TEMA 10

HIDROSFERA

Introducere: Apa alcătuieşte un înveliş planetar – hidrosfera. Pentru Terra,

apa este un element comun, iar pentru organisme este vitală. Circuitul apei
constituie o trăsătură esenţială a planetei noastre. Prin procesele pe care le
implică, apa interacţionează cu toate geosferele externe şi astfel asigură
funcţionarea sistemului terestru local, regional şi planetar. Dintre
componentele sale, aici este caracterizat succint numai Oceanul Planetar.

Obiective:
– Argumantarea faptului că apa alcătuieşte un înveliş planetar
exterior – hidrosfera;
– Cunoaşterea formelor sub care se găseşte apa pe Terra;
– Evidenţierea principalelor însuşiri ale apei, substanţă care conferă
Pământului o originalitate majoră în raport cu celelalte planete;
– Explicarea circuitului apei, care constituie o trăsătură esenţială a
planetei noastre, şi a importanţei acestuia;
– Caracterizarea generală a Oceanului Planetar, partea principală a
hidrosferei (96,5 % din volum) şi a suprafeţei terestre (71 %)

Cuprins
1. Hidrosfera – învelişul apei
2. Însuşirile apei. Circuitul apei – o trăsătură esenţială a planetei noastre
3. Oceanul Planetar
3.1. Terra – ”planeta – ocean”
3.2. Originea şi evoluţia oceanelor
3.3. Circulaţia apelor oceanice
4. Test de evaluare
5. Bibliografie
6. Sinteză

1. Hidrosfera – învelişul apei

Apa conferă Pământului o originalitate majoră în raport cu celelalte planete.

Ea este una din cele mai comune substanţe din natură, iar circuitul apei constituie o
trăsătură esenţială a planetei noastre. Pe Pământ apa se găseşte în cele trei stări de
agregare, în stare liberă şi legată chimic în compoziţia rocilor şi materiei organice
ƒ hidrosferă (vegetale şi animale). În stare liberă, ea formează apele subterane şi umezeala solului,
oceanele, mările, lacurile, mlaştinile, râurile, gheţarii de calotă (polari) şi montani,
gheaţa subterană (permafrostul), pentru ca în atmosferă să fie prezentă sub formă de
vapori, picături şi cristale de gheaţă, iar pentru plante şi animale să constituie
elementul fundamental, indispensabil vieţii (apa reprezintă 80% din compoziţia
materiei vii a Terrei; de exemplu, 65% din corpul uman).

97
 Aproape 75% din planeta noastră este acoperită cu apă (oceane, mări, gheţari,
ƒ „planeta lacuri, mlaştini, râuri), oceanele şi mările reprezentând întinderea cea mai
albastră”
caracteristică (71%), de unde şi apelativele “planeta albastră” ori “planeta - ocean”
atribuite Pământului.
Întregul univers al apei alcătuieşte una din sferele exterioare ale Terrei,
numită hidrosferă. Limitele acestui înveliş sunt considerate în modul următor:
- limita inferioară, aflată în litosferă, este luată, de regulă, discontinuitatea
Mohorovičič (17 km adâncime în medie, 35 km sub continente şi 5 km sub oceane);
apa din litosferă se găseşte fie în stare liberă (gravitaţională şi capilară), fie în
combinaţie chimică în compoziţia mineralelor;
- limita superioară se găseşte în atmosferă, fiind mai greu de fixat, datorită
faptului că din cei 10.000 km cât este apreciată grosimea acestui înveliş, umezeala se
ƒ oceane şi
mări
află în proporţie de 90% în stratul de la 0 la 5 km înălţime.
Volumul de apă total, pe Terra, de la cea din subteran şi până la cea din
ƒ gheţari atmosferă, fie că este dulce sau sărată, fie că este liberă sau legată chimic, este
apreciat la 1,386 miliarde km3. Oceanul Planetar, reprezentând însumarea tuturor
ƒ apă oceanelor şi mărilor care sunt în legătură conform principiului vaselor comunicante,
subterană
deţine 96,5% din volumul de apă al hidrosferei. Pe locurile următoare se situează
ƒ râuri gheţarii (1,74%) şi apa subterană (1,70%). Volumul de apă din râuri ocupă penultimul
loc cu numai 0,0002% (1.120 km3), fiind calculat volumul existent la un moment dat
ƒ lacuri în albiile râurilor. Dacă se are în vedere că pe râuri acest volum se reînnoieşte o dată
la 16 zile, rezultă că în cursul unui an se scurg pe râurile Terrei 46.800 km3 de apă
ƒ mlaştini
(după World water balance and water resources of the Earth, citat de Gâştescu P.,
1998).
În legătură cu spectrul resurselor de apă este important de precizat că 97,5%
din volumul hidrosferei o reprezintă apa sărată şi numai 2,5% apa dulce.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor Pământului este hidrologia. Principalele
ƒ hidrologie sale preocupări sunt: cunoaşterea proprietăţilor generale ale apei în natură şi a legilor
care guvernează procesele din hidrosferă şi distribuţia apei pe Glob, determinarea
trăsăturilor unităţilor acvatice (oceane, mări, râuri, lacuri, gheţari etc.), relevarea
interacţiunilor hidrosferei cu celelalte învelişuri planetare, precum şi a raporturilor
sale cu activitatea umană.
Ramurile hidrologiei sunt: hidrometeorologia, hidrogeologia, hidrologia
apelor de suprafaţă (oceanologia, hidrologia uscatului: potamologia, limnologia,
telmatologia, glaciologia).

2. Însuşirile apei. Circuitul apei – o trăsătură esenţială a planetei noastre

Una din principalele caracteristici ale apei este mobilitatea, în virtutea căreia
îşi schimbă starea de agregare şi forma de existenţă (apă meteorică, apă continentală,
apă oceanică, apă biologică). De aceea, apa îndeplineşte funcţia de mijloc principal de
ƒ circuitul legătură şi de transfer de substanţă şi energie între sferele geosistemului planetar.
apei Totalitatea căilor şi formelor de mişcare ale apei este cunoscută sub denumirea de
circuitul apei sau ciclul apei. Acest circuit este atât general, cuprinzând întreaga
planetă, cât şi regional şi local, producându-se, în acelaşi timp, şi la scară mai
restrânsă (de exemplu, între o mare interioară sau un lac şi regiunea înconjurătoare).

98
 De altfel, hidrosfera este un sistem de circuite ierarhizate la diferite scări şi care
funcţionează cu intensităţi diferite.
La originea circuitului apei în natură se află conversia radiaţiei solare. Iar
procesele fizice care asigură transformarea stării de agregare a apei şi transferul
acesteia dintr-un mediu (înveliş terestru) în altul, luând forme geografice variate,
sunt: evaporarea, evapotranspiraţia, condensarea, precipitarea, infiltrarea, scurgerea,
stocarea. Dacă energia termică pune în mişcare ascendentă apa sub formă de vapori
(evaporarea, evapotranspiraţia), forţa gravitaţională determină mişcarea descendentă a
acesteia (precipitaţiile, infiltrarea, scurgerea).
Cea mai mare cantitate de apă se evaporă de la suprafaţa oceanelor şi mărilor,
reprezentând 450.000 km3, respectiv 86% din volumul apei în stare de vapori. La
aceasta se adaugă aportul uscaturilor, cu 62.000 km3, adică 14%. O parte din această
apă se condensează şi cade sub formă de precipitaţii pe suprafaţa oceanelor (76%) şi
pe suprafaţa uscaturilor (24%). Din precipitaţiile căzute pe uscat, mai mult de
jumătate se evaporă, iar restul se infiltrează în sol şi rocă, se stochează pe o durată
variabilă, sub formă de lacuri, ape subterane şi gheţari (în regiunile polare şi în munţii
înalţi) ori se scurge prin reţeaua hidrografică (Le Coeur Ch., Gautier Emm., Dorize
L., Amat J. P., 1996).
În cadrul hidrosferei funcţionează trei circuite (cicluri): un circuit scurt
(ocean – atmosferă - ocean), care restituie direct spre mare 90% din apa evaporată pe
ƒ trei circuite oceane, cu un timp de şedere medie a apei în atmosferă de ordinul a 10 – 12 zile; un
circuit lung (ocean – atmosferă - uscat – ocean), cu traiecte complexe la suprafaţa
uscaturilor, cu un timp de retur al apelor spre mare, în medie, mai mare de 5 ani (timp
care depăşeşte 300 de ani când precipitaţiile se acumulează în gheţari); un ciclu
derivat, care este generat de vegetaţie, între suprafaţa uscaturilor şi atmosferă.
Datorită circuitului, apa este în continuă reînnoire, cu ritmuri extrem de
diferite de la o formă de stocare la alta. Astfel, perioada cea mai îndelungată de
reînnoire o prezintă gheaţa din permafrost şi gheaţa din calotele glaciare (între 9.700
şi 10.000 de ani), iar rata cea mai scurtă, de ordinul a câtorva ore, o are apa
încorporată în plante şi animale (apa biologică). Pentru Oceanul Planetar, rata de
ƒ rata de
reînnoire reînnoire este de 2.500 – 3.000 de ani, iar pentru râuri de 11 – 16 zile. Raportând
cantitatea de apă evaporată anual la volumul total de apă al hidrosferei rezultă o
reînnoire a acesteia o dată la 2.800 de ani.
Circuitul apei are cea mai mare importanţă în funcţionarea geosistemului
planetar şi a subsistemelor constitutive. Fiind un mod de transfer permanent al
materiei şi energiei, el reglează în bună parte mecanismele climei, dezvoltarea
organismelor, procesele de denudaţie etc. Totodată, de funcţionarea ciclurilor apei
depind resursele de apă disponibile la un moment dat. Ca urmare, perturbaţiile care
apar în desfăşurarea acestora, fie pe cale naturală, fie antropică, sunt resimţite adesea
în mod dramatic în mediu şi, prin consecinţă, în activitatea societăţii umane.

3. Oceanul Planetar

3.1. Terra – ”planeta – ocean”

ƒ "planeta –
ocean" Terra este o “planetă - ocean”, denumire îndreptăţită întrucât oceanele şi
mările acoperă cea mai mare parte a planetei noastre (71%). Vastele întinderi

99
 oceanice şi atmosfera fac ca Terra să fie văzută din spaţiu ca “planeta albastră”,
însuşire prin care se identifică între celelalte planete ale sistemului solar.
Cu o suprafaţă de 361.070.000 km2 şi o adâncime medie de 3.800 m, Oceanul
Planetar conţine 1.362.000.000 km3 de apă. Sunt, de asemenea, excepţionale
cantităţile de substanţe dizolvate. De exemplu, cantitatea de sare ar putea acoperi
Europa cu un strat de 5 km. Fără acest enorm volum de apă, care face din Terra o
planetă unică, viaţa nu ar fi putut exista.
ƒ Ocean Oceanul Planetar este format din oceane, mări mediterane şi mări marginale.
Planetar
Frecvent, în literatura de specialitate sunt recunoscute astăzi trei oceane (Pacific,
Atlantic şi Indian), Oceanul Arctic fiind inclus în categoria mediteranelor (tab.1,
tab.2).
Tabelul 1
Componentele Oceanului Planetar
ƒ mări Denumire Suprafaţa (106 Volumul Adâncime medie
mediterane km2) (106 km3) (m)
ƒ mări Oceane 321,13 1322,19 4117
marginale Mediterane 31,84 41,06 1289
Mări marginale 8,07 7,05 874
Oceanul 361,059 1370,323 3795
Planetar
(După Vespremeanu E., 1992)

Tabelul 2
Oceanele
Oceanul Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime
(şi mările adiacente) (km2) (km3) medie (m) maximă
(m)

Oc. Pacific 179.710.000 723.710.000 4.028 11.516

Oc. Atlantic 91.655.000 330.100.000 3.627 9.219
Oc. Indian 74.917.000 291.945.000 3.897 7.437
Oc. Îngheţat (Arctic) 14.788.000 16.700.000 1.131 5.440
Total (Oc. Planetar) 361.070.000 1.362.455 3.800 11.516
(După Gâştescu P.,1998)

3.2. Originea şi evoluţia oceanelor

Se admite în general că oceanele sunt cu puţin mai vechi decât continentele.
Aceste mase de apă ar fi avut origine juvenilă, adică mantalică. Cu mai mult de 4
miliarde de ani în urmă s-au format din stratul exterior incandescent al tinerei planete
o crustă primitivă, mai uşoară, deja acoperită de atmosferă şi de apă. Prin
condensarea vaporilor de apă de origine vulcanică au fost alimentate oceanele, care
ocupau marile depresiuni ale scoarţei primare. De asemenea, transformarea
progresivă sau intermitentă a crustei primitive în scoarţa continentală a făcut posibilă
eliberarea de apă mai ales între 3,5 şi 1 miliard de ani, fără să se ştie cum şi în ce
cantitate. Oceanul primordial era, fără îndoială, mai puţin adânc, dar deţinea o
proporţie mai mare decât cea actuală. (Smith P. şi colab. 1987).
În era precambriană, pe întinsul oceanului planetar erau dispersate mici
fragmente continentale. Evoluţia paleogeografică din era paleozoică aduce
100
ƒ Panthalassa următoarele modificări în raporturile ocean – continent: mai întâi are loc gruparea
tuturor uscaturilor într-un bloc continental unic (Pangeea) şi configurarea unui ocean
ƒ Marea Tethys unitar (Panthalassa), iar apoi divizarea Pangeei în două supercontinente (Laurasia, la
nord, şi Gondwana, la sud), între care s-a format Marea Tethys. De-a lungul ciclului
tectonic iniţiat cu 180 – 200 milioane de ani, care se suprapune erei mezozoice şi erei
neozoice, are loc scindarea Laurasiei şi formarea Atlanticului de Nord, precum şi
ƒ mişcări
scindarea Gondwanei şi formarea Atlanticului de Sud şi a Oceanului Indian.
eustatice Poziţia, forma şi dimensiunile oceanelor şi mărilor s-au modificat în timp nu
ƒ regresiune numai prin mecanismele tectonicii globale, care au, fără îndoială, rol esenţial, ci şi
marină prin oscilaţii de nivel cauzate de schimbările climatice (eustatism climatic). Sunt bine
ƒ transgresiune cunoscute oscilaţiile de nivel din perioada cuaternară: mişcări eustatice negative în
marină
fazele glaciare (regresiuni marine), mişcări eustatice pozitive în fazele interglaciare şi
în postglaciar (transgresiuni marine).
Circulaţia oceanică globală s-a modificat şi ea profund. De exemplu, atunci
când părţile de nord şi de sud ale Pangeei s-au separat la începutul mezozoicului, prin
Marea Tethys s-a deschis un pasaj oceanic ecuatorial, o circulaţie circumecuatorială
continuă în jurul Laurasiei şi Gondwanei. Astfel, apa caldă putea circula în jurul
Terrei, încălzind la fel oceanele de la polul nord şi de la polul sud. În cursul
neozoicului mediu au apărut mai multe baraje şi această circulaţie a fost oprită. În
schimb, a luat naştere un curent circumpolar de sud, care a avut ca efect izolarea
apelor reci din jurul Antarctidei de cele calde ale ecuatorului. Toate acestea au avut
repercusiuni asupra climei. În timpul mezozoicului, existenţa unui pasaj oceanic
ecuatorial permitea un schimb larg între apele calde şi reci, încât la latitudinile mari
era un climat cald. Închiderea sistemelor circumecuatoriale şi apariţia unui curent
circumpolar în emisfera sudică la mijlocul neozoicului s-ar fi aflat la originea
formării calotei glaciare antarctice, a marilor variaţii de temperatură latitudinale şi
poate chiar a glaciaţiei cuaternare (Smith P., 1987).

3.3. Circulaţia apelor oceanice

Diferenţele de densitate, legate de salinitatea şi temperatura apei, determină
circulaţia apelor oceanice şi formarea sistemelor de curenţi, care urmează un anumit
model. Apele sărate şi reci sunt mai dense decât apele mai puţin sărate şi mai calde.
Circulaţia apelor oceanului mondial se diferenţiază între stratul de suprafaţă şi
stratul de adâncime, strate separate de termoclină, limită de separaţie aflată la
adâncimea de 100 – 200 m.
Modelul circulaţiei oceanice în stratul de suprafaţă este reglat de vânturile
dominante (alizeele şi vânturile de vest), de rotaţia Pământului (forţa lui Coriolis) şi
ƒ sisteme de de aşezarea şi configuraţia continentelor. În Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific se
curenţi formează câte un sistem circular de curenţi în fiecare emisferă. În Oceanul Indian
numai în emisfera sudică se constituie un circuit.
Vânturile, în special alizeele şi vânturile de vest, reglează circulaţia oceanică
deasupra termoclinei, iar continentele perturbă acest model. Astfel, alizeele induc
curenţii ecuatoriali spre vest, care generează, prin retur pe ţărmul opus, un
contracurent ecuatorial, creind câte un turbion în fiecare emisferă. Vânturile de vest,
la rândul lor, generează alte componente ale sistemelor de curenţi (Curentul Golfului,
Curentul Braziliei, Curentul Kuro-Sivo, Curentul Australiei de Est), circuitul fiind
completat de curenţii reci de compensaţie, care se scurg spre ecuator, paralel cu

101
 ţărmurile vestice ale continentelor, în sectorul lor tropical. (Curentul Canarelor,
Curentul Benguelei, Curentul Californiei, Curentul Humboldt sau Perului).
Circulaţia oceanică reală este mult mai complexă.
Comunicaţiile dintre oceane joacă un rol esenţial în circulaţia apelor la scară
globală. Astfel, libera circulaţie a apelor în jurul Antarctidei antrenează un curent rece
care izolează acest continent de apele mai calde de la latitudini mai mici. Este vorba
de deriva vânturilor de vest.

Curenţii oceanici de suprafaţă (după Smith P. şi colab., 1987)

Circulaţia oceanică profundă este determinată de către diferenţele de

temperatură şi de salinitate ale oceanelor emisferei sudice faţă de cele ale emisferei
ƒ circulaţia nordice. Atunci când apa îngheaţă, sarea este expulzată din gheaţă şi o masă de apă
oceanică
mondială
rece şi foarte salinizată se formează sub ea. Această apă sărată se scurge spre nord, pe
fundul celor trei oceane principale şi, în final, revin la suprafaţă în Marele Nord. O
masă de apă rece şi sărată se formează, de asemenea, în apropierea Groenlandei. Se
va scurge spre sud la o adâncime intermediară şi se ridică la suprafaţă aproape de
Antarctica, pentru a înlocui apa care s-a deplasat spre adâncimi. Cu temperatură uşor
mai ridicată, ea poate să se evapore, rezultând astfel căderi de zăpadă peste
Antarctida.

102
 Circulaţia oceanică mondială într-o reprezentare simplificată. Aceasta, adesea numită
bandă transportoare a circulaţiei termohaline mondiale, indică răcire şi plonjarea apelor în Atlanticul
de Nord, încălzirea şi răcirea lor în emisfera sudică şi returul sub formă de curent cald de suprafaţă
(din Nouvelles du climat mondial, nr. 14, Janvier, 1999).

O contribuţie importantă în determinarea modelului circulaţiei oceanice

mondiale aduce astăzi teledetecţia din spaţiu a Pământului (de exemplu, programele
Topex – Poseidon şi Jason), tehnică cu ajutorul căreia se obţin date de înaltă precizie
asupra topografiei oceanelor şi mărilor.

4. Test de evaluare

1. Argumentaţi faptul că apa alcătuieşte un înveliş planetar.

2. Enumeraţi formele sub care se găseşte apa pe planeta noastră.
3. Care sunt principalele însuşiri ale apei?
4. Explicaţi circuitul apei în natură.
5. Arătaţi importanţa circuitului apei în funcţionarea geosistemului (planetar,
regional şi local) referindu-vă la rolul său în reglarea mecanismelor climei, în
dezvoltarea organismelor, în procesele de modelare a reliefului, dar şi în
asigurarea resurselor de apă disponibile la un moment dat.
6. Să se evidenţieze principalele caracteristici ale Oceanului Planetar.
7. Caracterizaţi Oceanul Atlantic.
8. Clasificaţi mările după aşezarea lor geografică şi daţi cât mai multe exemple.
9. Urmăriţi evoluţia oceanelor şi mărilor de-a lungul timpului geologic.
10. Care sunt cauzele circulaţiei apelor oceanice?
11. Descrieţi, pe baze cauzale, curenţii din Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.

103
 5. Bibliografie

Gâştescu P. (1998), Hidrologie, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti

Gâştescu P. (1998), Limnologie şi oceanografie, Edit. H.G.A., Bucureşti
Ielenicz M. (2000), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei “România
de Mâine”, Bucureşti
Loghin V., (2000), Elemente de geografie fizică, Edit, Sfinx, Târgovişte
Pişota I. (1995), Hidrologie, Edit. Universităţii Bucureşti
Posea A. (1999), Oceanografie, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti
Vespremeanu E. (1992), Oceanografie, vol. I, Oceanografie generală, partea I,
Tipografia Universităţii Bucureşti

6. Sinteză

Apa alcătuieşte unul din învelişurile exterioare ale Pământului (hidrosfera). Ea

conferă planetei noastre o trăsătură majoră de diferenţiere faţă de celelalte corpuri
planetare.
Apa se găseşte în cele trei stări de agregare, în stare liberă şi legată chimic în
compoziţia materiei minerale şi organice. În stare liberă, ea formează oceanele şi
mările, apele continentale de suprafaţă (râurile, lacurile, mlaştinile, gheţarii) şi de
adâncime (apele subterane, gheaţa subterană). În atmosferă este prezentă sub formă
de vapori, picături şi cristale de gheaţă. Ea alcătuieşte partea principală a ţesuturilor
vegetale şi animale (80 %).
Volumul total al apei de pe Terra (al hidrosferei) este de 1,386 miliarde km3,
din care Oceanul Planetar deţine 96,5 %, gheţarii – 1,74 %, apa subterană – 1,70 %.
Râurilor le revin numai 0,0002 %.
Apa Terrei are o serie de însuşiri, dintre care circuitul ei perpetuu dă planetei
noastre o trăsătură esenţială. Redăm pe scurt aceste însuşiri:
– Apa este una din cele mai comune substanţe din natură;
– Apa prezintă o mobilitate deosebită în virtutea căreia îşi schimbă starea
de agregare şi forma de existenţă (apa meteorică, apa continentală, apa
oceanică, apa biologică);
– Îndeplineşte funcţia de factor principal de legătură şi de transfer de
substanţă şi energie între sferele geosistemului planetar prin circuitul ei
cuntinuu;
– Circuitul apei este atât general, cuprinzând întreaga planetă, cât şi
regional şi local, desfăşurându-se simultan;
– Continua sa reînnoire în virtutea circuitelor în care este antrenată prin
evaporare, evapotranspiraţie, condensare, precipitare, infiltrare, scurgere
şi stocare;
– Hidrosfera este un sistem de circuite ierarhizate la diferite scări şi având
diferite intensităţi;
– Circuitul apei are cea mai mare importanţă în funcţionarea geosistemului
planetar şi a subsistemelor constitutive;
– De funcţionarea ciclurilor apei depind resursele de apă disponibile;

104
 – Ciclurile apei pot fi perturbate pe cale naturală sau prin intervenţia
omului, iar consecinţele, uneori dramatice, sunt resimţite în mediu şi în
societatea umană.
Oceanul Planetar deţine cea mai mare parte din volumul hidrosferei (96,5 %)
şi din suprafaţa Terrei (71 %). Planeta noastră poate fi numită planeta – ocean.
Oceanul Planetar este alcătuit din oceane, mări mediterane şi mări marginale
(litorale). Caracterele sale actuale decurg dintr-o îndelungată şi complexă evoluţie,
care trebuie sincronizată cu evoluţia continentelor. Poziţia, forma şi dimensiunile
oceanelor şi mărilor s-au modificat în timp nu numai prin mecanismele tectonicii
globale, ci şi prin oscilaţii de nivel cauzate de schimbările climatice (eustatism
climatic, respectiv transgresiuni şi regresiuni marine).
În ceea ce priveşte circulaţia apelor oceanice, aceasta este determinată de
diferenţele de densitate, cauzate, la rândul lor, de salinitatea şi temperatura apei.
Aceasta urmează un anumit model. Modelul circulaţiei apei oceanice din stratul de
suprafaţă este reglat de vânturile dominante (alizeele, vânturile de vest), de rotţia
Pământului (forţa lui Coriolis), de aşezrea şi configuraţia continentelor.
În Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific se formează câte un sistem circular de
curenţi în fiecare emisferă.

105