EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI
ADMINISTRATIV,
DE LEGE LATA
ŞI DUPĂ INTRAREA
ÎN VIGOARE A NOULUI COD
DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Andreea TABACU

Andreea TABACU
Lect. univ. dr., Catedra de Ştiinţe Juridice, Facultatea de Ştiinţe
Juridice şi Administrative, The Enforcement of the Decisions Delivered by
the Administrative Courts, De Lege Lata and
Universitatea din Piteşti, Piteşti, România
Following the Entering Into Force of the New
Tel.: 0040-724-069.888 Civil Procedure Code
E-mail: andreea.tabacu@upit.ro
Abstract
The enforcement of the judicial decisions is
based on the legality principle, all the proceedings,
the authorities entitled to perform in this field, the
rights of the participants being provided by the law.
The judicial decisions delivered by the administrative
courts are enforced by specific regulations, due to
the activity of the administrative authorities. The Law
no. 554 from 2004 provides a few rules regarding
the enforcement of the courts’ decisions and for
the rest sends to the Civil procedure code. There
are provisions of the New civil procedure code that
must be analyzed, because they will apply if they
are compatible with the specific administrative
relationships.
Revista Transilvană Keywords: judicial decision, administrative
de Ştiinţe Administrative matter, the enforcement of the judicial decisions in
1(30)/2012, pp. 182-194 administrative matters.

182
1. Generalităţi
În materia dreptului administrativ, executarea silită a hotărârilor pronunţate de
către instanţa de contencios administrativ se desfăşoară după reguli speciale, adoptate
de către legiuitor datorită specificului acestui domeniu, în care instanţa dispune prin
hotărâre îndeplinirea unei obligaţii specifice activităţii autorităţii pârâte.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu se referă decât la executarea
hotărârilor care dispun obligaţii specifice în sarcina unei autorităţi administrative,
astfel că pentru toate cazurile în care hotărârea se referă la alte categorii de obligaţii
se vor aplica dispoziţiile din dreptul comun, respectiv Codul de procedură civilă, în
cazul obligaţiilor băneşti, ţinând seama şi de prevederile O.U.G. nr. 22/2002 privind
executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Iminenta intrare în vigoare a Noului Cod de procedură civilă1, care va atrage câteva
schimbări în materia executării silite, va determina implicit şi adaptarea executării
silite în cazul hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ.

2. Cerinţe ale executării silite a hotărârilor, potrivit Codului de procedură civilă

Caracterul de titlu executoriu al unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de materia
în care a fost pronunţată, se analizează în primul rând în funcţie de obligaţia impusă
în dispozitivul acesteia.
Pe temeiul codului, jurisprudenţa a recunoscut ca fiind susceptibile de executare
hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus executarea unei obligaţii constând în: plata
unei sume de bani, predarea unui bun mobil sau imobil, desfiinţarea unei construcţii,
a unei plantaţii ori a altei lucrări, sau luarea altei măsuri (art. 371 indice 2 din C. proc.
civ.; Leş, 2005, pp. 1015-1017; Tăbârcă şi Buta, 2008, pp. 1233-1236), dar şi hotărâri
prin care se statuează asupra încredinţării unui minor, stabilirii locuinţei acestuia
sau vizitarea sa (Ignaccolo Zenide contra României, 2001; Skoczylas şi Swora, 2007,
p. 123).
Dimpotrivă, nu sunt susceptibile de executare silită hotărârile prin care: se constată
existenţa sau inexistenţa unui drept, se dispune anularea, rezilierea sau rezoluţiunea
unui act juridic, fără a se prevedea şi obligaţia de restituire, se respinge cererea de
chemare în judecată (Zilberstein şi Ciobanu, 2001, p. 24).
Potrivit dreptului comun, pentru a vorbi despre executare silită este necesar să
existe mai întâi un titlu executoriu, acesta fiind înscrisul care, întocmit în conformitate
cu prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare silită
a creanţei pe care o constată (Zilberstein şi Ciobanu, 2001, p. 148).
În cazul hotărârii judecătoreşti, puterea executorie reprezintă un efect esenţial
al acesteia, alături de autoritatea lucrului judecat. Legea consacră ambele efecte
tocmai datorită importanţei deosebite şi respectului ce trebuie acordat şi recunoscut
unei hotărâri pronunţate de către o instanţă organizată conform legii. Însă, pentru
a fi titlu executoriu, hotărârea judecătorească trebuie să fi rămas definitivă ori să fi

1 Se va utiliza acronimul NCPC.

183
dobândit caracter irevocabil, condiţie dedusă din coroborarea art. 374 alin. 1 cu art.
376 alin. 1 din C. proc. civ., care arată că „nici o hotărâre nu se va putea executa
dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1…” şi nu se
pot învesti cu formulă executorie decât „hotărârile care au rămas definitive sau au
devenit irevocabile…”.
Articolul 377 alin. 1 şi 2 din C. proc. civ. reglementează care sunt hotărârile
definitive, respectiv cele irevocabile, caracterul executoriu fiind dobândit începând
cu rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece exercitarea recursului împotriva
hotărârii judecătoreşti nu suspendă de drept executarea acesteia decât în cazurile
expres prevăzute de art. 300 alin. 1 din C. proc. civ. precum şi în orice alte cazuri
expres prevăzute de lege, această cerinţă rezultând din aplicarea consecventă a regulii
conform căreia excepţiile trebuie reglementate expres de lege.
De asemenea, pentru a deveni executorie, de lege lata, hotărârea trebuie să fie
învestită cu formulă executorie, cu excepţia cazurilor în care legea exclude această
procedură, respectiv dacă hotărârea este executorie de drept (Decizia nr. 37 din 7 mai
2007, pronunţată de ICCJ, Secţii Unite, în recurs în interesul legii, în interpretarea
art. 720 indice 8 C. proc. civ.). Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face
de prima instanţă (art. 374 alin. 2 C. proc. civ.) chiar dacă hotărârea ce se pune în
executare s-a pronunţat de instanţa ierarhic superioară, în apel sau recurs.
Existenţa unui titlu executoriu, pentru a se putea cere executarea silită, nu este
suficientă, creditorul trebuind să-şi argumenteze urmărirea silită prin existenţa unei
creanţe certe, lichide şi exigibile. În caz contrar, anume atunci când a fost pusă în
executare o creanţă care nu este certă (Pop, 2006, p. 520) sau exigibilă, executarea
fiind prematură, debitorul poate cere anularea titlului executoriu sau a procedurii
de executare silită. Lipsa caracterului lichid, deşi se va materializa în imposibilitatea
punerii în executare silită a creanţei, este numai o cauză de amânare a executării până
la determinarea precisă a sumei datorate, potrivit art. 379 alin. 2 din C. proc. civ.
Pentru acurateţea actului de procedură ce urmează a fi îndeplinit, Codul de
procedură civilă defineşte noţiunea de creanţă certă ca fiind aceea a cărei existenţă
rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de
la debitor sau recunoscute de el (art. 379 alin. 3 C. proc. civ.).
Caracterul cert al unei creanţe nu este suficient, fiind necesar ca această creanţă
să fie incontestabilă şi în privinţa cuantumului ei (Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a
civilă, Decizia nr. 1870/20.11.2002 în Tribunalul Bucureşti, 2004, p. 371), creanţa fiind
lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau este
determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, emanate
de la debitor, recunoscute de acesta, sau opozabile lui în baza unei dispoziţii legale
ori a clauzelor din actul de creanţă (art. 379 alin. 4 din C. proc. civ., Decizia nr. 2374
din 24 martie 2004, în Pietreanu şi Gavriş, 2005, p. 71 şi urm.).
Lichiditatea creanţei se apreciază la momentul depunerii cererii de executare
silită la organul de executare, sub aspectul existenţei criteriilor pentru determinarea
cuantumului exact al creanţei, iar nu în mod necesar prin stabilirea cuantumului exact

184
al acesteia, actualizarea creanţei urmând a se efectua de către organul de executare,
după depunerea cererii de executare silită la acesta (Judecătoria sector 3 Bucureşti,
sentinţa civilă nr. 5923 din 6 august 2004, în Tăbăraş, 2005, pp. 25-27).
În privinţa exigibilităţii, dispoziţiile art. 381 C. proc. civ. prevăd că nu poate
fi cerută plata unei creanţe neexigibile decât la sosirea termenului de plată. În
literatura de specialitate (Ungureanu, 2005, p. 169), a fost discutată distincţia care
trebuie făcută între exigibilitatea şi scadenţa creanţei, analiza ştiinţifică determinând
concluzii esenţiale, în raport cu momentul începerii executării silite, scadenţa
obligaţiei raportându-se la noţiunea de creanţă, anterior prevederii acesteia într-un
titlu executoriu, iar noţiunea de exigibilitate, relevând, în principal, creanţa ce poate
fi pusă în executare silită.

3. Executarea silită a hotărârilor

în materia contenciosului administrativ – de lege lata
3.1. Caracterul executoriu al hotărârii, în funcţie de obligaţia impusă
În contencios administrativ hotărârea prezintă particularitatea dată de activitatea
specifică a autorităţilor administrative, respectiv emiterea de acte administrative.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportându-se la obiectul cererii
de chemare în judecată, arată că prin acţiune se poate cere „anularea în tot sau în
parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale”,
„soluţionarea unei cereri, precum şi efectuarea unei anumite operaţiuni administrative
necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim” (Dragoş,
Neamţu şi Balica, 2010, p. 64).
De asemenea, în ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de
contencios administrativ, legea se referă la anularea actului administrativ, obligarea
autorităţii publice să emită un act administrativ, să înlocuiască sau să modifice un
act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune
administrativă.
Prin urmare, obiectul acestor cereri se determină în funcţie de activitatea specifică
a autorităţii administrative, respectiv emiterea, înlocuirea, modificarea actelor
unilaterale cu caracter individual sau normativ, efectuarea unei anumite operaţiuni,
eliberarea unui înscris.
De aici şi specificul executării silite a hotărârilor dispunând asupra unor asemenea
cereri, deoarece în atare situaţii va fi necesar să se ţină seama de faptul că actele
respective nu vor putea fi îndeplinite de către alte persoane decât autoritatea publică
pârâtă. De vreme ce actul nu poate fi emis, întocmit sau revocat decât de către subiectul
de drept public prevăzut de lege, sunt reglementate condiţiile în care trebuie să se
realizeze executarea.
Fără a se porni de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv
împotriva statului român, în care s-a reţinut constant că nu este oportun să se ceară
unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva
statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza

185
Metaxas împotriva Greciei şi cauza Şandor împotriva României), Legea nr. 554/2004
arată consecinţele care intervin în cazul în care nu s-a executat o hotărâre prin care
s-a dispus o obligaţie împotriva unei autorităţi publice (Puie, 2008, p. 73 şi urm.).
Art. 24 din lege, ţinând seama de ipoteza obligaţiei de a face, dispusă prin hotărârea
judecătorească şi de natura intuitu persoane a acestei obligaţii impuse autorităţii
debitoare (Podaru, 2011, pp. 181-182), prevede un termen de maximum 30 de zile de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii, în care trebuie executată hotărârea, iar dacă
termenul nu este respectat, consacră posibilitatea creditorului de a se adresa instanţei
de contencios administrativ care a pronunţat soluţia, pentru aplicarea unei amenzi
de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, conducătorului
autorităţii publice.
De asemenea, dacă prin întârzierea executării creditorul a suferit un prejudiciu,
se poate adresa instanţei de executare în aceeaşi procedură specială, instituită
pentru încuviinţarea măsurilor speciale, în vederea executării hotărârilor în materia
contenciosului administrativ (Dragoş, 2009, p. 334).
Dacă se dispune anularea unui act emis de autoritatea publică, nu se poate reţine o
modalitate de executare silită pentru aducerea la îndeplinire a dispozitivului, nefiind
vorba despre obligaţia de a face menţiunile necesare în registre, de a emite actele
necesare pentru constatarea nulităţii, aceasta producându-se în virtutea hotărârii
judecătoreşti.
Prin urmare, în cazul obligaţiilor de a face, executarea trebuie realizată de către
autoritatea administrativă în termenul dispus de instanţă sau în lipsă, în maximum 30
de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece spre deosebire de dreptul
comun, în contencios administrativ recursul suspendă executarea, neinteresând
stadiul intermediar al hotărârii definitive (pentru situaţia altor reglementări a se
vedea Cucic, 2010, p. 67). Nu este necesară o cerere de executare, autoritatea debitoare
cunoscând consecinţele pe care le riscă în ipoteza nerespectării termenelor mai sus
menţionate.
Această modalitate de executare a hotărârii se particularizează faţă de procedura
de drept comun, prevăzută pentru executarea obligaţiilor de a face şi a nu face
reglementată la art. 580 indice 3 C. proc. civ., deşi ipoteza este similară, obligaţia
impusă în procedura contenciosului administrativ constând în emiterea unui act
administrativ sau a unei operaţiuni administrative, care, în natura lucrurilor, nu
poate fi efectuată decât de către autoritatea respectivă.
Astfel, dacă nu a fost îndeplinită obligaţia în acest interval de timp, executarea
se va asigura prin aplicarea normelor speciale ale art. 24-25 din lege, care ţin seama
de specificul obligaţiei impuse prin hotărâre, respectiv încheierea, înlocuirea sau
modificarea actului administrativ, eliberarea unui înscris sau efectuarea anumitor
operaţiuni administrative, ipoteze în care se vor putea stabili, de către instanţa de
executare, amenzi şi penalităţi în sarcina conducătorului autorităţii publice care nu
execută obligaţia (Cobârzan, Dragoş şi Neamţu, 2008, p. 59).

186
 Încuviinţarea acestor măsuri se face în condiţiile legii speciale, de către instanţa de
executare, în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată
fiind susceptibilă de recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.
Art. 28 din Legea nr. 554/2004 trimite la Codul de procedură civilă, însă condi-
ţionează aplicabilitatea acestuia de compatibilitatea normei procedurale cu specificul
raporturilor de drept administrativ şi de lipsa unei prevederi sau a unei norme speciale
în lege, astfel că, faţă de textele de mai sus, rezultă că cerinţele dreptului comun nu sunt
aplicabile în materia contenciosului administrativ, în cazul hotărârilor menţionate şi
nu se va pune problema învestirii cu formulă executorie sau a încuviinţării executării
silite, procedură în care se verifică dacă este vorba despre un titlu executoriu dispunând
asupra unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
De altfel, învestirea cu formulă executorie reprezintă o procedură formală, care
întârzie executarea, care şi pentru acest considerent, nu este binevenită în cazul în
care procedura se caracterizează prin urgenţă. Or, art. 17 din Legea nr. 554/2004
prevede expres că judecata se face de urgenţă şi cu precădere, astfel că şi în faza a
doua a procesului trebuie să se urmeze aceleaşi reguli.
Şi în dreptul administrativ francez se recunoaşte acelaşi caracter obligatoriu al
hotărârii pronunţate împotriva persoanelor juridice de drept public, care trebuie să
execute fără să fie necesară o cerere expresă în acest sens din partea creditorului
(Couchez, 2010, p. 28).

3.2. Executarea hotărârilor care se referă la sume de bani

Legea nr. 554/2004 nu se referă la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se
acordă despăgubiri băneşti, singura referire fiind făcută în art. 22 la cheltuielile de
judecată acordate prin hotărârea prin care acţiunea a fost respinsă, pentru executarea
cărora legea trimite la dreptul comun.
În numeroase cazuri însă, instanţa de contencios administrativ statuează la cerere
şi asupra obligaţiei de despăgubire, astfel că, dacă admite acţiunea, hotărârea trebuie
executată.
Din coroborarea art. 22, 23 şi 24 din lege, rezultă că practic, această ipoteză nu a
fost reglementată, „scăpând” justificat de sub incidenţa art. 24, care se referă numai la
obligarea autorităţii pârâte „să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul adminis-
trativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative”.
Cum aplicarea amenzilor reglementate de art. 24 din lege nu este posibilă, norma
având caracter special şi fiind de strictă interpretare, trebuie stabilit cum anume se
va face executarea silită, dacă autoritatea debitoare nu aduce la îndeplinire obligaţia
impusă prin dispozitiv.
La prima vedere executarea s-ar face potrivit Codului de procedură civilă, de-
oarece art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea de completare a legii cu
dreptul comun, dacă normele acestuia sunt compatibile cu specificul raporturilor de
putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele
lor legitime.

187
 Însă legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de
plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în care a prevăzut o fază
prealabilă, obligatorie, impunând reguli de executare a titlurilor emise în sarcina
instituţiilor şi autorităţilor publice, prin alocarea de fonduri în acest scop în bugetele
acestor autorităţi, aşa cum se întâmplă şi în reglementarea franceză (Rouault, 2010,
p. 228; Rouquette, 2010, pp. 625-626).
Actul normativ prevede un termen de 6 luni, de la data primirii somaţiei de plată
transmisă de organul de executare, la cererea creditorului, faţă de care, dacă se con-
stată că executarea nu s-a putut demara sau nu a fost continuată din lipsa fondurilor,
se va aplica procedura dreptului comun.
Pentru a întări obligativitatea autorităţii publice de a executa hotărârea jude-
cătorească fără ca titularul creanţei să fie nevoit să formuleze cereri în acest sens,
O.U.G. nr. 22/2002 arată că ordonatorii principali de credite bugetare sunt obligaţi
să dispună „toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în con-
diţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine
a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri
executorii.”
De asemenea, legea reglementează expres derogarea de la principiile de execuţie
bugetară prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, respectiv în Legea
nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, arătând că sunt posibile virările de cre-
dite bugetare şi în alte condiţii decât cele rezultate din principiile execuţiei bugetare.
Dacă nici în aceste condiţii termenul de 6 luni nu este respectat şi plata nu se efec-
tuează, O.U.G. nr. 22/2002 prevede posibilitatea creditorului de a solicita efectuarea
executării silite potrivit Codului de procedură civilă.
Ca atare, legea subliniază obligaţia autorităţilor de a executa hotărârile prin care
se dispune plata unor sume de bani, fără a fi necesară o cerere expresă a creditorului
în acest sens, abia după ce se parcurge procedura specială din ordonanţă, creditorul
având posibilitatea de a apela la dispoziţiile dreptului comun, Codul de procedură
civilă devenind aplicabil.
În această a doua fază a executării, se vor aplica prevederile referitoare la
învestirea cu formulă executorie, din dreptul comun, chiar dacă art. 22 din lege
arată că hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ se învesteşte
cu formulă executorie numai în cazul în care cererea este respinsă şi sunt acordate
cheltuieli de judecată, lăsând să se înţeleagă că în alte cazuri nu se aplică procedura
învestirii (Vedinaş, 2009, p. 194; Puie, 2009, p. 70; Bogasiu, 2012, pp. 121-123). Dacă
titlul dispune cu privire la alte sume de bani, datorate creditorului (despăgubiri,
penalităţi, dobânzi), iar nu asupra unor creanţe bugetare (amenzi), executarea se
face potrivit Codului de procedură civilă, nefiind de admis că o ipoteză pierdută
din vedere de legiuitor, pe parcursul numeroaselor modificări ale legii, nu trebuie
să fie supusă regulilor de executare din dreptul comun, care devine aplicabil pe
fondul tăcerii legii speciale.

188
3.3. Hotărâri care nu sunt titluri executorii
Hotărârile prin care se statuează nulitatea unui act administrativ nu sunt titluri
executorii, nefiind prin natura lor susceptibile de executare silită, anularea producând
efecte directe în temeiul hotărârii prin care se stabileşte o modificare în ordinea
juridică a raporturilor administrative.
În ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus anularea în tot sau în
parte a unui act administrativ cu caracter normativ legea reglementează o modalitate
specială de executare care ţine de necesitatea asigurării publicităţii acestora. Astfel,
datorită faptului că acestea au caracter general obligatoriu, trebuie publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale
judeţelor ori monitorul oficial al municipiului Bucureşti (Vedinaş, 2009, p. 194).
Similar s-ar putea pune problema în materia hotărârilor pronunţate în cazul
excepţiei de nelegalitate admise, de vreme ce acestea statuează asupra efectelor actului
administrativ pentru viitor (Rouquette, 2010, p. 618).
Evident, nu poate avea caracter executoriu o hotărâre prin care cererea a fost
respinsă, nefiind acordate nici cheltuieli de judecată.

4. Executarea hotărârilor de contencios administrativ potrivit NCPC

Noul Cod de procedură civilă aşază regulile de executare silită într-o ordine
îndelung aşteptată, clarifică unele proceduri, reglementează detaliat atribuţiile şi
actele executorului judecătoresc, înlătură noţiuni pe care le găseşte inutile, prevede
reguli particulare în anumite forme de executare.
Proiectul legii de punere în aplicare a NCPC, în forma nepublicată, modifică Legea
nr. 554/2004, pentru a determina corelarea acesteia cu dreptul comun, într-o manieră
care, spre deosebire de reglementarea actuală, asigură practic trimiterea la dispoziţiile
Codului de procedură civilă, în toate cazurile, cu excepţia situaţiilor prevăzute de
legea specială.
Astfel, potrivit formei modificate a art. 22 din lege, hotărârile judecătoreşti definitive
pronunţate în contencios administrativ sunt titluri executorii.
Inclusiv în situaţia hotărârilor prin care se dispun măsuri specifice autorităţii
administrative debitoare, referitor la întocmirea actelor administrative, la efectuarea
unor operaţiuni etc. (art. 24 din Legea nr. 554/2004), independent de parcurgerea
procedurii de aplicare a amenzii conducătorului autorităţii publice, unele dispoziţii
din NCPC în materia executării silite devin aplicabile.
Prin urmare, textul mai sus menţionat, coroborat cu declararea tuturor hotărârilor
din contencios administrativ ca fiind titluri executorii, determină aplicarea NCPC în
toate cazurile în care legea nu cuprinde dispoziţii speciale.
Şi art. 622 alin. 2 din NCPC declară caracterul de drept comun al codului, arătând
că dispoziţiile sale „constituie dreptul comun în materie de executare silită, indiferent
de izvorul sau de natura obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu ori de calitatea
juridică a părţilor.”
Calitatea de titlu executoriu se va aprecia, ca şi sub imperiul codului actual,
în raport de obligaţia impusă prin dispozitivul hotărârii (art. 619 NCPC), nefiind

189
susceptibile de executare hotărârile prin care se respinge cererea sau cele prin care
s-a statuat asupra nulităţii actelor atacate.
Recursul rămâne în continuare calea de atac în contencios administrativ şi îşi
păstrează caracterul suspensiv de executare.
De vreme ce legea specială se va completa cu prevederile NCPC, dacă acestea nu
sunt incompatibile cu specificul raporturilor de drept administrativ, de putere, şi în
acest domeniu se vor utiliza noţiunile din NCPC. Astfel, hotărârea din contencios
administrativ va fi definitivă, dacă împotriva sa nu se mai poate exercita recursul
(sensul actual pentru „irevocabil”), astfel că sentinţa, în mod evident, nu va fi
definitivă, cum este în prezent.
Totodată, sentinţa nu este nici executorie faţă de caracterul suspensiv al recursului,
deşi potrivit art. 624 pct. 2 NCPC au acest caracter hotărârile date în primă instanţă, fără
drept de apel, unde se încadrează şi hotărârea pronunţată în materia contenciosului
administrativ.
Pentru hotărârile pronunţate în contencios administrativ, din completarea cu
normele NCPC, rezultă, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, mai multe situaţii posibile: i)
Hotărârea dispune executarea unor obligaţii specifice, referitoare la actele autorităţii
debitoare, care nu pot fi executate decât de aceasta; ii) Hotărârea cuprinde dispoziţii
care pot fi aduse la îndeplinire şi de alte persoane; iii) Hotărârea dispune plata unor
sume de bani.
i) În primul caz, hotărârile prin care autoritatea publică a fost obligată să încheie,
să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris ori să
efectueze anumite operaţiuni administrative, se execută potrivit art. 24 din Legea
nr. 554/2004.
Executarea se va face ca şi în prezent, în termenul prevăzut în dispozitiv, sau în
cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar instanţa de
executare aplicând, la cerere, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie
pe zi de întârziere.
Totodată legea arată că reclamantul are şi dreptul la penalităţi, în condiţiile art.
894 din Codul de procedură civilă. Potrivit formei textului, aşa cum este propus spre
modificare prin legea de punere în aplicare a noului cod, creditorul poate cere instanţei
de executare să oblige autoritatea debitoare să-i plătească o penalitate de la 100 lei
la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în
titlul executoriu, dacă nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate
fi îndeplinită prin altă persoană, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii
de încuviinţare a executării.
Ca atare, în contencios administrativ, pentru primirea penalităţii, care reprezintă
creanţa creditorului, spre deosebire de amendă care este o creanţă bugetară care se va
executa în condiţiile Codului de procedură fiscală, va fi necesară sesizarea instanţei de
executare însă nu pentru încuviinţarea executării silite, care nu este cerută în materia
contenciosului administrativ, autoritatea fiind ţinută să execute în termenul prevăzut
în hotărâre sau în lege (30 de zile), ci pentru aplicarea şi determinarea penalităţilor,

190
procedură în care se va verifica pur şi simplu faptul neexecutării în termen de către
autoritatea debitoare.
ii) În al doilea rând, dacă hotărârea cuprinde obligaţii de a face sau a nu face, care
pot fi aduse la îndeplinire şi de alte persoane, iar autoritatea publică nu o respectă, în
termenul legal de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, creditorul poate cere
instanţei de executare autorizarea de a o îndeplini el însuşi sau prin alte persoane,
pe cheltuiala debitorului sau de a fi autorizat, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte
persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de
a nu face.
iii) În al treilea rând, obligaţia de plată a unei sume de bani impusă prin hotărâre
în sarcina unei părţi, se va executa după distincţia dată de calitatea subiectului pasiv
în executare.
Dacă debitorul este persoană de drept privat, acesta va fi supus executării silite
integral în condiţiile dreptului comun prevăzute de NCPC.
Dacă debitor este autoritatea publică, aceasta va fi ţinută să execute plata în termenele
prevăzute de legea specială, O.U.G. nr. 22/2002, fără a fi posibilă pronunţarea decăderii
sale din beneficiul termenului de plată, în condiţiile art. 665 NCPC, deoarece legea
arată expres că situaţiile în care instanţa de executare poate să pronunţe decăderea
nu se aplică atunci când debitor este statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Dacă după expirarea termenului hotărârea nu este executată, se va putea proceda
la aplicarea prevederilor NCPC în materia executării silite, putându-se dispune
executarea imobiliară, mobiliară, prin poprire, prin urmărirea fructelor şi a veniturilor
imobilelor.
NCPC consacră expres rolul statului în executarea silită, acesta fiind obligat să
asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti
şi a altor titluri executorii (art. 617), astfel că a fortiori dacă el este şi debitor, va fi
obligat să respecte prevederile legii (Bîrsan, 2010, p. 456).
Dacă, în condiţiile legii se procedează potrivit dreptului comun, va fi necesară
sesizarea instanţei de executare cu o cerere de încuviinţare a executării silite, în care
aceasta va analiza cerinţele declanşării executării.
Învestirea cu formulă executorie nu mai este menţinută de proiectul legii de punere
în aplicare a NCPC, astfel că orice discuţie asupra aplicării acestei proceduri în sfera
hotărârilor pronunţate în contencios administrativ nu mai este necesară.
Pentru a se putea cere executarea silită de către creditor, creanţa invocată trebuie
să fie certă, lichidă şi exigibilă (art. 653 NCPC), iar dreptul de a porni executarea silită
să fie constatat printr-un titlu executoriu.
În raport de momentul depunerii cererii de executare silită, caracterul lichid al
creanţei nu este afectat de dispoziţiile legale, conform cu care actualizarea creanţei
se va realiza de către organul de executare. În ipoteza în care nu au fost acordate
efectiv sume reprezentând dobânzi, penalităţi sau alte accesorii prin titlul executoriu,
executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligaţiei
principale stabilite în bani, în raport de criteriile menţionate în titlu. Dacă în titlul

191
executoriu nu sunt arătate criterii pentru actualizare, executorul judecătoresc are la
dispoziţie criteriul de actualizare dat de rata inflaţiei, în raport de data când hotărârea
judecătorească a devenit executorie sau de când creanţa a devenit exigibilă (Tribunalul
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1091 din 24 noiembrie 2004, în Pietreanu
şi Gavriş, 2005, p. 39 şi urm.).
NCPC defineşte creanţa exigibilă drept creanţa ajunsă la scadenţă sau pentru
care debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată. Dispoziţiile NCPC
(art. 664) arată că dacă prin titlul executoriu s-a stabilit un termen de plată (de
graţie), executarea nu se poate face mai înainte de împlinirea acelui termen. Or, faţă
de specificul acestor hotărâri, în faza procesuală în discuţie, termenele legale sau
judiciare au expirat, deoarece O.U.G. nr. 22/2002 va permite apelarea la procedura
de drept comun numai după trecerea termenului de 6 luni. Pe de altă parte, scadenţa
obligaţiei stabilită printr-un titlu executoriu nu mai trebuie analizată, obligaţia fiind
exigibilă la momentul la care hotărârea devine executorie, nefiind necesară punerea
în întârziere, în condiţiile art. 1.522 C. civ.

5. Concluzii
Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă nu introduce în
materia contenciosului administrativ sistemul căilor de atac aşa cum este reformat
potrivit Legii nr. 134/2010, menţinând soluţia Legii nr. 554/2004, inclusiv caracterul
suspensiv al recursului.
Însă sensul nou al noţiunii de „definitiv”, în ce priveşte hotărârea judecătorească,
se va regăsi şi în sferă administrativă, deoarece legea va trimite la prevederile Codului
de procedură civilă, singura cerinţă fiind legată de compatibilitatea cu specificul
raporturilor de putere.
În domeniul executării silite a hotărârilor de contencios administrativ, legea arată că
rămân aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, coroborarea acestor trimiteri
la cod determinând concluzia că legiuitorul a intenţionat să se aplice şi în această
materie specială aceleaşi dispoziţii legale, în afara câtorva norme derogatorii, privind
reguli prealabile aplicabile executării hotărârilor prin care se dispune plata unor sume
de bani sau relative la cuantumul şi procedura aplicării amenzii în cazul hotărârilor,
care dispun obligaţii ce nu pot fi executate decât de autoritatea administrativă.
O asemenea tendinţă, care ţine cont şi de specificul raporturilor juridice derulate
în sferă administrativă, are rolul de a uniformiza jurisprudenţa şi de a aşeza pe acelaşi
făgaş situaţii juridice identice, în care se impune aplicarea aceleiaşi reguli.

Bibliografie:
1. Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole,
ediţia a 2-a, Bucureşti: C.H. Beck, 2010.
2. Bogasiu, G., „ÎCCJ decizia nr. 4496 din 30.09.2011”, 2012, Revista Română de
Jurisprudenţă, nr. 1, pp. 121-123.

192
3. Cobârzan, B., Dragoş, D.C. şi Neamţu, B., „Free Access to Public Information:
Enforcement, Appeals and Judicial Review. A Comparative Perspective from CEE
Countries”, 2008, Transylvanian Review of Administrative Sciences, nr. 24E, pp.
53-63.
4. Couchez, G., Voies d’execution, ediţia a 10-a, Paris: Sirey Universite, 2010.
5. Cucic, V., „Appeals in Special Administrative Domains”, 2011, Transylvanian
Review of Administrative Sciences, nr. 34E, pp. 63-79.
6. Dragoş, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, ediţia
a 2-a, Bucureşti: C.H. Beck, 2019.
7. Dragoş, D.C., Neamţu, B. şi Balica, D., „The Romanian Ombudsman and Its Inter-
action with the Courts – An Exploratory Research”, 2010, Transylvanian Review
of Administrative Sciences, nr. 31E, pp. 58-75.
8. Leş, I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Bucureşti: C.H. Beck,
2005.
9. Pietreanu, G.S. şi Gavriş, M.D., Executarea silită. Culegere de practică judiciară,
Bucureşti: C.H. Beck, 2005.
10. Podaru, O., „Notes on Jurisprudence: The Lease of State Private Property and Its
Intuitu Personae Nature”, 2011, Transylvanian Review of Administrative Sciences,
nr. 34E, pp. 175-185.
11. Pop, L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Regimul juridic general, vol. I, Bucureşti:
C.H. Beck, 2006.
12. Puie, O., „Consideraţii privitoare la domeniul de aplicabilitate a O.U.G. nr.
119/2007. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de executare a ho-
tărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de instanţele de con-
tencios administrativ în condiţiile O.U.G. nr.119/2007”, 2009, Revista Română
de Executare Silită, nr. 3, pp. 60-71.
13. Puie, O., Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul administrativ, ediţia
a 2-a, Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
14. Rouault, M., C., Contentieux administratif, ediţia a 4-a, Paris: Gualino, 2010.
15. Rouquette, R., Petit traite du proces administratif, Paris: Dalloz, 2010.
16. Skoczylas, A. şi Swora, M., „Administrative Judiciary in Poland in Search for Fair-
ness and Efficiency – An Overview”, 2007, Transylvanian Review of Administrative
Sciences, nr. 19E, pp. 116-125.
17. Tăbăraş, M., Contestaţia la executare, Bucureşti: C.H. Beck, 2005.
18. Tăbârcă, M. şi Buta, G., Codul de procedură civilă. Comentat şi adnotat, Bucureşti:
Editura Universul Juridic, 2008.
19. Ungureanu, O., Drept civil. Introducere, ediţia a 7-a, Bucureşti: Rosetti, 2005.
20. Vedinaş, V., Drept administrativ, ediţia a 5-a, Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
21. Zilberstein, S. şi Ciobanu, V.M., Tratat de executare silită, Bucureşti: Lumina
Lex, 2001.

193
Jurisprudenţă şi legislaţie:
22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărâre nr. 5/2005 din data de 24 martie
2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Şandor împotriva României (Cererea
nr. 67.289/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1048 din
25 noiembrie 2005.
23. Ignaccolo Zenide contra României, Hotărârea din 11 ianuarie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 6 din 8 ianuarie 2001.
24. Î.C.C.J. secţia civilă, Decizia nr. 2374 din 24 martie 2004, în Pietreanu, G.S. şi
Gavriş, M.D., Executarea silită. Culegere de practică judiciară, Bucureşti: C.H.
Beck, 2005.
25. Î.C.C.J., Decizia nr. 37 din 7 mai 2007, pronunţată de Î.C.C.J., Secţii Unite, în
recurs în interesul legii, în interpretarea art. 720 indice 8 C. proc. civ., publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 764 din 12 noiembrie 2007.
26. Judecătoria sector 3 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5923 din 6 august 2004, în Tă-
băraş, M., Contestaţia la executare, Bucureşti: C.H. Beck, 2005, pp. 25-27.
27. Legea de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
[Online] disponibil la adresa http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=eTd3
zIR2%2ftU%3d&tabid=1473, accesat la data de 3 mai 2012.
28. Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată în Monitorul Oficial al Ro-
mâniei nr. 505 din 15 iulie 2011.
29. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
30. Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai
2004, [Online] disponibil la adresa http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.
asp?item=2&portal=hbkm&action=html&highlight=8415/02&sessionid=9122
3809&skin=hudoc-pr-en, accesat la data de 2 mai 2012.
31. Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia nr. 1091 din 24 noiembrie 2004,
în Pietreanu, G.S. şi Gavriş, M.D., Executarea silită. Culegere de practică judiciară,
Bucureşti: C.H. Beck, 2005.
32. Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, Decizia nr. 1870/20.11.2002, în Tribu-
nalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000-2003, 2004,
Bucureşti: Rosetti.

194