1

TULBURĂRI CIRCULATORII

HIPEREMIA

Hiperemia reprezintă creşterea masei sangvine la nivelul unui ţesut, organ sau teritoriu
al organismului. În funcţie de rapiditatea instalării poate fi acută sau cronică. În funcţie de
teritoriul afectat se disting: hiperemia arterială sau activă şi hiperemia venoasă sau pasivă.
Hiperemia pasivă, denumită şi stază venoasă, reprezintă creşterea masei sangvine la
nivelul venos şi capilar, datorită încetinirii şi/sau reducerii fluxului sangvin venos, în condiţiile
unei circulaţii arteriale normale.

STAZA RENALĂ

Staza renală are drept cauze insuficienţa cardiacă dreaptă, insuficienţa cardiacă
globală, tromboza ori compresiunea venelor renale prin tumori sau anevrisme ale aortei
abdominale.

MACROSCOPIC
În stadiul acut, rinichii sunt măriţi de volum şi greutate, de consistenţă uşor crescută,
friabili, cu capsula în tensiune şi se decapsulează cu uşurinţă. Culoarea este roşietică, iar la
secţionare se scurge sânge venos. Pe suprafaţa de secţiune, corticala apare uşor îngroşată,
cu multiple puncte roşietice proeminente care reprezintă glomerulii hiperemiaţi; medulara este
congestionată, cu limita dintre corticală şi medulară ştearsă.
În stadiul cronic, rinichii sunt fermi, de culoare roşie-violacee, cianotică (induraţie
cianotică).

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Rinichi format din corticală cu glomeruli, tubi contorţi proximali şi
distali, şi medulară cu tubi colectori şi portiuni din ansele Henle.
Diagnostic histopatologic: Stază renală cronică
Microscopic, în staza renală se evidenţiază capilare glomerulare şi peritubulare
(interstiţiale) dilatate şi pline cu hematii; se pot observa hematii extravazate în spaţiul
subcapsular şi în lumenele tubilor. În staza renală cronică, hipoxia determinată de tulburarea
prelungită a circulaţiei locale poate conduce la apariţia leziunilor distrofice granulo-vacuolare
 2
sau a necrozei celulelor epiteliului tubular. În lumenele tubilor renali se poate observa
prezenţa unui precipitat proteic (eozinofil) sau chiar cilindri hilini.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- staza renală acută.

STAZA PULMONARĂ

Afecţiuni ale cordului precum cardiopatiile stângi decompensate (stenoza mitrală,

boala mitrală, insuficienţa cardiacă) pot cauza stază pulmonară, motiv pentru care aspectul
morfologic poartă şi denumirea de “plămân cardiac”.

MACROSCOPIC
În staza acută plămânul este mărit de volum şi greutate, de culoarea purpurie-violacee;
la palpare crepitaţiile alveolare sunt reduse. La secţionare se scurge mult sânge venos,
negricios amestecat cu lichid de edem (lichid spumos, rozat, aerat).
În staza cronică, plămânul este mărit de volum şi greutate, de culoarea cianotică-brună
(datorită depunerii de hemosiderină în pereţii alveolari) şi de consistenţă crescută printr-un
proces asociat de fibroză (induraţie brună). Plămânul prezintă zone dense, hipoaerate,
crepitaţiile sunt reduse, iar la secţionare se scurge sânge venos şi lichid de edem.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Plămân
Parenchimul pulmonar prezintă un aspect dantelat sugerat de către cavităţile
alveolare; se observă septurile interalveolare formate dintr-un ţesut conjunctiv conţinând vase
de sânge, precum şi bronhiole de diferite dimensiuni cu lumen festonat, neregulat, tapetate cu
un epiteliu cilindric.
Diagnostic histopatologic: Stază pulmonară cronică
În staza acută, venulele şi capilarele din septurile alveolare sunt dilatate şi pline cu
hematii alipite, proeminând în lumenul alveolar; se constată hematii extravazate în septuri şi
în alveole. Unele alveole prezintă în lumen lichid de edem şi rare alveolocite descuamate.
În staza cronică, venulele şi capilarele din septurile alveolare sunt dilatate şi pline cu
hematii alipite, iar septurile alveolare sunt îngroşate datorita vaselor hiperemiate, a lichidului
de edem şi a sclerozei care se instalează în conditiile de stază prelungită. În lumenele
alveolelor se observă lichid de edem, alveolocite descuamate, hematii şi resturi de hematii.
Caracteristică este prezenţa macrofagelor încărcate cu hemosiderină, atât în pereţii alveolari
cât şi în spaţiile alveolelor; datorită condiţiilor patologice în care apar, aceste celule sunt
denumite şi “celule cardiace”. Hemosiderina este un pigment provenit din degradarea
hematiilor extravazate şi fagocitate de către macrofage. Aceste celule sunt de talie mare,
prezintă unul sau 2-3 nuclei, hemosiderina fiind înglobată în citoplasma lor sub formă de
granule inegale ca mărime, care pe preparatul microscopic apar colorate gălbui-brun.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- staza pulmonară acută.
 3

FICATUL DE STAZĂ

Cauzele stazei hepatice sunt insuficienţa ventriculară dreaptă decompensată sau

cordul pulmonar cronic.

MACROSCOPIC
Ficatul este mărit de volum şi greutate (poate ajunge până la 2-3 kg), cu marginea
anterioară rotunjită, cu suprafaţa netedă, capsula destinsă, subţire, transparentă lăsând să se
vadă culoarea cianotică a parenchimului hepatic. Ficatul este de consistenţă este uşor
crescută, friabil. La secţionare se scurge o cantitate crescută de sânge venos.
În funcţie de durata stazei, se pot descrie următoarele aspecte ale suprafeţei de
secţiune:
STADIUL I - “ficat muscad” - caracterizat prin aspectul pestriţ al suprafeţei de secţiune
datorită accentuării desenului vascular al lobulului hepatic prin distensia venei centrolobulare
şi a capilarelor sinusoide pericentrolobulare.
STADIUL II - ”ficatul în cocardă” - prezintă centrul lobulului roşu-violaceu prin staza
venei centrolobulare şi a sinusoidelor din jur, zona mediolobulară de culoare gălbuie datorită
încărcării grase (parenchimul hepatic din această zonă este cel mai sensibil la hipoxie), iar
zona externă a lobulului hepatic are aspect brun, normal.
STADUIL III - “ficatul intervertit” - lobulul hepatic pare centrat de spaţiul port datorită
atrofiei parenchimului din ariile centrolobulară şi mediolobulară, zona externă a parenchimului
rămânând indemnă.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ficat
Unitatea morfofuncţională a ficatului este lobulul hepatic, de formă poliedrică; acesta
este centrat de vena centrolobulară, către care converg capilarele sinusoide, care, la rândul
lor, delimitează cordoanele de hepatocite (Remack). Între 2-3 lobuli hepatici se delimitează
spatiul port (Kiernan), în care este prezentă triada portală: cel puţin câte un ram arterial, unul
venos şi un canalicul biliar.
Diagnostic histopatologic: Ficat “în cocardă”
Microscopic, în funcţie de stadiul congestiei, se deosebesc următoarele modificări:
STADIUL I (“ficat muscad”) - vena centrolobulară şi capilarele sinusoide sunt dilatate şi
pline cu hematii; hepatocitele pericentrolobulare sunt atrofiate prin compresiune;
STADIUL II (“ficat în cocardă”) - vena centrolobulară şi sinusoidele sunt mult destinse
şi pline cu hematii, determinând atrofia sau chiar dispariţia hepatocitelor din aria
pericentrolobulară; hepatocitele zonei mediolobulare, foarte sensibile la hipoxie, prezintă
încarcare grasă sub forma unor vacuole “optic goale”, situate în interiorul hepatocitelor.
Folosind coloraţii speciale, picăturile lipidice apar colorate în roşu cu metoda Scharlach şi
oranj cu metoda Sudan. Hepatocitele de la periferia lobulului nu prezintă modificări.
STADIUL III (“ficat intervertit”) - lobulul hepatic pare centrat de spaţiul port deoarece,
singurele indemne rămân hepatocitele zonei periferice (în condiţiile date, aportul sangvin este
suficient pentru îndeplinirea funcţiilor metabolice la nivelul acesta), unde poate fi identificat
 4
uneori şi un proces de regenerare (prezenţa unor hepatocite de talie mare, binucleate), în
timp ce hepatocitele zonelor centrolobulară şi mediolobulară sunt atrofiate. În stadiul de
congestie cronică, prelungită, arhitectura lobulului hepatic suferă modificări importante prin
apariţia unui proces de fibroză pericentrolobulară şi portală, conducând la ciroza cardiacă.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- celelalte stadii de stază cardiacă.
 5

TROMBOZA

Tromboza este procesul patologic de formare în timpul vieţii a unui coagul (tromb)
intravascular sau intracardiac, din constituienţii normali ai sângelui.
Apariţia şi dezvoltarea trombilor presupune existenţa unor condiţii patologice grupate în
triada lui Virchow:
- leziuni vasculare şi cardiace la nivel endotelial;
- tulburări hemodinamice cu încetinirea fluxului sangvin ;
- tulburări ale factorilor de coagulare.
În funcţie de localizare se descriu: trombi arteriali, venoşi, capilari şi cardiaci. În funcţie
de gradul de obstrucţie a lumenului vascular în care se localizează, trombii se clasifică în
trombi parietali (neobstructivi) şi trombi obliteranţi (obstructivi). Morfologic, trombii se împart în
roşii (de coagulare), albi (de conglutinare), micşti (cu zone albe şi roşii) şi hialini. După vârstă,
trombii se clasifică în recenţi şi vechi (organizaţi).

TROMBUL ARTERIAL

Apare cel mai frecvent ca urmare a unor leziuni preexistente la nivelul arterelor:
ateroscleroză, arterită, anevrisme, traumatisme. Sediul de elecţie îl reprezintă arterele
membrelor inferioare, arterele coronare, arterele cerebrale, renale, mezenterice, aorta.

MACROSCOPIC
Trombusul arterial este aderent de peretele vascular, la nivelul locului de formare şi se
extrage cu greutate din lumenul vasului; are suprafaţa neregulată, este uscat, friabil, albicios-
cenuşiu, fără luciu.
Trombul arterial este cel mai frecvent alb sau mixt, parietal. Trombul alb se poate
amplifica printr-un tromb roşu, determinând obliterarea lumenului vascular.
Trombul mixt este format din alternanţa unor mase trombotice albe şi roşii, având un
aspect pestriţ, striat; prezintă un cap albicios sau pestriţ, aderent la peretele vascular, un corp
mixt, cu striuri alternante albe şi roşii, aderent la peretele vasului şi o coadă roşie, liberă în
lumenul vasului.
Trombii recenţi sunt întotdeauna roşii, au aspect gelatinos, lucios, umed obstruând, de
obicei, traiectele vasculare venoase.
Trombul în curs de organizare. După ce se formează, trombusul suferă un proces de
deshidratare şi se retractă dând naştere unor fisuri. Iniţial, masa trombotică determină un
răspuns inflamator neutrofilic la nivelul peretelui vascular şi apoi de pătrunderea acestora în
interiorul trombului. Răspunsul inflamator este urmat de un răspuns reparator prin intermediul
 6
unui ţesut conjunctiv tânăr, bogat în fibroblaşti şi capilare de neoformaţie (ţesutul de
granulaţie) care invadează şi înlocuieşte masa trombului . Prin înmugurirea, migrarea şi
rearanjarea celulelor endoteliale se produce endotelizarea suprafeţei trombului şi a fisurilor de
recanalizare. În timp, ţesutul de granulaţie este înlocuit cu ţesut conjunctiv fibros. Acest ţesut
poate evolua spre calcifiere distrofică sau poate suferi dezintegrare degenerativă cu
organizarea structurii şi transformarea în tromb hialin.
Trombii vechi organizaţi conjunctiv, fiind acoperiţi de endotelii, apar ca mici plăci
fibroase intimale. Prin organizare, trombii parietali devin mai compacţi, iar în trombii obliteranţi
pot apărea fisuri ce favorizează desprinderea parţială de peretele vasului.
MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.
Diagnostic histologic: Perete arterial
Se constată intima cu endoteliul vascular, media cu fibre musculare netede, fibre de
colagen şi fibre elastice, şi adventicea cu un ţesut conjunctiv lax ce conţine
vasa vasorum, filete nervoase şi adipocite.
Diagnostic histopatologic: Tromb mixt
În zona de fixare la peretele vascular, trombul este reprezentat de un tromb de
conglutinare format dintr-un material granular, slab eozinofil, dispus sub forma unei reţele
coraliforme, constituită din plachete sangvine alterate şi agregate. Scheletul coraliform este
căptuşit de un strat de fibrină, leucocite şi rare hematii (liniile Zahn) .
Restul trombusului este format dintr-o reţea de fibrină în ochiurile căreia se găsesc
plachete, leucocite şi hematii în proporţii variabile, alternativ, în funcţie de tipul trombului: în
zonele cu tromb alb predomină plachetele şi leucocitele, iar în zonele cu tromb roşu
predomină hematiile.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu :

- celelalte tipuri de trombi;
- cheagul postmortem, caracterizat prin culoare roşie, aspect lucios, cu suprafaţa
netedă; nu este aderent la peretele vascular şi este elastic.
 7

INFARCTUL

Infarctul reprezintă o zonă de necroză ischemică prin obstrucţia acută, de obicei

embolică sau trombotică, a unui vas arterial.
Morfologic, infarctele se clasifică în albe sau anemice şi roşii sau hemoragice. După
vârstă, infarctele se împart în recente şi vechi sau organizate conjunctiv. În funcţie de gradul
de contaminare microbiană, infarctele sunt septice şi aseptice.
Infarctele albe sau anemice sunt caracteristice organelor cu structură compactă şi cu
circulaţie de tip terminal: rinichi, splină sau miocard, în care anastomozele sunt reduse.
Infarctele roşii sau hemoragice sunt caracteristice ţesuturilor laxe şi organelor bine
vascularizate precum pulmonul (cu dubla circulaţie), ficatul sau intestinul.

INFARCTUL MIOCARDIC

Infarctul miocardic reprezintă necroza de coagulare a unei arii miocardice, ca urmare a

obstrucţiei unei ramuri coronare. Cauzele cele mai frecvente sunt reprezentate de tromboza
arterelor coronare, hemoragii la nivelul plăcii de aterom, spasme persistente ale coronarelor
sau, mai rar, tromboza suprapusă pe leziuni luetice, embolia cu punct de plecare de la nivelul
vegetaţiilor valvulare din endocardita bacteriană, panarterita nodoasă, invazii neoplazice etc.
Localizarea favorită este la nivelul ventriculului stâng (peretele anterior, septul
interventricular şi peretele posterior) şi, mai rar, la nivelul ventriculului drept; localizările atriale
sunt excepţionale.
Morfologic, infarctul miocardic este un infarct alb (anemic) reprezentat de o zonă de
necroză de coagulare consecutivă anoxiei, dar poate fi şi un infarct roşu (hemoragic) prin
pătrunderea bruscă a sângelui din circulaţia colaterală în teritoriul de necroză, ca urmare a
scăderii presiunii sangvine locale prin obstrucţia arterială.

MACROSCOPIC
Infarctul recent prezintă pe suprafaţa viscerală pericardică o zonă mată, albicioasă
constituită din depozite fine de fibrină (“placa lăptoasă”). Pe secţiune, aria de necroză apare
ca o leziune palidă, cenuşie-brună, de contur şi formă neregulate, relativ bine delimitată,
proeminentă pe suprafaţa de secţiune (datorită edemului fibrelor miocardice), de consistenţă
fermă. În cazul unui infarct roşu, zona de necroză prezintă o culoare roşietică-brună,
hemoragică. Zona de necroză este înconjurată de un chenar alb-cenuşiu, (lizereul leucocitar),
la periferia căruia se găseşte o zonă de hiperemie-hemoragie.
La deschiderea sacului pericardic se poate observa, în anumite cazuri, prezenţa unui
lichid sero-citrin în cantitate variabilă, sau existenţa unui revărsat hemoragic atunci când
infarctul se însoţeşte de ruptura miocardului .
 8
Infarctul sechelar apare ca o zona cicatricială, deprimată, alb-sidefie, de consistenţă
crescută, bine delimitată de ţesutul înconjurator.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histogic: Miocard format din fibre musculare striate, care simuleaza un
sinciţiu; nucleii sunt ovalari, bazofili, fiind dispuşi central în fibrele miocardice.
Diagnostic histopatologic: Infarct miocardic alb recent
Infarctul alb se constituie microscopic din următoarele zone:
- zona de necroză de coagulare, în care fibrele miocardice sunt balonizate, cu
acidofilie crescută; striaţiile transversale devin indistincte, cu omogenizarea citoplasmei şi
dispariţia nucleilor;
- zona de infiltrat inflamator cu polimorfonucleare neutrofile ce înconjură aria de
necroză (corespunzătoare lizereului leucocitar);
- zona de hiperemie-hemoragie.
În timp, hiperemia scade, polimorfonuclearele neutrofile sunt înlocuite cu macrofage,
lichidul de edem se resoarbe, iar suprafaţa infarctului se deprimă. În jurul infarctului apare un
ţesut de granulaţie cu proliferare de fibroblaşti, capilare de neoformaţie, infiltrat inflamator cu
limfocite, plasmocite, macrofage. Acest ţesut de neoformaţie trimite prelungiri în interiorul
zonei de necroză, pe care o înlocuieste treptat cu ţesut conjunctiv. Infarctul vechi este
constituit din prezenţa unei cicatrici din fibre de colagen.
Infarctul roşu se caracterizează prin existenţa unui mare număr de hematii printre
fibrele miocardice, pe care le disociază; fibrele musculare suferă în timp aceleaşi modificări
caracteristice necrozei; la periferie există macrofage încărcate cu hemosiderină provenită din
degradarea hematiilor.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- infarctul roşu de miocard;
- infarctul miocardic vechi.

INFARCTUL PULMONAR

Reprezintă o zonă de necroză a parenchimului pulmonar datorată obstrucţiei unui ram

arterial ce irigă zona respectivă, prin embolie sau tromboză. Localizarea este preponderent în
lobii inferiori pulmonari. Infarctul pulmonar este de tip roşu (hemoragic), datorită dublei
circulaţii (pulmonare şi bronşice), caracteristică acestui organ. Obstrucţia unui ram arterial
pulmonar conduce la scăderea presiunii sangvine în teritoriul corespunzător, urmată de
pătrunderea bruscă de sânge din dubla circulaţie, inundând zona necrozată.

MACROSCOPIC
În infarctul recent, zona afectată proemină la suprafaţa plamănului; pleura
corespunzătoare este acoperită de un exudat fibrinos. Culoarea este roşie-negricioasă,
consistenţa este crescută, bine delimitat, iar pe suprafaţa de secţiune are formă triunghiulară,
cu baza spre pleura şi vârful spre hil, indicând artera obstruate. Crepitaţiile alveolare sunt
absente. La secţionare se elimină o cantitate redusă de sânge; la proba docimaziei
fragmentele pulmonare cad la fundul vasului.
 9
După 1-2 zile, datorită deshidratării, infarctul se deprimă, devine mat, fin granular, cu
limite nete; în faza de vindecare, infarctul pulmonar se prezintă ca o cicatrice stelată,
deprimată, dură şi pigmentată.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Plămân (vezi staza pulmonară)
Diagnostic histopatologic: Infarct pulmonar recent
În primele 48 ore, în zona de infarct, capilarele din septurile alveolare sunt dilatate şi
pline cu hematii, iar în alveole se constată un numar mare de hematii şi lichid de edem.
Ulterior, hematiile din alveole se alipesc şi îşi pierd colorabilitatea, se produce necroza de
coagulare a septurilor alveolare, iar în jurul zonei de infarct se observă un infiltrat inflamator
iniţial de tip PMN neutrofile, apoi cu macrofage. La periferia infarctului se găsesc macrofage
încărcate cu hemosiderină rezultată din degradarea hemoglobinei.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- infarctul pulmonar vechi, în care se produce înlocuirea ţesutului necrozat cu ţesut de
granulaţie care se dezvoltă de la periferia leziunii, ca o capsulă ce trimite prelungiri în teritoriul
de necroză, înlocuindu-l şi formând ulterior un ţesut conjunctiv fibros cicatriceal.

INFARCTUL RENAL

Reprezintă necroza ţesutului renal prin întreruperea irigaţiei sangvine, datorită

obliterării (de obicei embolice) a arterei renale sau a uneia dintre ramuri. Datorită circulaţiei
terminale de la acest nivel, infarctul renal este alb sau ischemic.

MACROSCOPIC
În infarctul recent, zona afectată proemină la suprafaţă şi are iniţial culoare roşcată,
înconjurată de un lizereu cenuşiu, iar la periferie de o zonă de hiperemie-hemoragie. Zona de
necroză este de consistenţă fermă, bine delimitată şi are formă piramidală, cu baza spre
capsulă şi vârful spre hil. Ulterior, infarctul se deprimă şi culoarea devine palidă, alb-rozată
datorită ischemiei şi hemolizei.
Infarctul vechi se evidenţiază ca o cicatrice deprimată, netedă, ovală, alb-sidefie, dură.

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Rinichi (vezi staza renală)
Diagnostic histopatologic: Infarct renal recent
Zona de infarct are aspect de necroză de coagulare în care se mai disting contururile
glomerulilor şi tubilor, cu citoplasma omogen acidofilă, dar nucleii sunt dispăruţi sau picnotici.
În jurul zonei de necroză se află un infiltrat inflamator cu PMN neutrofile, iar la periferie se
observă zona de hiperemie-hemoragie.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- infarctul renal vechi, cicatriceal, în care zona afectată este înlocuită cu ţesut
conjunctiv fibros.
 10

DISTROFII

DISTROFIA GRANULO-VACUOLARĂ ÎN RINICHI

Distrofiile hidro-protidice sunt distrofii ale compartimentului intracelular şi reprezintă

urmarea unor perturbări ionice caracterizate prin pătrunderea în exces a apei şi sodiului în
celulă, cu pierderea concomitentă de potasiu, însotite de o tumefiere (intumescenţă) celulară.
Distrofia granulo-vacuolară asociază aspectele de intumescenţă tulbure (distrofie
granulară) cu cele de vacuolizare (distrofie hidropică sau vacuolară) ale citoplasmei
nefrocitelor. Aceste leziuni apar în tubulo-nefrozele toxice şi de origine hipoxică sau în
alterări ale filtrării glomerulare.

MACROSCOPIC
Rinichii sunt măriţi de volum şi greutate, se decapsulează uşor, au un aspect specific
palid, mat, tulbure, de “carne fiartă”. Consistenţa şi elasticitatea sunt scăzute, cu friabilitate
crescută. Pe secţiune, rinichiul prezintă corticala rozată, cu ştergerea limitei dintre corticală şi
medulară.

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Rinichi (vezi staza renală)
Diagnostic histopatologic: Distrofie granulo-vacuolară în rinichi
Leziunile interesează mai ales tubii contorţi proximali şi constau din aspecte asociate
de distrofie granulară şi distrofie vacuolară.
Distrofia granulară (intumescenţa tulbure) apare în microscopia optică prin mărirea în
volum a celulelor epiteliului tubular, cu citoplasma intens eozinofilă, cu granulaţii fine sau
grosiere. Prezenţa nucleilor bine coloraţi şi structuraţi sunt martorul reversibilităţii acestei
leziuni.
Degenerescenţa vacuolară se prezintă prin existenţa spre polul bazal a unor vacuole
fine, optic goale, fără pereţi proprii, în citoplasma celulelor nefrocitare balonizate.
Citoplasma acestor celule este clară, palidă. Nucleii sunt de aspect normal sau prezintă
leziuni de diferite grade, pâna la leziuni ireversibile.
Tubii contorţi distali şi glomerulii nu sunt interesaţi.
 11
DIAGNOSTIC DIFERENTIAL se face cu:
- intumescenţa clară, în care se evidenţiază celule tumefiate, cu citoplasma clarificată,
cu limite celulare precise;
- steatoza renală, în care epiteliul tubular, mai ales în tubii contorţi proximali, prezintă
vacuole optic goale, cu conţinut lipidic (picături de grăsime), situate între membrana bazală şi
nucleu; aceste lipide sunt evidenţiabile cu coloraţii speciale (Scharlach, Sudan).

DISTROFIA GRANULO-VACUOLARĂ ÎN FICAT

Hepatocitele sunt afectate în infecţii acute, hipoxia acută, intoxicaţii cu substanţe

chimice sau medicamentoase, stări de inaniţie.

MACROSCOPIC
Ficatul este mărit de volum şi greutate, cu aspect caracteristic de “carne fiartă”.
Capsula este destinsă, subţire, în tensiune. Consistenţa şi elasticitatea sunt scăzute, iar
friabilitatea este crescută.

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Ficat (vezi staza hepatică)
Diagnostic histopatologic: Distrofie granulo-vacuolară în ficat
Hepatocitele afectate sunt intumescente, cu limite evidente. Nucleii sunt bazofili, bine
conturaţi (semn de reversibilitate) şi îşi păstrează locul în celulă. Citoplasma prezintă
alternanţa vacuolelor multiple (fine, optic goale, cu limite imprecise) cu granulele eozinofile
proteice, uneori cu aspect spumos. Capilarele sinusoide apar distorsionate datorită
hepatocitelor mărite de volum.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- intumescenţa clară, în care citoplasma celulelor este omogenă, cu fine granulaţii iar
limitele celulelor sunt evidente;
- distrofia lipidică, în care încărcarea grasă apare sub forma vacuolelor optic goale cu
limite precise, de talie mare, de obicei unice, care dizlocă nucleul împingându-l către periferie;
se evidenţiază prin coloraţii speciale pentru grăsimi.

DISTROFIA LIPIDICĂ HEPATICĂ

Ficatul gras sau steatoza simplă hepatică reprezintă depunerea de grăsimi la nivelul
ţesutului hepatic, fără afectarea vitalităţii celulare. Degenerescenţa grasă hepatică poate fi
urmarea unor intoxicaţii cu fosfor, cloroform, tetraclorură de carbon, apare în caz de alcoolism
cronic, malnutriţie, obezitate, diabet zaharat.
Distrofia lipidică hepatică poate fi mediolobulară în hipoxii, periferică în intoxicaţii şi
malnutriţie şi difuză în etilismul cronic.

MACROSCOPIC
 12
Ficatul este mărit de volum şi greutate, cu capsula subţire, destinsă, cu marginea
anterioară rotunjită. Are consistenţă scăzută şi este friabil. La secţionare are culoare gălbuie
şi lasă urme de grăsime pe lama cuţitului.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ficat (vezi ficatul de stază)
Diagnostic histopatologic: Ficat gras
În distrofia grasă mediolobulară, la nivelul citoplasmei hepatocitelor se observă mici
vacuole optic goale, diseminate, cu limite precise; în forma periferică, citoplasma fiecărui
hepatocit conţine câte o vacuolă optic goală care, pe masură ce se măreşte, împinge nucleul
la periferie, conferindu-i un aspect lenticular; în forma difuză, se observă asocierea celor două
aspecte microscopice şi afectarea în totalitate a lobulului hepatic. Capilarele sinusoide apar
deformate de către hepatocitele balonizate.

DIAGNOSTIC DIEFRENŢIAL se face cu:

- distrofii hidroprotidice (vacuole optic goale negative la coloraţiile speciale pentru
grăsimi).

DISTROFIA HIALINĂ A OVARULUI

Distrofia hialină (hialinoza) reprezintă o distrofie proteică a compartimentului

intercelular sau, mai rar intracelular. Hialinul este un material de aspect omogen, translucid,
eozinofil. Hialinoza poate apărea în condiţii fiziologice (hialin în ovar în premenopauză),
precum şi în condiţii patologice (la nivelul cicatricelor vechi, la nivelul seroaselor după
inflamaţii cronice, la nivelul pereţilor arteriolari, în componenţa tumorilor benigne şi maligne).

MACROSCOPIC
Ovarele sunt micşorate de volum, cu suprafaţa neregulată, boselată, de consistenţă
crescută şi aspect translucid.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ovar, organ plin care, pe secţiune prezintă corticala (alcătuită
dintr-o stroma densă, bogat celulară, cu dispoziţie în vârtejuri, şi din foliculi ovarieni în diferite
etape evolutive, corpi atretici, corpi progesteronici sau galbeni) şi medulara (cu vase mari, cu
pereţi groşi şi traiect sinuos, vase limfatice şi filete nervoase).
Diagnostic histopatologic: Distrofie hialină in ovar
Se observă corpul albicans ce reprezintă depunerea de hialin pe cicatricea rezultată în
urma involuţiei corpului galben (proces fiziologic). Acesta are aspect omogen, palid eozinofil,
forma rotund-ovalară sau neregulată; vasele sangvine ovariene au pereţii îngroşaţi prin
depunerea de hialin.

AMILOIDOZA RENALĂ
 13

Este consecinţa depunerii predominant extracelulare a unui material fibrilar cu o

compoziţie chimică complexă. În microscopia optică, amiloidul se prezintă ca un material de
tip hialin, cu caractere speciale de tinctorialitate (în coloraţia Roşu de Congo apare roşu-
cărămiziu, cu violet de metil, verde de metil şi albastru de metil se colorează în roşu-
violaceu). Amiloidul se depune interstiţial, de-a lungul fibrelor de reticulină şi de colagen, de-a
lungul membranelor bazale epiteliale sau în media vaselor mici.
Degenerescenţa amiloidă se poate dezvolta ca element fundamental al unei boli
necunoscute (amiloidoza primară) sau ca o manifestare secundară (amiloidoza secundară) în
boli de natură inflamatorie (TBC, osteomielită, artrita reumatoidă, etc.); amiloidoza secundara
interesează predominant splina, rinichii, suprarenalele şi ficatul.

MICROSCOPIC
Rinichiul este mărit de volum, elasticitatea şi consistenţa sunt mărite (consistenţa
cauciucului vulcanizat), de friabilitate scăzută. Pe secţiune, corticala este uşor îngroşată şi
palidă, contrastând puternic cu medulara.

MICROSCOPIC: preparate colorate cu Roşu de Congo.

Diagnostic de organ: Rinichi (vezi staza renală).
Diagnostic histopatologic:
Amiloidul este evident predominant la nivelul glomerulilor, între endoteliu şi membrana
bazală a capilarelor, şi în mezangiu. Iniţial, amiloidul apare depozitat sub formă de mici noduli
eozinofili în ghemul vascular; aceşti noduli cresc progresiv în volum determinând obliterarea
capilarelor glomerulare; în timp, întregul ghem de capilare glomerulare este transformat într-o
masă sferică acelulară, hialino-amiloidă. La nivelul tubilor contorţi, amiloidul se depune între
membrana bazală şi epiteliul tubular; tot la acest nivel se pun în evidenţă leziuni distrofice
epiteliale de tipul intumescenţei şi a vacuolizării, iar în lumenele tubilor se găsesc cilindrii
hialini. Vasele interstiţiale, mai ales arteriolele, prezintă manşoane subendoteliale de amiloid.
În interstiţiul renal există un infiltrat inflamator limfocitar.

STAZĂ BILIARĂ ÎN FICAT

Se caracterizează prin depunerea de pigmenţi biliari în ficat în cadrul unui icter

prehepatic, hepatic sau posthepatic. În cazul icterelor obstructive prelungite se produc alterări
ale parenchimului hepatic, în urma refluxului şi a stazei biliare.

MACROSCOPIC
Ficatul este mărit de volum şi greutate, este de culoare brun-verziue şi are consistenţă
fermă. Pe secţiune, desenul căilor biliare este accentuat, iar din aceste căi se scurge bilă
concentrată.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ficat (vezi staza hepatică)
Diagnostic histopatologic: Stază biliară în ficat
 14
Hepatocitele, mai ales cele din zona pericentrolobulară, conţin pigment biliar de
culoare brun-verzuie; capilarele biliare sunt destinse şi conţin “trombuşi biliari”. Celulele
Kupffer pot conţine şi ele pigment biliar fagocitat.

DISTROFIE FIBRINOIDĂ ÎN PLACENTĂ

Distrofia fibrinoidă (necroza fibrinoidă) reprezintă o degenerescenţă la nivelul

compartimentului extracelular şi se caracterizeaza prin depunerea în ţesuturi a unei substante
PAS-pozitive, denumită fibrinoid. Fibrinoidul conţine proteine, mucopolizaharide, fibrinogen şi
gammaglobuline în proporţii variabile, în funcţie de tipul afecţiunii în care apare. În stadiul
iniţial, substanţa fundamentală este tumefiată, fibrele de colagen sunt fragmentate şi
dezintegrate, pentru ca, în final să formeze acea substanţă omogenă sau fin granulară de tip
fibrinoid.
Acest tip de distrofie apare în bolile de colagen, în HTA malignă la nivelul arterelor mici
şi a arteriolelor, în arterele din vecinătatea ulcerului gastric, în vasele sangvine ale placentei,
etc.

MACROSCOPIC
Placenta la termen are formă de disc, un diametru de aproximativ 20 cm şi grosimea la
centru de 3 cm. Prezintă două feţe: faţa fetală (ce conţine inserţia cordonului ombilical,
acoperită de foiţa amniotică prin transparenţa căreia se văd vasele ombilicale ramificate) şi
faţa maternă (care priveşte spre uter şi este compartimentată în 15-20 lobi sau cotiledoane).
Lojile materne (camere interviloase) sunt lacune sangvine în care se scaldă trunchiuri de
vilozităţi coriale.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Placentă
Placenta prezintă doua componente:
- componenta maternă (decidua maternă), cu celule deciduale mari, cu citoplasma
abundentă, slab eozinofilă şi nuclei ovalari mari, hipocromi, cu aspect veziculos;
- componenta fetală, alcatuită din placa corială şi vilozităţile coriale; vilozităţile coriale
se prezintă ca nişte prelungiri digitiforme, alcătuite din ţesut mezenchimal cu reacţie
deciduală, acoperit de citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast.
Diagnostic histopatologic: Distrofie fibrinoidă în placentă
La nivelul vilozităţilor coriale se pot observa depozitele de fibrinoid sub forma unor
zone acelulare, intens eozinofile, cu aspect granular.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- distrofia hialină (hialinul este mai omogen);
- distrofia amiloidă (amiloidul este mai slab eozinofil şi se colorează electiv cu Roşu de
Congo).
 15

INFLAMAŢII

Inflamaţia reprezintă o modalitate de reacţie şi apărare a organismului la acţiunea unor

factori nocivi, cu manifestări locale (rubor, tumor, calor, dolor, functio lesa) şi generale (frison,
febră, leucocitoză, etc).
După criteriul etiologic se clasifică în inflamaţii nespecifice (modificările morfologice nu
trădează prin aspectul lor natura etiologică) şi inflamaţii specifice (diagnosticul poate fi pus de
cele mai multe ori după caracterele morfologice ale inflamaţiei).
După evoluţia în timp, se clasifică în acute, subacute şi cronice.
După criteriul morfologic, se clasifică în inflamaţii exsudative, alterative şi proliferative.

INFLAMAŢII EXSUDATIVE

MENINGITA PURULENTĂ

Meningita purulentă este o inflamaţie acută bacteriană nespecifică a leptomeningelui,

caracterizată prin prezenţa unui exudat purulent în spaţiul subarahnoidian.
Etiologia leptomeningitei purulente este reprezentată de meningococi, pneumococi,
streptococi, stafilococi, haemophilus influenzae. Propagarea agenţilor infecţiosi la nivelul
spaţiului subarahnoidian se poate realiza pe cale sangvină ( în cursul unei bacteriemii) de la
un focar infecţios situat la distanţă, prin propagarea infecţiei de la un focar de vecinătate (oto-
mastoidită, sinuzită, abces dentar, etc.) sau prin introducerea directă în cursul unor manevre
chirurgicale incorect efectuate sau accidental (traumatisme).

MACROSCOPIC
Meningita meningococică se caracterizează prin prezenţa unui exudat cu caracter
sero-purulent, gălbui, ce se acumulează în şanţuri, predominant la baza creierului sau pe
convexitatea acestuia, unde formează o calotă purulentă.
 16
Meningita pneumococică se caracterizează prin prezenţa unui exudat purulent cu
nuanţă verzuie, pseudomucinos sau gelatinos, care se localizează mai ales la nivelul jumătăţii
anterioare a convexităţii.
Meningita stafilococică se caracterizează printr-un exudat purulent alb, cremos, dispus
sub formă de depozite.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Leptomeninge, alcătuit din arahnoidă şi pia mater.
Arahnoida are aspect de pânza de paianjen şi este formată dintr-o lamă conjunctivă
subţire, avasculară, acoperită pe ambele feţe de un epiteliu simplu pavimentos. Pia mater
este bogat vascularizată şi pătrunde în toate şanţurile cerebrale. Legătura între cele două
foiţe se face prin trabecule conjunctive acoperite de epiteliu care delimitează lacune ce
constituie spaţiul subarahnoidian prin care circulă LCR
Substanţa nervoasă se identific prin prezenţa corpilor neuronali, dispuşi în diferite
straturi.
Diagnostic histopatologic: Leptomeningită purulentă
În spaţiul subarahnoidian se observă exudat inflamator alcătuit din PMN neutrofile în
număr mare şi piocite (PMN neutrofile distruse în urma contactului cu agentul patogen),
situate în ochiurile unei reţele de fibrină. Vasele piei mater sunt hiperemiate, prezentând
fenomene de subendotelită (diapedeza de elemente inflamatorii imediat subendotelial).
Inflamaţia se poate propaga la nivelul scoarţei cerebrale prin infiltratele inflamatorii situate
perivascular. Substanţa nervoasă prezintă edem pericelular şi perivascular.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- meningita carbunoasă, în care predomină leziunile hemoragice;
- meningita TBC, în care apar leziuni specifice proliferative, alterative şi exudative;
- meningita luetică, în care apare un infiltrat inflamator limfo-plasmocitar perivascular şi
endotelită proliferativă.

APENDICITA ACUTĂ FLEGMONOASĂ

Este o inflamaţie acută nespecifică, de etiologie bacteriană, a apendicelui ileo-cecal.

Apare consecutiv obstruării lumenului apendicular prin coproliţi, paraziţi, corpi străini, etc.,
ceea ce favorizează transformarea florei bacteriene saprofite în floră patogenă. Aceasta
pătrunde în peretele apendicular determinând o reacţie inflamatorie difuză.

MACROSCOPIC
Apendicele este mărit de volum, de culoare roşietică, prezentănd depozite de fibrină
pe seroasă; consistenţa este scazută, iar la secţionare, se exteriorizează un conţinut purulent.
Peretele este îngroşat, edemaţiat.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Apendice, organ cavitar cu perete alcătuit din mucoasă (prezintă
un epiteliu simplu cilindric cu celule caliciforme, rare glande Lieberkühn, corion cu ţesut
limfoid, foliculi limfatici şi muscularis mucosae), submucoasă, musculară şi seroasă.
 17
Diagnostic histopatologic: Apendicită acută flegmonoasă
Pe secţiune transversală, în centru se observă lumenul conţinând exudat inflamator
alcătuit din PMN şi piocite, situat într-o reţea de fibrină. Caracteristică este prezenţa
infiltratului inflamator cu PMN neutrofile în toate cele patru straturi ale peretelui apendicular,
pe care le disecă (inflamaţie flegmonoasă). La nivelul seroase se observă depozite de fibrină,
precum şi vase hiperemiate.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- apendicita catarală, în care se observă infiltrat inflamator granulocitar în submucoasă
şi hiperemie;
- apendicita acută abcedată, caracterizată prin prezenţa unor focare inflamatorii
localizate cu PMN neutrofile şi piocite ;
- apendicita gangrenoasă, caracterizată prin necroze întinse ale peretelui apendicular
ce conduc rapid la perforaţii şi consecutiv la peritonită.

ABCESUL HEPATIC

Este o colecţie purulentă, având ca agenţi etiologici cocii patogeni. Căile de pătrundere
a acestor agenţi patogeni sunt vasculară (arterială, venoasă, portală) sau prin canalele biliare
(în forma colangitică).

MACROSCOPIC
Abcesul hepatic poate fi unic sau multiplu, de dimensiuni variabile. Este delimitat de
parenchimul hepatic printr-o membrană piogenă formată din ţesut conjunctiv cu dispoziţie
lamelară, cu infiltrat inflamator leucocitar. Abcesul conţine puroi, format din detritusuri celulare
şi piocite.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ficat (vezi staza hepatică).
Diagnostic histopatologic: Abces hepatic
Centrul abcesului este format din ţesut necrozat şi piocite în numar mare. Hepatocitele
din zona centrală a abcesului sunt complet distruse, persistând rari nuclei picnotici, iar
parenchimul hepatic învecinat abcesului suferă compresiune, evidenţiata prin schimbarea
orientării cordoanelor Remack; hepatocitele din jurul abcesului pot prezenta alterări distrofice.
La periferia abcesului există un ţesut de granulaţie, format din fibroblaşti şi vase de
neoformaţie, alcătuind membrana piogenă. Se remarcă existenţa unui infiltrat inflamator
granulocitar şi hiperemie marcată în ţesutul din vecinatate abcesului.

PLEUREZIA FIBRINOASĂ
 18
Inflamaţia fibrinoasă se caracterizează prin prezenţa unui exudat fibrinos la nivelul
seroaselor (pleură, pericard, peritoneu), la nivelul mucoaselor şi la nivel alveolar (în cazul
pneumoniilor).
Pleurezia fibrinoasă este dată de infecţii cu bacterii piogene şi nepiogene, boala
reumatismală, infecţii virale, etc. Pleurezia fibrinoasă (uscată) este o inflamaţie acută şi, în
funcţie de dispoziţia exudatului fibrinos, poate fi:
- localizată - aparută în vecinătatea unui focar inflamator pulmonar (pneumonie, abces
pulmonar), a unui infarct pulmonar sau focare inflamatorii ale peretelui toracic, şi
- difuză - apare mai ales în TBC pulmonară, mai rar în uremie sau în afecţiuni de altă
etiologie.

MACROSCOPIC
Pleura este îngroşată, edemaţiată, cu luciul dispărut. La nivelul foiţelor viscerale şi
parietale se pun în evidenţa depozite alb-cenuşii de fibrină, ce duc la îngroşarea acestora şi
formarea de pseudomembrane, cu aspect caracteristic de “tartine unse cu unt”; aceste
pseudomembrane prezintă un aspect vilos şi se detaşează uşor prin raclaj.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Plămân (vezi staza pulmonară).
Diagnostic histopatologic: Pleurezie fibrinoasă
Mezoteliul este înlocuit cu un exudat fibrinos alcătuit dintr-o reţea de fibrină în ochiurile
căreia se găsesc rare PMN, celule endoteliale descuamate, rare hematii. Stratul profund al
exudatului conţine ţesut de granulaţie cu vase de neoformaţie, rare PMN neutrofile, celule
conjunctive care organizează fibrina înlocuind-o cu ţesut conjunctiv.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- pleurezia seroasă, ce se caracterizează prin exudat seros abundent, cu puţine
leucocite şi hematii;
- pleurezia hemoragică, în care apare un infiltrat inflamator ce conţine un mare număr
de hematii;
- pleurezia purulentă, în care o parte sau întreaga cavitate pleurală poate conţine
puroi, ce se poate extinde şi în spaţiile interlobare.

PAROTIDITA EPIDEMICĂ

Este o boală acută, contagioasă şi epidemică, determinată de virusul urlian care prezintă
tropism glandular (glande salivare, pancreas, testicul) şi nervos. Parotidita este cea mai frecventă
manifestare a infecţiei urliene fără să fie obligatorie, şi nici nu apare întotdeauna prima.

MACROSCOPIC
 19
Iniţial tumefierea parotidei este unilaterală şi apoi devine bilaterală. Glandele parotide au
un aspect edematos, cu consistenţă fermă şi elastică. Orificiul intern al canalului Stenon este
tumefiat şi hiperemiat.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Parotida (vezi adenomul pleomorf)
Diagnostic histopatologic: Parotidită urliană
Microscopic se descriu hiperemie marcată, edem interstiţial cu infiltrat limfo-plasmocitar. La
nivelul canalelor excretorii se observă inflamaţie catarală cu alterări distrofice ale epiteliului
glandular.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- boala incluziilor citomegalice cu localizare parotidiană, caracterizată histologic prin leziuni
ale celulelor epiteliale, cu nuclei măriţi de volum, excentrici, cu incluzii unice colorate în roşu
închis, lăsând între membrana nucleului şi incluzie un spaţiu clar (aspect în “ochi de pasăre”).

INFLAMAŢII PROLIFERATIVE

ŢESUTUL DE GRANULAŢIE
 20
Inflamaţia proliferativă (granulomatoasă) este caracterizată de un proces de proliferare
mezenchimală în focarul inflamator. În majoritatea proceselor inflamatorii proliferativ-
productive, un rol major este deţinut de ţesutul de granulaţie.
Ţesutul de granulaţie este un ţesut conjunctiv tânăr ce se formează prin multiplicarea
accentuată a fibroblaştilor şi apariţia de numeroase capilare de neoformaţie, în jurul cărora se
găsesc leucocite PMN şi mononucleare. Acest tip de ţesut intervine în procese de organizare
(organizarea ţesutului inflamator al seroaselor, organizarea trombului, organizarea
infarctelor), în procese de reparare (vindecarea plăgilor), la nivelul ulcerului gastric. În aceste
cazuri, se produce proliferarea unui ţesut mezenchimal tânăr, lax, foarte bine vascularizat, cu
o bogată celularitate, care se transformă treptat prin producţie de fibre colagenice, într-un
ţesut cicatricial dur.

MACROSCOPIC
Se evidenţiaza la nivelul plăgilor sau pe fundul ulcerului gastric şi are un aspect
granular, culoare roşietică, este friabil, umed şi sângerează uşor spontan sau la atingere.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Nu poate fi precizat.
Diagnostic histopatologic: Ţesut de granulaţie
Ţesutul de granulaţie era un aspect de ţesut conjunctiv tânar format prin proliferarea
fibroblaştilor. Apariţia capilarelor de neoformaţie se face prin înmugurirea, migrarea şi
rearanjarea celulelor endoteliale de la nivelul marginii leziunii sau procesului inflamator
(plagă, ulcer gastric, infarct miocardic, etc.). Capilarele de neoformaţie prezintă endoteliul
tumefiat, iar nucleii celulelor endoteliale bombează în lumen. Alte tipuri de celule inflamatorii
precum PMN neutrofile, plasmocite şi limfocite se găsesc în număr mare în lumenele şi în
jurul acestor capilare de neoformaţie. Microscopic, se mai pot observa fibre de reticulină şi
rare fibre de colagen. Pe măsura ce se maturizează, ţesutul de granulaţie se
devascularizează şi se fibrozează (capilarele de neoformaţie se închid, celulele inflamatorii
sunt fagocitate, fibroblaştii produc colagenul de tip III).

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- ţesutul inflamator granulomatos, în care se evidenţiază proliferarea şi agregarea
macrofagelor, cu formarea de mici noduli (granuloame);
- inflamaţia granulomatoasă de corp străin, caracterizată prin prezenţa de celule
gigante multinucleate (celule gigante de corp străin).

TUBERCULOZA GANGLIONARĂ

Tuberculoza este o inflamaţie proliferativă specifică determinată de infecţia cu bacilul

Koch (Mycobacterium tuberculosis). Ca rezultat al primoinfecţiei (de obicei, în copilărie) se
produce TBC primară, cel mai frecvent localizată la nivel pulmonar, unde determină apariţia
complexului primar Ranke (afectul primar sau şancru de inoculare, limfangita TBC şi
adenopatie hilară TBC) şi de unde diseminează hematogen producând TBC miliară
(granulia). TBC secundară este rezultatul reactivării leziunilor de primoinfecţie sau al
reinfecţiei exogene sau endogene (reactivarea nodulilor reziduali). TBC secundară constă în
 21
dezvoltarea tuberculozei de organ: ftizia pulmonară cronică, TBC ganglionară, TBC osteo-
articulară, TBC uro-genitală, TBC la nivelul sistemului nervos central, TBC cutanată, etc.
Limfadenopatia tuberculoasă poate afecta orice ganglion, localizarea cea mai
frecventă fiind la nivelul ganglionilor laterocervicali şi submandibulari, precum şi în ganglionii
traheo-bronşici, în cadrul TBC pulmonare.

MACROSCOPIC
Ganglionii interesaţi sunt iniţial uşor măriţi de volum, elastici, nedureroşi, izolaţi sau
conglomeraţi. Pe măsura ce procesul inflamator evoluează şi se extinde la nivelul capsulei,
ganglionii devin aderenţi la planurile profunde şi la piele şi sunt renitenţi. În urma apariţiei
necrozei de cazeificare, limfoganglionii devin fluctuenţi şi pot fistuliza.
Pe suprafaţa de secţiune au o culoare gălbuie, cu zone ramolite de aspect brânzos
(necroză de cazeificare); în urma eliminării cazeumului, se constituie caverna.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ganglion limfatic, ce prezintă capsulă conjunctivă fibroasă, din
care se desprind trabecule subţiri ce pătrund în masa ganglionului; stroma cu celule reticulare
şi reticulo-endoteliale; parenchimul cu corticala (ce conţine foliculi limfatici, infiltraţii difuze,
sinusuri limfatice) şi medulara (formata din cordoane limfatice şi sinusuri limfatice).
Diagnostic histopatologic: TBC ganglionar
În funcţie de stadiul evolutiv, se disting trei forme de TBC: proliferativă, cazeoasă şi
mixtă.
1. Forma proliferativă, se caracterizează prin prezenţa foliculilor (noduli, granuloame)
tuberculoşi Köster tipici (giganto-epitelioizi) şi atipici (epitelioizi). Foliculul tipic prezintă central
celule gigante Langhans, cu diametrul de 40-150 μ, cu citoplasma acidofilă, cu numeroşi
nuclei dispuşi la periferie, “în coroană” sau “în potcoavă”; în jurul celulei gigante sunt prezente
celule epitelioide de formă alungită, cu citoplasma omogenă, care se anastomozează prin
prelungiri fine; sunt mononucleate, nucleul are un aspect veziculos, amintind de structura
celulei epiteliale; la periferie, foliculul prezintă limfocite numeroase dispuse sub formă de
coroană.
Celulele gigante Langhans şi celulele epitelioide prezintă aceeaşi origine, în celulele
monocito-macrofagice şi au rolul de a anihila prezenţa bacilului Koch în ţesuturi. Celulele
gigante iau nastere fie prin fuzionarea mai multor epitelioide, fie dintr-un singur epitelioid, prin
diviziunea nucleară neurmată de diviziunea citoplasmatică. Celulele gigante prezintă în
citoplasma lor fragmente de bacili fagocitaţi, evidenţiabile cu coloraţia Ziehl-Neelsen. Celulele
epitelioide nu sunt capabile de a îngloba bacilii Koch pentru că nu sunt înzestrate cu
echipamentul enzimatic necesar digestiei acestora, motiv pentru care au fost denumite
“macrofage bolnave de indigestie”.
Foliculul tuberculos atipic se diferenţiază de cel tipic prin absenţa celulei gigante.
2. Forma cazeoasă prezintă foliculii măriţi de volum, la periferie cu coroana
limfocitară, celulele giganto-epitelioide şi necroza de cazeificare în centru (celulele îşi pierd
limitele şi caracterele tinctoriale ale nucleilor şi fuzionează într-o masă omogenă sau uşor
granulară, acelulară).
3. Forma mixtă se caracterizează prin prezenţa atât a foliculilor TBC, cât şi a necrozei
de cazeificare.
În evoluţia tuberculozei ganglionare apare o proliferare d fibre de colagen care
înconjoară cazeumul; în masa cazeoasă se pot găsi zone calcificate.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

 22
- sarcoidoza, în care apar foliculi giganto-epitelioizi cu aspect pseudotuberculos, însă
fără cazeificare şi fără tendinţa de confluare a foliculilor.

TUBERCULOZA HEPATICĂ

La nivel hepatic apare frecvent TBC în forma miliară şi submiliară, în urma diseminării
hematogene prin intermediul venei porte şi a arterei hepatice.

MACROSCOPIC
Sub capsula ficatului se pot observă granulaţiile miliare, rotunde sau ovalare, uşor
proeminente, de culoare alb-cenuşie, cu aspect semitransparent în leziunile incipiente şi de
culoare gălbuie cu aspect mat, corespunzând granulaţiilor cazeificate.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ficat (vezi staza hepatică)
Diagnostic histopatologic: TBC miliară în ficat
Aspectul microscopic se caracterizează prin prezenţa foliculilor TBC tipici şi atipici
aflaţi în faza proliferativă; se evidenţiază şi zone de necroză de cazeificare (vezi TBC
ganglionară).

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- sarcoidoza hepatică, ce se caracterizează prin existenţa granuloamelor giganto-
epitelioide, mai ales în vecinatatea ţesuturilor periportale; lipseşte necroza de cazeificare.

TUBERCULOZA ÎN SPLINĂ

La acest nivel, TBC apare ca tuberculoză miliară în urma diseminării hematogene.

Forma cazeoasă este foarte rară în splină. TBC splenică se întâlneşte mai frecvent la copiii
cu tuberculoză pulmonară activă.

MACROSCOPIC
Pe suprafaţa splinei se remarcă existenţa unor leziuni de 1-2 mm izolate, rotund-
ovalare; pe suprafaţa de secţiune, leziunile recente sunt de culoare cenuşie, translucide sau
cenuşie-gălbui, mată, în cazul existenţei necrozei de cazeificare.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Splină, organ limfoid care prezintă capsula fibroasă, parenchimul
alcătuit din pulpa albă (organizată în foliculi limfatici şi teci limfoide ce înconjoară arteriola
centrală) şi pulpa roşie (formată din sinusoidele tubulare şi cordoanele Bilroth.
Diagnostic histopatologic: TBC miliară în splină
 23
Se constată prezenţa foliculilor TBC tipici şi atipici (vezi TBC ganglionară).

DIGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- splenitele cronice specifice ce apar in lues, bruceloza, febra tifoida, malarie;
- sarcoidoza.

AORTITA LUETICĂ

Este inflamaţia specifică a peretelui aortic, produsă de Treponema pallidum, apărând

în perioada terţiară a luesului. Leziunea interesează sigmoidele aortice şi primii 4-5 cm ai
aortei ascendente.

MACROSCOPIC
Aorta prezintă calibru variabil, consistenţă dură, rigidă, cu dilatări (anevrisme), cu
tendinţă la formare de trombi. La secţionare, pereţii sunt inegal îngroşaţi, pe faţa intimală
remarcându-se plăci de aspecte şi dimensiuni variabile: albicioase sau alb-cenuşii,
proeminente, orientate cu axul lung paralel cu axul longitudinal al vasului, separate prin
şanţuri alb-rozate, bine delimitate şi plasate în jurul orificiului coronarian; unele leziuni apar ca
retracţii intimale.
Localizarea favorită este la nivelul sigmoidelor aortice, aortei ascendente şi cârjei
aortice.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Aortă, arteră de tip elastic, cu peretele alcătuit din intimă
(căptuşită de un endoteliu cu nuclei turtiţi), medie (constituită din fibre elastice concentrice,
între care se găsesc fibre conjunctive şi musculare netede) şi adventice (formată din ţesut
conjunctiv lax cu vasa vasorum).
Diagnostic histopatologic: Aortită luetică
Microscopic se evidenţiază leziuni de panvascularită în vasa vasorum din adventice
(proliferare marcată a endoteliului, cu tendinţa de obstruare a lumenului vascular- endotelită
obliterantă). Se remarcă un infiltrat inflamator limfoplasmocitar perivascular. La nivelul mediei,
infiltratul inflamator pătrunde printre fibrele elastice, alterându-le şi constituind microgome
(mezaortita luetică). Intima suferă leziuni minimale (îngroşări şi retracţii). Procesul inflamator
organizat fibros, precum şi înlocuirea fibrelor elastice distruse cu fibre colagene, constituie
condiţii favorizante pentru apariţia anevrismului aortic

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL se face cu:

- ateroscleroza aortei, unde leziunile evoluează centrifug, pe când în lues prezintă
evoluţie centripetă.
 24

TUMORI

Tumorile (neoplaziile) reprezintă proliferări celulare generând “o masă tisulară

anormală, a cărei creştere este continuă şi necoordonată comparativ cu ţesuturile normale, şi
care persistă şi după sistarea stimulului care a produs modificarea” (Willis – 1952).
 25
În funcţie de caracterele morfo-clinice, tumorile se împart după cum urmează:
- tumori benigne (proliferări de celule care îşi păstrează gradul de diferenţiere şi sunt
asemănătoare celulelor ţesutului din care se dezvoltă);
- tumori maligne (proliferări de celule canceroase, care prezintă grade diferite de
diferenţiere).
În funcţie de origine, tumorile se clasifică în tumori simple, provenind dintr-o singură
linie celulară (tumori epiteliale şi tumori mezenchimale), mixte, provenind din mai mult de o
linie celulară (cu structuri epiteliale şi mezenchimale în cadrul aceleiaşi proliferări) şi tumori
compuse (teratoame), conţinând mai mult de un tip de celule neoplazice, provenind din
celulele multipotente.

TUMORI BENIGNE

PAPILOMUL CUTANAT

Papilomul este tumora benignă a epiteliilor pavimentoase stratificate. Tumora este

localizată la piele, mucoasa bucală, faringiană şi laringiană, mucoasa esofagiană, mucoasa
vulvo-vaginală, anală şi perianală, mucoasa căilor urinare.

MACROSCOPIC
Papilomul se prezintă ca o formaţiune tumorală unică sau multiplă (papilomatoza),
pediculată (baza mică de implantare) sau sesilă (baza largă de implantare). Tumora are
suprafaţă netedă sau rugoasă; în cazul papiloamelor cutanate, cu hipercheratoză, consistenţa
tumorii este crescută.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Piele, cu epiderm, derm şi hipoderm.
Epidermul (epiteliu pavimentos stratificat cu cheratinizare) alcătuit din cinci straturi:
- stratul bazal, situat pe membrana bazală;
- stratul spinos, format din celule poliedrice unite prin punţi intercelulare vizibile
electronomicroscopic;
- stratul granulos, format din celule romboidale ce conţin granule de cheratohialin şi
eleidină;
- stratul cornos, alcătuit din celule turtite, lipsite de nuclei;
- stratul descuamant.
Dermul prezintă :
- dermul papilar, ce conţine crestele dermice şi epidermice, format din ţesut
conjunctivo-vascular;
- dermul reticular (profund), constituit din ţesut conjunctivo-vascular (mai bogat în
colagen decât dermul papilar) ce conţine foliculi piloşi, glande sebacee, glande
sudoripare, vase sangvine şi limfatice, terminaţii nervoase.
Diagnostic histopatologic: Papilom cutanat
 26
Microscopic, tumora este constituită dintr-un ax conjunctivo-vascular (stroma tumorală)
acoperit de un epiteliu pavimentos proliferat; se observă îngroşarea straturilor epidermului:
hiperplazia predominantă a stratului spinos denumită hiperacantoză, iar cea a straturilor
granular şi cornos denumită hipercheratoză. Membrana bazală dermo-epidermică este
integră (caracteristică a tumorilor benigne); stroma tumorală este alcatuită din ţesut
conjunctivo-vascular, ce constituie procese papilare adânci, sub forma unor papile dermice
proeminente. În cazul ulcerării sau suprainfectării papilomului, stroma tumorală este infiltrată
cu celule inflamatorii.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- condilomul, ce se caracterizează prin proliferare epitelială şi hiperplazie accentuată a
dermului sau corionului şi prezenţa unui bogat infiltrat inflamator;
- cheratoacantomul, constituit din insule şi cordoane celulare epidermoide cu
cheratinizări şi perle epiteliale;
- polipul ( vezi polipul rectal);
- carcinomul epidermoid (vezi carcinoamele epidermoide spinocelular şi bazocelular).

POLIPUL RECTAL

Polipul este o tumora benignă a epiteliilor cilindrice şi cubice de suprafaţă. Localizările

polipului cuprind mucoasa nazală, mucoasa gastrică, a intestinului subţire şi colonului,
mucoasa endometrială şi a endocolului. Tumorile multiple (polipoza) sunt întâlnite frecvent la
nivel gastro-intestinal.
În funcţie de caracterul proliferării, polipii se clasifică în polipi simpli, polipi adenomatoşi
sau glandulari şi polipi papilari sau viloşi.

MACROSCOPIC
Polipul adenomatos are dimensiuni variabile, de la câţiva milimetri la câţiva centrimetri,
poate fi pediculat sau sesil, culoare roşie-roz, suprafaţă netedă sau neregulată şi consistenţă
scazută.

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Rect cu mucoasă (alcatuită din epiteliu monostratificat înalt,
glande Lieberkühn, corion şi musculara mucoasei), submucoasă, musculară şi seroasă.
Preparatul histologic este realizat numai din tumoră, fiind lipsit de ţesut rectal normal.
Diagnostic histopatologic: Polip rectal (adenomatos sau glandular)
Microscopic, se observă o proliferare a epiteliului cilindro-cubic de suprafaţă, cu
neoformare de glande fără canal excretor (pseudoglande), situate într-un ţesut conjunctivo-
vascular care formează axul tumoral. Aceste pseudoglande nu depăşesc nivelul de
implantare al tumorii, iar la mucoasa organelor digestive, nu depăşesc musculara mucoasei.
Unele dintre aceste glande de neoformaţie sunt dilatate chistic prin retenţie de secreţie,
determinând mărirea de volum a tumorii. Frecvent, se poate observa prezenţa unui infiltrat
inflamator în axul conjunctivo-vascular tumoral, ca urmare a ulcerării şi suprainfectării.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

 27
- polipul simplu, alcătuit dintr-un epiteliu proliferat dispus pe un ax conjunctivo-vascular
neramificat;
- polipul papilifer (polip vilos), ce reprezintă o proliferare polipoidă a epiteliului de
acoperire.

FIBROLEIOMIOMUL UTERIN

Fibroleiomiomul uterin este o tumoră benignă mezenchimală a corpului uterului,

formată prin asocierea proliferării ţesutului conjunctiv cu o proliferare de ţesut muscular neted.
Este localizat la nivelul miometrului, putând fi situat submucos (sub endometru), intramural
sau subseros.

MACROSCOPIC
Se evidenţiază formaţiuni tumorale nodulare, unice sau multiple, bine delimitate,
pseudoîncapsulate de dimensiuni variabile (de la câţiva mm până la mărimea unei sarcini la
termen). Pe secţiune, tumora are culoare alb-sidefie, aspect în vârtejuri, consistenţă crescută
şi poate prezenta zone de necroză, hemoragie, transformare chistică sau mixomatoasă,
hialinizări sau calcificări.

MICROSCOPIC: preparate colorate van Gieson.

Diagnostic histologic: Uter cu miometru, endometru şi seroasă.
Miometrul este format din fibre musculare netede separate de ţesut conjuctiv; fibrele
musculare sunt dispuse pe trei straturi: extern longitudinal, mijlociu circular şi intern, cu
dispoziţie longitudinală.
Diagnostic histopatologic: Leiomiofibrom uterin
Microscopic, se observă o proliferare de fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv,
cele două componente fiind inegal repartizate, în fascicule de grosimi diferite. Unele fibre
musculare pot prezenta modificări atrofice (citoplasma redusă, nuclei aplatizaţi, tahicromatici).
Vasele au pereţii îngroşaţi, hialinizaţi (cu aspect galben omogen). Şe pot evidenţia zone de
necroză şi hemoragie intratumorală. La periferie se observă pseudocapsula constituită din
ţesut conjunctiv dens.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- fibromul, caracterizat printr-o proliferare accentuată a ţesutului conjunctiv;
- leiomiomul, reprezentat de o proliferare de ţesut muscular neted;
- rabdomiomul, tumora benignă a ţesutului muscular striat;
- fibrosarcomul, tumora malignă a ţesutului conjunctiv;
- leiomiosarcomul, tumora malignă a ţesutului muscular neted.

HEMANGIOMUL
 28
Angioamele (tumori mezenchimale) reprezintă tumori vasculare benigne. Tumorile
vaselor sangvine sunt denumite hemangioame, iar cele ale vaselor limfatice, limfangioame.
Hemangiomul reprezintă o tumora benignă acătuită dintr-o masă de vase sangvine cu un
aranjament neregulat. Localizarea favorită este la nivelul pielii şi părţilor moi, buze, ficat,
plămân, creier, rinichi, oase.

MACROSCOPIC
Hemangiomul se prezintă ca o masă tumorală bine delimitată, neîncapsulată cu
conţinut sangvinolent, poate fi unic sau multiplu şi are dimensiuni care variază de la câţiva
milimetri până la forme gigante. Tumora are o culoare roşie vie sau cianotică, după cum
conţine sânge arterial sau venos.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E

Diagnostic histologic: nu se poate preciza
Diagnostic histopatologic: Hemangiom cavernos
Microscopic, se deosebesc două varietăţi mai frecvent întâlnite:
- hemangiom capilar (frecvent în piele), constituit din capilare alungite sau rotunde,
dilatate sau colabate, cu conţinut sangvin sau goale, tapetate de celule endoteliale cuboidale
sau alungite şi turtite; între capilare se găseşte o stroma fibro-conjunctivă săracă;
- hemangiom cavernos (frecvent în organele parenchimatoase, mai ales în ficat),
alcătuit din spaţii vasculare largi, neregulate, ce comunică între ele, cu pereţii formaţi din ţesut
conjunctiv fibros tapetat pe faţa internă de celule endoteliale; în stromă, se găsesc celule
conjunctive şi limfocite. Uneori, septurile conjunctive sunt îngroşate, intens fibrozate şi sărac
celulare.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- angiocheratomul, în care lumenele vasculare sunt localizate în partea superioară a
papilelor dermice, în contact cu epidermul, care este îngroşat;
- hemangiomul venos, format din vase de tip venos;
- hemangioendoteliomul benign, o variantă de hemangiom capilar; apare mai frecvent
la copil;
- angiosarcomul, alcătuit din formaţiuni vasculare de tip capilar, tapetate cu celule
endoteliale atipice şi din mase compacte de celule sarcomatoase.

FIBROADENOMUL MAMAR

Este o tumoră benignă mixtă (cu componentă epitelială şi mezenchimală), localizată la

nivelul glandei mamare, caracterizată prin asocierea proliferării epiteliale glandulare cu
 29
proliferarea ţesutului conjunctiv. Fibroadenomul mamar reprezintă cea mai frecventă tumoră
benignă mamară a femeii tinere (20-40 ani) şi este influenţată de secreţia estrogenică.

MACROSCOPIC
Fibroadenomul mamar este o tumoră nodulară sferică sau polilobată, unică sau
multiplă, unilaterală sau bilaterală, de dimensiuni variabile (de la câţiva milimetri la 2
centimetri), bine delimitată, încapsulată. Pe secţiune are culoare alb-sidefie sau albicoasă-
rozată, uneori exprimând o serozitate la secţionare. Tumora are consistenţă variabilă, după
cum predomină proliferarea glandulară (consistenţă scăzută) sau proliferarea conjunctivă
(consistenţă fermă).

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Glandă mamară
Glanda mamară prezintă:
- porţiuni secretorii de tip acinos-alveolar;
- porţiuni excretoare, canale intralobulare, interlobulare, colectoare, galactofore şi
sinusuri galactofore;
- stroma este formată din ţesut conjunctiv fibros, bogat în celule adipoase, vase şi nervi
şi este repartizată periglandular, interlobar, interlobular şi intralobular.
Diagnostic histopatologic: Fibroadenom mamar intracanalicular
Microscopic, se disting două forme de fibroadenom mamar: intracanalicular şi
pericanalicular.
Fibroadenomul pericanalicular se caracterizează printr-o proliferare a glandelor şi
acinilor glandulari, precum şi a ţesutului conjunctiv, care, în acest caz este dispus în
manşoane în jurul fiecărei structuri glandulare şi ductale; forma tubilor adenomatoşi este
păstrată.
Fibroadenomul intracanalicular prezintă proliferarea glandelor şi acinilor, precum şi o
proliferare mai accentuată a componentei conjunctive faţă de forma precedentă. Proliferarea
marcată a ţesutului conjunctiv deformează tubii adenomatoşi, cu constituirea de pinteni
intratubulari; tubii apar inegali ca formă şi mărime, cu un aspect caracteristic cunoscut sub
denumirea de “coarne de cerb”. În lumenele canalelor apar muguri conjunctivi acoperiţi de un
epiteliu bistratificat.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- adenomul mamar pur, tumoră cu proliferare epitelială glandulară, formată din canale
similare celor din fibroadenomul pericanalicular, cu o cantitate minimă de stromă;
- fibroadenomul gigant (tumora phyllodes), cu creştere rapidă, ce prezintă modificări de
tipul necrozei şi hemoragiei; poate recidiva după extirpare şi poate evolua spre sarcomul
fibroblastic.

ADENOMUL PLEOMORF
 30
Este cea mai frecventă tumoră benignă a glandelor salivare, localizată de obicei la
nivelul parotidei. Se mai numeşte şi tumoră mixtă de parotidă, datorită structurii sale epiteliale
şi conjunctive.

MACROSCOPIC
Parotida prezintă un aspect lobulat, culoare galben-cenuşie, evidenţiindu-se o
formaţiune tumorală bine delimitată, încapsulată, cu diametru de aproximativ 2-5 cm. Tumora
are formă rotundă, suprafaţă netedă sau boselată şi consistenţă neomogenă; pe secţiune, are
culoare albicioasă, cu zone de aspect condroid sau osteoid şi cu zone cu aspect gelatinos.

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Parotidă, ţesut glandular cu acini seroşi.
Diagnostic histopatologic: Adenom pleomorf
Proliferarea tumorală se face pe două componente:
1. Componenta epitelială, cu celule proliferare de celule cu citoplasmă bazofilă,
dispuse în plaje, cordoane sau structuri glandulare sau tubulare, ce conţin un produs de
secreţie acidofil. Celulele epiteliale proliferate sunt însoţite de celule mioepiteliale de talie
mică, cu nuclei alungiţi, tahicromatici, cu densitate mare şi dispoziţie compactă.
2. Componenta conjunctivă, cu zone fibroase (cu fibre conjunctive şi celule fusiforme),
zone mixoide (cu celule stelate , rare, răspândite într-o substanţă amorfă, slab bazofilă), zone
condroide şi zone osteoide.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL se face cu:

- adenoame simple ale glandelor salivare (fără proliferare pe linia conjunctivă);
- tumori conjunctive ca fibroame, condroame, osteoame (fără proliferare epitelială).

TUMORI MALIGNE
 31

Tumorile maligne epiteliale se numesc carcinoame, iar cele mezenchimale se numesc

sarcoame.

CARCINOMUL EPIDERMOID SPINOCELULAR

Carcinomul epidermoid este tumora malignă a epiteliilor pavimentoase stratificate, cu

sau fără cheratinizare. Carcinoamele epidermoide se împart în : spinocelular sau scuamos,
bazocelular, adenoid-chistic, mixt (bazo-scuamos) şi nediferenţiat.
Localizarea carcinomului spinocelular este la nivelul pielii, exocolului, faringelui,
esofagului, buzelor, cavitatăţii bucale, regiunii anale. Se pot dezvolta şi în alte tipuri de epitelii,
în aceste cazuri procesul neoplazic fiind precedat sau asociat cu metaplazia pavimentoasă a
celulelor epiteliale (carcinoame epidermoide la nivelul epiteliului cilindric al mucoasei
bronşice, veziculei biliare etc.)

MACROSCOPIC
Carcinomul sau epiteliomul spinocelular apare iniţial sub formă de noduli, veruci sau
plăci, ulterior dezvoltându-se formaţiuni pediculate sau sesile, papilare, eventual ulcerate;
ulceraţiile au baza dură, marginile infiltrate şi pot prezenta cruste

MICROSCOPIC: preparat colorat H.E.

Diagnostic histologic: Epiderm (vezi papilomul cutanat)
Diagnostic histopatologic: Carcinom epidermoid spinocelular
Microscopic, se pot observa insule şi trabecule de celule canceroase care înlocuiesc
epiteliul normal, rup membrana bazală şi pătrund în profunzime. Celulele neoplazice se
aseamăna cu cele din stratul spinos al epidermului: sunt mari, poliedrice sau alungite, cu
numeroase punţi intercelulare; citoplasma celulelor este slab acidofilă, nucleii (de mărime şi
colorabilitate inegale), cu frecvente atipii şi mitoze. Caracteristică este acumularea de
cheratină în cuprinsul plajelor de celulele neoplazice aplatizate, cu dispoziţie concentrică,
formând perlele cheratozice cu aspect de “ bulb de ceapă”; perlele pot fi ortocheratozice (cu
cheratinizare completă, fără nuclei) sau paracheratozice (cu cheratinizare incompletă, cu
păstrarea nucleilor).

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- papilomul cutanat;
- carcinomul bazo-celular;
- cancroidul (formă de carcinom spinocelular caracterizată prin prezenţa de numeroase
perle ortocheratozice; are malignitate redusă);
- carcinomul mixt bazo-scuamos (zone de carcinom bazocelular intercalate cu zone
de carcinom spinocelular);
- carcinomul epidermoid nediferenţiat, fără formare de perle de cheratină.

CARCINOMUL EPIDERMOID BAZOCELULAR

 32

Se dezvoltă din stratul bazal al epiteliului cutanat şi din celulele bulbului pilos. Este
localizat la nivelul pielii, mai frecvent în regiunea capului. În ciuda caracterului său malign,
această tumoră are capacitate redusă de metastazare.

MACROSCOPIC
Carcinomul bazocelular poate apare sub formă nodulară sau nodular-ulcerativă (ulcus
rodens), forma superficial-cicatrizantă sau forma sclerodermiformă.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Piele (vezi papilomul cutanat)
Diagnostic histopatologic: Carcinom epidermoid bazocelular
Tumora se caracterizează prin prezenţa de plaje, insule sau cordoane de celule
canceroase care înlocuiesc treptat epiteliul normal, rup membrana bazală şi invadează
dermul; celulele canceroase sunt de aspect relativ uniform şi asemănătoare cu cele din stratul
bazal al epidermului: alungite, uşor fuziforme sau ovoidale, cu citoplasmă puţina şi intens
bazofilă şi nuclei tahicromatici. La periferia insulelor şi cordoanelor, celulele neoplazice
prezintă un aranjament palisadic, perpendicular pe stroma din jur (amintesc de dispunerea
stratul bazal al epidermului); în centrul insulelor, celulele sunt dispuse neregulat şi au forme
variabile datorită compresiunilor reciproce. Mitozele sunt relativ rare.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- papilomul cutanat;
- carcinomul epidermoid spinocelular;
- carcinomul epidermoid mixt bazo-scuamos;
- carcinomul epidermoid adenoid-chistic, în care, insulele de celule epiteliale maligne
prezintă central spaţii chistice.

ADENOCARCINOMUL DE COLON

Adenocarcinomul reprezintă tumora malignă a epiteliilor cilindro-cubice şi glandulare;

apare mai frecvent la nivelul stomacului, colonului, glandei mamare, endometrului,
pancreasului, căilor biliare, bronhiilor, etc. Se clasifică în adenocarcinoame secretante (forma
mucipară şi forma mucoidă) şi nesecretante.

MACROSCOPIC
Adenocarcinomele prezintă trei tipuri macroscopice:
- forma vegetantă sau polipoidă, cu aspect exofitic nodular sau conopidiform;
- forma ulcerată;
- forma infiltrativă sau invazivă.
Frecvent apar tipuri morfologice asociate: ulcero-vegetante, ulcero-infiltrative sau
ulcero-vegetante şi infiltrative. Culoarea tumorii este albicioasă sau gălbuie, cu aspect
slăninos sau encefaloid. Adenocarcinoamele secretante prezintă pe secţiune zone chistice cu
conţinut mucoid.
 33

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Colon cu mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă.
Diagnostic histopatologic: Adenocarcinom de colon
Caracteristică pentru acest tip de tumoră malignă este dispoziţia celulelor neoplazice
în structuri pseudoglandulare, de diferite forme şi mărimi. Celulele canceroase sunt aşezate
pe mai multe straturi, cu pierderea polarităţii celulare şi prezintă monstruozităţi nucleare şi
celulare. Raportul nucleu/citoplasmă este inversat în favoarea nucleului; mitozele sunt
frecvente şi atipice. Se pot observa pseudoglande şi insule de celule neoplazice şi în
grosimea muscularei (fapt care pledează pentru invazivitatea procesului neoplazic).

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- adenocarcinomul secretant (adenocarcinomul mucipar, în care mucusul se
acumulează intracelular şi adenocarcinomul mucoid, în care celulele neoplazice plutesc într-o
masa de mucus); se pun în evidenţă celule “în inel cu pecete” rezultate prin acumularea
intracelulară de mucus, care împinge nucleul la periferie;
- carcinomul trabecular schiros;
- carcinomul nediferentiat;
- polipul adenomatos.

FIBROSARCOMUL

Tumora malignă a ţesutului conjunctiv propriu-zis se numeşte fibrosarcom. Se dezvoltă

frecvent în ţesutul subcutanat, părţile moi ale extremităţilor, fascii, aponevroze.

MACROSCOPIC
Fibrosarcomul se prezintă ca o formaţiune tumorală neîncapsulată, infitrativă, cu
dimensiuni variabile. Pe secţiune are aspect caracteristic de “carne de peşte” şi poate
prezenta zone de necroză şi hemoragie.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: nu poate fi precizat.
Diagnostic histopatologic: Fibrosarcom slab diferenţiat
Microscopic, se observă o mare densitate celulară: fibroblaşti cu grad redus de
diferenţiere şi fibre de colagen în cantitate mică. Celulele prezintă monstruozităţi şi atipii
nucleare şi frecvente mitoze tipice şi atipice. O particularitate a sarcoamelor este lipsa vaselor
sangvine cu pereţi proprii, vascularizaţia tumorii fiind realizată de lacune vasculare mărginite
de celule sarcomatoase.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- fibromul dens celular;
- fibrosarcomul bine diferentiat;
- sarcomul pleomorf;
- mixosarcomul;
- sarcomul cu celule clare al tendoanelor şi aponevrozelor.
 34

SARCOMUL PLEOMORF

Sarcomul pleomorf este forma cea mai nediferenţiată a tumorilor maligne conjunctive.

MACROSCOPIC
Tumora prezintă crestere rapidă şi mare invazivitate locala.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: nu poate fi precizat.
Diagnostic histopatologic: Sarcom pleomorf
Microscopic, tumora se caracterizează prin prezenţa de numeroase celule neoplazice
de formă şi dimensiuni variabile, cu frecvente monstruozităţi şi atipii nucleare, precum şi
mitoze atipice. Pot exista celule gigante cu nuclei unici sau multipli. Celularitatea tumorii este
extrem de bogată, cu foarte puţine fibre colagene; se pot observa zone mixoide sau zone de
necroză intratumorală.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- fibrosarcomul bine diferentiat;
- liposarcomul pleomorf;
- rabdomiosarcomul pleomorf.

METASTAZĂ DE ADENOCARCINOM ÎN GANGLIONIUL LIMFATIC

Metastaza reprezintă o tumora malignă secundară, aparută ca urmare a deplasării şi

însămânţării la distanţă de celule maligne, de la nivelul tumorii primitive. Metastazarea se
realizează pe seama pierderii adezivităţii celulelor tumorale faţa de elementele tisulare vecine
şi mobilizării lor active sau pasive.
Metastazarea se produce pe cale limfatică, sangvină, prin contiguitate sau prin
însămânţarea în cavităţile naturale.

MACROSCOPIC
Ganglionul interesat este mărit de volum, nedureros, cu consistenţă neomogenă; pe
secţiune prezintă zone cenuşiu-rozate şi zone mai albicioase, cu aspect slăninos.

MICROSCOPIC: preparate colorate H.E.

Diagnostic histologic: Ganglion limfatic (vezi TBCganglionar)
Diagnostic histopatologic: Metastază de adenocarcinom în ganglionul limfatic
Microscopic, la nivelul ţesutului limfatic se poate observa prezenţa de celule
canceroase dispuse fie sub formă de pseudoglande cu pluristratificare şi pierderea polarităţii
 35
celulare, fie cu dispoziţie compactă, în insule sau cordoane. Celulele neoplazice prezintă atipii
şi monstruozităţi nucleare, precum şi mitoze atipice.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL se face cu:

- metastaza ganglionară a altor tipuri de carcinoame.