Sunteți pe pagina 1din 19

c 


  
 cc c


Apa, lichid transparent si incolor, este unul dintre elementele
componente ale mediului natural, o sursa naturala indispensabila vietii,
regenerabila, vulnerabila si limitata. , lichid transparent si incolor, este unul
dintre elementele comp onente ale mediului natural, o sursa naturala
indispensabila vietii, regenerabila, vulnerabila si limitata.

Cea mai mare parte din apa de pe Terra e apa de suprafat424q1611e


9;. Pe noi ca oameni ne intereseaza mai ales apa dulce, si în particular apa
potabila. Totusi aceasta se obtine de cele mai multe ori din ape dulci de
suprafat424q1611e 9;. De aceea este regretabila tendinta oamenilor de a acorda
cea mai mare parte a atentiei lor apei potabile cu neglijarea apelor de
suprafat424q1611e 9;. Între ele si cele subterane exista numeroase legaturi, iar
apa potabila se obtine frecvent tot din apa de suprafat424q1611e 9;. În plus, o
multitudine de alte utilizari ale apei în colectivitatile umane se bazeaza pe apele
de suprafat424q1611e 9;, c eea ce impune sa li se acorde importanta cuvenita.
Cea mai mare parte din apa de pe Terra e apa de suprafat424q1611e 9;. Pe noi
ca oameni ne intereseaza mai ales apa dulce, si în particular apa potabila. Totusi
aceasta se obtine de cele mai multe ori din a pe dulci de suprafat 424q1611e 9;.
De aceea este regretabila tendinta oamenilor de a acorda cea mai mare parte a
atentiei lor apei potabile cu neglijarea apelor de suprafata. Între ele si cele
subterane exista numeroase legaturi, iar apa potabila se obtine frecvent tot din
apa de suprafata. În plus, o multitudine de alte utilizari ale apei în colectivitatile
umane se bazeaza pe apele de suprafata, ceea ce impune sa li se acorde
importanta cuvenita.

Apele dulci de suprafat 424q1611e 9; reprez inta majoritatea rezervei de


apa dulce lichida. Ele formeaza reteaua hidrografica, fara de care peisajul
geografic ne-ar fi multora de neconceput. Morfologic, ele fac impresia unui
sistem vascular al pamântului, ceea ce în anumite privinte si sunt.
FIGURA 2.1-Apa de suprafat424q1611e 9;



Dupa criteriul administrarii lor, apele pot fi internationale, teritoriale si


nationale.

Apele internationale sunt acelea cu privire la care statul r omân este


riveran cu alte state, cele care intra sau trec prin granitele tarii, precum si cele cu
privire la care interesele unor state straine au fost recunoscute prin tratate si
conventii internatsunt acelea cu privire la care statul român este riveran c u alte
state, cele care intra sau trec prin granitele tarii, precum si cele cu privire la care
interesele unor state straine au fost recunoscute prin tratate si conventii
internationale.

Apele teritoriale ± numite si maritime interioare ± sunt cele cuprinse în


portiunea de la tarmul tarii noastre spre larg, a caror întindere si delimitare se
stabilesc prin lege.

Apele nationale sunt fluviile, râurile, pârâurile, canalurile si lacurile navigabile


interioare, precum si apele fluviale si râurile de frontie ra stabilite prin acte
juridice internatsunt fluviile, râurile, pârâurile, canalurile si lacurile navigabile
interioare, precum si apele fluviale si râurile de frontiera stabilite prin acte
juridice internationale.

‘Kn functie de asezarea lor, se disting ape de suprafasezarea lor, se disting ape
de suprafat 424q1611e 9; si ape subterane.
Apele de suprafata se gasesc deasupra solului fie în miscare (apele
curgatoare), fie ramânând ± în principiu ± în acelasi loc (lacuri). se gasesc
deasupra solului fie în miscare (apele curgatoare), fie ramânând ± în principiu ±
în acelasi loc (lacuri). În functie de asezarea lor, se disting ape de suprafasezarea
lor, se disting ape de suprafat 424q1611e 9; si ape subterane.
Apele de suprafata se gasesc deasupra solului fie în miscare (apele
curgatoare), fie ramânând ± în principiu ± în acelasi loc (lacuri). se gasesc
deasupra solului fie în miscare (apele curgatoare), fie ramânând ± în principiu ±
în acelasi loc (lacuri).

 distingem ape de folosinta generala, ape


destinate insdustriilor, ape destinate agriculturii si ape cu destinatii speciale.

Apele de folosinta generala sunt cele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor


populatiei ± situatie în care apa reprezinta un obiect de consumatie
individualasunt cele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor populatiei ±
situatie în care apa reprezinta un obiect de consumatie individuala.

Apele destinate industriilor (apele industriale) sunt cele folosite în activi tatile
industriale pentru realizarea unor produse noi.

Apele destinate agriculturii sunt ± în special ± cele folosite pentru irigatii ± caz
în care apa reprezinta un obiect al muncii.

Apele cu destinatii speciale sunt cele utilizate pentru navigatie, p entru pescuit,
pentru producerea energiei electrice etc. ± situatii în care apa reprezinta un
mijloc de productsunt cele utilizate pentru navigatie, pentru pescuit, pentru
producerea energiei electrice etc. ± situatii în care apa reprezinta un mijloc de
productie.

‘Dupa criteriul formei de proprietate legiuitorul distinge ape apartinând


domeniului public si ape apartinând domeniului privat.

Apele apartinând domeniului public sunt cele de suprafat 424q1611e 9; cu


albiile lor minore având lungimi mai mar i de 5 km si cu bazine hidrografice ce
depasesc suprafata de 10 kmp, malurile si cuvetele lacurilor, precum si apele
subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja marii, cu
Apele apartinând domeniului public sunt cele de suprafat424q1611e 9; cu
albiile lor minore având lungimi mai mari de 5 km si cu bazine hidrografice ce
depasesc suprafata de 10 kmp, malurile si cuvetele lacurilor, precum si apele
subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja marii, cu sunt cele de
suprafat 424q1611e 9; cu albiile lor minore având lungimi mai mari de 5 km si
cu bazine hidrografice ce depasesc suprafata de 10 kmp, malurile si cuvetele
lacurilor, precum si apele subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja
marii, cu bogatiile lor naturale si potenti alul energetic valorificabil, marea
teritoriala si fundul apelor maritime.

Apele apartinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu


lungimi mai mici de 5 km si cu bazine hidrografice ce nu depasesc suprafata de
10 kmp, pe care apele nu curg permanent. Aceste apartin detinatorilor, cu orice
titlu ai terenurilor pe care se formeaza sau curg. sunt cele cuprinse în albiile
minore cu lungimi mai mici de 5 km si cu bazine hidrografice ce nu depasesc
suprafata de 10 kmp, pe care apele nu curg p ermanent. Aceste apartin
detinatorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe care se formeaza sau curg.

 !"!!#$ 


Orice activitate umana e o potentiala sursa de poluare a apelor,


eventual indirecta (prin intermediul poluarii atmosferei sau solurilor). Poluarea
a început probabil cu milenii în urma, odata cu primele orase. Apoi a venit
mineritul, despaduririle, gunoaiele, devenind deja o problema majora în
Imperiul Roman si China antica. Poluarea radioactiva a început abia în anii '40...
Despaduririle au fost masive în ultimii 200-300 de ani, acum continua sa fie
intensive în America de Sud si Africa.... Dar si reîmpaduririle pot aduce
poluare, caci înlocuirea padurilor de foioase cu conifere determina apreciabile
scaderi de pH.... Continua sa se reduca zonele umede, a crescut mult uzul de
fertilizante si pesticide în agricultura, s -a intensificat mineritul, industria,
consumul primar de energie si s -au înmultit accidentele industriale grave.....

Poluarea apelor este definita în diverse moduri. Astfel, Conferinta de la


Geneva din 1961o prezinta ca "modificarea directa sau indirecta a compozi tiei
sau starii apelor unei surse oarecare, ca urmare a activitatii omului, astfel încât
apele devin inadecvate utilizarilor pe care le au în mod obisnuit, ridicând risc
pentru sanatatea omului si pentru integritatea ecosistemelor acvatice".
FIGURA 2.2-Valea Bârladului poluata

Unii recunosc si notiunea de poluare naturala. În acest sens, o definitie simpla si


larga a poluarii ar fi: "Poluarea apei = modificarea calitatii acesteia datorita
activitatii umane sau în urma unor fenomene naturale" . Definitiile sunt deci
destul de arbitrare, pentru ca de fapt si poluarea "naturala" uneori nu e chiar
naturala - apa anoxica provine adesea de la fundul unui lac artificial, invaziile
de alge apar mai ales pe terenul excesului de nutrienti generat de pol uarea cu
nitrati si fosfati, suspensiile dupa ploi masiv vin în mare parte de pe terenuri
poluate sau defrisate de om....

Poluarea apelor de suprafat424q1611e 9; constituie la ora actuala o


problema majora si care la scara globala se va amplif ica, deoarece în lumea a
III-a se dezvolta rapid mari orase fara sanitatie corespunzatoare, industria
chimica, agricultura cu tot mai mult uz de produsi chimici si minerit cu
tehnologii cu grav impact de mediu.

Trebuie tinut cont si de interdependenta dintre apele de suprafata si cele


din celelalte compartimente ale hidrosferei: Precipitatiile introduc poluanti din
atmosfera, apele subterane aduc si ele diversi componenti, respectiv poluarea
apelor de suprafata determina adesea poluarea celor f reatice, râurile polueaza
lacurile ti marile în care se varsa etc.

Ca o definitie mai completa,putem spuna ca å 




      
 
 
 




 


  
  


 
 

    

   
 
 



 
 
  

 
 
 

  
      
 


 
  
 


  
  
 

‘ 


%
&'(

)''* 

Distingem mai multe tipuri de poluare:

-cu germeni, virusuri si alte organisme patogene;

-cu substante organice biodegradabile (ce consuma oxigenul);

-cu substante organice greu- / nebiodegradabile;

-cu îngrasaminte agricole; cu substante minerale diverse; cu substante uleioase


si reziduuri petroliere; cu substante radioactive; deversari de ape calde etc.

Fiecarui tip de poluare îi corespund efecte specifice asupra cal itatii apei,
sanatatii omului si mediului. De fapt orice poluare a apei se rasfrânge asupra
lumii vii inclusiv a omului, direct sau prin intermediul florei si faunei, uneori
prin lungi lanturi si cicluri trofice.

Êoluarea cu nitrati provine mai ales din agricultura. Azotul e


element esential pentru viata si în ape sufera foarte multe procese chimice si
biochimice. Apare mai ales ca azotat, azotit, amoniu, azot gazos si cel fixat în
compusi organici, grupe între care exista continue trans formari / tranzitari,
formându-se "ciclul azotului". Excesul duce la eutrofizare, contaminarea
acviferelor, posibila afectare a sanatatii umane: methemoglobinemie la copii,
cancer gastric...

Sursele de azotati în ape sunt naturale si ant ropice. Sursele naturale


sunt : Din precipitatii: Oxizi de azot din atmosfera, produsi de fulgere si de
arderea combustibililor fosili; Aportul prin spalarea din roci si cenusa de
vegetatie arsa ajunsa în ape); Din nitrificarea amoniului (prin microorganis mele
nitrosomonas si notrosococcus) si a nitritilor (prin nitrobacter); Din izvoare în
urma dizolvarii lor la adâncime în roci (nitratul având solubilitate crescuta în
ape); Din eroziunea solurilor ce contin azotat. Aceste surse "naturale" sunt
adesea indirect tot antropice. Surse antropice "directe" sunt cele punctiforme
(deversari de ape uzate continând azotati) si difuze, în principal azotatii
proveniti din agricultura, din îngrasamintele chimice si din îngrasamintele
naturale - gunoi de grajd - aplicate pe câmpuri, sau de la latrine. Dejectiile
contin de fapt uree si amoniu, care se transforma în azotat de catre
microorganisme prin nitrificare. Pentru zootehnie putem calcula echivalenta
aproximativa de productie de dejectii 1,5 vite adulte = 7 porci = 10 0 gaini
ouatoare.

Apare frecvent exces pe câmp de azotat pe care plantele nu -l pot


absorbi, fie pentru ca pe ansamblu cantitatea e prea mare, fie pentru ca a fost
aplicata la momentul gresit, în afara perioadei de vegetatie. Acest fapt se
întâmpla frecvent prin împrastiatul toamna sau iarna a gunoiului de grajd pe
câmp. (Multe tari interzic gunoirea în perioada 15 octombrie - 15 februarie).
Astfel excesul de nitrati ajunge în sol si în ape, pe care le polueaza.

Îndepartarea nitratilor din apa potabila este scumpa si complicata. S -


au experimentat tehnici chimice (schimbatori de ioni) si biochimice sau se
recurge la amestecarea apelor contaminate cu altele cu concentratie mai redusa
de azotati. Dar e mult mai usor si iefti n sa previi. În plus, pentru surse
individuale (fântâni) preventia e singura sansa, altfel trebuie abandonate. Exista
posibilitatea tehnica de a masura de rutina azotul din sol înainte de însamântare,
în timpul si dupa recolta, ceea ce permite aplicarea do zei exacte necesare, fara
exces. Trebuie analize periodice, nu ajunge ca ai studiat o data acel sol si "stii ce
tip este".
În apa subterana, NO 3 este modificat, transformat de microorganisme,
reactioneaza cu fier, sulfati sau bicarbonati etc. Astfel solul este un "filtru" bun
dar daca i se depaseste capacitatea, concentratia de azotat va creste brusc în
apele de suprafat424q1611e 9; sau subterane sau nu va creste azotatul ci sulfatul
pe care îl dezlocuieste din combinatii azotatul! În plus nitratii pe care îi tot
deversam actualmente în sol vor ajunge în unele acvifere peste doar ani sau
decenii, când ne putem trezi brusc cu o prabusire a calitatii multor ape.

Azotatii au asupra organismului animal efect de toxicitate prin multe


mecanisme, direct sau prin alti compusi pe care îi formeaza (azotiti, nitrozamine
etc.).

 

   vine în principal de la ploile acide. Ele au fost
observate înca din secolul XVII în Anglia. Termenul de ploaie acida l -a introdus
chimistul Robert Angus Smith în 1872, vazând cum ploaia ataca plantele si
cladirile. Doar din anii '50 s -a constatat ca problema e transfrontaliera. S uedia a
constatat ca îi mor lacurile prin acidifiere si a identificat ca si cauza emisiile de
poluanti transfrontalieri din Europa centrala si de vest. Era si rezultatul cosurilor
foarte înalte de fum din Germania si alte tari, care nu disperasera poluarea ci... o
împinsesera mai departe. Problema a fost luata în serios numai când fenomenul
a aparut si în Europa centrala si de vest. În 1978 s -a lansat programul european
EMEP de cercetare si monitoring în domeniu, iar SUA au lansat initiative
similare în 1980, ajungându-se apoi la programe mondiale.

Cauza principala sunt bioxidul de sulf si oxizii de azot degajate în


atmosfera. Pe plan global sursele naturale au aceeasi magnitudine cu cele
antropice, care sunt în principal arderea combusti bililor fosili, dar care în zone
industriale le eclipseaza pe cele de origine naturala. Astfel oamenii au emis în
1975 80x 106 tone de oxizi de sulf si 90x 106 tone în 1985. Europa a contribuit
cu 44%, America de Nord cu 24%, Asia cu 23%, America Centrala si de Sud cu
5,2%, Africa cu 3% si Oceania cu 1%. Productia de oxizi de azot e estimata la
50x 106 tone anual, din care 35% din surse naturale, 25% din arsul biomasei si
40% din arderea de combustibili fosili - jumatate de la motoarele vehiculelor si
jumatate din termocentrale si alte surse stationare. S -a reusit ca emisiile de
bioxide de sulf sa nu mai creasca ba chiar s se reduca dupa 1970 în tarile
dezvoltate, însa cele de oxizi de azot continua cresterea. Mecanismul de formare
a ploii acide consta în oxidarea în atmosfera a oxizilor de azot si sulf la acid
azotic si sulfuric sau aerosoli de azotat si sulfat, prin procese complexe
incomplet elucidate de oameni. Ajung pe sol si în ape pe cale umeda sau uscata.
Pe cale umeda ajung prin ploaie sau ninsoare s au "ocult" prin ceata, chiciura etc.
Stationarea în atmosfera dureaza în medie mai multe zile, permitând astfel
afectarea unor regiuni departate. Pe cale uscata ajung prin difuzie ca si gaze sau
în particule de aerosoli, ca azotat de amoniu sau sulfat de a moniu. În aceste
cazuri stationeaza putin în atmosfera, astfel ca afecteaza mai mult regiunea
înconjuratoare nu marile departari.

O alta sursa importanta de ape acide vine de la poluarea solului cu


amoniu, care bacteriile îl nitrifica rezultând însa si ioni de hidrogen, ce dau
aciditate. De asemenea din minerit pirita expusa la aer si umiditate elibereaza
H+ acidificând puternic apele.

Solurile si apele au capacitatea de a neutraliza aciditatea prin


bicarbonatii de calciu si magneziu. Capacitatea însa e limitata si se pierde la
bombardarea cu un aflux ridicat de ioni de hidrogen si de sulfat sau azotat.
Acidifierea lacurilor nu e data de simpla crestere a H+ atmosferic, ci prin
procese complexe mediate de sol. Aci difierea apelor nu apare în zone
calcaroase. De aceea ea s -a manifestat mai ales în nordul Americii si Europei,
unde a fost glaciatiune si nu prea este calcar. În lipsa carbonatilor, aciditatea e
anihilata de aluminosilicati, dar nu asa de eficient, existâ nd riscul acidifierii.
Dupa riscul de acidifiere si capacitatea de tamponare, rocile se clasifica în 4
tipuri: I sensibilitate foarte mare: granit, gresie quartitica; II sensibilitate
crescuta: gresii, conglomerate; III sensibilitate redusa: multe din roci le
vulcanice; IV sensibilitate nula la acidifiere (capacitate te tamponare teoretic
infinita): calcare, dolomite

Sulfatul este un "ion transportor". Venit din atmosfera ia cu el calciu


si magneziu. Daca nu sunt destule, scoate din roci a luminiu si H+, provocând
acidifiere. De aceea solurile care au capacitatea de a retine sulfatii previn
acidifierea apelor. Azotatul creaza mai putine probleme caci e folosit ca nutrient
de organismele acvatice. Daca e în exces poate genera acidifiere prin acelasi
mecanism ca ionul sulfat.

Pot aparea acidifierii temporare "naturale" la topirea zapezilor, dar


majoritatea sunt din cauze antropice. Scaderea pH -ului atrage o crestere a
solubilitatii metalelor grele, toxice pentru viata, care sunt mobilizate din
sedimente sau nu se mai sedimenteaza. Unele metale toxice pot fi dezlocuite si
mobilizate chiar din combinatii stabile din sol. De aceea degeaba tratezi lacul
acidifiat cu var, ca ridici din nou nivelul de pH dar metalele grele sunt si ramân
în apa, deci nu mai poti de fapt "însanatosi" lacul. Mortalitatea piscicola este
numai manifestarea extrema a acidifierii, vârful aisbergului! De fapt deja la
scaderea sub pH 6 mor unele componente ale ecosistemelor si pestii îsi pierd
sursele de hrana , ajung la deficite de minerale, consecinta fiind debilitate fizica,
decalcifiere a oaselor, infertilitate.... De asemenea, reducerea pH -ului duce la
reducerea oxigenului, cresterea bacteriilor anaerobe, reducerea biodiversitatii,
dezvoltarea algelor fi lamentoase si macrofitelor acidotolerante etc. Ploaia acida
afecteaza si padurea, agravând criza apei, favorizând inundatiile etc. deci
consecinte în lant. Apele acide sunt agresive si pentru conducte, beton etc.

Êoluarea cu compusi organici biodegradabili

De rutina pentru a evalua aceasta poluare se determina indicatori


indirecti cum sunt consumul chimic de oxigen (CCO) si consumul biochimic de
oxigen (CBO), plus concentratia oxigenului. Multi specialisti considera ca CCO
si CBO sunt mult prea generali si informatia rezultata nu este suficienta.

Trebuie întelese si respectate metodologiile de analiza si interpretare,


altfel se risca concluzii gresite. O parte din substantele organice din ape sunt în
continuare cunoscute doar vag, în linii generale, de exemplu cele naturale
complexe gen "acizi humici" sau "humus acvatic". Evolutia nivelelor de
compusi organici degradabili aval de o deversare într -un râu se poate modela si
corela bine cu evolutia oxigenu lui dizolvat, dioxidului, amoniului, azotitilor si
azotatilor, a bacteriilor, protozoarelor, algelor, crustaceelor si rotiferelor,
pestilor etc., existând succesiuni tipice previzibile.

Cea mai tipica poluare cu compusi organici biodegra dabili este cea
cu ape fecaloid-menajere. Un om de exemplu polueaza zilnic în medie la nivel
de: 45-55 g CBO5, 1,6 - 1,9 x CBO5 g CCO-Cr, 0,6 - 1,0 x CBO5 g carbon
organic total, 170-220 g suspensii totale, 10-30 g grasimi, 4-8 g cloruri, 6-12 g
azot total (circa 40% organic), 0,6 - 4,5 g fosfor total (circa 30% organic). stiind
aceasta se poate prezice cantitatea de poluanti produsa de un oras cu un anumit
numar de locuitori si s-a introdus pentru aceasta categorie de poluare o unitate
de masura numita locuitor-echivalent. În SUA; dupa adoptarea în 1972 a "Clean
Water Act", CBO a scazut cu 45% în apele fecaloid -menajere si cu 70% în cele
industriale.

Alte poluari frecvente cu compusi organici biodegradabili provin de la


industrie, mai ales de la cea a celulozei, alimentara etc. Biodegradabilitatea
practica scade mult pâna la zero daca sunt prezente în apa substante toxice sau
inhibitoare pentru bacteriile ce realizeaza biodegradarea compusilor organici

› 

    se oxideaza si descompun, sau se
depun ca particule pe fundul apelor. Exista si degradare fotolitica, dar redusa.
Baza este degradarea microbiologica. Daca exista oxigen dizolvat destul
degradarea este aeroba, cu consum de oxigen si productie de bioxid de carbon si
apa (respiratie). Daca oxigenul e insuficient, se trece la procese anaerobe cum
sunt denitrificarea, dezaminarea, reducerea sulfatului, fermentarea. Acestea
produc oxigenul necesar descompuneri substantelor organice dar si compusi
nedoriti precum hidrogenul sulfurat, metanul etc. Aceste procese anaerobe sunt
rare în râuri dar frecvente în lacuri adânci si comune în mlastini. Aparent
paradoxal, daca un râu e poluat cu substante organice biodegradabile, e de dorit
sa fie poluat si cu azotati, caci prin denitrificare bacteriile pot obtine oxigenul
necesar descompunerii substantelor organice, altfel râul devine anoxic, deci
poluarea cu nitrati contracareaza poluarea cu compusi organici biodegradabili!

Bioxidul de carbon CO2 s-a dovedit a nu fi totdeauna corelat cu nivelul de


încarcare organica, mai ales când substantele organice în cauza sunt putin sau
deloc biodegradabile sau când curgerea este turbulenta si deci CO2 se degaja
usor în atmosfera.

Distinctia între carbonul organic particulat (COP)si cel dizolvat (COD) este
relativ arbitrara, în functie de diametrul moleculei, testat practic prin trecerea
sau nu prin filtrul cu o anumita porozitate. COP e de regula mai mare decât
COD în râuri, dar sunt exceptii cum sunt râurile din Arctica sau America de
Sud... La nivel global se estimeaza transportul în râuri la 0,42 -0,57 x 109 tone /
an pentru COP si 0,11 - 0,25 x 109 tone / an pentru COD. Estimarile sunt foarte
dificile si multe "adevaruri consacrate" au fost infirmate în ultimul deceniu,
inclusiv corelatiile debit - COP - COD. sau CBO - O2 dizolvat. COP poate fi
stabil sau labil (metabolizabil) cum sunt zaharurile, aminoacizii etc. (6 -30% din
COP). Din COP ajuns pâna în mare, 30-70% e degradat în estuare, restul
ramâne ca sediment pe fundul marii. C OD poate fi si el degradabil sau
nedegradabil.


Êoluarile petroliere

FIGURA 2.3-Apa poluata cu produs petrolier

Este un caz particular de poluari cu substante organice -sunt un mare dusman al


apelor, deoarece culoarea, gustul si mirosul sunt afectate chiar la concentratii
reduse. Sunt grav afectate multe organisme acvatice, ceea ce duce la
dezechilibru ecologic. Fiind mai usoare ca apa, produsele petroliere formeaza
pelicula / strat la suprafata apei, ce împiedica oxigenarea. În ape subte rane sunt
si mai persistente, caci biodegradarea e redusa sau absenta în lipsa oxigenului si
luminii. Pe apele navigabile provin de cele mai dese ori de la accidente cu
petroliere sau de la spalarea ilegala a rezervoarelor navelor...

Suspensiile în râuri si lacuri

Suspensiile sunt un transportator major de nutrienti si poluanti organici si


anorganici. Particulele transportate de râuri nu sunt doar suspensiile clasice ci si
particulele târâte / rostogolite pe fundul apei ("bed load"). Suspensiile provin
din poluare, dar si din eroziunea naturala (si cea provocata de om!) si din
productia endogena din ape (care provine din alege - pâna la 20 mg / litru în ape
eutrofe - si din precipitarea carbonatului de calciu la ape dure si alcalinitate
ridicata...). Activitatile umane cele mai mari generatoare de suspensii sunt
araturile - mai ales pe panta -, suprapasunatul, despaduririle, exploatarea
padurilor cu drumuri de tractor sau pârtii de alunecare / târâre în panta,
incendierea vegetatiei si mai puternic ca toate mineritul la suprafata. Majoritatea
suspensiilor nu ajung în ocean ci se depun pe fundul apelor, în lacuri sau în
zonele inundate. Suspensiile depind mult de panta râului, de natura geologica a
regiunii etc. Apa potabila nu trebuie sa contina suspensii. Cele organi ce si
anorganice fine sunt greu de îndepartat si creaza probleme: înfundare filtre; gust
si miros neplacut; perturbarea dezinfectiei, transportul de toxice, metale grele,
poluanti diversi; creste CBO5-ul...
În râuri concentratia de suspensii e foarte var iabila în timp si chiar în cadrul
sectiunii pe un râu, ceea ce o face mai greu de monitorizat corect.





Eutrofizarea

Se defineste ca îmbogatirea apei cu substante nutritive pentru plante - în


primul rând azot si fosfor (ceilalti zeci de compusi necesari dezvoltarii fiind
foarte rar limitanti) - conducând la o crestere puternica a algelor si macrofitelor
("înflorire") care apoi mor, cu consecinte grave: Scaderea calitatii apei (culoare,
gust, miros, tulburare, scaderea oxigenului, cresterea concentratiei de fier,
mangan, bioxid de carbon, amoniu, metan, hidrogen sulfurat etc.); corodarea
conductelor; afectarea functiunilor recreative (t urbiditate crescuta a apei si
miros ce o fac neatractiva, afectarea înotatorilor prin dermatite si conjunctivite
de contact cu apa alcalina, risc crescut de diverse boli ex. schistostomiaza, risc
boli diareice la înghitirea apei încarcate cu toxice algale) ; afectarea pisciculturii
(mortalitate piscicola, dezvoltarea speciilor nedorite); alte consecinte diverse:
înfundarea filtrelor, tevilor etc. Unele boli apar mai des odata cu eutrofizarea
deoarece ea determina cresterea macrofitelor (plante de apa) ce fav orizeaza
cresterea unor organisme ce sunt gazde ale parazitilor. De asemenea, înmultirea
algelor albastre duce la producere de toxine ce pot otravi animalele care se
adapa si cresc si nitratii de pot produce methemoglobinemie. Uneori plantele
acvatice crescute exploziv si excesiv pot bloca navigatia pe râuri si lacuri....
Eutrofizarea se produce mai rar în râuri si e mai putin grava ca cea pe
lacuri. Eutrofizarea se produce în multe zone si pe cale naturala, dar de regula
lent. de aceea cel mai c orect ca poluare de origine antropica ar trebui sa vorbim
de eutrofizare accelerata. Ea a devenit o mare problema în tarile dezvoltate.
unde se ajunsese ca în 1985 65% din lacuri sa se considere eutrofe (numai 12%
în Canada, 28% Africa de Sud, dar 70% în S UA!). Suedia avea deja în 1990 la
80% din statiile de epurare si treapta tertiara pentru eliminarea fosforului. NU
sunt bani aruncati, deoarece odata produsa eutrofizarea, costurile de "reparatie"
sunt enorme. Austria a platit peste 750 milioane USD pentru 28 de lacuri , peste
1 milion USD / km2 lac!
Eutrofizarea se poate dar trebuie o mare grija deoarece fenomenul este
foarte complex si în ciuda intenselor cercetari este înca incomplet cunoscut si
înteles de oameni. Se pot face deja predictii, exista si formule de calcul. Lupta
cu eutrofizarea accelerata a înregistrat succese dar si esecuri multe. Ea nu se
poate rezolva cu masuri tehnice punctiforme, deoarece e o adevarata boala a
civilizatiei moderne, trebuind abordata strategic, p escara larga de spatiu si timp,
în toate politicile de dezvoltare urbana, investitii, legislatie etc.
 
  care ajung în ape pot fi bacterii, virusuri sau paraziti.
Ei provoaca la om si animale boli transmise hidric, fie prin ingestie fie p rin
contact direct sau inhalare de aerosoli din apa contaminata. Cresterea
procentuala a bolilor virale din ultimele decenii este nereala, explicatia fiind
cresterea procentului de diagnosticare prin îmbunatatirea tehnica. Rezervoarele
de patogeni pot fi oamenii sau anumite animale, dar sunt si specii ubiquitare.
Multe specii de bacterii au tulpini patogene si tulpini nepatogene, sau nu sunt
patogene ci doar oportuniste, provocând boli la organisme slabite, cu imunitatea
slabita. De exemplu un om elimina zi lnic prin fecale miliarde de bacili coli, în
principiu nepatogeni. Majoritatea bacteriilor sunt specifice de specie, dar sunt si
unele ce provoaca boli si la om si la animale. Virusii sunt specifici fiecarei
specii, neinfluentând alte specii. Bolile pot fi de contact (piele, mucoase),
digestive sau generale. În practica de regula nu se determina prezenta agentilor
patogeni în ape, ci prezenta contaminarii fecale, care indica sanse crescute ca sa
existe si patogeni. Indicatorii de poluare fecala (coliformi t otali, coliformi
fecali, streptococi fecali etc.) însa nu sunt adecvati estimarii riscurilor de boli
transmise prin contact cu apa, nu prin ingestie. În plus, ape dezinfectate prin
clorinare pot avea indicatorii de poluare fecaloida cu valori foarte joase,
indicând teoretic sanse reduse de existenta a patogenilor. Dar clorinarea nu
distruge multi dintre virusi si paraziti, motiv pentru care în aceste cazuri
valoarea "indicatorilor" este redusa. Monitorizarea bacteriologica este
obligatorie oricât de perfect a ar fi considerata o statie de epurare sau tratare.
Epurarea clasica nu reuseste sa elimine decât partial agentii infectiosi.
Autoepurarea apelor reduce si ea din contaminarea bacteriana, dar putin în caz
de temperatura joasa sau nivel ridicat de poluare. ..

›ontaminarea salina a apelor este cea mai raspândita poluare a apelor


subterane dar afecteaza indirect si apele de suprafat 424q1611e 9;. Cauzele sunt
în principal irigatiile si infiltratiile apelor marine în acviferele dulci. Problema
nu e noua. Acum 6000 de ani, sumerienii si -au distrus propria civilizatie prin
irigarea excesiva a Mesopotamiei.

Sursele de salinizare sunt naturale (evaporatie crescuta; dizolvarea de


minerale; sarea de mare adusa de vânt pe continent; ape v ulcanice sau de mare
saline ce erup) si antropice (irigatii; exfiltratii din canale si halde de gunoi;
intruzie salina de la minerit, dezghetarea soselelor cu sare; extractia petrolului
sau altele inclusiv minerit hidraulic pentru sare). Fierul e frecvent în exces în
unele ape, subteran si în apa proaspata nu se vad modificari, dar ulterior da
precipitat brun de hidroxid de fier. La fel si borul în concentratii excesive (ce
apar mai ales în zone vulcanice) e toxic pentru plante.

Principala sursa de salinizare a apelor ramân irigatiile excesive: Se


apreciaza ca peste 50% din apa prelevata pentru irigatii de fapt nu ajunge la
destinatie! În plus, din cauza aplicarii în exces, doar 40 -80% din apa este efectiv
"consumata" de plante, restul se evapora (dar sarurile ramân) sau se infiltreaza
în sol la adâncimi mai mari decât cele ale radacinilor (ajungând în apa freatica
dupa ce pe drum a dizolvat saruri) sau se scurge la suprafata si dizolva diverse
substante si le antreneaza în ape... Din canalel e deschise si din lacurile de
acumulare create pentru irigatii se produce evaporare intensa si deci creste
mineralizarea acelor ape; În acumulari la nivel crescut apa prin presiune se
infiltreaza în maluri dizolva din sol sare si o scoate la suprafata solu rilor
înconjuratoare sau la scaderea nivelului aduce sarurile în lac.

S-a început "spalarea" solurilor saraturate cu mari cantitati de apa, dar aceasta
nu face decât sa mute excesul de saruri în alta parte. Frecvent se salinizeaza apa
subterana si creste si nivelul freatic din care, devenind apropiat de nivelul
solului, începe evaporare intensa ceea ce produce salinizare secundara, deci un
adevarat cerc vicios. Prin acesti multipli factori, irigarea a produs numeroase
catastrofe ecologice.

O alta mare sursa de contaminare salina este mineritul, în special cel pentru
carbune, fosfati si uraniu, si în oarecare masura cel pentru metale. Efectuându -
se sub nivelul freatic, se pompeaza la zi ape de mina foarte mineralizate. În plus
apele de siroire dizolva saru ri din haldele de steril. Extractia petrolului implica
si ea mari cantitati de ape sarate, ce trebuie puse în bazine de evaporare sau
reinjectate profund. Pe sosele se mai pune la noi multa sare, în schimb în multe
tari dezvoltate se renunta pe cât posibil .

Salinitatea crescuta în principiu nu afecteaza direct sanatatea, dar degradeaza


terenurile agricole si sursele de apa potabila. Sunt însa saruri ce au impact direct
negativ: Cele de fluor, de fier, sulfatul etc.

Êoluarea cu metale grele. Problema s-a manifestat acut în anii '50 -


'70 în tari dezvoltate, unde au fost mari scandaluri si grave afectari ale sanatatii
publice (inclusiv cazuri cu sute de morti în Japonia de exemplu). Desi în toate
tarile s-au luat masuri, problema este departe de a fi stapânita. Chiar daca de
mâine teoretic nu s-ar mai deversa în apa metale grele, avem în continuare apele
de mina, cele provenind din haldele de gunoaie orasenesti (unde decenii întregi
au ajuns, si în unele tari - inclusiv România - continua sa ajunga si deseurile
periculoase) si mai ales sedimentele depuse de -a lungul multelor decenii pe
fundul râurilor puternic contaminate cu metale grele, de unde la dragare sau
viitura sau modificarea chimismului apei se pot usor mobiliza cantitati imense
de metale grele.

Metalele grele includ plumbul, arsenul, mercurul, cadmiul, cobaltul, nichelul,


seleniul, fierul, argintul, zincul, cromul, cobaltul, manganul..... De regula nu se
ajunge la intoxicatii acute, însa metalele grele au proprietatea de a se co ncentra
în organismele vii, manifestându-se toxicitatea cronica. Nivelele toxice sunt
relativ bine cunoscute pentru om, dar nici pe departe pentru imensa diversitate
de organisme acvatice. Contaminarea omului depinde mult de obiceiurile
alimentare, vârsta, stare de sanatate etc. Conteaza foarte mult si forma, nivelul
de absorbtie si de toxicitate find diferit între Cr3+ si Cr6+ sau între mercurul
metalic si cel legat organic.... Aluminiul a produs uneori mortalitate piscicola
sau a algelor.

Principalele surse de poluare a apelor cu metale grele sunt: surse geologice


(naturale); industria miniera si prelucratoare de metale; utilizarile industriale si
casnice ale sarurilor de metale grele de exemplu cele de crom la tabacarii, cele
de cupru si arsen în pesticide, sau plumbul în benzina; din excretiile umane si
animale; din infiltratiile de la haldele de gunoi. Monitorizarea concentratiilor de
metale grele este destul de dificila.

÷

 sunt compusi organo-clorurati, fenoli, cetone
etc. Multi intra în clasa biocidelor (pesticide, fungicide, ierbicide, insecticide
etc.). Exista peste 10 milioane de compusi chimici, din care zeci de mii sunt în
uz în industrie, ceea ce face ca în apa sa poata ajunge o uriasa varietate,
imposibil de identificat si dozat individual. De aceea se monitorizeaza numai
compusii mai frecventi si mai toxici. Exista în legislatie liste cu substante
prioritare ce trebuie eliminate. Frecvente sunt pesticidele organo -clorurate si
organo-fosforice, triazinele, derivatele de uree, erbicidele tip hormon vegetal,
solventii de uz casnic, substantele de sinteza si reactivi din industrie, de
exemplu cei pentru fabricarea de polimeri... Unele produse cum sunt DDT si
alte pesticide organoclorurate au fost interzise apro ape în toate tarile sau sunt
foarte strict controlate, dupa ce s -a constatat ce dezastre au produs.

Efectele toxice ale diversilor micropoluanti pot fi letale sau neletale, atât pe
termen scurt cât si la expunere cronica. Mari probleme si controverse sun t cu
privire la efectele cancerigene si genotoxice în general la expuneri cronice la
cantitati reduse de substanta, deoarece informatia stiintifica e incompleta.

Degradabilitatea biologica si chimica a diversilor micropoluanti este extrem de


diferita. Unii persista saptamâni (de exemplu insecticide organofosforice), altele
luni (triazine de exemplu) iar altele foarte mult (10 ani DDT -ul!). Unele sunt
retinute / descompuse de procedeele obisnuite de epurare / preparare a apei,
altele însa trec aproape nemod ificate (lindan, pentaclorfenol etc.).

Pentru identificarea micropoluantilor se folosesc metode de laborator foarte


diverse: evaporare, ultrafiltrare, spumare, extractie, schimb de ioni, adsorbtie pe
carbon activat, pe oxid de aluminiu, pe namol activ, p recipitare cu saruri de fier
sau aluminiu, cromatografie gazoasa, spectrofotometrie etc.

 %

Evolutia concentratiei unei anumite substante ajunse în apa, depinde de


caracterul reactiv sau non -reactiv al substantei, de dimensiunea acelei mase de
apa, de timpul mediu de rezidenta a apei (în acel lac, râu sau acvifer) si de
intensitatea proceselor de amestec si difuzie în acea masa de apa. Cunoasterea si
întelegerea acestor factori ne permit sa prezicem consecintele si evolutia
concentratiei unei anumite substante ajunse într -un râu, lac sau acvifer, fapt
foarte important mai ales în cazul ca e vorba de un poluant.

FIGURA 2.4-Poluarea apelor de suprafata

Cea mai mare parte a substantelor ajunse în apa n u sunt complet


nonreactive în sensul ca nu se comporta exact ca apa. Se pot precipita, pot fi
absorbite pe roci, complexate sau fixate pe particulele în suspensie, incluse în
diverse cicluri biologice, suferi diverse procese chimice sau fotochimice etc.
Sodiul, ti clorul pot fi aproximate bine ca nonreactive în râuri si lacuri, la fel
tritiul. Dimensiunea masei de apa variaza enorm, cu cinci sau sase ordine de
marime. Cel mai mare râu are peste 175.000 m3/s (Amazonul), cel mai mare lac
23.000 km3 (Baikalul) iar acviferul cel mai mare (cel nubian, din Africa de
nord, cu volum de mii de miliarde de metri cubi) se întinde pe 106 km2 (Alte
mari acvifere se gasesc în Asia centrala si Australia). Timpul de rezidenta a unei
molecule de apa poate atinge un an în cel e mai lungi râuri, secole în lacurile
mari si milenii în unele acvifere cu ape "fosile". Mixajul se produce în râuri
destul de repede, nu si în cele mari si lente, unde poate necesita sute de
kilometri dupa confluenta (Amazonul cu Rio Negro, MIssissippi cu Missouri
etc.). În lacurile adânci poate aparea termostratificatia ce duce la o separare neta
si împiedica amestecul. Acviferele de regula permit o mixare si difuzie mult mai
lenta, dar depinde mult de tipul de acvifer.

De exemplu, într-un râu, o poluare punctiforma va produce în aval la o anumita


sectiune de control o crestere temporara a concentratiei cu un grafic în forma de
clopot. Maximul va fi atins mai repede la debit mare dar nu va avea
amplitudinea celui atins la debite mici, când unda de poluar e ajunge mai lent dar
concentratiile sunt mai mari. Tot asa, o poluare cronica într -un lac mic atinge
mai repede un palier de concentratie; într -un lac mai mare cu acelasi timp de
rezidenta a apei, palierul e atins mai târziu si e la un nivel mai jos, fiin d dilutia
mai puternica. Diferenta de timp de rezidenta a apei face ca nivelul
concentratiilor peste limita critica sa se mentina mai mult timp daca e un lac sau
acvifer cu timp lung de rezidenta si sa scada mai rapid sub concentratia critica la
mase de apa cu timpi scurti de rezidenta.

Aceste modelari ale evolutiei concentratiei diverselor substante aproximeaza


mai bine ape cu proprietati uniforme. În practica însa amestec bun exista numai
în râuri cu curgere turbulenta, sezonier în lacuri cu ocazia "tur noverului" si
niciodata în apele subterane. De asemenea asa cum am aratat nu exista substante
perfect "nereactive" si nici masuratorile cele mai exacte nu pot caracteriza
perfect un râu, lac sau acvifer, motiv pentru care calculele teoretice si predictiile
matematice vor avea întotdeauna o precizie limitata si trebuie obligatoriu facute
observatii concrete pe teren prin prelevarea de probe de apa.

 !"!!#$

Poluarea apelor de suprafata, ca de altfel si a celor subterane, are efecte


grave asupra biosferei, afectând viata acvatica de la microorganisme la insecte,
pesti si pasari, dar si sanatatea animalelor si plantelor terestre. În plus, poluarea
afecteaza posibilitatea oamenilo r de a folosi apa. În functie de natura si
intensitatea poluarii poate fi diminuata sau anulata utilizabilitatea aproape în
aproape orice scop (fiziologic, igienic, industrial, recreativ etc.).
Cea mai grava implicatie este cea asupra sanata tii diverselor specii de
plante si animale care traiesc în ape sau vin direct sau indirect în contact cu
acestea.(omul nu face exceptie). Fiecare specie are necesitatile ei cantitative si
calitative si poate fi afectata mai mult sau mai putin grav, mai mul t sau mai
putin direct, de poluarea apelor, prin mecanisme foarte

diferite.
FIGURA 2.5-Efectele poluarii apei asupra faunei

Din punct de vedere al implicatiilor asupra sanatatii umane , un mare numar de


boli pot fi transmise pe cale hidrica prin contact direct ( îmbaiere, spalare,
contact cu apa în cursul diverselor activitati). Dintre bolile infectioase, amintim
diversele conjunctivite si afectiuni ORL (oto -rino-laringologice: nas - gât -
urechi) ce pot rezulta în urma imersiei în apa c ontaminata. Leptospiroza,
tularemia si schistostomiaza se transmit prin contact direct cu apa infestata.
Multi poluanti din ape pot cauza afectiuni dermatologice, prin mecanism
alergic, chiar chimic. Toxici liposolubili prezenti în apa (cum sunt derivatii
halogenati) se pot absorbi prin piele. Alte elemente pot patrunde indirect, prin
degajarea din apa si inhalarea lor, cum este radonul, în special în cazul
pulverizarii apei la dus sau în instalatii de conditionare a aerului.

Poluarea apei de suprafat424q1611e 9; poate sta si la baza îmbolnavirilor


prin ingestie, deoarece se realizeaza procesul de prelucrare în scopul
potabilizarii, dar acesta nu poate înlatura decât partial multi poluanti chimici dar
si parazitologici si virusologici. Astfel, OMS considera prezenta virusurilor
enterice în apa de suprafat424q1611e 9; ca risc pentru sanatatea populatiei. În
unele cazuri, apele de suprafat 424q1611e 9; sunt utilizate direct, în scop
potabil, implicatiile asupra sanatatii fiind identice cu cele ale apei potabile.

 (+,

Potrivit legii, dreptul de folosinta a apelor de suprafat 424q1611e 9; sau


subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileste prin autorizatia de g ospodarire
a apelor. Acest drept include si evacuarea, în resursele de apa, de ape uzate, ape
de desecari ori drenaje, ape meteorice, ape de mina sau de zacamânt, dupa
utilizare.
Apele pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare si de protect ie a
calitatii lor, pentru baut, adapat, udat, spalat si alte trebuinte gospodaresti, daca
pentru aceasta nu se folosesc instalatii sau se folosesc instalatii de capacitate
mica, de pâna la 0,2 l/sec., destinate exclusiv satisfacerii necesitatilor
gospodariri proprii. Orice persoana fizica, pe proprie raspundere, poate utiliza
liber apele marine din afara zonelor de restrictie pentru îmbaiere.

Apele subterane corespunzatoare calitativ sunt destinate ± în primul rând ±


alimentarii cu apa a populatiei si a animalelor, precum si pentru asigurarea
igienei si sanatatii populatiei. Aceste ape pot fi utilizate în alte scopuri numai în
baza autorizatiei de gospodarire a apelor.

Utilizatorii de apa sunt obligati:

- sa respecte normele de consum de apa pe unitat ea de produs sau de activitate;


- sa economiseasca apa prin folosire judicioasa, recirculare;
- sa asigure întretinerea si repararea instalatiilor proprii si a celor din sistemele
de alimentare cu apa si canalizare -epurare, dupa caz;
- sa adopte tehnologii de productie cu cerinte de apa reduse si cât mai putin
poluante, sa reduca poluantii evacuati odata cu apele uzate si sa recupereze
substantele utile continute în apele uzate si în namoluri;
- sa asigure realizarea, întretinerea si exploatarea statiil or si instalatiilor de
prelucrare a calitatii apelor la capacitatea autorizata, sa urmareasca eficienta
acestora prin analiza de laborator si sa intervina operativ pentru încadrarea
indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite
prevazute în autorizatia de gospodarire a apelor