinut istoric.
Concret, de pe la începutul secolului al XVII-lea, diferiţi
pasionaţi de istorie au început să copieze cronicile mai
vechi sau chiar să colecţioneze manuscrisele în care erau
cuprinse. Astfel, există mai multe collectanea de cronici şi
texte (istorice şi juridice) mai vechi, marea majoritate
Foto 2. Manuscrisul IV F1 Tf. 38
fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea. Aceste collectanea
sunt fie manuscrise în care au fost copiate „pe curat”
cronici mai vechi (vezi ms. doctorului Johann Albrich
din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, păstrat la
Arhivele Statului Braşov, Fondul de Documente al
Bisericii Negre, cota: IV F 10, 941 p.), fie coligate de
diferite foiletoane cu autori diferiţi (vezi miscelaneul cu
cota IV F 1 Tf. 38 de la Arhiva Bisericii Negre Foto 2).
Bibliotecarul Josef Franz Trausch din secolul al XIX-lea
a colecţionat şi a copiat sute de manuscrise (un adevărat
grafoman) şi a fost cel mai mare colecţionar de texte
istorice; de aceea colecţia de manuscrise a Arhivei
Bisericii Negre îi poartă astăzi numele.
Cel mai vechi corpus de cronici datează din cel de-al
doilea deceniu al secolului al XVII-lea şi este realizat de
cetăţeanul jurat (pârgarul) braşovean Andreas Hegyes.
Acesta, născut la 30 noiembrie 1578, a devenit membru
al sfatului orăşenesc sau cetăţean jurat în 1612, funcţie
pe care a deţinut-o până în 1625. În paralel a fost căpitan
peste trabanţii orăşeneşti (1612-1614), delegat la Dieta
Ţării (anual între 1614-1616, 1619, 1623, 1626),
administrator al domeniului orăşenesc (1616, 1617),
villic (1625-1626) şi provilic până la moartea sa în 17
august 1627 (Fr. Stenner, Die Beamten der Stadt Braso
(Kronstadt), von Anfang der städtischen Verwaltung bis auf die
Gegenwart/Functionaries of Braso (Kronstadt), from the
beginning of the town administration up to out days; Braşov,
1916, p. 60-61)
85 >>>

A. Hegyes este autorul unui manuscris in folio, cu 139
de file, care se află astăzi la Arhivele Statului Braşov, în
Fondul de Documente al Bisericii Negre, cota IV F 52.
Filele manuscrisului sunt de hârtie, la fel şi copertele de
culoare roşie.
Filele manuscrisul Hegyes au o alcătuire interesantă:
fiecare filă a fost îndoită în două. Pe jumătatea din
dreapta Hegyes şi-a consemnat propriul Jurnal
(1603-1617). Pe jumătatea stângă a filelor sunt diferite
glose din autorii latini clasici şi copii de diferite cronici,
printre care şi cea a lui Ostermayer (cea mai veche copie
a acestei cronici, care a stat la baza copiilor ulterioare
din secolele XVIII-XIX). Se pare că aceste texte istorice
au fost copiate ultimele, după notarea gloselor antice,
pentru a umple spaţiu liber de pe fiecare pagină. Dovadă
în acest sens este însăşi paginaţia cronicii lui Ostermayer.
Textul este aşternut în patru „seturi” de pagini,
textele-bloc de pe fiecare pagină fiind numerotate
(Nro.1, Nro.2 ş.a.m.d. până la Nro. 100) după cum
urmează: primul set: de la fila 120 verso până la fila 127
faţa; setul al doilea de la fila 128 f. la fila 136 f.; al treilea
set de la fila 83 v. până la fila 104 v.; şi, ultimul set de la
fila 106 v. până la fila 117 f.
Această paginaţie demonstrează clar faptul că A.
Hegyes a copiat cronica lui Ostermayer doar pentru a
umple spaţiile goale ale manuscrisului său. Structura unei
pagini din ms. lui Hegyes este următoarea (Foto 3):
<<< 86
Foto 3. Ms. Hegyes
fila 120 verso.
Pe coloana din stânga
este începutul Historiilor
lui Hieronymus
Ostermayer
2. Glosă latină (ex. din Cicero)
3. Copie după Ostermayer. 1. Textul Jurnalului lui
Text-bloc numerotat (ex. No. 1, care Hegyes
conţine titlul cronicii: Historienn vom
1520-sten Jarr bis Anno 1570)
Din manuscrisul lui A. Hegyes am publicat până acum
o cronică anonimă de la începutul secolului al XVII-lea,
scrisă după toate probabilităţile la Sibiu (Cîmpeanu Liviu,
O cronică inedită din secolul XVII despre istoria Ungariei şi a
Transilvaniei din secolele XI-XVI/An unpublished chronicle form
the 17-th century, regarding the History of Hungary and
Transylvania in the 11-16-th centuries, în Alt-Schaessburg, Nr.
1, Sighişoara, 2008, p. 22-32) şi am prelucrat textul lui H.
Ostermayer, în vederea publicării lui critice. Nu am
transcris doar textul (fragmentar şi rezumativ) din ms. lui
Hegyes dar l-am şi confruntat cu încă trei copii/variante
din secolele XVIII-XIX, stabilind relaţia dintre ele. De
asemenea am tradus integral în limba română textul
german a lui Ostermayer, fiind cel mai întins text din noua
ediţie de cronici săseşti de secol XVI.
Textul Jurnalului scris de Hegyes între 1603-1617, va
fi prelucrat în aceeaşi manieră (transcris, confruntat cu alte
copii/variante ulterioare şi tradus) şi va fi publicat alături
de alte texte asemănătoare din primele două decenii ale
secolului al XVII-lea. Acest demers îndeplineşte un
deziderat al istoriografiei române: publicarea şi evaluarea
a cât mai multe izvoare istorice.
 Între tradiţional şi modern.
Căile ferate şi drumurile la Sighişoara
în anii ‘70 ai secolului al XIX-lea
Nicolae TEŞCULĂ
Muzeul de Istorie Sighişoara
History Museum of Sighişoara
Piaţa Muzeului, nr. 1, 545400 Sighişoara, jud. Mureş, România
tel/fax. 0040 0265 771108
e-mail: muzeusighisoara@yahoo.com
personal e-mail: nicolaetescula@yahoo.com
Between Tradition and Modernism. Railways and roads of Sighişoara in the 1870’s
This article analyzes the evolution of the communication system of Transylvania, at the mid 19-th century. It presents
the case of Sighişoara, where the railway was inaugurated in 1872, through the memoirs of a baker. We talk about de Josef
Franz Zielinski, who presents with humor the state of the roads before the inauguration of the railway and the effervescence
that the town was confronted with, during the construction of the railway.
Keywords: Transylvania, Sighişoara, the 19-th century, railway, roads, memoirs

Î
n domeniul construcţiei căilor ferate între
1850 şi 1870 se vede o evoluţie destul de
lentă, cu excepţia Banatului, unde apariţia
drumului de fier a fost favorizată de dezvoltarea industriei
extractive şi metalurgice. În anul 1854 se iniţiază legea
concesiunii căilor ferate, care a pus în practică trecerea
bruscă la sistemul căilor ferate private, după ce în 1846
s-a stabilit că acestea sunt monopol de stat.
Această lege a favorizat condiţiile optime pentru
intensificarea importului de capital şi a determinat
elaborarea unui plan de extindere a căilor ferate
austriece. În acea perioadă s-au realizat micile tronsoane
Borş – Oradea şi Curtici –Arad ( 1858), după ce în 1856
calea ferată Oraviţa –Baziaş, construită înainte de
revoluţie a fost deschisă traficului de călători.1
Între 1867 şi 1873 s-a construit calea ferată Arad –
Alba Iulia – Teiuş cu o ramificaţie Simeria – Petroşani şi
Oradea – Cluj Braşov, in lungime de 910 km. Joncţiunea
cu România se va face în anul 1879 pe relaţia Orşova –
Vârciorova şi în 1882 pe relaţia Braşov – Predeal.2
Un fin observator al realităţilor ale oraşului
Sighişoara şi ale Transilvaniei în perioada construirii căii
ferate în urbea de pe Târnava Mare se va dovedi a fi
brutarul Josef Franz Zielinski jr. Născut la 26 noiembrie
1855, ca fiu al croitorului Josef Zielinski sen, originar Josef Zilinski (1855-1953) – fotografie din lucrarea Josef Ziliniski,
Wandern und Lernen, (Travel and learning) Markusdruckerei,
din Kalisch ( Polonia de azi). După absolvirea şcolii reale Schäßburg, 1927.

87 >>>
 Josef Zilinski (primul din stânga în picioare) şi asociaţia bicicliştilor sighişoreni – fotografie obţinută prin bunăvoinţa domnului Walter
Lingner din Düsseldorf.
din oraş va studia comerţul la Sibiu şi în urma crahului
financiar al bursei vieneze din 1873 se va orienta spre
meseria de brutar. În acest sens întreprinde o călătorie
de studii în vestul continentului trecând prin oraşe din
Ungaria, Austria, Italia, Elveţia, Germania, Olanda şi
Belgia. După 5 ani de peregrinări în anul 1878 se
întoarce în oraşul natal şi pune bazele unei brutării în
fosta stradă a Spitalului, azi P-ţa Hermann Oberth.
Moare la 18 iulie 1943. În anul 1927 îşi va publica
memoriile la tipografia Markus din Sighişoara sub
numele de Wandern und Lernen (Călătorii şi învăţăminte).3
Legat de dezvoltarea căilor de comunicaţie în anii 70
ai secolului al XIX-lea arată: „Spre sfârşitul perioadei mele
de ucenicie, în ultimii ani ai anilor 60 şi primii ani din anii 70, a
fost construită calea ferată până la Sighişoara şi de aici la Braşov.
Până atunci transportul persoanelor se făcea cu căruţe private sau
cu aşa numitele Diligenţe,4 care mergeau de la Sighişoara în Ţara
Secuiască; şi anume numărul de pasageri la diligenţa de Odorhei
şi Miercurea Ciuc era limitat la două persoane zilnic. Desigur,
conductorul avea şi el un loc a lui, şi era întotdeauna dispus să-l
cedeze pe acesta în schimbul unui bacşiş substanţial, unui al treilea
călător, şi el să stea lângă vizitiu. Diligenţe plecau de aici
întotdeauna cu caii odihniţi, care aparţineau şefului poştei Alesius
şi erau adăpostiţi la Cristur sau Odorhei, de unde se întorceau
apoi ziua următoare. Erau două diligenţe, care în fiecare zi
mergeau cu schimbul la Miercurea Ciuc şi retur. Transportul poştei
la Agnethlen5 şi în Haarbachtal6 se asigura se aşa numitele
Mallenwagen,7 căruţe cu două roţi, pe care şedea Poştalionul şi
sufla din corn semnalele sale, în timp ce intra în oraş.
Mărfurile veneau atunci cu trenul doar până la Szegedin şi
astfel comercianţii primeau toate trimiterile prin intermediul
curierilor de marfă din Szegedin. În fiecare dimineaţă stăteau în
mijlocul pieţei din Sighişoara patru până la şase căruţe încărcate
<<< 88
la maxim şi când deschideau prăvăliile căruţaşi împărţeau
scrisorile de trăsură, iar negustorii îşi luau în primire marfa.
Desigur, spaţiul de depozitare al unui comerciant nu era atât
de mare ca azi, deoarece mărfurile nu veneau cu vagonul, ci erau
împachetate în lăzi şi transportate pe drumurile anevoioase şi rele
spre Sighişoara. Astfel negustorii, între care şi şeful meu, domnul
Hausenblaß, plecau în fiecare an la Viena, pentru a-şi alege cea
mai bună marfă. Până la Szegedin mergeau cu trenul, iar de aici
până la Sighişoara cu trăsura. Cu ocazia unei astfel de călătorii
a descoperit la Viena ceva cu totul nou, – la Viena să fi fost deja
de mai mult timp – dar la noi încă era necunoscut, şi anume
sifonul.8 Şi-a şi cumpărat pe loc 100 de sticle cu „Siphon” la
Viena şi le-a dus cu trenul până la Szegedin şi de aici cu căruţa
până la Sighişoara. Sifonul a şi ajuns cu bine aici şi a fost ceva
cu totul nou pentru oameni, în special sticlele.
Domnul Dr. Bürst şi domnul şef al poliţiei9 Leiser, care îşi
petreceau cu regularitate pauzele de masă în magazinul nostru,
discutau aprins despre marea noutate, s-au şi donat din aceasta la
diverşi oameni. La prânz, şeful a pus şi o sticlă cu sifon pe masă,
pe care o priveam cu mare respect, şi turna fiecăruia un Stamperl
de sifon, iar noi beam substanţa vaporoasă cu mare evlavie.
Dar asta nu ne-a ajuns, şi de aceea a adus prietenul meu
Kodesch, cu ocazia unei întruniri la maestrul de dans Scholz, spre
surprinderea tuturor două sticle pline cu sifon. Sifonul s-a
terminat bineînţeles repede, şi nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat
cu sticlele; dar cred că atunci, când farmacistul Friedrich Schuster
îşi comandase din Viena un aparat de sifon, şeful meu i le-a cedat
acestuia la un preţ de nimic.
Şi vizitarea băilor Borsec, Tuşnad etc., care erau deja pe atunci
agreate, se putea face doar cu căruţa. Majoritatea familiilor mai
bune, aveau caleşti proprii, în care puteau lua loc până la 8 persoane,
aşa şi şeful meu, a cărui familie mergea fiecare an la Zizin,10 lângă
Braşov. A luat un căruţaş din Şaeş cu cinci cai, pe care i-au înhămat
 Imagine cu piaţa oraşului Sighişoara la începutul secolului XX-colecţia de clişee pe sticlă a Muzeului de Istorie Sighişoara

şi întreaga familie a mers prin Geisterwald,11 via Braşov la Zizin. Note:

A fost mereu un mare eveniment, şi trebuia să plece şi o altă căruţă
cu patru cai cu ei, încărcată cu bagaje şi alimente. 1. Ioan Lumperdean, Rudolf Gräf, Thomas Nägler, Economie şi
structuri sociale, în Istoria Transilvaniei, vol. III, (De la 1711 până la
În anii în care s-a construit linia ferată, au fost mulţi italieni 1918), (Economy and social structure, in History of Transylvania, vol.
şi englezi aici şi afacerile comercianţilor şi meseriaşilor înfloreau. (From 1711 until 1918), Academia Română, Centrul de Studii
Mulţi oameni şi-au construit atunci case noi. Un anume Paul Transilvane, Cluj Napoca, 2008, p. 522
Ernst vizavi de actualul spital, alţii în Baiergasse, în 2. Ibidem, p. 522.
Eisenburgergasse12 etc. Însă oamenii nu au păstrat banii uşor 3. Erika Schneider, „Ein Gebäck, durch das Sonne dreimal scheint.
Josef Franz Zielinski und die königlichen Bäckerlöwen”, in
câştigaţi, ci credeau, că va rămâne aşa pentru totdeauna. Când Schäßburger Nachirchten, (A biscuit, the sun shines three times. Franz Josef
s-a continuat construcţia liniei ferate de la Sighişoara înspre Beia, Zielinski and pretzel royal lions in News Sighisoara) Folge 36, Dezember
şi muncitorii au plecat acolo pentru săparea tunelului, tot oraşul 2011, 18. Jahrgang, pp. 54-55.
a fost dintr-o dată în totalitate mort. Oamenii care înainte s-au 4. Deligeancen.
5. Agnita.
pregătit pentru marea cheltuială a banilor, au fost foarte 6. Valea Hartibaciului
dezamăgiţi, când aceasta n-a mai mers, dar nu au putut să se 7. Corect: Meilenwagen.
limiteze din nou la strictul necesar, aşa că multe familii, care s-au 8. Sodawasser.
ridicat în cei 3 ani a construirii căii ferate, au decăzut din nou. 9. Polzeidirektor.
Aceia însă, care au putut privi un pic în viitor, îşi stimau şi 10. ung. Zajzon, germ. Zaizendorf.
11. Pădurea Bogăţii.
preţuiau aceea ce aveau, şi îşi îngrijeau avutul, şi s-a arătat că au 12. Azi str. Justiţei.
rămas în posesia celor dobândite în timpul construirii căii 13. Josef Ziliniski, Wandern und Lernen, (Travel and learning )
ferate.”13 Markusdruckerei, Schäßburg, 1927, pp. 26-29.

89 >>>
 „ASTRA”. REGIONALA BASARABIEI
(1924-1935)
(I)
Mihail ILIEV
Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele
Comunicării, Masterand
University of Oradea, Faculty of History, International Relations, Political Sciences and
Communication Sciences, MA student
Universităţii, nr. 1, RO-410087, Oradea, România,
tel: +40 259 408111, fax: +40 259 432789, web: http://www.uoradea.ro
Personal e-mail: mihu_el@yahoo.com
“ASTRA”. The Bessarabian Regional Committee (1924-1935)
The reintegration of Bessarabia in the Romanian political system generated the return of the intellectuals living outside
the country’s borders, on the left bank of the Prut River to the national spiritual sources. Released from external constraints,
the provincial Romanian thinkers, scientists, literates and artists were able to fully manifest themselves on the national and
European cultural arena. The cultural associations represented at the time an effective tool for disseminating the innovative
ideas of the political and intellectual elite. They promoted and preserved national cultural values, spread modernizing ideas
and democratic principles of social organization. This article discusses the evolution of the Bessarabian Regional Committee
within the Transylvanian Association for Romanian Literature and the Culture of the Romanian People (“Astra”) in the
interwar period. The paper presents the contribution of Transylvanian and Bessarabian intellectuals to the spiritual growth
of the Romanians living in the area between the Prut and Nistru Rivers, the methods they applied and the challenges they
faced in the process of attaining their set goals.

C
Keywords: ASTRA, cultural societies, associations, Bessarabia, interwar period

ercetarea fenomenului cultural în general
şi a asociaţiilor culturale în special,
constituie o direcţie de investigare relativ
nouă pentru istoriografia autohtonă. Cultura reprezintă
un factor coagulant esenţial al oricărei naţiuni. Alături
de cercetarea vieţii politice, a mecanismelor economice,
cadrului geografic şi indicilor demografici, studierea
diverselor aspecte ale culturii unei ţări întregeşte
imaginea acesteia, oferindu-ne o dimensiune umană a
societăţii analizate. Deşi, viaţa culturală a României
întregite a fost investigată de numeroşi istorici, unele
laturi ale acesteia au rămas nevalorificate. O bună parte
din instituţiile şi asociaţiile culturale centrale sau
regionale, încă nu dispun de monografii pertinente. În
prezentul articol vom căuta să descriem şi să analizăm
evoluţia regionalei basarabene a „Astrei” – una din cele
mai importante asociaţii culturale româneşti din
provincia pruto-nistreană în perioada interbelică.
Înfiinţată în 1861 „Asociaţia Transilvană pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român” urma
să devină un element central în lupta pentru propăşirea
materială şi spirituală a românilor de dincoace de
Carpaţi. După Unirea din 1918 Asociaţiunea se
reorganizează şi începe să-şi formeze despărţăminte în
România întregită. Provincia din stânga Prutului avea
nevoie ca nimeni alta de experienţa şi îndrumarea celei
mai vechi şi de prestigiu societăţi culturale româneşti.
Evoluţia regionalei basarabene a „Astrei” poate fi
împărţită în două etape distincte: prima fază, cuprinsă
între anii 1924 şi 1927, este o perioadă de iniţiere şi
organizare a societăţii, marcată de personalitatea lui
Onisifor Ghibu, iar etapa a doua, delimitată cronologic
între anii 1927 şi 1935, se caracterizează prin eforturile
de consolidare a asociaţiei şi desfăşurarea activităţilor
propriu-zise, fiind ghidată de Ioan Pelivan.
Iniţiatorul fondării unei regionale a „Astrei” în
Basarabia a fost arhimandritul Gurie Grosu. Înaltul
prelat a participat în 1924, alături de familia regală,
miniştrii, generalii, mitropoliţii şi intelectualii de seamă
ai vremii, la serbările dedicate comemorării a 100 de ani

<<< 90
de la naşterea lui Avram Iancu. Festivităţile consacrate
memoriei marelui patriot au avut loc între 30 august şi
2 septembrie la Vidra, Ţebea şi Câmpeni (jud. Alba),
locuri de un simbolism aparte pentru întreg neamul
românesc. Arhimandritul Gurie Grosu a ţinut la 31
august 1924, la Câmpeni, un discurs în care aducea un
omagiu Craiului Munţilor, în finalul căruia, îl roagă pe
regele Ferdinand I, preşedintele de onoare al „Astrei”,
„să vină Societatea culturală «Astra» şi în Basarabia, dar
să ne aducă mai multă cultură şi mai puţină politică”1.
ARHIM. GURIE GROSSU
http://ortodox.md/wp-content/uploads/2012/12/Gurie-Grosu1.jpg
Cu toate că în 1924 o regională basarabeană a
„Astrei” încă nu fiinţa în ţinut, datorită militarilor
români, în provincie au fost puse bazele a două
despărţăminte. La 8 iulie 1924, în oraşul Cetatea Albă
„un grup de români au ţinut o reuniune, la care au asistat
un mare număr de intelectuali, pătrunşi de nevoia
întemeierii unui aşezământ de cultură românească
pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale la sate”2.
Filiala avea următoarea componenţă: preşedinte –
Teodor Iacobescu (deputat), vicepreşedinte – Al. Rotta
(fost procuror), secretar – Ionescu Darzeu (preşedinte
de tribunal), membri – lt. col. Topor, Al. Teodorescu
(revizor şcolar), căpitanul Dumitrescu (iniţiatorul ideii
înfiinţării despărţământului), D. Bărbulescu (fost
prefect), V. Făureanu (preot, fost senator), F. Filipescu
(decanul baroului), I. Anbinder (librar), P. Solomon
(revizor şcolar inferior), Al. Prolorenzo (profesor). Din
câte putem observa, acest despărţământ a fost creaţia
elitelor locale, care şi-au canalizat forţele în direcţia
culturalizării maselor ţărăneşti. El a reunit 40 de membri.
Fiecare persoană a cotizat cu sume cuprinse între 200
şi 400 de lei pentru buna funcţionare a filialei.
Despărţământul a fondat în scurt timp 10 biblioteci
populare în satele judeţului Cetatea Albă, iar la 13 iulie
1924, în incinta Cercului cultural din oraş, a organizat o
conferinţă privind istoria românilor, ţinută de către
profesorul ieşean C. Fedeleş3.
Al doilea despărţământ basarabean a fost creat la 1
ianuarie 1924, în acelaşi judeţ, în cadrul Regimentului
30 Infanterie „Matei Basarab”. Despărţământul a luat
numele unităţii militare fondatoare. El dispunea de 16
agenturi şi 15 biblioteci populare. Crearea bibliotecilor
a fost posibilă datorită donaţiilor Asociaţiunii, precum şi
graţie suportului societăţii culturale „Mihai Eminescu”
din Bucureşti, care a oferit filialei 150 de volume. Se
remarcă activitatea căpitanului Mihail Dumitraşcu. Pe
lângă mai multe iniţiative lăudabile, acest ofiţer a ţinut
prelegeri pe teme istorice în s. Palanca (jud. Cetatea
Albă), insistând asupra anexării ţariste a Basarabiei în
18124. Despărţământul avea 102 de membri activi şi 953
de membri ajutători, în majoritatea lor militari. Filiala a
fost prezidată iniţial de către loc. col. A. Cantuniari, iar
mai apoi de către colonelul Ilie Cornea5.
În 1925 căpitanul Mihail Dumitraşcu a mai
contribuit la înfiinţarea a trei despărţăminte a „Astrei”
în Basarabia. Două dintre ele au fost create în jud.
Tighina („Despărţământul Astra Tighina” şi „Batalionul
Vânători Tighina”), iar o a treia filială în jud. Ismail –
„Despărţământul Astra Regimentul 28 Infanterie
Ismail”6.
Aceste iniţiative locale, alături de apelul
arhimandritului Gurie Grosu, au întărit convingerea
comitetului central al „Astrei” cu privire la necesitatea
extinderii societăţii dincolo de Prut. La adunarea
generală a Asociaţiunii, ţinută la Arad între 8 şi 9
noiembrie 1924, preşedintele „Astrei”, Vasile Goldiş, a
subliniat faptul că apelul înaltului prelat de la Chişinău
„va fi urmat cu bucurie”7. Iar Onisifor Ghibu era
însărcinat „să intre în legătură cu persoane marcante ale
vieţii intelectuale din Basarabia şi să discute posibilitatea
unei colaborări”8. Profesorul transilvănean era ajutat în
acest demers de către o „comisiune specială” formată
din: mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, mitropolitul
greco-catolic Vasile Suciu, Octavian Goga, Valeriu
Branişte, Sextil Puşcariu, Gh. Bogdan-Duică, Ioan
Lupaş, Tiberiu Brediceanu, Ioan Agârbiceanu, Ioan
Coltor, Gr. Ciuhandu, Aurel Lazăr, Gh. Preda, Atanasie
Popoviciu, Liviu Câmpeanu, Ioan Bârlea, Alex. Lupeanu
şi Horia Petra-Petrescu. La propunerea lui Onisifor
Ghibu, spre a pregăti terenul înfiinţării regionalei, se
preconiza publicare a trei broşuri pentru Basarabia.
Două dintre aceste publicaţii trebuiau să conţină
informaţii despre „Astra” şi scopurile ei (una, scrisă cu
caractere latine, adresată intelectualilor şi alta culeasă cu
litere slavone, pentru ţărani). O a treia broşură era
destinată transnistrenilor, în ea urma să se arate că
„moldovenii şi românii sunt tot una”9.
La 12 ianuarie 1925, membrii comisiei s-au întrunit
la Cluj, unde la propunerea lui Sextil Puşcariu, au decis
să trimită o persoană avizată în Basarabia, care timp de
un an de zile va avea misiunea să pună bazele noii
regionale. La insistenţa lui Octavian Goga, în această
calitate a fost desemnat Onisifor Ghibu, care, în
viziunea „poetului pătimirii noastre”, era „un bun
91 >>>

ONISIFOR GHIBU
http://istoria.md/uploaded/utilizatori/94/onisifor_ghibu1..jpg
cunoscător al situaţie de acolo [din Basarabia, n.n. –
M.I.]” şi avea „întinse legături cu conducătorii
basarabeni”10. Treisprezece zile mai târziu, Onisifor
Ghibu a primit o scrisoare de la Vasile Goldiş,
preşedintele „Astrei”, în care era rugat să primească
„sarcina grea, dar frumoasă” de a organiza
despărţămintele Asociaţiunii în Basarabia şi a întreprinde
o propagandă culturală în ţinut11. În răspunsul său, dat
la 28 ianuarie 1925, Onisifor Ghibu scria că a analizat
serios propunerea şi nu avea dreptul să o refuze, căci:
„Fiecare român este dator, în vremurile grele de astăzi,
când Ţara nu este încă deplin consolidată, să aducă pe
altarul naţiunii sale jertfa care i se cere de către cei
chemaţi”12. Însă, aşa cum arăta pedagogul transilvănean
în memoriile sale cu privire la această perioadă, „[d]in o
serie întreagă de motive, plecare mea în Basarabia, în
sensul hotărârii delegaţiei, n-a fost posibilă imediat şi
chestiunea a luat un timp oarecare alt curs”13. Raţiunile
principale ale acestor tergiversări erau de ordin
economic. Într-o şedinţă a comitetului central al
„Astrei”, ţinută la 2 aprilie 1925, în legătură cu
extinderea în Basarabia se menţionează: „Din cauza
greutăţilor financiare se amână pentru viitorul apropiat
organizarea în liniamentele expuse de dl Dr. O.
Ghibu”14. Şapte din cei douăzeci de membri ai comisiei
speciale sus-amintite s-au întrunit la 9 aprilie 1925 în sala
de conferinţe a bibliotecii Universităţii din Cluj,
hotărând să nu abandoneze „[p]ropaganda plănuită în
Basarabia”. Comisia a mai decis să editeze broşuri de
popularizare a „Astrei”, să convoace studenţii
basarabeni din Cluj pentru a-i apropia de Asociaţiune şi
să stabilească contacte cu fruntaşii din Chişinău15.
<<< 92
Un pas important în direcţia constituirii „Astrei”
basarabene a fost vizita de Rusalii în provincie a
delegaţiei Asociaţiunii. Membrii comitetului central al
„Astrei”: I. Beu, Tiberiu Brediceanu, Onisifor Ghibu,
Ioan Lupaş şi Ioan Banciu, custodele muzeului „Astrei”,
conduşi de Vasile Goldiş, au fost întâmpinaţi la 6 iunie
1925 în gara oraşului Chişinău cu ovaţii, cântece şi
marşuri naţionale16. În ziua următoare, în incinta Sălii
Eparhiale, Vasile Goldiş a ţinut un discurs în care spunea
că vizita întreprinsă de el şi colaboratorii săi este un
răspuns al „unei chemări ce ni s-a făcut din vara trecută,
în Munţii Apuseni, de către fraţii basarabeni, dornici de
o civilizaţie omenească”17. Preşedintele „Astrei” aducea
la cunoştinţa publicului faptul că au venit aici „spre a vă
încuraja, să vă îmbinaţi gândurile, să lăsaţi la o parte toate
certurile ce ar fi între Dv. [subl. în original, n.n. M.I.]; în
templul cel sfânt al culturii româneşti să nu vă despartă
nimic”. Iar „dacă o să vă înălţaţi gândurile în sferele
idealului”, continua povăţuitor Vasile Goldiş, „se va
închega aici, în Basarabia, «Asociaţiunea culturală
basarabeană», care să lupte pentru ridicarea morală a
poporului român din această parte a ţării”18. În acest
scop oaspeţii au oferit gazdelor 1000 de exemplare din
broşura „Ce este şi ce vrea să facă «Asociaţiune»” şi 6
colecţii de cărţi populare19. La 8 iunie 1925 delegaţii au
vizitat Şcoala Normală de fete şi liceul de băieţi nr. 2,
bucurându-se, totodată, de ospitalitatea societăţilor
culturale din provincie („Universitatea populară”,
„Ateneul Românilor de la Nistru”, „Societatea de istorie
şi arheologie bisericească”, „Casele Naţionale”)20. În
ultima zi de vizită membrii delegaţiei au întreprins o
excursie la mănăstirea Secureni din judeţul Hotin21.
La adunarea generală a „Astrei” din anul 1925, ţinută
la Reghin între 29 şi 30 august, au fost prezenţi din
partea Basarabiei: Pantelimon Halippa, preotul Timuş,
în calitate de reprezentant al arhimandritului Gurie
Grosu, I. Negrescu şi M. Berezovschi. Reprezentanţii
provinciei şi-au reiterat suportul faţă de ideea extinderii
„Astrei” în Basarabia22.
Iniţiativa a început să prindă contur abia în
primăvara anului 1926. La 30 martie 1926 îşi începea
mandatul guvernul condus de generalul Alexandru
Averescu. Din acest Cabinet de Miniştri făceau parte şi
patru membri marcanţi ai comitetului central al „Astrei”:
Vasile Goldiş – ministrul Cultelor şi Artelor; Octavian
Goga – ministrul de Interne; Ion Lapedatu – ministrul
de Finanţe; Ion Lupaş – ministrul Sănătăţii23.
Personalităţi care erau în relaţii strânse cu Onisifor
Ghibu şi în virtutea noilor funcţii deţinute îi puteau
acorda suportul necesar înfiinţării „Astrei” basarabene.
Conform mărturiilor lui Octavian Ghibu, fiul lui
Onisifor Ghibu, înainte de a pleca în Basarabia, tatăl său
a solicitat de la noul prim-ministru un angajament scris
prin care statul român trebuia să garanteze finanţarea
proiectul şi să se abţină de la ingerinţe politici în
activitatea societăţii. Asigurările necesare au fost primite,
iar „în primele luni ale activităţii de organizare a Astrei
basarabene lucrurile au mers bine şi nu s-a încercat nici
o imixtiune din partea partidului de guvernămînt”24.
Cărturarul ardelean a plecat la Chişinău în ultimele
zile ale lunii aprilie (1926), fiind numit de către
conducerea Asociaţiunii din Sibiu „Comisar general
pentru propagandă culturală” a „Astrei” în Basarabia25.
Ajuns în Basarabia, Onisifor Ghibu a realizat că, din
punct de vedere al culturii naţionale, situaţia ţinutului nu
era cu mult mai bună decât cea din anii 1917-1918.
Constatările de la faţa locului l-au făcut să scrie: „Un
pesimism exagerat stăpânea toate sufletele şi un adevărat
dispreţ pentru tot ce e românesc. După seria nesfârşită
de decepţii şi de dezastre care avuseseră loc în cei din
urmă opt ani, nimeni nu mai credea posibilă o refacere
a Basarabiei româneşti”26. Îngrijorarea lui era confirmată
şi de starea presei din provincie care servea prea puţin
intereselor naţionale. Ziarele basarabene erau în mare
parte de expresie rusă, fiind deţinute de patroni de
origine slavă, evreiască, sau chiar română27. Potrivit
estimărilor unor istorici, între 1917 şi 1927 în Basarabia
au apărut 58 de periodice (24 româneşti şi 34 ruseşti).
Numărul cotidienelor de limbă rusă se ridica la cifra de
32 de publicaţii, iar cele de limbă română însumau doar
10 titluri28. Majoritatea ziarelor din ţinut, din motive
financiare, au avut o existenţă scurtă. Din aceeaşi cauză,
în 1925 şi-au încetat activitatea două tipografii româneşti
din Chişinău.
Pe lângă dificultăţile obiective, au apărut şi
animozităţi de ordin personal. Între 1926 şi 1927,
Onisifor Ghibu şi istoricul basarabean, Ştefan Ciobanu,
se aflau în relaţii conflictuale, deoarece ultimul era
„nemulţumit de faptul că un ardelean venise să conducă
acţiunile în Basarabia.” Mai mult decât atât, aşa cu arată
Octavian Ghibu, se pare că „la un examen de
bacalaureat din acel an, de la Chişinău, prezidat de
Ghibu, fiul lui Şt. Ciobanu a fost printre candidaţii care
nu au reuşit la examenul de bacalaureat.” Ceea ce l-ar fi
determinat pe Ştefan Ciobanu să-l convingă pe Vladimir
Neaga să publice între anii 1926-1927, precum şi în 1936
în paginile revistei „Viaţa Basarabiei”, o serie de articole
denigratoare la adresa lui Onisifor Ghibu. În cele din
urmă, Vladimir Neaga a fost condamnat la un an de
închisoare pentru calomnie prin presă şi i-a destăinuit
lui Onisifor Ghibu numele şi motivele comanditarului
articolelor respective29. Despre acest conflict profesorul
transilvănean a relatat pe larg în lucrarea „Ardealul în
Basarabia”. În care spunea că:
„La început d-sa [Ştefan Ciobanu, n.n. – M.I.]
refuză, în cuvinte foarte drastice la adresa
Românismului, orice fel de concurs, dar, văzînd că apelul
meu a găsit ecou destul de puternic în rândurile
intelectualilor din Chişinău, cedă şi primi chiar postul
de secretar general al «Astrei» pentru Basarabia. În
această calitate d-sa deveni pentru un timp oarecare un
fervent «astrist»”30.
Însă, la scurt timp, atitudinea istoricului s-a schimbat,
el ne mai dorind să acorde sprijinul necesar „Astrei”
basarabene. Onisifor Ghibu mai susţinea faptul că
Ştefan Ciobanu n-a participat intenţionat la adunarea
generală a „Astrei” ţinută la Zalău (12-14 septembrie
1926) şi la inaugurarea activităţii Asociaţiunii în Basarabia
(30 octombrie 1926). În versiunea lui Onisifor Ghibu,
neînţelegerile s-au iscat în următoarele circumstanţe:
„Conflictul izbucni la 17 decembrie, [1926, n.n. –
M.I.] tocmai cînd se terminase opera de înjghebare
definitivă a Secţiunilor […]. La baza conflictului nu era
nici un motiv real, dar dl. Ciobanu, stăpînit de o ură
crescîndă împotriva «Astrei», întrebuinţă, într-o şedinţă
a Comitetului, cuvinte violente şi ofensatoare împotriva
mea, ameninţînd cu măsuri care aveau să răstoarne
«Astra».”
În urma acestei intervenţii, Ştefan Ciobanu a fost
înlăturat din funcţia de secretar general al „Astrei”
basarabene, însă îşi păstra statutul de membru în
comitetul central al regionalei. În faţa opiniei publice,
istoricul şi-a prezentat destituirea ca pe o demisie în
semn de protest la adresa lui Onisifor Ghibu, care ar fi
refuzat să-i dea explicaţii cu privire la cheltuirea
fondurilor „Astrei”. Profesorul transilvănean a negat
vehement insinuările lui Ştefan Ciobanu şi a cerut
instituirea unei comisii care să investigheze „chestiunea
fondurilor”. În comisie au intrat: Ioan Pelivan,
Pantelimon Halippa, C. Lungu, directorul Băncii
Naţionale şi E. Ionescu-Darzeu, consilier la Curtea de
Apel. La 12 ianuarie 1927 comisia conchidea:
„Conflictul Ciobanu-Ghibu n-are nici un temei real;
el a răsărit din caracterul violent al dlui Ciobanu.
Delegaţia s-a convins că dl. Ghibu n-a ridicat pentru
«Astra» basarabeană nici un ban, nici de la vreun
minister, nici de la Centrala din Sibiu, aşa că dl Ghibu a
cheltuit tot ce a trebuit pentru «Astra» din mijloacele
sale proprii”31.
Această confruntare este încă o dovadă grăitoare a
politicianismului steril al epocii, care întuneca chiar şi
cele mai luminate minţi ale ţării, aducând mari deservicii
României.
În pofida dificultăţilor menţionate, Onisifor Ghibu
a început o muncă febrilă în Basarabia, vizând
organizarea „Astrei” din Chişinău şi reanimarea vieţii
culturale româneşti în întreaga provincie. Datorită lui a
reapărut ziarul „România Nouă”, a fost editată colecţia
„Biblioteca ASTREI basarabene”, iar cunoscuta gazetă
„Cuvînt moldovenesc” a fost reorganizată şi s-a
îmbogăţit cu o tipografie cu caractere latine. Publicaţia
„România Nouă”, având subtitlul „Organ de
propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”,
după cum sublinia o cercetătoare: „nu avea să fie un
simplu ziar sau, cu atît mai puţin, un organ de
«propagandă»”. Ziarul „avea să fie o forţă
organizatorică, care să însumeze toate energiile naţionale
din Basarabia, să le încheie într-o solidaritate sfîntă, mai
presus de orice deosebiri de vederi politice”, în numele
93 >>>
„unei activităţi naţionale complexe şi organice”.
„România nouă” dispunea de aproximativ 200 de
colaboratori, dintre care 86 erau autohtoni, lideri
recunoscuţi ai ţinutului. Merită să amintim numele a
câtorva dintre ei: arhiepiscopul Gurie Grosu,
Pantelimon Halippa, Ştefan Ciobanu, Ioan Pelivan,
Vasile Cijevschi, Elena Alistar, pr. Andrei Murafa, N.
Sterea, etc.32
Din 1926, publicaţia „Cuvînt moldovenesc” va
apărea cu un subtitlu sugestiv „Gazetă săptămînală cu
tot felul de învăţături şi de ştiri din toată lumea, tipărită
pentru trebuinţele norodului moldovenesc din Basarabia
de către Asociaţiunea ASTRA basarabeană”. Gazeta va
fi condusă până în 1932 de către N. Furcă, care îi va
imprima „o linie obiectivă fără false artificii ziaristice”,
urmărind „o bună informare a cititorului, chiar dacă
mijloacele financiare avute la dispoziţie erau foarte
reduse.” Coloanele ziarului cuprindeau informaţii cu
caracter politic, în special antibolşevic, cultural,
economic, informativ şi medical. Se punea accent pe
lupta împotriva analfabetismului şi determinarea
ţăranilor basarabeni să-şi lase copiii la şcoală. Spicuim
câteva titluri ale apelurilor de acest gen: „Români,
daţi-vă copiii la şcoală!” sau „Români, daţi-vă fetele la
şcoală!”33. În 1934 fiecare număr al publicaţiei era editat
în 5000 de exemplare, iar abonamentul anual costa 120
de lei. Totuşi, modesta sumă nu putea fi onorată la timp
de către toţi abonaţii, gazeta înregistrând restanţe în
sumă de trei milioane de lei. Cu toate acestea, graţie
bunăvoinţei directorului ziarului „Universul”, Stelian
Popescu, „Cuvîntul Moldovenesc” era tipărit pro bono,
asigurându-i-se astfel existenţa34.
O altă latură a activităţii Asociaţiunii a constituit-o
proiectarea unor filme documentare sau de propagandă
în cadrul sălilor de cinema din oraşe (de exemplu,
„Orfeum” din Chişinău) sau în incinta căminelor
culturale din localităţile rurale. Aceste manifestări au
constituit adevărate evenimente în viaţa multor citadini
şi săteni, care abia atunci se familiarizau cu noua artă.
Filmele rulate prezentau ştiri, imagini din regiunile ţării,
diferite aspecte ale istoriei contemporane româneşti,
serbări populare ş.a. Prin „Legea Teatrelor” din 1926,
„Astra”, alături de alte societăţi culturale, a obţinut o
serie de beneficii la închirierea sălilor de cinema35.
În vara anului 1926, „Astra” basarabeană încă nu era
o organizaţie instituţionalizată. Totuşi, aşa cum arăta
Onisifor Ghibu: „Fără statute şi fără şedinţe cu
deliberări interminabile, «Astra» devenise, în timp de
câteva luni de zile, o mare realitate sufletească în lungul
şi latul Basarabiei.” Între 12 şi 14 septembrie 1926 s-a
desfăşurat la Zalău adunarea generală anuală a
Asociaţiunii, la care au luat parte şi circa 70 de basarabeni
în frunte cu arhimandritul Gurie Grosu36. Evenimentul
a marcat intrarea oficială a „Astrei” basarabene în
familia Asociaţiunii. Cu această ocazie, la deschiderea
<<< 94
lucrărilor congresului, ministrul Sănătăţii, Ioan Lupaş a
rostit un discurs în care îşi exprima satisfacţia faţă de
extinderea „Astrei” peste Prut, oferind câte 100 de mii
de lei comitetului central al societăţii sibiene şi
comisariatului pentru Basarabia, în vederea ajutorării
orfanilor de război37. Alţi 100 de mii de lei au fost donaţi
„Astrei” basarabene de către arhimandritul Gurie Grosu
pentru ridicarea unui Palat Cultural în Chişinău38.
Adunarea a aprobat raportul lui Onisifor Ghibu, în care
se arătau primele realizări ale regionalei, a acceptat în
calitate de membri peste 200 de intelectuali basarabeni
din secţiunile ştiinţifice şi literare ale nou formatei
asociaţii şi a dispus alocarea în bugetul anului 1927 a
unor sume speciale pentru „Astra” basarabeană39.
Note:
1. Transilvania, 1924, nr. 8-9, p. 330
2. Ibidem, nr. 10-11, p. 423
3. Ibidem, p. 424
4. Ibidem, p. 445
5. Ibidem, p. 370
6. Ibidem, 1925, nr. 9-10, p. 339
7. Ibidem, 1924, nr. 10-11, p. 371
8. Ibidem, p. 405
9. Ibidem, nr. 12, p. 556
10. Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, ediţie
îngrijită de Marian Radu, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1996, p. 24
11. Ibidem, p. 25
12. Ibidem, p. 26
13. Ibidem, p. 27
14. Transilvania, 1925, nr. 4, p. 146
15. Ibidem, p. 150
16. Ibidem, nr. 7-8, p. 248
17. Ibidem, p. 252
18. Ibidem, p. 252-253
19. Ibidem, nr. 9-10, p. 336
20. Ibidem, nr. 7-8, p. 263
21. Ibidem, p. 264
22. Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean.., p. 27
23. Ibidem, p. 28-29
24. Octavian Ghibu, Pledez pentru reînfiinţarea «Astrei
basarabene», interviu cu prof. Octavian Ghibu,
consemnare N. Josu, în Literatura şi Arta (Chişinău),
1994, nr. 40, p. 4
25. Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean.., p. 92
26. Ibidem, p. 30
27. Astfel, publicaţia „Bessarabskoe Slovo” era
proprietatea fostului prim-ministru al Republicii
Democratice Moldoveneşti, Daniel Ciugureanu;
„Bessarabskaia Pocita” îl avea în calitate de director pe
N. Cojocaru, iar ziarul „Utro” era deţinut de P. Erhan,
senator şi secretar al Senatului României. Vezi Onisifor
Ghibu, op. cit., p. 30-31
 Onisifor Ghibu în mijlocul studenților
28. Ecaterina Mazilu, Ioan Scurtu, Învăţământul şi cultura
din Basarabia în anii interbelici, în Istoria Basarabiei de la
începuturi până în 1998, ediţia a II-a, coordonator Ioan
Scurtu, Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 171-172
29. Octavian Ghibu, Un aspect din greutăţile de început ale
«Astrei». Pe marginea conflictului O. Ghibu – Şt. Ciobanu, în
Literatura şi Arta (Chişinău), 1997, nr. 22, p. 4
30. Onisifor Ghibu, Ardealul în Basarabia, Cluj, 1928 apud
Octavian Ghibu, Un aspect din greutăţile de început…, p. 4
31. Loc. cit.
32. Lilia Curchi, Contribuţia lui Onisifor Ghibu la constituirea
şi activitatea Astrei basarabene, în Cugetul (Chişinău), 2002,
nr. 2, p. 27
33. Dragoş Petrescu, Astra în Basarabia interbelică (III), în
Revista română (Iaşi), 1999, nr. 3, p. 10
34. Transilvania, 1934, nr. 2, p. 126
35. Dragoş Petrescu, loc. cit.
36. Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean…, p. 75
37. Transilvania, 1926, nr. 10, p. 545
38. Ibidem, p. 564
39. Loc. cit.
Bibliography:
Special works
Curchi, Lilia, Contribuţia lui Onisifor Ghibu la constituirea şi
activitatea Astrei basarabene/ The Onisifor Ghibu
contribution to the establishment and activity of Bessarabian
Astra. În: Cugetul, 2002, nr. 2, p. 26-28
Ghibu, Onisifor, Trei ani pe frontul basarabean/ Three years
on Bessarabian front, ediţie îngrijită de Marian Radu,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996
Ghibu, Octavian, Pledez pentru reînfiinţarea «Astrei
basarabene»/ I plead for reestablishment of «Bessarabian
Astra», interviu cu prof. Octavian Ghibu,
consemnare N. Josu. În: Literatura şi Arta, 1994, nr.
40, p. 4
Idem, Un aspect din greutăţile de început ale «Astrei». Pe
marginea conflictului O. Ghibu – Şt. Ciobanu/ An aspect
of „Astra’s” starting difficulties. About O. Ghibu St.
Ciobanu conflict. În: Literatura şi Arta, 1997, nr. 22, p. 4
Mazilu, Ecaterina, Scurtu, Ioan, Învăţământul şi cultura din
Basarabia în anii interbelici/ Education and culture in
interwar Bessarabia. În: Istoria Basarabiei de la începuturi
până în 1998/ History of Bessarabia from the beginnings to
1998, ediţia a II-a, coordonator Ioan Scurtu,
Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 161-179
Petrescu, Dragoş, Astra în Basarabia interbelică (III)/ Astra
in interwar Bessarabia (III). În: Revista română, 1999, nr.
3, p. 10
Press and Periodicals:
Transilvania (1924-1926, 1934)
95 >>>
 Poezia e o formă geometrică perfectă:
forma ta
Rita CHIRIAN
A ndrea Inglese, unul dintre poeţii invitaţi la
Festivalul Internaţional de Poezie Poetry Is
Smart, mi-a mărturisit, cu o frenezie
contagiantă, că, atunci când a venit prima dată în România,
în 2006, poezia română îi lăsase impresia că ne aflam încă
pe etajul unor exerciţii de modernism corect, dar anost şi
frecventat până la saturaţie; acum, după câţiva ani –
neaşteptat – simte că a intrat în inima halucinatorie a unei
tornade: poezia noastră e vie, a ieşit de la colţul la care-şi
făcea, modestă, penitenţa, e nonconformistă, pulsează ca
un quasar, strigă şi e prezentă. Nu reţinuse acum şapte ani –
şapte ani cât cei şapte ani ai foametei din Egipt – decât un
singur nume, cel al lui Claudiu Komartin. I-am confirmat:
da, da, da, există mişcarea browniană pe care a intuit-o,
există toată efervescenţa, e mai adevărat ca oricând că
barajele au fost aruncate în aer, că se aud o mie de glasuri,
că ele se completează şi nu se acoperă, că tot ce înseamnă
astăzi poezia noastră e, de fapt, libertate şi tinereţe şi
nebunie şi viaţă şi căutare. Nu, nu e nicio exagerare.
Backwards: până în 2007, Sibiul e un oraş provincial
mohorât, cultural – agonic, convenţional şi scorţos; au loc
câteva evenimente plicticoase, cenacluri măgulitoare şi
amicale, lansări de carte şi lecturi soporifice – acele episoade
corecte pe care mi le evoca Andrea – şi, cât priveşte publicul,
centrifugale; în 2007, Sibiul are momentul lui de glorie, iar
apoi traversează o firească decompresie: câţiva ani, o gură
de aer în mai, apoi o gură de aer în iulie şi, la sfârşit, alta în
septembrie. Teatru, jazz, rock, parade medievale. Nu este
chiar nimic: nu este, totuşi, suficient. Pentru că Sibiul e un
oraş – doamne, cât de fericită sunt să spun asta! – cu o poftă
nebună de poezie, oraşul în care s-a instalat starea de asediu,
unde totul se reorganizează ca pilitura de fier sub magnet:
Sibiul stă pe un butoi de pulbere – caution: Real Poetry! Nu,
nu e nicio exagerare.
Au existat, fireşte, câţiva catalizatori esenţiali ai
schimbării în faţa căreia ne aflăm azi: Radu Vancu, stalker-ul
cenaclului (şi revistei literare) Zona nouă, tinerii, foarte
entuziaştii & mereu surprinzătorii zonişti, Vlad Pojoga,
Andrei C. Şerban, Krista Szöcs, Daniel Coman, Ioana
Vintilă, oameni cu o energie demnă de advertising pentru
multivitamine – gata de cele mai inflamante forme de
terorism poetic, gata, ca nişte soldaţi kamikaze, să-şi dea jos
măştile de respectabilitate şi să strige: poezie sau moarte. Nu,
nu e nicio exagerare.
Andrea Inglese a auzit, la Poetry Is Smart (27-29
septembrie), textele câtorva scriitori (încă) tineri & foarte
tineri şi a avut tot atâtea argumente ca să-şi spună că poezia
noastră traversează un etaj spectaculos; avea dreptate să
exulte în faţa unor autori ca Nicolae Avram, Andrei Bodiu,
Romulus Bucur, Vlad Drăgoi, Emilian Galaicu-Păun, Florin
Iaru, Aurel Pantea, Teodora Coman, Vlad Pojoga, Krista
<<< 96
Szöcs, Andrei C. Şerban, Daniel Coman, Cătălina Stanislav,
Ioana Vintilă, Sânziana Şipoş, Ioan Şerbu. Pentru cei de aici,
textele poeţilor invitaţi au avut aceeaşi sarcină electrică.
Andrea Inglese (Italia), Luna Miguel (Spania), Roland Orcsik
(Ungaria), Tara Skurtu şi Martin Woodside (SUA): discursuri
şi forme poetice diferite, eclatante, seducătoare, spectaculare,
orgolioase. Pentru două zile sunt convinsă că Sibiul a fost
capitala absolută a poeziei. Nu, nu e nicio exagerare.
Ce leagă, totuşi, numele astea încă nerostite de toată
lumea, cum ar merita? Câteva sunt recurenţele, câţiva sunt
lianţii, oameni atât de îndrăgostiţi de literatură, că au uitat
orice ar mai putea aminti de egoismul îndrăgostitului: Radu
Vancu şi tot ce înseamnă Zona nouă, Dragoş Varga şi revista
Transilvania, Claudiu Komartin, Casa de Editură Max
Blecher, editură care face totul – şi face bine – pentru
poezie (câţiva dintre participanţi sunt autori ai acestei edituri
elitiste), Poesis International, magazin literar coordonat de
acelaşi Claudiu Komartin, în paginile căruia s-au numărat
cele mai importante nume ale poeziei celei mai noi
(îngenuncheat, acum – până când să-i mai pese poeziei de
aşa ceva? –, de crize şi alte metehne financiare). Ce salvează
poezia de periferizare? Încrederea câtorva nebuni
imponderabili că, fără ea, lumea cea mai bună dintre cele
cu putinţă şi-ar pierde superlativele, iată cel mai frumos şi
mai inofensiv dintre fundamentalisme. Şi nu ştiu cum se
face că poezia e cu totul adictivă, şi nu ştiu cum se face că
şi-a găsit la Sibiu, prin câţiva oameni, prin câteva canale
miraculoase, un corso adevărat. Nu, nu e nicio exagerare.
Poetry Is Smart este, fericit, numai una dintre formele pe
care le-a luat, anul ăsta, în Sibiu, explozia de poezie. Dintre
urmările festivalului: cele două antologii, prima, îngrijită de
Radu Vancu, volum care cuprinde textele poeţilor
participanţi, cea de-a doua – un supliment al revistei Zona
nouă – We Fall Asleep Faster than We Used to, care include
poemele bilingve ale zoniştilor. Din aceste pagini, o poezie
autentică, o poezie nou-nouţă, doldora de viaţă & de
realitate îşi caută drumul către cititor. Dar nu mai e poezia
venerabilă şi cuviincioasă pe care o cunoşteaţi până nu de
mult, poezia cu reverenţe, corsete şi volane, ci e o poezie
cu tatuaje şi piercing, o poezie care, fiindcă e atât de
nărăvaşă, de zgomotoasă şi de impertinentă, (te) face să
întorci capul după ea. Nu te indignează, nu te întrebi ce se
întâmplă cu lumea şi spre ce tenebre fără nume se
îndreaptă. Poezia asta ştie una şi bună: îţi aminteşte cum
eşti într-adevăr, tânăr şi liber. Iar ea te vrea după chipul ei.
Dacă ai uitat, te învaţă: poezia e cea mai scrupuloasă artă
pedagogică, eşti tu cu alter-urile care-şi râd de frontiere.
Poezia are nevoie de oameni, are nevoie de tine. Fiindcă
numai aşa o să ne trezim într-o dimineaţă de vară/ şi cerul o să se
lase încet deasupra noastră ca un aşternut curat (Vlad Pojoga).
Nu, nu e nicio exagerare.
97 >>>