Contenciosul administrativ este o ramură specială a dreptului administrativ care studiază

ansamblul de reguli privitoare la organizarea şi funcţionarea activităţii de control jurisdicţional al

administraţiei publice. El are drept finalitate un dublu scop, pe de o parte, creşterea eficientă a
apărării interesului general şi a celui local, iar, pe de altă parte asigurarea unei protecţii sporite
pentru administraţi faţă de excesele administraţiei publice1.
Într-un stat de drept, contenciosul administrativ reprezintă forma democratică de reparare
a încălcărilor săvârşite de către autorităţile publice, de limitare a puterilor arbitrare a acestora, de
asigurare a drepturilor inviduale ale administraţilor, o formă juridică de apărare a particularilor
împotriva abuzurilor administraţiei publice2.
Termenul “contencios” provine din cuvântul francez “contentieux”, care, la rândul său, îşi
are originea în verbul latinesc “contendere”, care înseamnă a lupta.
În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de activitate menită să
soluţioneze un conflict juridic şi a doua, de autoritate competentă să soluţioneze asemenea
conflicte.
În doctrina românească actuală noţiunea de contencios administrativ este utilizată în
două sensuri:
1) în sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi,
indiferent de natura juridică a litigiilor;
2) în sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi
alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă
legea.
După natura obiectului litigiului, contenciosul poate fi un contencios obiectiv sau un
contencios subiectiv3.
În cadrul contenciosului obiectiv judecătorul trebuie să se pronunţe asupra legalităţii
actului administrativ sau asupra legalităţii unei situaţii juridice obiective4.
Contenciosul subiectiv urmăreşte să stabilească dacă, în speţă, există sau nu o situaţie
juridică subiectivă, adică un drept subiectiv şi dacă acest drept subiectiv a fost sau nu vătămat
printr-o acţiune sau abţinere din partea administraţiei5. Contenciosul subiectiv poate să aibă ca
obiect şi stabilirea unor daune. În acest caz, judecătorul va trebui să constate în favoarea
reclamantului, pe de o parte, existenţa unui drept subiectiv sau a unui interes legitim şi, pe de altă
parte, că dreptul sau interesul legitim respectiv a fost vătămat de către administraţia publică prin
actul administrativ atacat6.
Din punct de vedere al deciziei, al hotărârii luate de judecător, majoritatea autorilor 7 de
drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:
a) contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios administrativ
poate să anuleze un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest
caz instanţa de contencios administrativ nu este competentă să rezolve şi problema reparării
daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun şi
b) contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios administrativ poate să
anuleze sau să oblige la modificarea unui act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute
de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de
lege şi totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despăgubiri se poate
formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii, îi era sau nu
cunoscută paguba sau întinderea ei.

1 Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 400
2 Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 363
3 E. D. Tarangul, op. cit., p. 550
4 Ibidem, p. 551
5 Ibidem
6 Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu, Drept administrativ. Partea a II-a, Editura Fundaţiei

„România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 117

7 Pt. detalii a se vedea C. G. Rarincescu, op. cit., p. 36, R. N. Petrescu, op. cit., p. 23
 2. Evoluţia istorică a contenciosului administrativ în România
În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită, determinată de
schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau, schimbări fireşti dacă ţinem seama de
evoluţia social-politică a ţării.
Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind
înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe
lângă Guvern şi avea trei categorii de atribuţii:
a) în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege;
b) în materie administrativă;
c) în domeniul contenciosului administrativ.
Atribuţiile de contencios administrativ erau reglementate de art. 51 din lege şi se exercitau
faţă de:
a) hotărârile miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor şi regulamentelor;
b) hotărârile sau actele de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi date cu
încălcarea legilor şi regulamentelor;
c) hotărârile comisiunilor de lucrări publice.
Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ale particularilor pentru apărarea
intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.
În 1866 Consiliul de Stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile lui în materie de contencios administrativ
au fost preluate de instanţele judecătoreşti de drept comun.
Constituţia din 1991 a schimbat, sub anumite aspecte, concepţia asupra sferei
contenciosului administrativ.
În art. 21 din Constituţie se arată că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, iar în art. 52 se prevede că persoana vătămată într-
un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. În acelaşi articol se
menţionează că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar în
art. 73 punctul 3, litera k s-a prevăzut faptul că domeniul contenciosului administrativ face obiectul
unei legi organice.
În 2004 a fost adoptată o nouă lege a contenciosului administrativ, Legea nr.
554/20048.

3. Contenciosul administrativ în dreptul comparat9

Franţa a fost primul stat care, prin Legea nr. 16/1790 a proclamat separarea puterii
administrative de autoritatea judiciară, iar prin Legea nr. 6 din 11 septembrie din 1790 a
încredinţat contenciosul administrativ unor organe ale administraţiei, instituindu-se, încă de la
început, o dualitate a jurisdicţiei, o jurisdicţie de ordin judiciar şi una de ordin administrativ 10.
În Franţa, şi în prezent soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în
legătură cu actele administrative şi contractele administrative, este de competenţa tribunalelor
administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea
executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă,
anume Consiliul de Stat.
În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, în sensul că litigiile dintre
administraţia publică şi cetăţeni sunt atribuite spre soluţionare ordinelor de jurisdicţie existente,
egale în importanţă şi demnitate: unul de jurisdicţie ordinară şi altul jurisdicţie administrativă.

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004
9 Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 218 şi urm., Teodor Mrejeru,
Contenciosul administrativ. Doctrină, jurisprudenta, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 135 şi urm. şi Dumitru Brezoianu şi
Mariana Oprican, Contenciosul administrativ, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, p. 127 şi urm.
10 J.M. Auby et R. Drago, Traite de contentieux administratif, Paris, 1962, vol.I, pag.106
 Protecţia acordată cetăţenilor de către tribunale împotriva administraţiei publice este
garantată de art. 24 alin. 1 şi art. 113 alin. 1 şi 2 din Constituţie, care stipulează că recursul în faţa
tribunalelor administrative este posibil şi împotriva actelor administraţiei publice. Constituţia
actuală a preluat din sistemul constituţional anterior dubla jurisdicţie, conform căreia, ca regulă
generală, tribunalele ordinare sunt competente în materia contenciosului având ca obiect
drepturile subiective, iar tribunalele administrative pentru cel relativ la interesele legitime.
Distincţia istorică între drepturile subiective - private sau publice - şi interesele legitime şi juridic
protejate este contestată. Conflictele de competenţă sunt soluţionate de către Curtea de Casaţie,
care defineşte domeniul de competenţă efectivă al tribunalelor administrative.
În Spania sistemul instanţelor judecătoreşti este format din: tribunalele civile, tribunalele
penale, tribunalele administrative şi tribunalele sociale. Tribunalele administrative sunt organe
jurisdicţionale colegiale şi poartă denumirea de camere de contencios administrativ care sunt
organizate teritorial.
În sistemul anglo-american, dreptul de a controla legalitatea actelor adoptate sau emise de
organele administrative se exercită, în principal, de instanţele de drept comun. Acest sistem a fost
adoptat şi în unele state europene: Danemarca, Islanda şi Norvegia.
În Statele Unite ale Americii sistemul administrativ este subordonat celui judiciar. Privite
organizatoric, fiecare minister sau departament, ca, de altfel, fiecare agenţie are, în materie de
jurisdicţie administrativă, o structură proprie. La nivelul fiecărei ierarhii administrative se află un
fel de consiliu de contencios administrativ, iar la nivel superior, ca un consiliu administrativ
suprem, se află însuşi ministrul sau şeful de departament.

4. Condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ

Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate trebuie să le

îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată proceda la judecarea fondului
litigiului11.
4.1. Prima condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ este ca
vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie urmarea unui act administrativ tipic sau
asimilat.
Potrivit art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este acel act unilateral
cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge
raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contractele încheiate
de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea
lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi
prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios
administrativ.
Potrivit art. 2 alin. 2 din lege sunt asimilate actelor administrative unilaterale şi refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a
nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Cât priveşte expresia „refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri” prin aceasta se
întelege potrivit art. 2 alin. 1 litera i din Legea nr. 554/2004, exprimarea explicită, cu exces de
putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi
nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii
sau, după caz, a plângerii prealabile, iar prin expresia „nesoluţionare în termenul legal a unei
cereri” se înţelege conform dispoziţiei art. 2 alin. 1 litera h din legea amintită, faptul de a nu
răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se
prevede alt termen.

11 C. G. Rarincescu, op. cit., p. 220

 Cât priveşte actul administrativ, pentru a putea să facă obiect al unei acţiuni în contencios
administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, trebuie ca prin el să se fi vătămat unele drepturi sau
interese recunoscute de lege în favoarea reclamanţilor din aceste acţiuni.
Aceasta conditie este numai în cazul în care intervine un act administrativ individual
pentru că numai un astfel de act poate vătăma un drept sau un interes legitim care aparţine unei
persoane fizice sau juridice.
S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar putea produce o astfel
de vătămare în mod direct, pentru că, de regulă, intervine un act individual care să facă
aplicaţiunea celui normativ.
Prin Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut însă, că şi actul administrativ cu caracter normativ
poate fi atacat în contenciosul administrativ şi anulat,după caz, în tot sau în parte (art.23 din lege).
4.2. A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege sau a unui
interes legitim în favoarea reclamantului.
Prin drept vătămat se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera o din Legea nr. 554/2004 orice
drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un
act administrativ.
Sub un prim aspect, reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv, adică un drept pe
care i l-au acordat normele juridice şi pe care autoritatea publică are obligaţia să-l respecte şi să-l
realizeze în favoarea reclamantului.
Cu titlu de exemple de drepturi vătămate, în practica instanţei supreme, amintim pe cele
referitoare la: proprietate, ocuparea diferitelor funcţii publice, exercitarea diferitelor profesii şi
meserii (avocat, medic cu cabinet particular, etc.), reintegrarea într-o funcţie publică din care
reclamantul a fost îndepărtat abuziv, obţinerea unei autorizaţii de funcţionare.
Tot legat de dreptul încălcat, s-a menţionat că pentru a avea deschisă calea acţiunii în
justiţie este necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.
Sub un alt aspect, reclamantul trebuie sa fie beneficiarul unui interes legitim care poate fi
atât privat cât si public.
Prin interes legitim privat se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera p din Legea nr 554/2004
posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor
şi previzibil, prefigurat, iar prin interes legitim public se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera r din
legea amintită, interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor
comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul administrativ împotriva
căruia se plânge reclamantul a fost retras de autoritatea administraţiei publice sau nu şi-a produs
efectele juridice.
4.3. Cea de-a treia condiţie de admitere a unei acţiuni în contencios administrativ se
referă la faptul că actul atacat trebuie să emane de la o autoritate publică.
Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii contenciosului administrativ, persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Cât priveşte noţiunea de serviciu public aceasta este definită în art. 1 litera m din Legea nr.
554/2004 ca fiind activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul
satisfacerii unui interes legitim public.
Actele administrative sunt, în principal, opera autorităţilor care înfăptuiesc administraţia
publică prin organizarea executării şi executarea legii, în cadrul unei competenţe conferite de lege
(acte emise pe baza şi în executarea legii).
În categoria autorităţilor administratiei publice intră, pe lângă autorităţile puterii
executive, stricto sensu (Preşedintele României şi Guvernul) şi autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale precum şi instituţiile publice şi regiile autonome atunci când au o competenţă de
organizare a executării şi de executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în alte acte normative date
în baza legii.
 În practica judecătorească s-a arătat că în cazul în care unui candidat la ocuparea prin
concurs a unei funcţii auxiliare în cadrul unor instanţe judecătoreşti i se refuză înscrierea la
concurs, împotriva acestui refuz are deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.
De asemenea, instituţiilor particulare de învăţământ superior care funcţionează în baza legii, li
s-a atribuit competenţa de a organiza activităţi de pregătire pentru diferite profesii, juridice, medicale,
tehnice, economice, etc. În acest caz, diplomele emise de aceste instituţii sunt considerate acte
administrative şi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ,
situaţie valabilă şi pentru refuzul nejustificat de a elibera aceste acte.
Se are în vedere că instituţiile respective, deşi particulare, desfăşoară o activitate de interes
public potrivit legii, pe baza unei autorizaţii emisă de administraţia de stat şi sub controlul acesteia.
Aceste instituţii particulare pot avea calitatea de autorităţi publice care să emită sau să adopte acte
administrative.
4.4. A patra condiţie este aceea a efectuării procedurii administrative prealabile.
Prin plângere prealabilă se înţelege cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente
sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual
sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ
individual sau normativ trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,
în tot sau în parte, a acestuia.
În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.
Această primă formă procedurală prealabilă poartă denumirea de recurs graţios.
Cea de-a doua formă pe care o poate îmbrăca procedura administrativă prealabilă este
recursul administrativ ierarhic, exercitat la organul ierarhic superior, dacă există.
Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect
de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.
Plângerea prealabilă se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, dacă
prin lege nu se prevede alt termen.
În cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative, plângerea prealabilă are
semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă
fiind aplicabile în mod corespunzător.
Se mai are în vedere cu privire la plângerea prealabilă că aceasta, în cazul actelor
administrative unilaterale, se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul de 30 de
zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de
prescripţie.
Revocarea actelor administrative ilegale trebuie efectuată de catre autoritatea publică cu
respectarea aceloraşi reguli de formă avute în vedere la emiterea lor.
In cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe
sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul excepţiei de nelegalitate, nu este obligatorie
procedura prealabilă.
În legatură cu momentul de la care începe sa curga termenul de 30 de zile necesar
introducerii recursului gratios, respectiv de la comunicarea actului atacat, el nu va putea coincide
cu data expedierii actului, ci va curge din momentul luării la cunoştinţa efectivă de către cel căruia
i s-a adresat actul şi care solicită ulterior anularea lui. Acest moment al luării la cunoştinţă, nu este
limitat doar la forma comunicării scrise, existând şi alte posibilităţi de încunoştiinţare, cum sunt,
de exemplu, comunicarea verbală directă sau mai rar publicarea actului administrativ individual.
Comunicarea actului trebuie facută de autoritatea publică emitentă, întrucat, orice altă
comunicare facută de autoritatea publică subordonată sau de organul ierarhic superior este lipsită de
relevanţă.
 Comunicarea se face în scris persoanelor fizice, iar în cazul persoanelor juridice comunicarea
se face prin predarea actului la registratură, confirmată de persoana care o primeşte prin semnatură şi
prin aplicarea ştampilei unităţii, fiind fără relevanţă afişarea actului la sediul unităţii.
Tot în legătură cu termenul de 30 de zile, până la care poate fi sesizată autoritatea
administrativă emitentă, se are în vedere momentul expedierii reclamaţiei prin poştă, fax, etc. sau
momentul în care s-a înregistrat reclamaţia depusă direct de petent. De asemenea, pentru calcularea
termenului de 30 de zile se are în vedere şi reclamaţia formulată oral, consemnată în scris cu ocazia
audienţelor, ori data depunerii reclamaţiei scrise la autoritatea publică, de către reclamant, cu ocazia
audienţei.
Termenul de sesizare a autorităţii administrative are consecinţe asupra momentului sesizării
instanţei de contencios administrativ, în sensul că autoritatea publică este obligată s rezolve
reclamaţia în termen de 30 de zile, după care curge un alt termen pentru sesizarea instanţei.
Ca element de noutate cuprins în Legea nr. 554/2004 este reglementarea posibilităţii de a fi
formulată plângerea prealabilă şi de către o terţă persoană, fiind un efect al recunoaşterii terţei
persoane, a calităţii de subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ.
4.5. Ultima condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ este aceea
a introducerii acţiunii în termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea
unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării
termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la comunicarea actului administrativ
emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative.
Potrivit art. 11 alin. 2 al Legii nr. 554/2004 pentru motive temeinice, în cazul actului
administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu
de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data
încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii
prealabile, termenul de 6 luni curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia
sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul de un
an.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa
actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. 2 al art. 11 din Legea nr.
554/2004, amintit.
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum
şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de un an este termen de
decădere.

5. Actele nesupuse controlului şi limitele controlului potrivit

Legii nr. 554/2004

În baza disp. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi atacate în contenciosul
administrativ, următoarele categorii de acte:
a. actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
 b. actele de comandament cu caracter militar.
Potrivit alin.2 al art. 5 din lege nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ
actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o
altă procedură judiciară.
În temeiul alin.3 al art.5 din lege, actele administrative emise pentru aplicarea regimului
stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea
consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de
putere.
Prin exces de putere se întelege, aşa cum s-a mai aratat, exercitarea dreptului de apreciere,
aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
Facem precizarea că actele administrative pot fi atacate la instanţele de contencios
administrativ de către cei vătămaţi în drepturi prin acele acte, fără a fi nevoie de o dispoziţie
specială a unei legi de abilitare a instanţelor judecătoreşti de a controla legalitatea actelor în
justiţie..
Referitor la starea de asediu şi starea de urgenţă, acestea privesc situaţii de criză ce impun
măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa
apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea
sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave,
actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea
teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile pe
întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori
funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea
sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele României prin decret,
contrasemnat de primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României.
În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, Preşedintele
României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate.
În situaţia în care Parlamentul nu încuviinţează starea instituită, Preşedintele României
revocă de îndată decretul, măsurile dispuse încetându-şi aplicabilitatea.
În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea
Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare
a acesteia. Despre acest act s-a arătat în literatura de specialitate că este exceptat de la controlul în
contencios administrativ, putând fi atacat pentru exces de putere12.
Potrivit dispoziţiilor art. 201 din O.U.G. nr. 1/1999, în exercitarea atribuţiilor ce le revin pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, autorităţile militare pot emite ordonanţe militare,
respectiv ordine, care sunt obligatorii, conform legii. Şi aceste acte sunt exceptate de la controlul
în contencios administrativ, ele vor putea fi atacate pentru exces de putere13.
Referitor la actele administrative emise în circumstanţe speciale pentru luarea unor măsuri
urgente de către autorităţile publice pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente
prezentând pericol public, cum sunt actele emise pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor

12 D. C. Dragoş, op. cit., p. 171

13 Ibidem
de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate s-a arătat că pot fi atacate
pentru exces de putere când se estimează că ele nu se aplică, ci încalcă legile care autorizează
administraţia publică să acţioneze în asemenea situaţii14.

6. Obiectul acţiunii judiciare

6.1. Obiectul acţiunii în cazul actului administrativ unilateral

Potrivit disp. art. 8 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept
recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită
de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a
primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se
prevede alt termen, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita
anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru
daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative
necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Prin derogare de la dispoziţiile alin. 1 ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, acţiunile
întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau
obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită
operaţiune administrativă, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere sau a amenzii care potrivit art.
24 alin. 2 este de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere aplicată
conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate.
Când administraţia refuză să rezolve o cerere, instanţa va aprecia dacă refuzul este sau nu
justificat, pronunţând, în consecinţă, o soluţie pe fondul litigiului.

6.2. Obiectul acţiunii în cazul contractelor administrative

Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în
fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de
încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.
La soluţionarea litigiilor prevăzute mai sus se are în vedere regula după care principiul
libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.
Contractul administrativ nu este un scop în sine, precum contractul civil sau comercial, ci
asemănător actului administrativ unilateral, este un mijloc juridic prin care se realizează
administraţia publică, fie sub forma aplicării la cazuri concrete a legii, fie sub forma prestării de
servicii publice, în sensul larg al termenului, în limitele legii.

7. Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului

Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau
dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de
excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea
neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 29 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă
soluţionarea cauzei pe fond.
După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune
cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost

14 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 637
declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se
respinge ca inadmisibilă.

8. Procedura soluţionării acţiunii în contencios administrativ

8.1. Părţile în litigiul de contencios administrativ

Dezbatere la curs …………