URSUL .

ISTOR IA U NUI R EGE DECĂ ZUT

1
 Născut la Paris în 1947, Michel PASTOUREAU și-a făcut studiile la
Sorbona la École des chartes, susținând în 1972 o teză asupra Bestiarului
heraldic medieval (Le Bestiaire héraldique médiéval). La început conservator
la Cabinetul de medalii de la Biblioteca națională, este ales în 1982 director
de studii la École pratique des hautes études (secția a IV-a), unde ocupă ca-
tedra de istorie a simbolicii medievale. Totodată, este director de studii aso-
ciat la Écoles des hautes études en sciences sociales, consacrându-se istoriei
simbolice a societăților europene. Asumându-și diverse funcții academice și
asociative, Michel Pastoureau este în ultimii ani profesor invitat la mai multe
universități europene, în special din Lausanne și Geneva.
Primele lucrări ale lui Michel Pastoureau se înscriu în prelungirea tezei
sale și au ca obiect de studiu stemele, sigiliile și imaginile, contribuind la
scoaterea heraldicii din impasul în care se afla în mediile universitare pentru
a face din ea o știință istorică în sensul deplin al cuvântului. Începând cu anii
’80 se dedică mai ales istoriei culorilor, domeniu în care totul abia urmează a
fi construit, inclusiv în ceea ce privește istoria picturii, devenind cel mai im-
portant specialist pe plan internațional. Paralel cu diversele sale tărâmuri de
anchete și cercetări, Michel Pastoureau nu încetează să lucreze asupra unei
istorii a animalelor, a bestiarului și a zoologiei, cu predilecție din Evul Me-
diu, consacrându-le cea mai importantă parte din cercetările sale.
Autor a circa patruzeci de lucrări, printre cele mai recente numărându-se:
L’Échiquier de Charlemagne. Un jeu pour ne pas jouer (Paris, Adam Biro, 1990);
L’Étoffe du Diable. Une histoire des rayures et des tissus rayés (Paris, Seuil,
1991; tradusă în optsprezece limbi);
Traité d’héraldique (Paris, Picard, ediția a сincea, 2004);
Figures de l’héraldique (Paris, Gallimard, 1996);
Jésus chez le teinturier. Couleurs et teintures dans l’Occident médiéval (Paris,
Le Léopard d’or, 1998);
Les Emblèmes de la France (Paris, Bonneton, 1998);
Bleu. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2000; trad. în română: Albastru.
Istoria unei culori, Cartier, 2006);
Figures romanes (Paris, Seuil, 2001, în colaborare cu Franck Horvat);
Les Animaux célèbres (Paris, Bonneton, 2001);
Uniformes (Paris, Seuil, 2002, în colaborare cu James Startt);
Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental (Paris, Seuil, 2004; trad. în
română: O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004).

2
 Michel PASTOUREAU

Ursul
Istoria unui rege decăzut

Tra d u c e re d i n f ra n c e z ă d e E m . G A L A IC U- PĂU N

istoric

3
 CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.
Tel./fax: 24 05 87, tel.: 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.
Tel./fax: 210 80 51. E-mail: codexcartier@gmail.com
www.cartier.md
Difuzare:
București: Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2.
Tel./fax: 210 80 51. E-mail: codexcartier@gmail.com
Chișinău: bd. Mircea cel Bătrîn, nr. 9, sectorul Ciocana. Tel.:34 64 61.

Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.
LIBRĂRIILE CARTIER
Casa Cărţii Ciocana, bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel.: 34 64 61.
Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel./fax: 24 10 00.
Librăria Vărul Shakespeare, str. Șciusev, nr. 113, Chișinău. Tel.: 23 21 22.

Colecţia Cartier istoric este coordonată de Inga Druţă

Editor: Gheorghe Erizanu
Сonsultant știinţific: dr. Silviu Andrieș-Tabac
Lector: Inga Druţă
Coperta seriei: Vitalie Coroban
Coperta: Vitalie Coroban
Design: Cioclu Ana
Tehnoredactare: Cioclu Ana
Prepress: Editura Cartier
Tipar: Combinatul Poligrafic (nr. 72 485)

Michel Pastoureau
L’OURS. HISTOIRE D’UN ROI DÉCHU
© Éditions du Seuil, 2007

Michel Pastoureau
URSUL. ISTORIA UNUI REGE DECĂZUT
Ediţia I, noiembrie 2007

© Cartier, 2007, pentru prezenta versiune românească.

Această ediţie a apărut în 2007 la Editura Cartier. Toate drepturile rezervate.
Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Pastoureau, Michel
Ursul: Istoria unui rege deсăzut / Michel Pastoureau; trad. : Em. Galaicu-Păun; cop. : Vitalie
Coroban. – Ch. : Cartier, 2007 (Combinatul Poligr.). – 464 p. – (Col. „Cartier istoric”)
Tit. orig.: L’ours. Histoire d’un roi déchu
ISBN 978-9975-79-442-8
610 ex.
CZU 94
P 42

ISBN 978-9975-79-442-8
4
Laurae ursorum amicae omnium

5
6
 Cuprins

Istoricul față cu animalul................................................................. 15

URSUL VENERAT
Din paleolitic până în epoca feudală ........................................ 25
Primul zeu? ................................................................................................. 27
Imagini pictate și gravate .............................................................. 28
Cranii și oseminte ............................................................................ 33
O religie a ursului? .......................................................................... 37
Ciudate puneri în scenă .................................................................. 41
Artemis, zeița cu urșii ..................................................................... 48
De la miturile grecești la miturile celte ......................................... 52
Regele animalelor ...................................................................................... 59
Puterea ursului ................................................................................ 60
Curajul războinicului ..................................................................... 65
„Berserker”-ii .................................................................................. 70
Puterile numelui ...............................................................................74
Tabuuri asupra numelui................................................................. 78
Arthur, regele-urs ............................................................................ 82
Un animal regal ............................................................................... 88
Părintele omului ........................................................................................ 95
Înrudirea aparențelor ..................................................................... 96
Experimente cu animale în secolul al XII-lea............................. 100
Sexualitatea ursului ...................................................................... 105
Ursul și femeile ..............................................................................110
Dezbateri asupra spermei .............................................................116
Fiii ursului ..................................................................................... 120
Frontierele animalității ................................................................ 124

7
URSUL COMBĂTUT
De la Carol cel Mare la Ludovic IX cel Sfânt ......................... 129
Sfântul mai puternic ca fiara ..................................................................131
Leul din Nord ................................................................................ 133
Ursul companion al sfântului....................................................... 139
A căra bagajele, a trage plugul ..................................................... 145
A păzi oile, a întemeia o abație.................................................... 148
Sfinții, succesori ai urșilor ............................................................ 152
Un nou calendar ............................................................................ 155
De la sărbătoarea urșilor la cea a lumânărilor .......................... 158
Ursul în solda Diavolului........................................................................163
Dosarul biblic ................................................................................ 164
Doi dușmani ai ursului, Pliniu și Augustin ................................ 168
Diavolul și bestiarul său ................................................................174
Vise cu urși ..................................................................................... 178
Brun și păros .................................................................................. 182
Pielea animalului .......................................................................... 186
Ungerea leului ..........................................................................................193
O triplă moștenire ......................................................................... 195
O simbolică ambivalentă .............................................................. 197
Apariția stemelor .......................................................................... 200
Bestiarul heraldic .......................................................................... 203
Arca lui Noe ................................................................................... 207
Menajeriile princiare .....................................................................211
Învierea cărnii ................................................................................215

URSUL DETRONAT
De la sfârșitul Evului Mediu până-n epoca contemporană .. 221

Un animal umilit ..............................................................................................223

Un nou bestiar .............................................................................. 224

8
 Lupul, leul și vulpea ...................................................................... 228
Decăderea unui rege...................................................................... 232
Moartea ursului ............................................................................ 235
Un animal de circ .......................................................................... 239
De la mojicie la melancolie........................................................... 244
O creatură vicioasă ....................................................................... 249
Cinci păcate din șapte ................................................................... 254
Fantezii ale prinților, fantasme ale doamnelor ....................................259
Vânătoare și psihanaliză în secolul al XIV-lea .......................... 260
Gloria cerbului ............................................................................. 265
O nouă emblematică ..................................................................... 270
Ursul și lebăda ............................................................................... 275
Prințul cu urși ................................................................................ 279
Focul și părul ................................................................................. 284
Orson Sălbaticul ............................................................................ 290
De pe munte la muzeu ............................................................................297
Bestiarul vrăjitorilor .................................................................... 298
Ursul îndrăgostit ........................................................................... 301
De la cărțile de embleme la culegerile de fabule ......................... 307
Cruzimea proverbelor ....................................................................312
O figură grăitoare ...........................................................................315
Nedumeririle naturaliștilor .......................................................... 320
Un supraviețuitor muzeificat ....................................................... 326
Preferatul etnologilor .................................................................... 333
Mizeria și nenorocirile unei fiare ................................................ 337
Revanșa ursului ........................................................................................343

Note ...............................................................................................353
Surse și bibliografie .....................................................................435

9
10
 MULȚUMIRI

Înainte de a lua forma unei cărţi, această istorie culturală

a ursului a constituit subiectul seminarelor mele la École pra-
tique des hautes études și la École des hautes études en sciences
sociales pe durata mai multor ani. Le aduc mulţumiri tuturor
elevilor și ascultătorilor mei pentru fructuoasele schimburi de
păreri, cum s-a întâmplat în cazul nostru. Totodată le mulţu-
mesc tuturor celor care, aflându-se în preajma mea — prieteni,
părinţi, colegi, studenţi —, m-au însoţit în timpul acestor ani
„ursini”, mi-au transmis informaţii și documente, făcându-mă
să beneficiez de observaţile, sfaturile sau sugestiile lor. În mod
special lui: Emmanuelle Adam, Jacques Berlioz, Michel Bocca-
ra, Thierry Buquet, Pierre Bureau, Perrine Canavaggio, Mas-
simo Carassi, Yvonne Cazal, Teresa Dunin-Wasowicz, Anita
Guerreau, Éliane Hartmann, François Jacquesson, Laurence
Klejman, Jean-Dominique Lajoux, Odile Lépinay, Caroline
Masson-Voss, Jean-Michel Mehl, Massimo Montanari, Mau-
rice Olender, Laure Pastoureau, François Poplin, Anne Ritz,
Pierre Sineux, Baudouin Van den Abeele, Olga Vassilieva-Co-
dognet, Inès Villela-Petit, Marguerite Wilska.
Nu în ultimul rând, îi aduc cele mai sincere mulţumiri
Claudiei Rabel, pentru a fi beneficiat în permanenţă de sfaturi-
le ei avizate, de criticile sale constructive și de relecturile sale,
pe cât de severe, pe atât de eficiente. În parte, această Istorie...
e și a ei.

11
12
Niciun alt animal nu este mai abil în a face rău.
Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală

Ursul este Diavolul.

Sfântul Augustin, Predica despre Isaia

Dar toate aceste asemănări grosolane cu omul

nu-l fac pe urs decât și mai diform, fără a-i
conferi nicio superioritate asupra altor animale.
Buffon, Istoria naturală

13
14
 Istoricul faţă cu animalul

Să fi fost Carol cel Mare cel mai înverșunat dușman al ur-

sului pe care l-a cunoscut Europa? Istoricul este în drept să-și
pună această întrebare, într-atât de numeroase au fost masacre-
le acestei fiare pe vremea domniei sale. În Germania, acestea
capătă un caracter sistematic în două rânduri, în 773 și în 785,
de fiecare dată după o serie de campanii victorioase împotriva
saxonilor. Cu siguranţă, viitorul împărat n-a omorât, probabil,
niciodată un urs cu mâinile sale, chiar dacă a fost, după spusele
cronicarilor, un vânător redutabil, dar soldaţii săi, acţionând
sub ordinele sale, se dedau în pădurile Saxoniei și Thuringiei
unor goane distrugătoare de anvergură.
La drept vorbind, dușmanii ursului nu sunt atât Carol cel
Mare și cetele sale, cât prelaţii și clericii ce-i înconjoară. Ei sunt
cei care i-au declarat război celui mai puternic dintre toate
animalele prezente pe solul european și au decis extermina-
rea sa, cel puţin pe pământ german. Și asta, dintr-un motiv
exact: la sfârșitul secolului al VIII-lea, în toată Saxonia și în
regiunile învecinate, ursul este uneori venerat ca un adevărat
zeu, constituind obiectul de cult care poate lua forme frenetice
sau demoniace, în special printre războinici. Trebuie neapă-
rat eradicate pentru a converti popoarele barbare la religia lui
Christ. O sarcină dificilă, aproape imposibilă, deoarece cultele
respective nu sunt nici de dată recentă, nici de suprafaţă. Ele

15
vin de departe, de foarte departe, cu siguranţă din timpurile
anterioare perioadei romane — mai muţi autori latini fac deja
aluzie la acestea —, și sunt încă prezente de-a binelea în Ger-
mania profundă din epoca carolingiană.
Pe urmele lui Tacit, istoricii au consacrat numeroase scri-
eri practicilor religioase ale vechilor germani1. Toţi au subliniat
veneraţia acestora pentru forţele naturii și au descris ceremo-
niile asociate arborilor, pietrelor, izvoarelor și luminii. Unele locuri
erau rezervate divinaţiei sau adorării idolilor; altele slujeau
pentru reuniuni de masă cu ocazia unor momente specifice
(crai nou, solstiţiu, eclipsă); altele constituiau locuri de sepul-
tură remarcabile. Pretutindeni, ritualuri făcând uz de foc și de
sânge aduceau omagiu diferitor divinităţi. Dansurile, transele,
mascaradele și deghizările erau frecvente. Episcopilor și misio-
narilor nu le-a fost deloc ușor să pună capăt acestor practici.
Nu reușesc s-o facă decât treptat, înlocuind arborii și izvoarele
sacre prin locuri de cult creștine, apoi transformând în sfinţi
un număr mare de eroi sau de zei păgâni, în sfârșit binecuvân-
tând sau sanctificând majoritatea acţiunilor vieţii cotidiene.
Dar această creștinare rămâne vreme îndelungată inegală, și
abia după anul o mie vor dispărea ultimele relicve ale vechii
religii2 .
Locvace în ce privește cultul arborilor și izvoarelor, isto-
ricii moderni nu sunt câtuși de puţin la fel și în cazul ursului,
ca și cum acesta ar fi fost neglijabil sau s-ar fi limitat doar la
unele triburi. Nu-i cazul. Acest cult, atestat deja de cronici și
capitularii, este răspândit pe larg nu doar în Germania, ci și în
Scandinavia. A fost denunţat de timpuriu de numeroși misio-
nari care s-au aventurat hăt dincolo de Rin. În 742, de exem-
plu, Sfântul Bonifaciu, pe atunci în misiune în inima Saxoniei,
într-o lungă misivă adresată prietenului său Daniel, episcop de

16
Winchester, menţionează printre „ritualurile execrabile ale pă-
gânilor” faptul de a se deghiza în urși și a bea sângele acestui
animal înainte de a pleca la luptă 3. Treizeci de ani mai târziu,
pe o listă oficială, redactată de prelaţi, printre toate superstiţiile
păgâne care trebuie combătute la saxoni, sunt denunţate o dată
în plus aceleași practici, alături de altele, și mai barbare4 .
Asemenea obiceiuri nu constituie o noutate. Din vremuri
imemorabile, ursul este în toată lumea germanică, în nord ca
și în sud, o creatură admirată cu precădere. Mai puternic decât
oricare altă fiară, este regele pădurii și al tuturor animalelor.
Războinicii caută să-l imite și să-și aproprieze forţele acestuia
în timpul unor ritualuri deosebit de sălbatice. Cât despre con-
ducători sau regi, aceștia îl fac atributul lor preferat și încear-
că să pună mâna pe puterile lui prin intermediul stemelor și
al emblemelor. Totuși, veneraţia germanilor pentru urs nu se
oprește aici. În ochii lor, acesta nu este doar un animal invinci-
bil, și nici incarnarea forţei brute; este totodată o fiinţă aparte,
o creatură intermediară între lumea dobitoacelor și cea a oame-
nilor, ba chiar un strămoș sau un părinte al omului. În această
calitate, i se consacră numeroase credinţe și face obiectul mai
multor tabuuri, cu precădere privitoare la numele lui. În plus,
se crede că ursul mascul ar fi atras de femeile tinere pe care le-
ar fi dorit trupește: el le caută adeseori, le răpește din când în
când, apoi le violează și dă naștere unor fiinţe pe jumătate oa-
meni, pe jumătate urși, care sunt întotdeauna niște războinici
de neînvins, respectiv întemeietorii unor filiaţii prestigioase.
Graniţele animalităţii sunt în cazul dat mult mai incerte decât
cele pe care le propagă religiile monoteiste.
În ochii Bisericii Creștine, toate aceste lucruri sunt abso-
lut îngrozitoare. Cu atât mai mult cu cât această veneraţie a
marii fiare a pădurilor nu privește doar lumea germanică. Este

17
atestată și la slavi și, într-o măsură mai mică, la celţi. Sigur,
aceștia din urmă sunt creștinaţi de mai multe secole, iar vechile
lor culte consacrate animalelor au luat, puţin câte puţin, forme
discrete, supravieţuind mai cu seamă în poezia și în tradiţiile
orale. Nu și slavii, care închină ursului o adoraţie compara-
bilă celei a germanilor. De fapt, în epoca carolingiană, ursul
mai apare drept o figură divină, un zeu ancestral al cărui cult
îmbracă forme variate, dar rămâne profund ancorat, împiedi-
când astfel conversiunea popoarelor păgâne. Pretutindeni, sau
aproape pretutindeni, de la munţii Alpi la Marea Baltică, ur-
sul se dă drept rival al lui Christ. Biserica decide să-i declare
război, să-l combată prin toate mijloacele, să-l coboare de pe
tronul său și de pe altarele sale.

*
Anume acestei lupte a Bisericii medievale contra ursului
este consacrată partea centrală a cărţii de faţă. Întreprinsă de-
vreme, înainte chiar de domnia lui Carol cel Mare, această lup-
tă va dura aproape un mileniu, traversând întregul Ev Mediu
timpuriu și epoca feudală pentru a nu se încheia decât în seco-
lul al XIII-lea, atunci când dispar ultimele urme ale vechilor
culte ursine, iar în toată Europa își adjudecă definitiv titlul de
rege al animalelor, până la acea dată cuvenit ursului, un animal
exotic, ieșit din tradiţiile orientale, leul. Un titlu simbolic, si-
gur, dar un titlu punând în joc fapte culturale de mare impor-
tanţă pe care le înscrie într-o perspectivă de durată. Tocmai de
aceea, studiul meu va începe mult înaintea creștinismului, în
chiar inima Preistoriei, când urșii și oamenii din paleolitic îm-
părţeau aceleași teritorii și același vânat, iar uneori și aceleași
caverne și, fără doar și poate, aceleași spaime. În aval, se va
prelungi dincolo de Evul Mediu, pentru a încerca să schiţeze

18
ceea ce a putut fi destinul ursului odată coborât de pe tronul
său: privat de prestigiu, trasformat în animal de bâlci sau de
circ, adeseori umilit sau ridiculizat, el continuă totuși să ocupe
un loc privilegiat în imaginarul oamenilor. Astfel încât rede-
vine, puţin câte puţin, obiectul tuturor viselor și fantasmelor
și își ia revanșa în secolul al XX-lea, transformându-se într-
un adevărat fetiș: ursuleţul de pluș. Cercul pare astfel încheiat,
iar ursul redevine ceea ce fusese deja acum 30.000, 50.000 sau
80.000 de ani înaintea epocii prezente: un tovarăș al omului,
un părinte, un strămoș, un dublu, sau poate un zeu ori o divi-
nitate tutelară.
Obiectul acestei istorii de lungă durată este, așadar, un ani-
mal. Nu un individ animal, ci o specie — ursul brun — studi-
ată de-a lungul timpului în raporturile sale cu diferite societăţi
care, în Europa, s-au învecinat cu ea, s-au temut de ea, au în-
fruntat-o, au gândit-o sau au pus-o în scenă. Un animal sălba-
tic subiect al unei cărţi de istorie: lucrul acesta nu se întâmplă
atât de des. În general, istoricii își întreprind anchetele și își
exprimă reflecţiile asupra oamenilor, teritoriilor, epocilor, pre-
cum și asupra faptelor și mizelor ce-i vizează. Până la o dată re-
centă, nu s-au preocupat câtuși de puţin de animal. Din contra,
l-au abandonat adeseori „micii istorii”, culegerilor de anecdote
sau de curiosa, după cum au obiceiul s-o facă în cazul tuturor
subiectelor ce li se par futile sau marginale. Doar câţiva istorici
ai religiilor s-au interesat de cutare sau cutare dosar specific
a cărui cercetare presupunea și studierea animalului. Dar a-i
consacra o adevărată teză sau o carte savantă era ceva de necon-
ceput. Încă îmi aduc aminte de dificultăţile pe care le-am întâlnit
la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut, la École des chartes,
pentru a face să fie admis un subiect de teză asupra bestiarului
heraldic medieval5. Nu doar că un atare subiect nu era câtuși

19
de puţin acceptabil, deoarece se articula în jurul unei discipline
considerate arhaică — heraldica —, dar în plus părea pueril dat
fiind că se ocupa de animale, altfel spus de actori neînsemnaţi,
care nu aveau ce căuta pe scena cercetării istorice.
De-atunci încoace situaţia s-a schimbat, din fericire. Graţie
lucrărilor unor istorici pionieri6 , dar și datorită colaborării din
ce în ce mai frecvente cu cercetătorii veniţi din alte orizonturi
(antropologi, etnologi, lingviști, zoologi), animalul a devenit
treptat un obiect al istoriei recunoscut ca atare. Ba chiar studiul
său se situează în fruntea cercetării și la intersecţia mai multor
discipline, acolo unde se fac adevăratele descoperiri. Într-adevăr,
acest studiu nu poate fi decât unul transdocumentar și transdis-
ciplinar. Privit în raporturile sale cu omul, animalul este vizat
de toate marile dosare ale istoriei sociale, economice, materiale,
culturale, religioase și simbolice. Prezent pretutindeni, în orice
epocă, în toate circumstanţele, el pune în mod constant cercetă-
torilor întrebări esenţiale și complexe.

*
După ce mi-am consacrat teza, iar apoi și un număr im-
portant de articole, istoriei simbolice a raporturilor dintre om
și animal, astăzi doresc să-i rezerv acestuia din urmă o car-
te specifică și să încerc a arăta cum a devenit într-adevăr un
obiect al istoriei în înţelesul deplin al cuvântului. Nu-i vorba
de o carte de popularizare, ci de o carte sprijinită pe cercetări
îndelungate și precedată de mai mulţi ani de seminare la École
pratique des hautes études și École des hautes études en sciences
sociales. Am ales ursul deoarece, de circa patru decenii, mă in-
teresează problema regelui animalelor în tradiţiile occidentale.
Leul nu a fost dintotdeauna acest rege: ursul l-a precedat timp
de mai multe milenii, iar vulturul — simbol al tuturor imperii-

20
lor — l-a concurat mai târziu în acest rol. Începând cu 1969, pe
când încă eram student și lucram asupra bestiarului armoarii-
lor medievale — în care leul era deja regele —, am constatat că,
în secolele al XII-lea și al XIII-lea, mai multe familii germane
și daneze al căror nume evoca ideea de rege sau de conducător
(Königsbach, Königstein, Kungslena, Herrsching) aveau un urs
în stemele lor7. De ce un urs și nu un leu? Căutând să aflu mai
mult, am coborât în timp, extinzându-mi anchetele și sfârșind
prin a căpăta certitudinea că, într-o mare parte a Europei, ur-
sul a fost, mult înaintea leului, regele animalelor.
Odată cu trecerea anilor, cercetarea mea asupra acestei teme,
urmată în avalul și în amontele Evului Mediu, s-a transformat
într-o adevărată istorie simbolică a ursului în societăţile euro-
pene. Cum preistoricii și etnologii publicaseră, în ce-i privește,
diferite cărţi și articole consacrate acestui animal, mi s-a părut
că trebuie s-o fac și eu la rându-mi. Chiar dacă polemicile au
fost (și rămân) numeroase în cazul primilor apropo de relaţiile
dintre om și urs în paleolitic (cult sau nu?), și chiar dacă nu în-
totdeauna sunt de acord cu rolul pe care cei din urmă i-l atribuie
marii fiare în cercetările lor (ursul fiind uneori rechiziţionat în
serviciul unor cauze regionaliste ce-mi sunt străine), lucrări-
le pe care le-au publicat și unii și alţii sunt, în mare parte, de
calitate. De-acum înainte este rândul istoricului să-și compare
reflecţiile cu ale lor și, mai cu seamă, să le înscrie în cronologie.
Într-adevăr, studiile consacrate ursului și locului său în diferite
culturi nu au fost examinate până în prezent într-o perspecti-
vă diacronică. A venit timpul să le reintroducem în istorie și să
amintim, o dată în plus, că aceasta nu e niciodată imobilă.
Lucrarea pe care tocmai aţi început s-o citiţi nu este așadar
nici o carte de zoologie, nici un studiu de etnologie, chiar dacă
ambele discipline au fost puse la contribuţie din plin. Este în

21
primul rând o carte de istorie, construită în jurul unui plan
cronologic și insistând pe perioadele de mutaţie, în special pe
Evul Mediu central (secolele al XI-lea — al XIII-lea). Mutaţie
a relaţiilor dintre om și urs, dar și mutaţie a tuturor sistemelor
de valori și a faptelor de sensibilitate articulate în jurul lumii
animale. Chiar dacă ursul este vedeta acestui studiu, este im-
posibil să vorbim separat despre el. Trebuie să-l situăm într-o
problematică mai largă al cărei punct focal, absolut evident, nu
este fiara, ci omul; nu omul individual — despre care istoricul
epocilor vechi nu are multe de spus —, ci omul trăind în so-
cietate, obiect privilegiat al oricărei cercetări istorice. În plus,
ursul nu-și joacă rolul și nu-și capătă întregul sens decât odată
asociat sau opus unuia sau mai multor animale. Astfel încât
numeroase animale îl vor însoţi de-a lungul diferitor capitole:
mai întâi mamutul, bizonul și calul; apoi mistreţul, cerbul, lu-
pul, corbul și vulpea; mai târziu taurul, măgarul, porcul, ţapul,
câinele și berbecul; în sfârșit, leul, vulturul, leopardul, elefan-
tul, rinocerul, maimuţa și altele câteva, ansamblul formând nu
atât o faună, cât un adevărat bestiar, cel pe care omul european
și l-a făurit de-a lungul timpului și din care a făcut locul privi-
legiat al pulsiunilor sale simbolice.
Această istorie a ursului și a raporturilor sale cu omul se
limitează într-adevăr la Europa. A o extinde asupra altor con-
tinente nu ar fi fost câtuși de puţin rezonabil. Pentru a vorbi
în cunoștinţă de cauză despre locul unui animal în sânul unei
societăţi date, trebuie să cunoaștem această societate sub di-
versele sale aspecte, structuri, moduri de funcţionare. Pentru
un cercetător, lucrul acesta e posibil în cazul uneia sau a două
societăţi, eventual privite într-o perspectivă de durată, dar este
imposibil la scara întregii planete. În plus, istoricul nu este
un obsedat de arhetipuri, nici de invariante, și nici nu crede

22
în existenţa unei simbolici universale. Din contra, el știe că în
acest domeniu totul este cultural. Dacă este legitim, ba chiar
necesar, comparatismul între societăţi, și dacă acesta ne permi-
te să punem în valoare anumite trăsături de similitudine sau de
asemănare de netăgăduit (vom găsi câteva asemenea exemple
în ultimul capitol), el nu poate și nici nu trebuie să ascundă
oceanul diferenţelor atât în spaţiu, cât și în timp.
În sfârșit, în măsura în care această istorie nu vizează decât
Europa, tot așa nu se ocupă decât de ursul brun. De altfel, timp
de secole este singura specie pe care au cunoscut-o diferitele
societăţi despre care se vorbește în această carte. Noţiunile de
gen, familie, specie și subspecie sunt la rândul lor îndeosebi
culturale și trebuie mânuite cu precauţie. Istoricul animalelor
nu este un zoolog. El nu poate proiecta în trecut definiţiile și
clasificările noastre actuale luate ca atare. Acestea nu sunt și
cele ale societăţilor ce ne-au precedat, precum nu vor fi, fără
doar și poate, acelea ale societăţilor care urmează. Pentru isto-
ricul care sunt, cunoștinţele noastre de azi nu sunt niște adevă-
ruri, ci doar etape în evoluţia necontenită a cunoștinţelor. Iată
de ce, apropo de urs, m-am abţinut în mod constant să recurg
la termeni sau concepte moderne, cum ar fi cele de „mamifer”
sau „plantigrad”, necunoscute înainte de secolul al XVIII-lea.
La urma urmelor, ele n-au ce căuta într-o istorie simbolică a
animalelor, ale cărei taxinomii sunt cu totul și cu totul altele.
De fapt, oricât de surprinzătoare ne-ar putea părea, clasi-
ficările și discursurile pe care societăţile din trecut le consacră
animalelor constituie întotdeauna niște documente istorice au-
tentice, adeseori de mare interes. Ele trebuie plasate în contex-
tul lor și interpretate în lumina cunoștinţelor de pe vremea lor,
și nu a cunoștinţelor noastre actuale. Lucrul acesta, care e în
același timp o evidenţă și o necesitate, nu este admis din păcate

23
de toţi zoologii, nici măcar de toţi istoricii știinţelor. Astfel, doi
dintre ei, altminteri printre cei mai faimoși și autori ai unei
Istorii a zoologiei (Histoire de la zoologie), adeseori citată, nu
ezită să scrie referitor la bestiarele medievale:

Evul Mediu este o perioadă sterilă și decadentă, în particular

din punct de vedere știinţific. În ce privește zoologia, acesta
reţine majoritatea fabulelor absurde din Antichitate, inven-
tează altele și nu este în stare nicidecum să se consacre unor
observaţii pozitive [...]. Balivernele povestite în bestiare de-
monstrează credulitatea celor care le scriau, le citeau sau le
răspândeau [...]. Nu vom insista asupra acestei literaturi care
ţine mai degrabă de folclor decât de Știinţă 8 .

Ne-ar fi plăcut să știm ce sunt acelea „observaţii pozitive”

și ce se înţelege prin „baliverne”... Evul Mediu știa foarte bine
să observe fiinţele și lucrurile, dar pentru el ceea ce era exact și
ceea ce era adevărat nu se situa pe același plan, și nu observând
ajungeai la cunoaștere, și mai puţin la adevăr. Asemenea afir-
maţii demonstrează în tot cazul că autorii lor nu au înţeles ni-
mic din ceea ce este Istoria. Trecutul, în special trecutul înde-
părtat, nu poate fi înţeles — și mai puţin, judecat — în funcţie
de sensibilităţile, valorile și cunoștinţele din prezent. În acest
domeniu, „corectitudinea știinţifică” nu este doar demnă de
dispreţ, ci și sursă a numeroase erori, confuzii sau absurdităţi.
Contrar a ceea ce par să creadă cei doi autori ai noștri, știinţele
naturale sau biologice nu pot și nici nu trebuie să-și impună
certitudinile lor știinţelor umane. În rest, ce altceva este istoria
naturală dacă nu o formă de istorie culturală, una specifică?

24