UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE SI CERCETARE SOCIALĂ

PSIHOLOGIA - TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR

SUPORT DE CURS LA DISCIPLINA
„ISTORIA PSIHOLOGIEI”,
pentru studenţii anului I, Specialitatea Psihologie

CHIŞINĂU - 2010
CZU
P

Psihologia - trecut, prezent şi viitor. Suport de curs la disciplina „Istoria psihologiei”,

pentru studenţii anului I, specialitatea psihologie. Chişinău – 2010.

Culegere elaborată de OXANA ŞEVCENCO, master în psihologie, lector superior,

Universitatea Liberă Internaţională din Moladova
 Tema 1. Istoria psihologiei ca ştiinţă.

1. Obiectul de studiu, obiective şi metode ale istoriei psihologiei.

2. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe
3. Problema periodizării în istoria psihologiei. Etapele de dezvoltare a psihologiei ca ştiinţă.

Literatura recomandată:
Zlate, M. Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa”, 1996
Radu, I. Introducere în psihologia contemporană. Cluj – Napoca: Sincron, 1991

Cunoaşterea psihologiei nu este completă fără cunoaşterea istoriei acestei ştiinţe. Istoria
oricărei ştiinţe reprezintă un domeniu separat de cunoaştere, respectiv istoria psihologiei este deja un
domeniu indespensabil al psihologiei ca ştiinţă, preocuparea centrală a ei fiind cunoaşterea
reprezentărilor despre fenomenele psihice în diferite etape ale dezvoltării istoriei omenirii.
Vorbind despre istoria ştiinţei, avem în vedere un proces real deja consumat în timp şi spaţiu,
indiferent de părerea despre acesta a unui sau altui individ; procesul de reproducere a succesiunii
spaţio – temporale a cunoştinţelor acumulate în decurs de secole despre suflet, conştiinţă,
comportament etc.
Psihologia ca ştiinţă studiază legităţile, mecanismele de apariţie şi dezvoltare a vieţii psihice.
Istoria psihologiei descrie şi explică cum aceste legităţi şi mecanisme au fost elaborate de
raţiunea umană.
Obiectivele istoriei psihologiei:
1. Analiza istorico – psihologică a apariţiei şi dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre psihic;
2. Descoperirea conexiunilor dintre psihologie şi alte ştiinţe, conţinutul cărora au contribuit la
apariţia cunoştinţelor psihologice;
3. Determinarea contextului socio – cultural de influenţă asupra formării şi dezvoltării
cunoştinţelor psihologice;
4. Descoperirea influenţei PERSONALITĂŢII şi a drumului biografic parcurs de ea asupra
formării şi consolidării psihologiei ca ştiinţă.
Metode de cercetare în istoria psihologiei:
 interviul,
 studiul fondurilor arhivate,
 metoda biografică şi autobiografică.
Metoda de bază – reconstituirea teoretică, descrierea şi analiza critică a sistemelor din trecut.
Principiile analizei istorico - psihologice:
а) abordarea istorică – adică, cum apare, se dezvoltă şi se afirmă în prezent un fenomen psihologic
concret (opusul – prezentism şi anticvarism);
б) determinismului – adică, explicarea condiţiilor, premiselor, factorilor ce au influenţat un
fenomen psihologic sau altul.

2. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe

Putem spune, că psihologia ocupă locul central în sistemul ştiinţelor contemporane, deoarece
psihologia este orientată spre integrarea (generalizarea) celor mai diferite cunoştinţe despre om şi
evoluţia lui. Jan Piaje a remarcat: „Psihologia deţine locul central în sistemul ştiinţelor, deoarece pe de
o parte ea depinde de achiziţiile altor ştiinţe şi recunoaşte în manifestările psihice condiţionarea mai
multor factori, cum ar fi a celor fizico – chimici, biologici, sociali, economici etc. ce sunt obiectul de
studiu al ştiinţelor preocupate de obiectele lumii externe; totodată nici una din ştiinţele nominalizate nu
poate exista în afara cunoştinţelor despre lumea internă a omului”.
Academicianul Kedrov a elaborat schema ce ilustrează poziţia psihologiei în sistemul
ştiinţelor contemporane (triunghiul lui Kedrov).
 TRIUNGHIUL LUI KEDROV

Ştiinţe naturale Ştiinţe sociale

PSIHOLOGIA

Ştiinţe tehnice
Psihologia şi ştiinţele naturale. Spre exemplu psihologia este în strînsă legătură cu genetica,
care îi oferă informaţie despre mecanismele de transmitere genetică a cărorva predispoziţii faţă de
anumite boli sau alte însuşiri ale omului, inclusiv psihice. La intersecţia acestor două ştiinţe a luat
naştere disciplina psihogenetica. Psihologia rezervă un loc deosebit studiului Activităţii Nervoase
Superioare, respectiv s-a alimentat foarte mult din lucrările cu referire la fiziologia SNC, cum ar fi
lucrările lui Bernştein (fondatorul teoriei Fiziologia activismului), a lui P. Anohin (creatorul teoriei
Sistemelor funcţionale). La intersecţia acestor ştiinţe s-a creat disciplina Psihofiziologia, care
studiază legătura dintre psihic şi substratul său material – creierul.
Psihologia şi ştiinţele sociale. Filozofia ar fi una din ştiinţele care a abordat printre primele
problema psihicului, reieşind din mai multe accepţiuni filosofice cu referinţă la dihotomiile: idealism –
materialism; individual – social; subiectiv – obiectiv etc. Un şir de şcoli psihologice şi-au luat
începutul din anumite sisteme filozofice, cum ar fi asocialţionismul (empirismul englez), psihologia
rusă (materialismul marxist), psihologia umanistă (existenţialismul).
Psihologia şi ştiinţele tehnice. Elaborarea sistemelor socio – tehnice (corabia cosmică)
presupune abordarea capacităţilor psihice şi psihofizice ale omului în situaţii improprii, extremale.
Ştiinţele matematice oferă psihologiei instrumente statistice de prelucrare a rezultatelor
cercetărilor psihodiagnostice.
În aşa fel, observăm că psihologia acumulează cunoştinţe teoretice şi empirice de la alte ştiinţe
şi totodată oferă în schimb acestora informaţii necesare, ce ţin de particularităţile psihologice ale
omului.

3. Problema periodizării în istoria psihologiei. Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă.

În dezvoltarea sa psihologia a parcurs cîteva etape. Ca şi pentru oricare periodizare, există careva
divergenţe în raport cu delimitările temporale ale diferitor etape în dezvoltarea psihologiei. Indiferent
de polimizările la acest capitol, vom considera ca lucrativă, periodizarea de mai jos:
 Prima etapă (preistoria sau perioada preştiinţifică): antichitatea sec. VII-IV î.e.n. – sec.
XVI. Obiectul de studiu al psihologiei - sufletul.
 Etapa a doua: sec. XVII – XIX. Obiectul psihologiei – conştiinţa.
 Etapa a treia: sf. sec. XIX - începutul sec. XX. Apar diferite curente în psihologie –
freudismul, biheviorismul, gestaltismul – cu proipriul obiect de studliu (inconştientul,
comportamentul, conştiinţa (într-o nouă accepţiune)).
 Etapa a patra (psihologia contemporană): mijlocul sec. XX pînă în prezent. Continuă să
apară noi curente în psihologie (psihologia umanistă, cognitivistă etc.) şi se dezvoltă noi
orientări şi ramuri în psihologia aplicată (medicinală, juridică etc.). Obiectul psihologiei fiind
mecanismele şi legităţile formării şi dezvoltării vieţii psihice.
 Se consideră că psihologia ca ştiinţă sinestătătoare apare odată cu înfiinţarea laboratorului
experimental al lul W. Wundt în 1879. De fapt, psihologia poate fi considerată ştiinţă din momentul
conştientizării locului deosebit al noii ştiinţe care întrunea în sine concomitent atît preocupări de ordin
natural cît şi de ordin umanitar (social) – manifestările interne şi externe ale vieţii psihice. Această
oformare a noului domeniu de cercetare a fost confirmat de apariţia unei noi discipline de studiu la
Universităţile europene începînd cu sf. sec. XVIII 1. Iar anul 1879 (sf. sec XIX) rămîne să fie identificat
ca începutul perioadei experimentale în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă.
Trebuie să recunoaştem însă, că indiferent de problematica stabilirii perioadei de apariţie a
psihologiei ca ştiinţă, ea are o istorie scurtă de aproximativ 200 de ani, pe cînd preistoria ei de
dezvoltare, în special în sînul filozofiei, presupune secole. Desigur, dezvoltarea psihologiei nu a fost
omogenă şi pe parcursul a 20 de secole ştiinţa psihologică a suferite nenumărate modificări: s-a
schimbat obiectul de studiu, conţinutul şi metodele de cercetare, precum şi interacţiunea cu alte ştiinţe.
Despre toate aceste schimbări rămîne să aflăm în cadrul acestei discipline – „Istoria psihologiei”.

Lucrul individual:
1. De a efectua (în scris) o analiză comparativă a obiectului, obiectivelor şi metodelor de
cercetare ale psihologiei şi istoriei psihologiei.
2. Completaţi tabelul:
Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă

I etapă II etapă III etapă IV etapă

Perioada / denumirea ei (dacă exită)
Preistorie (sec. VI,
IV î.e.n. – sec. XVI)
Obiectul de studiu /metode de cercetare
Sufletul

Curente psihologice

Tema 2. Psihologia antică.

1
De fapt termenul psihologie apare pentru prima dată într-o lucrare despre morală a lui Rudolf Goclenius, în 1590
(Psycologia, de hominis perfectione, Marpurgi, 1590)
1. Ideaţia psihologică în antichitatea prearistotelică.
2. Concepţia aristotelică despre suflet.
3. Idei psihologice la medicii antichităţii.

Literatura recomandată:
Aristotel De anima. (http://www.scribd.com/doc/6951610/Aristotel-Despre-suflet)
Capcelea, V. Filozofie. Chişinău: ARC, 2002
Radu, I. Introducere în psihologia contemporană. Cluj – Napoca: Sincron, 1991
Zlate, M. Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa”, 1996

1. Ideaţia psihologică în antichitatea prearistotelică.

Ideile despre suflet în Grecia antică sunt conţinute în corpul unitar de cunoştinţe ştiinţifice şi
filozofice.
Thales (624-547 î.e.n.): „... similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar
incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări spontane şi eterne, are atributul
imortalităţii...”
Anaximandru (610-545 î.e.n.): „... sufletul este o materie aeriformă, iar fiinţele vii reprezintă
unitatea intimă suflet – materie...”
Anaximene (585-525 î.e.n.): „... sufletul – principiu de unitate, existenţă şi funcţionare a vieţii
şi naturii în general. Sufletul poate fi închipuit ca aer, infinit şi în continuă mişcare...”
Pitagora (584-504 î.e.n.): “… sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea
universală, sensibilitatea fiind comună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală”; “… tocmai
pentru că lucrurile sunt numere, sufletul cunoscător este tot un număr. Numărul vine din afară, ca o
individuaţie a raţiunii. Animalele, oamenii şi zeii posedă o singură viaţă, un suflet de aceeaşi natură.”
„Momentul Pitagora” în istoria gîndirii filozofice este considerat cardinal: pentru prima dată se
esprimă ideea de lege naturală abstractă ce guvernează viaţa şi universul.
Heraclit din Efes (născut în 504 î.e.n.): „...sufletul este un gen de suflare caldă, uşoară şi
uscată, fiind focul sau principiul vieţii...” Pentru cunoaştere omul are două facultăţi – simţurile şi
raţiunea, datorită celei de a două omul poate „descoperi” adevăratele nume ale lucrurilor. La originea
tuturor lucrurilor se află lupta contrariilor; naşterea şi conservarea, viaţa şi dezvoltarea se datoresc
echilibrului contrariilor. Alte trei teme ale dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor,
veşnica schimbare şi relativitatea epistemică (acelaşi lucru poate apărea altfel, chiar contrariul său dacă
se schimbă punctul de vedere).
Democrit din Abdera (460 – 370 î.e.n.) – în raportul „suflet – corp” apare ca un determinist
materialist. „... sufletul este de natură materială, compus din atomi sferici foarte subtili şi mobili (un fel
de foc, ceva cald şi mobil, ce antrenează întreg corpul). În consecinţă, sufletul este muritor, dispărînd
odată cu corpul, „locuitorul” dispare odată cu „cortul” ce l-a găzduit...” Avem astfel o primă viziune
monistă a identităţii între suflet şi trup.
În privinţa senzorialităţii, Democrit împărtăşeşte ideea lui Heraclit a emanaţiilor atomilor de la
lucruri spre organism şi invers (aerul interpus facilitează transmisia). Forma atomilor emanaţi
determină modalitatea senzaţiilor.
Socrate (469 – 399 î.e.n) a marcat o reorientare hotărîtoare a gîndirii psihologice, de la
explicare în termeni de elemente ale mediului, - aer, foc, mişcare a atomilor, - la calităţile interne ale
omului, cum sunt intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua viziune este
sintetic exprimată în imperativul „Cunoaşte – te pe tine însuţi” şi larg elaborată în problematica eticii
raţionale.
Socrate a pus bazele ştiinţei prin discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea
apare pentru prima dată ca activitate umană, de reducere a incertitudinii, confuziilor, contradicţiilor,
pentru a pune capăt stîngăciei şi a institui claritatea, siguranţa, stabilitatea. Socrate a devenit din ce în
ce mai respectat prin veacuri, deoarece el a proiectat asupra omului o lumină a credinţei în esenţa sa
pozitivă: „Nimeni nu greşeşte cu voinţă, ci din ignoranţă... Scopul vieţii este a cunoaşte şi anume a
cunoaşte virtutea”.
Platon (născut în 428 (427) î.e.n.). Platon reprezintă un model al discipolului onest care îşi
exercită genealitatea cinstindu-şi mentorul; Socrate este redat posterităţii în adevărata sa grandoare de
către Platon, creînd astfel în istorie un model al genezei „lumină din lumină”.
Dincolo şi mai presus de relaţia mentor – discipol, gîndirea lui Platon este centrată pe
problematica psihologică, pe autocunoaştere şi „adîncuri ale spiritului”.
Concepţia despre suflet a lui Platon este interesantă sub mai multe aspecte:
- raţionalizările propuse de el au un caracter conservator, utopic şi psihologizant;
- postulează o identitate între cunoaştere şi existenţă, tratînd ideile ca un real primordial,
Platon a fost etichetat drept deschizător al traiectului idealist în filozofie;
- concepe un model funcţionalist al sufletului pe care îl şi transferă cu deplină convingere
la macrosistemul social: 1) apetitul sau motivaţiile organice; 2) raţiunea sau funcţia
înţelegerii inteligente şi a stabilirii adevărului; 3) energia sau voinţa rezultate din sinteza
primelor două funcţii. Statul raţional este conceput de Platon stratificat, corespunzător
celor trei funcţii: clasa agricultorilor, a guvernanţilor şi a militarilor.
În privinţa raportului „suflet - corp” Platon afirmă întîietatea primului; Platon distinge trei
suflete cu funcţii distincte la nivelurile capului, pieptului şi abdomenului; în viziunea sa asupra
afectivităţii găsim dimensiunea divină şi organică; cînd se referă la senzaţii şi percepţii consideră că nu
putem avea decît semne ale realităţii, nu realitatea ca atare. Acţiunile externe asupra organelor de simţ
transmit sufletului date şi impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii
confluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect; noaptea această întîlnire este blocată.

2. Concepţia aristotelică despre suflet (facultăţile cognitive şi aptitudinale ale sufletului; afectele
în viziunea lui Aristotel).
Plasîns psyche – ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetîndu-i principiile şi cauzele,
Aristotel ne apare ca pioner al paradigmei funcţionaliste (opus dualismului suflet – viaţă biologică,
promovat de Platon). Valoarea istorică, îndelung validată, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidă în
afirmarea unităţii funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea formă (calitate, însuşire, proprietate)
a substanţei (corpului) care îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivă, senzitivă şi raţională.
Pentru gînditorii de astăzi, termenul „formă” pare vag, cu referiri la aspectele statice ale unui
lucru. La Aristotel însă, sensul acestui cuvînt este bine precizat, purtînd notele necesare şi suficiente ce
asigură realizarea unui anumit efect:
- autonomie lăuntrică în raport cu materia – corp;
- capacităţi active (vitale şi raţionale);
- imuabilitate, însuşiri invariabile relative la trecerea potenţei în act pe tot segmentul
dintre naştere şi moarte (odată cu moartea substanţei se distruge şi sufletul)
Sufletul şi corpul, zice Aristotel, sunt într-o relaţie funcţională de tipul ochi – vedere.

Viaţa şi opera
Aristotel s-a născut în anul 384 î.e.n., în oraşul Stagira din sudul Traciei, într-o familie elevată,
cu preocupări pentru cercetarea empirică a lucrurilor; tatăl său fusese medic la curtea regelui
Macedoniei, Amintas al II.
Cînd avea 17 ani Aristotel apare la Atena ca elev al Academiei lui Platon, unde rămîne 20 de
ani, de fapt pînă la moartea maestrului, în 347 î.e.n. Se remarcă ca un elev eminent şi ascultător.
Elaborările originale încep însă după moartea lui Platon, purtînd o puternică amprentă a cercetării
directe a naturii, fără a slăbi respectul pentru filosoful – dascăl („Îmi este prieten Platon, dar edevărul
mi-i mai scump” – celebra formulă reţinută de auditorii lui Aristotel).
Peste cinci ani, Aristotel este angajat la curtea regelui Filip al Macedoniei, ca educator al
tînărului Alexandru
În anul 335 î.e.n., prin decesul regelui Filip, tronul este ocupat de Alexandru, astfel că Aristotel
– dascălul se întoarce la Atena ca favorit, iar peste doi ani deschide aici o şcoală proprie, numită Liceu
(după numele templului din apropiere dedicat lui Apollon Lykeios). Este un fel de universitate cu
institut de cercetare, astfel că pregătirea cursanţilor are elemente de studiu, cercetare şi creaţie. În acest
cadru mentoral se elaborează treptat opera uriaşă a lui Aristotel.
Dedicîndu-se creaţiei ştiinţifice, în condiţii excelent asigurate în anii ascensiunii lui Alexandru
Macedon, Aristotel devine şi personalitate publică, susţinător al mişcării politice promacedoniene, de
unificare a micilor state greceşti sub forţa ofensivă a lui Alexandru.
Această latură a vieţii marelui enciclopedist avea să-i aducă amărăciunea sfîrşitului în exil, în
oraşul Malcis din Eubeea, la numai un an de la moartea lui Alexandru Macedon, deci în 322 î.e.n.

Opera aristotelică
Opera scrisă a lui Aristotel conţine două genuri de lucrări: exoterice, destinate publicului
(unele, zise acroamatice, erau adresate auditoriului selectat) şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu.
Numai cele din urmă au ajuns pînă la noi, cu modificări (intenţionate sau nu) şi tot genul de redactări.
Prin numeroase eforturi de analiză, în mulţimea de peste 1000 de manuscrise, s-a stabilit o ordine.
După operele de tinereţe, identitatea aristotelică începe să se remarce prin lucrările de Logică,
Metafizică, Ştiinţele naturii, Psihologie (De anima, Parva naturalia) şi Gnoseologie, Politică, Etică şi
Estetică.

„De anima” – construcţia şi ideaţia primului tratat despre suflet

Lucrarea lui Aristotel are o elaborare arhitecturală, cu trei module, întitulate „cărţi”.
Cartea I – ca într-un tratat ştiinţific contemporan, ba chiar ca într-un proiect sau program de
cercetare, Aristotel începe cu un mess, deci cu o „atmosferă de confuzii” relative la importanţa unei
ştiinţe despre suflet, obiectul şi metodologia sa. Realizează aceasta prin referiri la aportul
predecesorilor (Democrit, Leucip ş.a.). Cu o pondere de 4/5, Cartea I este dedicată analizei critice a
doctrinelor înaintaşilor. O atitudine ştiinţifică demnă de invidiat şi după două milenii: se prezintă idei,
argumente, contrarietăţi, nume de gînditori remarcabili şi opere. Pe un asemenea fond încearcă
definirea principalelor probleme, fapte, idei şi acceptări ce urmează să fie tratate în cărţile a II – a şi a
III – a.
Cartea a II-a – se defineşte sufletul. Dintre multiplele analogii invocate pentru trecerea la o
definire a sufletului, două ne clarifică distincţia dintre substanţă şi formă:
a) o unealtă, cum ar fi securea, este un corp natural, cu calitatea (forma) de a tăia; aşa şi corpul
alcătuit din organe are suflet, deci funcţii de hrănire, simţire, mişcare;
b) dacă ochiul ar fi o vietate, văzul propriu – zis ar fi sufletul lui.
Identificăm aici o viziune funcţionalistă clară şi aceasta nu întîmplătoare, deoarece va fi
întregită cu explicaţii cauzale, structural – compoziţionale, atributive şi genetice.
Preocupat de definirea psihicului ca natură psihofizică, Aristotel releva funcţiile de hrănire,
simţire, gîndire şi mişcare; prima fiind o condiţie elementară, astfel că şi plantele intră în sfera
însufleţitului.
Abordînd „puterile sufleteşti” sau „facultăţile sufletului”, Aristotel face de fapt un gen de
psihologie comparată şi diferenţială la trei niveluri: plantă, vietate şi om.
Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului, trecînd apoi la particularităţi, tipuri, moduri
de funcţionare şi praguri senzoriale. „Dintre toate simţurile, pipăitul are mai multe note calitative, în
special o mai mare arie de cunoaştere şi de implicare în aşa – zisele „obiecte comune” (cald – rece,
uscat – umed, neted – aspru, greu – uşor etc.); este singurul simţ care asigură o receptare directă,
celelalte avînd nevoie de medii: aer, apă etc.
Exemple de formulări originale (pe baza paragrafului 413b10):
„...substanţa e spusă în trei feluri:
1) forma (entelehie: potenţă în act: actualizare) (formă supremă „pură”, imaterială, este
Dumnezeu, acesta însemnînd binele, mişcarea şi ordinea);
2) materia (potenţa; corp compus din organe);
3) rezultanta celor două: însufleţitul, cu funcţii de hrănire, simţire, mişcare a corpului.”
 Cartea a III – a – Aristotel încearcă să explice apariţia percepţiei, considerînd că pentru acest
proces psihic nu este nevoie de un careva al şaselea simţ (cum admitea Democrit), deoarece
simultan cu receptarea obiectelor specifice, are loc o operaţie psihică de unire a senzaţiilor într-o
percepţie. „Simţul comun” este în fapt o operaţie de sinteză care, producîndu-se simultan cu
acţiunea obiectelor asupra organelor de simţ, actualizează omul ca Subiect.

3. Idei psihologice la medicii antichităţii (Hipocrate, Galen).

Medicina a fost una dintre ştiinţele naturii dezvoltate pe solul liberei cugetări elene, ce a
profitat atît de apogeul dezvoltării democraţiei sclavagiste, cît şi de decăderea societăţii sclavagiste şi a
obedienţei religioase.
„Vindecătorul” a fost la mare respect în Grecia antică şi profesia medicală, despărţită treptat de
cea filosofică, a fost aureolată de principii etice („Jurămîntul lui Hipocrate” este o dovadă certă a
diferenţei faţă de medicina saturată de practici magice şi religioase ce se practicau în acel timp pe alte
tărîmuri ale antichităţii, cum erau Persia şi Chaldeea). Pivotul medicinii „naturiste” era concepţia
despre boală: în tradiţia mistică, aceasta era opera demonilor ostili, atraşi printre altele de vrăjile
umane. În consecinţă, remediul era ambalat în formule magice, proceduri simbolice, chiar dacă se
foloseau extrase vegetale şi animale. Unul din principiile tratamentelor era analogia: lucrurile care se
aseamănă se şi atrag. În acest spirit, pentru tratarea unor organe se foloseau plante asemănătoare. Altul
era contrarietatea: arsurile, de exemplu, se tratau cu rece.
Istoria psihologiei este tributară lui Hipocrate înainte de toate pentru faptul că el este primul
care operează distincţia dintre tratamentul medical şi conceptualizarea filozofică, apelînd la
raţionament şi observaţie.
Hipocrate din Cos, născut în 460 î.e.n., a fost contemporan cu Democrit, Platon şi Aristotel; ei
l-au venerat ca „mare medic”, „părintele medicinii”. În legătură cu biografia lui au apărut confuzii
datorită faptului că mulţi medici şi-au dat numele lui.
Marele număr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în Corpus Hipocraticus. În 1839 –
1853, La Paris, au fost publicate 10 volume ale lui Hipocrate. Însoţită de comentariile lui Galen,
concepţia medicală a lui Hipocrate a constituit baza învăţămîntului medical pînă în epoca modernă.
Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate:
Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localităţilor sunt cauze ale
maladiilor. Hipocrate are o lucrare specială pe această temă: Despre aer, ape şi locuri. Poziţia
geografică predispune la maladii specifice; de exemplu localităţile expuse spre Nord, cu aer uscat şi
rece, favorizează o viaţă lungă, apetituri dezvoltate, pubertate tîrzie, rezistenţă la boli, vigurozitate, dar
predispun la pneumonii.
Climatul şi solul condiţionează temperamentele şi caracterele oamenilor: ţările muntoase, cu
păduri şi umiditate determină un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare.
Umorismul – cauză a comportamentului. Erau cunoscute patru umori: sîngele, limfa, bila galbenă şi
bila neagră. Ele pot fi în echilibru, ceea ce corespunde stării de sănătate, sau de dezechilibru, ceea ce
înseamnă boală, îndepărtare de la legile naturale. De exemplu amestecul sîngelui cu limfa produce
frigurile, excesul de bilă este cauza febrei. La rîndul ei dezechilibrele sunt produse şi restabilite de
natură, fie ea internă, proprie organismului, fie externă.
Nu există boli divine sau cauzate de zei. Simptomatologia clinică a devenit o ştiinţă şi
Hipocrate i-a dedicat un tratat, în care promovează cunoscutul principiu „nu există boli, ci bolnavi”.
Această formulă a avut o mai mare rezonanţă prin trimitere la temperamente care, în mod
natural, sunt expresia comportamentală a predominării uneia dintre cele patru umori: o anumită
medicamentaţie poate fi eficientă pentru un temperament şi nu pentru altul.

După Hipocrate, cel mai celebru medic al antichităţii este Galen (născut în 131 î.e.n. la
Pergam, Asia Mică). De remarcat este faptul că deşi a căpătat în familie o elevată instruire filozofică,
în adrmiraţie pentru Aristotel şi Epicur, spre medicină s-a orientat sub influenţa operei lui Aristotel.
Excelînd în medicină, chirurgie şi farmacie, a scris aproape 500 de tratate.
 În definirea temperamentelor a rămas tributar interpretărilor vechilor filosofi din Milet, ce
identificau în corpuri elemente primare şi raporturi antagoniste. Şi corpul omenesc, după Galen, este
compus din patru elemente: foc, apă, pămînt şi aer. Raporturile antagoniste se instituie între calităţile
acestora, dintre care una fiind principală, respectiv căldura, umezeala, uscăciunea şi răceala. Sîngele
reprezintă umoarea cea mai nobilă şi poate datorită faptului că are toate cel patru elemente în proporţii
egale; în celelalte este o dominanţă:

Sîngele: Bila galbenă: Bila neagră: Limfa:

proporţii egale (foc, aer,
apă şi pămînt) focul pămîntul apa

cald şi umed cald şi uscat rece şi uscat rece şi umed

sangvinic coleric melancolic flegmatic

Galen consideră că senzaţiile, limbajul şi comanda volitivă au sediul în creier. Admitea totuşi că
sediul pasiunilor şi al mişcărilor involuntare este inima.
A admis diferite nivele de dezvoltare a sufletului – respectiv a numit sufletul de nivel inferior –
legat de viscere, de aceeaşi natură la om şi animale.
Ca gînditor al cauzalităţii, dar şi logician şi filozof, Galen îşi pune problema fiziologiei vîrstelor
şi al mecanismului prin care, în timpul somnului, atît sensibilitatea cît şi conştiinţa dispar.

Lucru individual:
1. De citit toate 3 cărţi ale „De anima” de Aristotel. În baza cărţii a II – a de extras toate frazele care
dau explicaţie proceselor senzoriale.
2. De comentat „Jurămîntul lui Hipocrate” (cu raportare la actualitate).
3. Pornind de la principiul hipocratic „nu există boli, ci bolnavi”, expuneţi-vă propria părere în această
cheie – 1 pagină scrisă.
 Tema 3. De la antichitate la paradigmele gîndirii psihologice moderne.

1. Importanţa concepţiilor lui F. Bacon pentru psihologie.

2. Învăţătura despre suflet şi pasiuni la Descartes. Dualismul lui Descartes.
3. Analiza afectelor după Spinoza.

Literatura recomandată:
Capcelea, V. Filozofie. Chişinău: ARC, 2002

Pentru studiul evoluţiei gîndirii psihologice, un moment remarcabil este acceptarea de către
Biserică, cu ezitare de secole, a lucrărilor lui Aristotel. Astfel dogma creştină îşi schimbă înfăţişarea, se
consolidează pe o bază raţională şi-şi arogă drept de autoritate în filozofie. Este veacul instituirii
inchiziţiei şi a ordinelor Dominican şi Franciscan.
Cultura feudală are un caracter religios şi prin aceasta, oarecum, sfidător faţă de persoana
umană. Renaşterea înseamnă o viziune laică asupra existenţei şi a umanului; ascetismul clerical din
epoca feudală este depăşit de prestanţa omului. Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este
caracterul laic: omul cu nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoare fundamentală, cu drept natural la
fericire, înzestrat cu raţiune de putere nelimitată.
Sursa tuturor forţelor sociale este individul: nu ascet şi abstinent, trîndav, obedient şi pedant; ci
făuritor al propriei existenţe. Individualismul, concurenţa, descoperirile geografice şi ştiinţifice,
inventica multiplicatoare a forţei de producţie sunt factorii ce imprimă omului Renaşterii acea nouă
identitate care a fost numită Subiectul virtuos.
1. Importanţa concepţiilor lui F. Bacon pentru psihologie.
Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon (1561 – 1626), materialist şi naturalist,
prin opera sa face trecerea de la etapa de studiere a sufletului la psihologia conştiinţei. El respinge
gîndirea filosofică antică, ca speculaţie deşartă, îndepărtată de natură, falsificatoare. „Experienţa este
cartea deschisă a ştiinţelor, ce poate fi lecturată direct dacă învingem prejudecăţi şi neajunsuri specifice
minţii noastre”. Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de societate; Bacon le defineşte şi le
sistematizează în patru clase:
Idola2 tribus (fantomele neamului) – tendinţa de generalizare pripită şi comodă, de extindere a
ceea ce ştim şi vrem la ceea ce nu ştim (superstiţii, magia, alchimia etc.);
Idola specus (fantomele peşterii) – fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne îngustează
posibilitatea de recepţionare şi abordare a noului;
Idola fori (fantomele pieţii) – desemnarea prin cuvinte convenţionale a unor realităţi doar
presupuse (ex. destinul, sfera cerească);
Idola theatri (fantomele teatrului) – prestigiul istoric al unor teorii, cum ar fi cazul unor filozofi
antici greci, teoriile cărora au fost preluate ca bază în explicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie
şi superstiţii.
Pentru a micşora influenţa acestor fantome, Bacon propune:
1. Recunoaşterea primordialităţii experienţei şi a experimentului – doar aşa ar fi posibilă
facilitarea cunoaşterii a ceea ce nu poate fi sesizat cu organele de simţ;
2. Cunoaşterea mijlocită – adică prin intermediul a cărorva mijloace intermediare.
F. Bacon a încercat să elaboreze propria clasificare a ştiinţelor („Despre demnitatea şi
progresele ştiinţelor”, 1632), pornind de la o ştiinţă universală – ştiinţa despre om, pe care o divizează
în a) filozofia omului (studiu propriu zis al omului) şi b) filozofia civilă (studiul omului în
interacţiunea sa cu natura, alţi oameni şi întreaga societate). În afară de aceasta nominalizează:
 ştiinţe despre corp (medicina, cosmetologia);
 ştiinţe despre suflet (teorii despre personalitate);
 ştiinţe despre suflet şi corp (fiziognomica, psihosomatica).

2
După F. Bacon, „idolii sunt un gen de malformaţii ale sufletului ce împiedică fuziunea dintre experienţă şi natură”.
 Tot în această lucrare întîlnim o încercare de inventică, prin care Bacon descrie o seamă de
procedee pentru crearea unui produs nou, valoros şi original: extinderea, transferul şi inversarea
experienţei.
Concepţia despre suflet
Francis Bacon recunoaşte două feluri de suflet: sufletul raţional şi sufletul sensibil. Sufletul
raţional, sau dumnezeiesc este dat doar omului, el este responsabil de exercitarea următoarelor funcţii:
memoria, raţiunea, imaginaţia, dorinţa, sentimentul, voinţa. Sufletul sensibil sau neraţional aparţine atît
omului cît şi animalelor, asigurînd sensibilitatea şi mişcarea (spre stimuli favorabili şi evitarea celor
nefavorabili).
Fr. Bacon rămîne părintele reformei ştiinţelor în zorii lumii noi, cînd omul aştepta
fericirea ca operă autentic pămîntească de invenţie şi descoperire.
2. Învăţătura despre suflet şi pasiuni la Descartes. Dualismul lui Descartes.
Rene Descartes (1596-1650) provine dintr-o familie de medici şi înalţi funcţionari, care i-a dat
o educaţie de vîrf: colegiul iezuit La Fleche, liceul la Rennes şi licenţa în filozofie la Poitiers.
A călătorit prin ţări, oraşe, medii culturale. A început ca soldat în Olanda (unită atunci cu Franţa
împotriva Spaniei). I-a plăcut această ţară cu burghezie prosperă şi religie protestantă, petrecîndu-şi
aici 20 de ani de viaţă, întreţinînd relaţii cu cei mai mari savanţi şi filozofi europeni. Deşi gîndea cu
obsesie o cale a adevărului în toate ştiinţele, studia animale şi plante, fizică, medicină şi matematică.
Opere scrise:
 Regulile pentru conducerea spiritului (1629)
 Tratat despre lume (prima parte: studiul lumii; a doua parte: studiul omului, dar nu a tipărit
acest tratat decît parţial, din cauza condamnării lui Galilei)
 Discursul despre metodă (1637)
 Meditations de prima philosophia (1641)
 Pasiunile sufletului (1649)
 Tratat despre om (publicat postum)
Expresia lui Descartes a devenit emblematică pentru sec. XVII – lea: Cogito ergo sum. Formula
aceasta exprimă şi esenţa vieţii sale: şi-a cucerit şi păstrat libertatea ideologică, economică,
profesională (niciodată nu a predat într-o universitate), pentru a cugeta asupra îndrumării minţii
omeneşti „în orice împrejurare a vieţii”.
Psihologia în sistemul cartezian
Materia şi spiritul: două „substanţe”, net distincte ca natură şi metodă de cunoaştere; prima se
defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscută prin matematică; a doua are drept notă
esenţială gîndirea, ce se poate identifica prin intermediul introspecţiei (observaţia interioară a
trăirilor şi analiza elementelor conştiinţei).
Dualismul corp – suflet: corp înseamnă un sistem automat organizat structural şi funcţional
după legile mecanicii. Acest sistem era prezentat de către Descartes în forma unor „tuburi” prin care se
mişcau nişte particule uşoare aeriforme, pe care le-a numit „spirite animale” / ”sufluri vitale”. După
Descartes stimulii externi condiţionau mişcarea acestor particule prin tuburi care erau unite cu creierul,
respectiv, în creier are loc reflectarea lor în muşchii corpului. Acest proces mai tîrziu a primit
denumirea de „reflex”. Deci comportamentul corpului putea fi explicat şi fără intervenţia sufletului
(impulsurile externe şi construcţia materială sunt suficiente). Sufletul poate fi definit după un singur
criteriu – conştientizarea (reflexia) nemijlocită a manifestărilor sale (gîndire, senzaţii, afecte,
reprezentări). Pentru prima dată Subiectul apare în rolul său plenar de „administrator - observator”,
care-şi stăpîneşte lumea interioară pentru a răspunde eficient la solicitările vieţii.
Tratatul despre pasiuni: sunt definite şi descrise şase pasiuni simple (admiraţia, dragostea,
ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea) şi derivatele lor (respect, gelozie etc). Pasiunile simple apar cînd
sufletul interacţionează cu corpul şi au rol de semnalizare pentru organism din perspectiva folositor –
nefolositor (periculos). Cînd pasiunile îl provoacă pe om spre acţiuni imediate este bine să se abţină de
la luarea cărorva decizii pripite, pentru aceasta omul ar trebui să se gîndească la altceva, pînă cînd se
vor diminua trăirile. În alte cazuri se recomandă de a aplica un efort voluntar pentru a aduce argumente
de sens opus celor aduse de pasiunea trăită.
 Exemple de modele explicative: „Admiraţia este surprinderea sufletului de apariţia unor obiecte
ce-i par rare şi cu calităţi deosebite”. „Iubirea este o emoţie a sufletului determinată de mişcarea
sufletelor animale care-l provoacă să se unească deliberat cu obiectele ce-i par preferate”.
În scrisorile sale către regina Suediei Hristina, Descartes explică esenţa iubirii ca pasiune
posibilă în două forme: pasiune trupească fără dragoste şi iubire intelectuală fără pasiune. Prima poate
fi explicată, deoarece ea depinde de organism şi mecanica biologică. Cea de-a doua formă poate fi doar
descrisă şi înţeleasă.
Această separare a produs în secolul XX concepţia celor două psihologii – una explicativă,
cauzală legată de funcţiile organismului; şi una descriptivă, care consideră că corpul poate fi explicat,
pe cînd sufletul poate fi doar înţeles.
Conceptul de gîndire este central pentru Descartes. El recunoaşte trei feluri de idei:
 Idei produse de însăşi omul, în baza experienţei senzoriale;
 Idei primite ca moştenire, obţinute în baza unei experienţe colective (nu personale);
 Idei înnăscute, oferă omului cunoştinţe despre esenţa lucrurilor, sunt produsul raţiunii şi nu au
nevoie de contact nemijlocit cu obiectele. Doar acestea permit cunoaşterea legităţilor obiective
ale lumii înconjurătoare.
Asemenea abordare a primit denumirea de raţionalism, iar modul în care omul descoperă
conţinutul ideilor înnăscute a fost numit intuiţie raţională.
Interacţiunea psihofizică a fost numită explicaţia lui Descartes despre interacţiunea dintre
suflet şi corp. „Corpul influenţează asupra sufletului, care producea stări reflexive în baza senzaţiilor,
emoţiilor etc. Sufletul, posesorul gîndirii şi voinţei influenţează asupra corpului, impunînd această
„maşină” să înceapă activitatea sa, să se mişte”. Descartes căuta sediul sufletului şi îl descoperă în
creier, într-o zonă singulară, cum este epifiza
Din prea marea încredere în perfecţionarea minţii şi vieţii Descartes a acceptat să se
deplaseze la Stockholm în iarna 1649 – 1650 pentru a preda lecţii de filozofie tinerei regine a
Suediei; din prea marele zel al vîrstei de 20 de ani, şi trezită la 5 dimineaţa de dorul fericirii
spirituale, ea obliga pe distinsul dascăl să ia în piept frigul aspru între Ambasada franceză şi
palat. A contracarat o pneumonie de neînvis şi a decedat la 11 februarie, 1650.
3. Analiza afectelor după Spinoza.
S-a născut în 1632 la Amsterdam într-o familie de evrei portughezi refugiaţi. Studiile sale de
tinereţe le-a urmat în spiritul tradiţiiilor evreieşti sub îndrumarea lui Morteira, vestitul talmudist: a
făcut cunoştinţă cu cărţile Vechiului Testament, cu Talmudul, cu scrierile filosofilor medievali evrei, cu
Kaballa. Alături de acestea un medic liber cugetător l-a învăţat latina şi în felul acesta lui Spinoza i s-a
dezvăluit nu numai lumea scolasticii, ci i s-a deschis şi accesul la lucrările lui Descartes.
Din cauza concepţiilor sale a intrat în conflict cu capii sinagogii şi la vârsta de 23 de ani
comunitatea evreiască, aducându-i grave acuzaţii, l-a exclus din sînul ei. Persecuţiile de rasă şi de
credinţă îi făceau viaţa nesigură. Şi-a schimbat domiciliul şi a intrat în legătură şi cu creştinii, fără ca
prin aceasta el însuşi să fi aderat la o Biserică sau alta.
S-a dovedit de o mare putere sufletească şi un caracter lipsit de egoism. A dus o adevărată viaţă
de pustnic. A locuit sărac, adâncit în studiile sale, în mai multe oraşe din Olanda, în cele din urmă ani
întregi la Haga, unde se întreţinea ca optician, şlefuind lentile. Pentru a-şi putea menţine independenţa,
ca o condiţie a unei gândiri libere, a refuzat atât ajutorul unor prieteni bogaţi dispuşi să-l întreţină cât şi
invitaţia făcută de Universitatea din Heidelberg de a-i fi profesor. A suportat fără să se plângă lunga
boală care i-a atacat plămânii şi a murit la numai 45 de ani, în 1677.
Filosofia lui Spinoza abia dacă poate fi înţeleasă în afara trăsăturilor dominante ale vieţii şi ale
personalităţii sale. Acest sistem, în care istoricii filosofici văd de obicei încheierea logică a
cartezianismului, se înscrie pe linia de dezvoltare a gândirii modeme numai privit prin aspectul său
exterior. Dacă urmărim acele fire care coboară în straturile cele mai adânci ale panteismului spinozian,
vom putea constata că, în această concepţie construită în jurul ideii de Dumnezeu, trăiesc cu totul alte
tendinţe decât acelea care au pus în mişcare, în general, gândirea modernă. Cei mai mulţi dintre
gânditorii moderni s-au lăsat atraşi de cercetarea naturii, atingând problematica etică doar în treacăt şi
numai în dependenţă de aceasta. Spinoza, dimpotrivă, este pătruns în toată fiinţa sa de probleme de
etică: recunoaşte puterea raţiunii, dar consideră cunoaşterea teoretică nu drept un scop în sine, ci numai
ca un mijloc pus în slujba eticii.
Judecat astfel, din perspectiva gândirii sale, Spinoza ne apare ca omul uitat al unei lumi vechi
dispărute şi al unei culturi vechi. Cu capacitatea rapidă de asimilare specifică geniului rasei sale şi-a
însuşit formele mediului său, dar sub mantaua modernităţii care îl acoperă bate un suflet moştenit peste
veacuri de la strămoşi şi tocmai acesta este acela care îi hrăneşte gândirea. Spinoza pare a fi mai
degrabă copilul spiritual al sufletului oriental şi medieval creator de mari religii. Dumnezeu şi lumea;
mai cu seamă relaţia dintre acestea două este ceea ce îl preocupă în primă linie. Este copleşit de
conştiinţa principiului divin ce străbate în mod unitar întreaga realitate şi ca adevăraţii săi strămoşi
spirituali, ca Plotin cel cu o structură sufletească asemănătoare cu el sau ca şi misticii medievali,
întoarce totul înapoi la unitatea divină. Sistemul său doar în aparenţă atârnă de lanţurile riguroase ale
deducţiei, în fapt se hrăneşte mai mult din intuiţia, mai degrabă afectivă, iraţională, a identităţii
existenţei lui Dumnezeu şi a lumii
Spinoza a putut face din ideea de Dumnezeu coloana vertebrală a concepţiei sale cu atât mai
uşor cu cât această idee era menită să împlinească un rol central şi în concepţia lui Descartes. La
acestea se mai adaugă şi împrejurarea că pe vremea sa studiile teologice erau foarte larg răspândite în
Olanda.
Dar spre deosebire de Descartes, care reprezenta dualismul, Spinoza apare ca un monist.
Descartes umblase mai mult pe urmele filosofiei antice greceşti, când îl resimte pe Dumnezeu mai
degrabă ca şi perfecţiune, iar infinitatea şi inteligenţa le concepe ca atribute ale esenţei divinităţii. Cel
mai important atnbut al lui Dumnezeu în concepţia sufletului oriental este însă infinitatea în toate
privinţele. El creează lumea din nimic graţie faptului că din bogăţia infinită a esenţei sale îi asigură
acesteia totul, fie ca Plotin prin emanaţie, fie ca Moise, în procesul unor acte de voinţă conştiente,
voluntare. De aici este numai un pas până la afirmaţia că lumea însăşi este Dumnezeu. Nu găsim în
explicarea lumii nici un gând de finalitate, căci lumea constituie manifestarea liberă a puterii creatoare
Şi, într-adevăr, deja Plotin va înlătura ideea aristotelică de finalitate, ceea ce va face, de altfel, şi
Spinoza.
Cu această idee despre Dumnezeu, Spinoza se mişcă în întregime pe terenul misticii şi este
firesc ca ceea ce constituie deplinătatea vieţii, fericirea, nu poate fi în acest caz altceva decât viaţa în şi
pentru Dumnezeu. Acesta este şi conţinutul acelei amor intellectuallis Dei, care constituie totodată şi
piscul eticii spinoziste. Numai că premisele din care el încearcă să dovedească aceasta constituie tot
atâtea constrângeri ale timpului şi ale locului, tributul pe care Spinoza trebuie să-l plătească epocii şi
mediului în care trăieşte şi gândeşte. S-a observat în acest sens că jumătatea a doua a celei de-a cincea
cărţi a „Eticii” nu urmează logic din principiile, "clare şi distincte" ale părţilor anterioare.
Demonstraţia devine aici greoaie, se poticneşte, e obscură, nu înaintează cu paşii siguri ai
logicii, ci procedează prin salturi ale sentimentului. Iar veşmântul eticii spinoziste cu care el acoperă
corpul mistic al doctrinei sale este în întregime stoicismul, reînnoit de mişcare umanistă din Ţările de
jos, al cărei reprezentant caracteristic este Justus Lipsius cu al său De Constantia (1582). Pe acest
motiv filosofia lui Spinoza nu poate fi considerată, fără a avea de înfruntat serioase rezerve, drept
încheierea logică a cartezianismului, ci mai degrabă ca cea mai perfectă manifestare a acelei culturi
religioase vechi, care stătea în opoziţie cu tendinţele de a explica realitatea cartezianismului, ce a
evoluat pe calea cunoaşterii ştiinţifice. Din acest punct de vedere putem aprecia că Spinoza nu a dus
înainte cu nici un pas explicarea modernă, în spirit ştiinţific, a naturii, ci a reelaborat într-o formulare
nouă, modernă prin forma sa, îndatorată matematismului specific spiritului epocii, plăcută minţii, nişte
principii mai vechi. Această situaţie a spinozismului a fost comparată plastic cu o clădire veche căreia i
s-a adăugat un antreu nou, şi ca antreu această filosofie a folosit metoda de gândire matematică a
filosofiei secolului al XVII-lea
Conform determinismului lui Spinoza binele şi răul nu sunt decât concepte relative pe care le
aplicăm lucrurilor. Numim bine ceea ce ne apare ca fiind folositor, adică ceea ce serveşte existenţei
noastre şi perfecţionării sale. Întrucât, însă, existenţa noastră gânditoare se exprimă prin actul
cunoaşterii, nici cea mai înaltă virtute nu poate fi altceva decât cea mai înaltă formă de cunoaştere şi
aceasta, pentru Spinoza, se confundă cu cunoaşterea lui Dumnezeu. În cunoaşterea acestuia omul nu
este pasiv, ci activ: în acest caz, de fapt, Dumnezeu se cunoaşte şi se iubeşte pe sine prin om. Iubirea
intelectuală a lui Dumnezeu - amor Dei intellectualis - ne eliberează de pasiuni şi ne oferă bucuria unei
vieţi pe deplin conştiente. Fericirea, de altfel, nu este recompensa virtuţii, ci virtutea însăşi.
Raportul suflet – corp este definit în limbajul celor două atribute (cugetare şi întindere) inerente
aceluiaşi lucru, ca sistem cauzal închis.
Atît despre corp (obiectul sufletului), cît şi despre suflet (ideea corpului) putem, avea
cunoştinţe de patru grade de adecvare:
I – cunoaştere din „experienţă vagă” (opinii simple, confuzii);
II – cunoaştere pe bază de semne, asociaţii sau imaginaţie, încă neverificată de raţiune (se dă o
formulare a legii asociaţiilor);
III – cunoaşterea prin raţiune;
IV – intuirea ideilor clare şi distincte (după modelul matematicilor)
Teoria afectelor
Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor (cărţile III – V din Etica). Spinoza
defineşte afectele ca stări ale corpului, care amplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a
organismului, o favorizează sau limitează; tot afecte sunt şi ideile despre aceste stări.
Această viziune este complementară reprezentării despre corp ca sistem dinamic, supus
schimbărilor de progres sau regres. Cursul stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar
la rîndul lor, acestea măresc disponibilităţile de acţiune.
Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen psihofiziologic. Dorinţa este
atracţie conştientizată, dar derivată din conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea),
formează cu dorinţa grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte.
Puterea sufletului, după Spinoza, constă din fermitate (năzuinţa spre menţinerea existenţei
conform normelor raţiunii) şi generozitate (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a se uni prin prietenie).
Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit, curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. Sunt
alternative ale fermităţii; modestia, cardinalitatea, clemenţa (indulgenţa) etc. Sunt moduri ale
generozităţii.
Bucuria ce ţine şi de suflet şi de corp se numeşte voluptate; aceasta poate fi bună, dar şi rea,
cînd este exagerată.
Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă, după regulile matematice ale
descompunerii, derivării şi compunerii; demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal
şi în această sferă a vieţii sufleteşti.
Influenţa lui Spinoza este una dintre cele mai mari de care se poate vorbi în istoria filosofiei
(psihologiei). În gândirea sa şi-au dat întâlnire relativ destul de multe influenţe exterioare, ceea ce a
făcut ca atât discipolii, cât şi urmaşii spinozismului să fie destul de numeroşi. Dar construcţiile şi
raţionalismul său matematic nu pot rezolva problema realităţii. Intelectualismul Eticii lui Spinoza
paralizează voinţa şi pregăteşte drumul fatalismului. Şi totuşi unitatea desăvârşită a sistemului său,
forţa sistematică şi doctrina maiestăţii omului conştient care se manifestă prin ea, sunt asemenea
trăsături ale gândirii sale care nu puteau să nu-şi întindă influenţa în posternitate, pe de o parte asupra
personalităţilor excesiv logice, pe de altă parte asupra celor predominant religioase.

Lucru individual:
1. De studiat biografiile celor trei filozofi Bacon, Descartes, Spinoza. În baza biografiilor să se
descopere condiţiile sociale, economice, culturale ale secolului XVII care au contribuit la apariţia
ideilor psihologice ale timpului.

Tema 4. Scurtă referire la materialismul şi iluminismul francez din secolul al XVIII-lea

1. Secolul XVIII – lea - secolul luminilor. Premisele psihologiei asociaţioniste.
2. Reprezentaţii iluminismului francez şi contribuţiile lor pentru psihologie.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei. Coord. A. Pospai. Chişinău, 1994
Петровский, А.В., Ярошевский, М.Г. История и теория психологии, том 1, Ростов га Дону:
«Феникс», 1996

1. Secolul XVIII – lea - secolul luminilor. Premisele psihologiei asociaţioniste.

În contextul bazei de producţie capitaliste şi al progreselor ştiinţelor naturale, gândirea
psihologică materialistă apare ca fenomen de suprastructură abordat de medici (La Mettrie şi
Cabanis), chimişti (ca d'Holbach) şi alţi savanţi din domeniile biologiei şi fiziologiei (cum este
enciclopedistul Diderot). „Secolul luminilor" a favorizat deschiderea spre o psihologie monist-
materialistă. Teza centrală în gîndirea umanistă din acest veac defineşte sufletul ca dimensiune a
materiei superior organizată.
1.Teoria Kant - Laplace a însemnat explicarea materialistă a originii Universului şi o
confirmare a unităţii materie-mişcare din fizica lui Descartes.
2. Se traduc în franceză lucrările lui Newton, Franklin, Spinoza.
3. Chimia este un front al ştiinţei cu remarcabile descoperiri ce demonstrau că schimbările
caracteristicilor materiei se datoresc unor combinaţii dictate de legi ale naturii. Lumea naturală se
lărgea enorm prin descoperirea de noi elemente chimice şi a microorganismelor (o dată cu inventarea
microscopului).
4. Materia se dovedea unitară, dar diversificată.
Cu toate împrumuturile de la materialiştii antici, filosofii secolului al XVIII-lea i-au depăşit prin
afirmarea principiului unităţii dintre materie şi mişcare; aceasta devenind un atribut, deci nu mai este
o influenţă exterioară materiei.
În psihologia cunoaşterii, materialismul francez a însemnat o puternică reacţie atât împotriva
idealismului (Berkeley „lumea exterioară există numai în măsura în care o percepem”), cît şi a
empirismului englez (ce reducea cunoaşterea la senzaţii, excluzând funcţia de abstractizare şi
generalizare a raţiunii, de surprindere a relaţiilor şi legilor); tot raţiunea asistă şi un al treilea
mijloc de cunoaştere - verificarea experimentală.
2. Reprezentaţii iluminismului francez şi contribuţiile lor pentru psihologie.
Etienne Bonnot de Condillac (1715-l780), pe terenul filosofiei propriu zise, este un adept al teoriei
cunoaşterii a lui J.Locke, fiind un reprezentant al empirismului în sensul strict al cuvântului.
Originalitatea sa filosofică rezidă în exagerarea, dusă până la ultimele limite posibile, a empirismului
„Nu există decât senzaţii”. Condillac susţinând că orice cunoştinţă provine din exterior, de la lucruri,
pe calea „simţului extern”. De aceea, fiecare dintre ele este fie o senzaţie pură, fie o senzaţie
transformată – „sensation transformee”. Ea explică gândurile, sentimentele şi actele de voinţă: atenţia
este o senzaţie unică sau mai energică, iar judecata constă dintr-o împărţire a conştiinţei între mai
multe senzaţii. În afară de senzaţiile primite din afară, nu există nici un alt izvor de cunoaştere,
respingându-se, prin aceasta, şi conceptul de reflexie internă a lui Locke. Ceea ce acesta socotea drept
cunoştinţe dobândite prin reflexie, prin simţul intern, admis ca un alt izvor al cunoaşterii alături de
senzaţii, pentru Condillac se reduce tot la senzaţii. Acestea sunt elementul de bază care intră în
componenţa întregii noastre vieţi sufleteşti.
În Tratat despre senzaţii (1754), pentru a ilustra plastic această origine unică a tuturor
cunoştinţelor, Condillac recurge la ficţiunea unei statui, care prinde viaţă şi devine om prin dobândirea
succesivă a senzaţiilor începând de la cele mai simple. La început această statuie devenită om este
numai nas, iar sufletul său este, din acest motiv, doar mirosuri. Treptat, intră în joc şi celelalte organe
de simţ cu senzaţiile corespunzătoare lor, prin prelucrarea şi folosirea datelor acestora fiind posibilă
cunoaşterea întregii realităţi. Între aceste senzaţii cele mai importante apar cele oferite de simţul tactil,
care ne sugerează existenţa unei lumi materiale, în afară de noi. Aceasta este schiţa, genetic realizată, a
vieţii sufleteşti, elaborată în întregime din perspectiva mecanicistă, în care activitatea voluntară a
omului abia dacă îşi poate găsi un loc şi un rol. Un empirism atât de consecvent nu putea să nu ducă la
un anume scepticism colorat de nuanţe agnostice, chiar împotriva dorinţei lui Condillac, de fapt omul
nu cunoaşte decât senzaţiile din el şi nu şi realitatea din afara lui.
În ultimă instanţă, Condillac afirmă existenţa unui suflet imaterial, descinzând cu aceasta, în
metafizică, poziţii spintualiste.
În plan metafizic propriu zis, senzualismul empirist din teoria cunoaşterii se împacă mult mai
bine cu materialismul decât cu spiritualismul. Trecerea de la senzualism la materialism se realizează
prin întemeietorii noului materialism, specific gândirii franceze a secolului al XVlII-lea: La Mettrie şi
D'Holbach. Materialismul acesta oferă o soluţie monistă a dualismului cartezian suflet-materie. Nu
există decât materie, sufletul este o manifestare materială, senzaţia fiind o vibraţie a substanţei
cerebrale.
La Mettrie (1709-l751), medic ca formaţie, influenţat mai cu seamă de Descartes şi Locke în „Omul
maşină” (1748), apărută mai întâi anonim, aplică la cazul omului teoria carteziană a omului-maşină.
Consideră omul drept o maşină fără suflet. Din perspectiva unui materialism antropologic luptă, din
toate puterile, contra ideii de independenţă a sufletului, pe care îl reduce la un fenomen dependent în
întregime de stări corporale, având la bază procesele fizice şi fiziologice ale creierului. Senzaţiile
constituie materia de bază a cunoaşterii omeneşti, dar nu numai ele ci şi toate celelalte manifestări ale
vieţii sufleteşti pot fi întoarse înapoi la asemenea stari corporale. Unde nu există senzaţii, acolo nu
există nici idei. Celelalte cunoştinţe se nasc din asocierea mecanică a reprezentărilor mişcării.
Sufletul nu este altceva decât un nume separat, prin care desemnăm partea gânditoare a trupului
nostru, adică, creierul. Mobilul tuturor acţiunilor omeneşti este plăcerea, La Mettrie oprindu-se, astfel,
în hedonism.
Dar cu această doctrină a unui materialism al sufletului, La Mettrie încă nu susţine că orice
realitate are doar un caracter material. Astfel, nu întâlnim la el un răspuns clar şi explicit la întrebarea,
dacă existenţa lui Dumnezeu ca realitate spirituală trebuie admisă sau respinsă.
J.G.Cabanis (l756 - 1808), tot medic, continuator novator al lui La Mettrie, cu o extinsă formaţie şi
cultură umanistă, prieten cu enciclopediştii, la sfatul lui Voltaire se consacră studiilor medicale şi mai
ales fiziologice.
Concepţia sa se sprijină pe învăţătura lui Hipocrate şi sensualismul lui Locke. Complexitatea
vieţii psihice şi conceptul de lume exterioară se explică prin diversitatea senzaţiilor şi efectele
rezistenţelor acesteia faţă de actul volitiv.
Opera de referinţă este tratatul din 1802, Traite sur les rapports du physique et du morale de
l'homme, ce cuprinde 12 memorii despre: istoria fiziologică a senzaţiilor, influenţa vârstelor, sexelor,
temperamentelor, maladiilor, regimului de viaţă şi climei; despre instinct, simpatie şi somn; despre
influenţa moralului asupra fizicului; despre influenţa temperamentelor dobîndite. Numai din
enumerarea acestor teme se vede cît de extinsă a devenit intercondiţionarea dintre fizic (fiziologic),
psihic şi mediu (se argumentează, de exemplu, că stilul de viaţă influenţează temperamentul).
Cu o viziune materialist-naivă, el afirmă frecvent că în urma „digerării impresiilor, creierul
secretă în chip organic gândirea”. Psihopatologia (Cabanis are prioritate absolută în folosirea acestei
metode) oferă argumente că boala influenţează puternic ideile, afectivitatea şi morala, iar organul
cerebral deserveşte atât organismul în ansamblu, cât şi gândirea şi voinţa.
D'Holbach (1723-l789), baron de origine germană, stabilit în Franţa, prin „Sistemul naturii” (1776)
lărgeşte materialismul de la studiul omului la ansamblul realităţii, dând prin aceasta ceea ce s-a numit
evanghelia materialismului.
Natura este necreată şi eternă, alcătuită din atomi în mişcare, conform cu legile mecanice ale
atracţiei şi ale respingerii. Orice fenomen este un rezultat pe care mişcarea îl scoate la iveală din sânul
materiei veşnice, în care atomii închid în ei şi instinctul conservării lor în natură, totul apare ca fiind
strict determinat mecanic. Determinismul acesta izvorăşte din însăşi alcătuirea materiei: mişcarea nu se
exercită din afară asupra materiei, ci este inerentă acesteia. D'Holbach merge mai departe şi face şi acel
pas pe care La Mettrie s-a ferit să-l facă: neagă şi existenţa lui Dumnezeu. Sufletul nematerial,
libertatea voinţei şi existenţa lui Dumnezeu nu sunt decât nişte simple fantome ale închipuirii. În orice
caz, nu există nimic dincolo de simţuri!
Helvetius (1715-l771) este un om jovial şi amabil, care a dat expresia formei etice a senzualismului şi
a materialismului. Fapta în aparenţă dezinteresată constituie şi ea doar un egoism deghizat, un interes
bine înţeles, căci omul făcând, fără nici un exces de zel, bine celorlalţi, cultivă, indirect, profitul
personal. În perspectiva vieţii, foarte adesea, acţiunea dezinteresată este singura acţiune din care omul
poate scoate un folos pe seama sa. Egoismul reprezintă o pasiune omenească obştească, a-l înăbuşi
înseamnă a extirpa din om forţa creatoare de progres şi rafinament pe linia vieţii. Egoismul ca şi viciul
sunt condiţii indispensabile ale progresului omenesc.
Fericirea, după care aleargă toţi oamenii, este doar o plăcere a simţurilor, în această privinţă,
oamenii sunt toţi la fel, conform naturii, diferenţele care se pot constata între ei sunt numai de un
caracter exterior, cele mai multe provenind din educaţie, căci aceasta fixează şi direcţia de care
depinde căutarea intereselor noastre. Dacă doi oameni ar putea primi o educaţie perfect identică,
spune Helvetius, în marea sa încredere manifestată în educaţie, atunci şi sufletele lor ar putea fi
identice. Prin aceasta, Helvetius nu separă interesul individual de cel colectiv, căci omul care trăieşte în
societate participă atât la fericirea cât şi la durerea colectivă. Cel care acţionează după interesul său
bine înţeles - l'interet bien entendu - foloseşte nu numai lui ci şi întregii colectivităţi. Tocmai acest
lucru trebuie să-l primească tineretul ca un dar din partea educaţiei.
Acest teoretician fanatic al egoismului a dat, probabil, glas corupţiei morale a păturilor sociale
superioare ale Franţei, din vremea uşuraticului rege Ludovic al XV-lea. Ca o sancţiune etică a acestei
stări s-a declanşat şi potopul Revoluţiei, răzbunarea celor nenorociţi şi dispreţuiţi.
Diderot (1713-l784), sufletul Enciclopediei, cel mai periculos arsenal de arme spirituale ale epocii, s-a
ridicat de la materialism la un naturalism panteist, însufleţit de avânt poetic. Deşi gândurile lui Diderot
nu sunt turnate într-o formă sistematică, scânteia geniului străluceşte de multe ori printre ele. În
univesrul înconjurător procesul vieţii este resimţit ca o eternă mişcare circulară.
Opera ce „pregăteşte" darwinismul este Elemente de fiziologie (1774 – 1779) în care Diderot a
promovat ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediului asupra organismului. Diderot consideră
simplist modelul lui La Mettrie, concretizat în Omul-maşină: creierul şi nervii formează un întreg care
depinde simultan de corp şi de lumea înconjurătoare. Ideile psihologice din tratatul citat cuprind o
arie largă de teme, depăşind sensualismul tradiţional (tocmai insuficienţele simţurilor au făcut ca
gîndirea să se dezvolte; în acest sens redă numeroase exemple de deficit senzorial şi compensări).
În Cugetarea a XV-a din Pensee sur l'interpretation de la nature, Diderot conchide „Avem trei
mijloace principale de cunoaştere: observaţia naturii, reflecţia şi experienţa. Observaţia culege faptele,
reflecţia le combină, experienţa verifică rezultatul”.
Astfel, lucrarea sa „Interpretarea naturii” se încheie, într-un mod semnificativ, în felul următor:
„Am început cu Natura, pe care ei au numit-o creaţiunea Ta şi voi sfârşi cu tine, cel care te numeşti pe
pământ Dumnezeu. O, Doamne! Nu ştiu dacă exişti, dar voi gândi ca şi cum tu ai vedea în sufletul meu
şi voi lucra ca şi când aş fi în faţa ta. Nu-ţi cer nimic pe lumea aceasta, deoarece cursul lucrurilor este
necesar prin el însuşi dacă tu nu exişti, sau prin voinţa ta, dacă exişti. Nădăjduiesc că voi fi răsplătit de
tine pe lumea cealaltă, dacă aşa ceva există, deşi tot ce fac pe lumea aceasta fac de la mine. Dacă
săvârşesc binele, îl însuşesc fără ca să fac eforturi, dacă urăsc răul îl urăsc fără să mă gândesc la tine.
Nu m-aş putea opri să nu iubesc adevărul şi virtutea şi să urăsc minciuna şi viciul, fie că aş şti că nu
exişti, fie că aş crede că exişti şi că săvârşesc un păcat faţă de tine. Iată cum sunt eu, o parte în chip
necesar organizată a materiei eterne şi necesare, sau poate creatura ta.” (Rugăciune).
Spiritul vremii era unul polemic, experimental, academic. La apariţia cărţii lui Helvetius, De
l'Esprit (1776), Diderot identifică paradoxuri şi formulează critici memorabile (deşi erau coautori la
Enciclopedie).
Jean Jacques Rousseau (1712-l778) dă o întorsătură neaşteptată filosofiei luminilor. Este un cetăţean
genevez, cum îi plăcea să se declare, care în atmosfera parcurilor aristocratice franceze cu copacii lor
perfect aliniaţi, cu boschetele lor îngrijit tunse, a adus un sănătos spirit burghez ce a reuşit să păstreze
amintirea măreţiei Mont Blanc-ului şi a frumuseţilor peisajului elveţian.
 Concepţiile filosofice ale iluminismului francez au ignorat, pe cât posibil, omul sensibil, fiind
dispuse să vadă în acestea numai latura sa raţională. Materialismul şi empirismul vremii s-au dovedit
dintr-un anume punct de vedere unilaterale, aducând o atmosferă rece şi tristă pentru toţi aceia care ar
fi vrut să vadă viaţa întregită cu o anumită căldură şi bunătate a inimii. Evoluţia gândirii a dus cu
necesitate în direcţia unei raţionalităţi integrale, dar a trebuit să sosească şi momentul când
sensibilitatea înnăbuşită până atunci, a străbătut la suprafaţă. Aceasta s-a produs odată cu apariţia
acelui mare nefericit, care a fost Rousseau. Prin el raţionalismul luminilor dobândeşte căldură
comunicativă şi o putere de viaţă vecină cu o adevărată explozie vulcanică. Deşi idealul ce-l mişcă este
împărtăşit de întreaga sa epocă, eliberarea omului de opresiunea oricăror autorităţi despotice, totuşi
împotriva epocii sale, Rousseau credea că această eliberare nu poate veni ca un dar, primit din partea
progreselor culturii.
Acestea, de fapt, au provocat numai coruperea moravurilor, iar prin apelul la forţă au creat
nedreptatea şi au consfinţit inechitatea socială. El a simţit, mai bine decât oricare altul, că cultura
înseamnă acea lume a raţiunii, în care omenirea trăieşte acum, în modul în care se petrece aceasta la
Paris, adică o viaţă de un caracter artificial, ce îl scoate pe om din acel mediu originar, natura, ce i-a
fost destinată de către divinitate.
Întregul crez al lui Rousseau este acela de a protesta contra concepţiei după care omul este
redus numai la raţiune. Cultura raţiunii nu aduce fericirea, care este scopul iluminismului, ci doar
rafinament şi desfrâu, nedreptate socială. Cei săraci întreţin cultura stearpă a celor bogaţi, fără ca cei
dintâi să se poată bucura şi ei de binefacerile acesteia. Este convins că omul raţional, gânditor,
reprezintă o fiinţă degenerată, un fel de animal care, cu preţul pierderii fericirii sale originare, a
cumpărat dreptul de a putea trăi în sânul unei societăţi mari şi luminate. Din străfundurile cele mai
tăinuite ale personalităţii sale se înalţă, victorios, o dorinţă rar întâlnită de perfecţionare a fiinţei
omului, condusă de credinţa sa de nezdruncinat că omul este la origine bun, dar că societatea l-a
stricat.
Cu nostalgia uneori violentă a sensibilităţii omului, Rousseau tânjeşte după fericirea vieţii
naturale, iar leacul contra oricărui necaz al omului îl vede în întoarcearea la o viaţă naturală. Este
necesară o nouă organizare socială, care să înlăture exploatarea şi nedreptăţile, de o nouă educaţie
individuală care să realizeze această întoarcere a omului la natură. Dar pe de altă parte, Rousseau este
convins şi de faptul că vârsta inocenţei primitive nu mai poate reveni niciodată în istoria omenirii.
Deci, omul care trăieşte numai conform cu preceptele raţiunii trebuie să caute asemenea condiţii în
care să poată ieşi din nou la lumină fiinţa cea originară, cu bunătatea şi libertatea sa. Nu vrea anihilarea
cadrului social al vieţii, dar visează, în mod conştient, la o asemenea societate, în care fiecare poate
deveni cu adevărat om, poate fi într-adevăr el însuşi, întemeiat pe credinţa mai mult sentimentală decât
raţională, în perfectibilitatea omului, Rousseau construieşte imaginea unei societăţi ideale, fericite, în
care domneşte voinţa generală a poporului, societate pe care revoluţionarii francezi vor căuta s-o
realizeze zadarnic, deopotrivă prin forţa şi teroarea ghilotinei. Pentru a realiza acest ideal social,
Rousseau vede două mijloace posibile: pe de o parte educaţia, pe de alta statul.
În „Emil sau despre educaţie” (1762), Rousseau înfăţişează principiile noii educaţii, care stau în
slujba dezvoltării naturale a sufletului tânărului. În bună parte, ideile sale pedagogice pot fi întoarse
înapoi în doctrina despre educaţie a lui Locke. Rousseau se arată ca un adept al educaţiei negative:
tânărul trebuie să fie cât mai departe de mediul social şi de influenţa sa distrugătoare, şi să- şi creeze pe
seama sa un asemenea mediu în care să se poată manifesta şi afirma adevărata sa fiinţă. Rousseau se
află între cei dintâi pedagogi moderni care vede în copil o asemenea realitate independentă pe care
educatorul se simte obligat să o păstreze în toată integritatea valorii sale.

Într-o anumită măsură, moraliştii iluminişti abordează probleme psihologice, în special, de

afectivitate şi personologie.
În decursul secolelor XVII - XVIII o pleiadă de moralişti francezi, prin opere literare, eseuri,
memorii şi maxime, au provocat şi întreţinut o mişcare de idei, care au favorizat o bună imagine şi
respect pentru cariera de psiholog din secolul al XIX-lea.
 Totodată sunt regăsite şi excese de interpretare, ca aceea a medicilor, care au definit gîndirea
drept o secreţie a creierului, la fel cum fierea este o secreţie a ficatului.
În general, au fost anticipate psihologia experimentală, psihofizica (fiziologia organelor de
simţ), psihologia genetică.

Lucru individual:
De citit biografia lui J.J. Rouseau şi lucrarea „Emil sau despre educaţie” ; de selectat idei cu privire la
educaţie, societate, dezvoltare.

Tema 5. Paradigmele psihologiei moderne. Asociaţionismul.

1. Precursori ai asociaţionismul (T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume).

2. Paradigmele psihologiei asociaţioniste. D. Hartley.
3. Importanţa ideilor evoluţioniste a lui Spencer şi Darwin pentru psihologie.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Precursori ai asociaţionismul (T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume).

In timp ce Bacon a dat noi impulsuri gândirii filosofice mai ales prin nişte planuri îndrăzneţe,
urmaşul său, Hobbes, elaborează deja un întreg sistem. În gândirea lui Hobbes spiritul practic
experimental englez îşi dă mâna cu siguranţa elegantă a metodei matematice, şi această întovărăşire de
calităţi îl fac superior lui Bacon.
Fiu de preot de ţară, Hobbes se naşte în 1588 la Malmesbury. A studiat la Universitatea din
Oxford, unde se lasă pătruns de terminismul şi nominalismul scolasticii târzii. Lămurit cu limitele
acesteia, nu îl mai preocupă problemele religiei, iar în filosofie încă de timpuriu vrea să rupă nu numai
cu religia, ci şi cu metafizica de inspiraţie religioasă. În calitate de preceptor în familia aristocratică
Cavendis şi apoi şi pe cont propriu face lungi călătorii pe continent, stabilindu-se pentru mai mult timp
la Paris. La Florenţa l-a cunoscut pe Galilei, iar la Paris va intra în cercul de savanţi din jurul lui
Gassendi şi Mersenne, în vremea când Descartes abia începe să frământe spiritele cu ideile sale. După
aceste călătorii ale sale tendinţele iniţiale ale gândirii lui s-au fixat şi mai solid. Moare în vârstă de 91
de ani, în 1679.
Hobbes a fost un timp secretarul lordului cancelar Bacon, împrejurarea care ne-ar putea duce la
concluzia că în concepţia sa a suferit influenţa empirismului acestuia din urmă. De fapt, direcţia
hotărâtoare a gândirii sale este dată de concepţia matematică a naturii a lui Galilei şi metoda
matematizantă a lui Descartes. Astfel sub aparenţa unui materialist empirist, în Hobbes se ascunde un
raţionalist, ce face din deducţie metoda principală a gândirii sale, care încearcă să explice, astfel,
coborând din principii matematice şi mecanice generale, nu numai natura ci şi chiar viaţa sufletească a
omului. Interesul principal al gândirii lui Hobbes se îndreaptă către om şi societate, înspre domeniul
politicii. Nu a fost un fizician cercetător ci un dialectician cucerit de lumina călăuzitoare a noii ştiinţe
matematice a naturii, încercând să aplice la cazul omului, care îi stă în atenţie, principiile constitutive
ale mecanicii lui Descartes. Cu aceasta îmbrăţişând întreaga realitate din unitatea aceleiaşi perspective,
face un uriaş pas înainte către explicarea unitară, modernă a existenţei. Pe când la Descartes omul într-
o oarecare măsură mai stăruie în afara realităţii. Hobbes îl supune aceloraşi legi comune, care domină
şi asupra naturii. În felul acesta, prin sistemul său Hobbes face trecerea de la materialismul antic la
pozitivismul modern.
În concepţia lui Hobbes filosofia reprezintă singura ştiinţă universală. Obiectul filosofiei în
această calitate a sa îl constituie expenenţa care constă din simţuri şi din gândire. Simţurile încă nu
formează cunoştinţe, pentru aceasta este nevoie de relaţionarea datelor mai multor organe de simţ.
Pentru cunoaşterea faptelor este necesară, de asemenea, şi intervenţia amintirii, a memonei, la care mai
colaborează şi previziunea, convingerea că viitorul va semăna cu prezentul. Scopul filosofiei este, deci,
cunoaşterea faptelor, în corelaţiile lor şi în schimbarea lor, adică a mişcărilor lor, conform cu legităţile
lor proprii. Această sarcină revine gândirii ale cărei concepte sunt semne ale lucrurilor, iar operaţiile cu
aceste concepte - asamblare şi dezasamblare - nu sunt altceva decât numărare.
În mintea lui Hobbes, ştiinţa model este matematica, fiindcă ea singură este cea care îşi creează
conceptele şi formulele cu care operează. Pentru a susţine aceasta Hobbes afirmă că omul nu poate
înţelege cu adevărat decât ceea ce se produce chiar sub ochii săi în acest context, filosofia însăşi numai
atunci va putea deveni perfectă, dacă va ajunge la performanţa că ea singură să-şi producă obiectul, din
elementele sale componente. Drept asemenea elemente ni se oferă determinaţiile permanente,
senzorial perceptibile ale lucrurilor; spaţiu, timp, număr, mişcare, care nu constituie principii şi idei
înnăscute, ci imagini sesizate în mişcarea lor, abstrase din corpuri.
Convingerea fundamentală a lui Hobbes este că fiecare realitate ocupă un spaţiu, adică este
corp, şi că orice întâmplare reală se înfăţişează ca mişcare cauzal necesară. Ceea ce numim suflet, de
exemplu, nu este altceva decât mişcarea ce se produce în anumite părţi ale corpurilor organice. De
aceea, filosofia este de fapt studiul corpurilor, idee pe care o exprimă, de altfel, şi titlul principalei sale
lucrări metafizice „Despre corp” (De corpore) (1655). Dar, în orice corp, este real numai ceea ce
gândirea logică poate concepe, ca fiind necesar în el, iar viziunea, concepţiile nu sunt decât fenomene
subiective.
Concepţiile sale cu privire la om, Hobbes le înfăţişează în lucrarea sa „Despre om” (De
homine) (1658). Din principiile formulate până acum ca premise urmează drept o concluzie că el
concepea omul ca un mecanism, o maşină materială. Complicata viaţă sufletească a omului este făcută
din elemente simple, cum ar fi simţurile şi sentimentele de durere şi plăcere.
Fenomenele de conştiinţă sunt accidente produse de un corp oarecare. Senzaţia este o mişcare,
venită din afară, care vibrează în creier şi se întoarce înapoi ca şi mişcare musculară. Dacă această
mişcare este favorabilă pentru funcţiile noastre vitale, produce plăcerea, în caz contrar dă naştere
durerii. Plăcerea produce dorinţa, care este o mişcare de expansiune, o căutare. Durerea dă naştere
tristeţii, care este o mişcare de restrângere, un refugiu. Voinţa este şi ea tot o mişcare, care trece din
creier la inimă, unde produce o accelerare a sângelui - plăcere - sau o împiedicare a mişcării - durere.
Ea înseamnă dorinţa cea mai puternică, ce le învinge pe toate celelalte, şi îndeamnă la acţiune.
Libertatea voinţei pentru un determinist riguros ca şi Hobbes nu înseamnă decât o fantomă a minţii
noastre; suntem îndreptăţiţi să vorbim doar de o libertate de acţiune, atunci când înfăptuim ceea ce ne
dorim foarte mult.
În sine lucrunle nu sunt nici bune şi nici rele, nici valoroase şi nici nevaloroase. Dorinţele
noastre sunt cele care fac ca ele să se prezinte într-un fel sau altul. Omul doreşte cel mai mult puterea
şi respectul; cel din urmă, de fapt, nici nu este altceva decât recunoaşterea puterii dobândite. Mobilul
conducător al acţiunilor noastre este interesul. Dacă un principiu, de exemplu acela că suma
unghiunlor unui tnunghi este egală cu două unghiun drepte ar contraveni intereselor oamenilor s-ar fi
încercat de mult ca acest pnncipiu să fie şters şi uitat, iar cărţile de geometne ar fi fost distruse. Este o
sarcină a eticii de a formula acea lege naturală după care trebuie să căutăm plăcerile şi să ocolim
durerile.
Ideile lui Hobbes au influenţat în mod deosebit gândirea epocilor care au urmat: Spinoza şi
Rousseau au stat în bătaia influenţei sale. Leibniz l-a apreciat în mod deosebit, iar Comte l-a considerat
un precursor în domeniul sociologiei. Dar din teoria sa a contractului social gânditori mai consecvenzţi
decât el, şi mai puţin partizani ai regalităţii, au aşezat în locul despotismului, principiul libertăţii.
John Locke (1632-l704). Cu el se produce o schimbare radicală a însuşi conceptului de filosofie: de la
înălţimile speculaţiilor metafizice cele mai ascunse, filosofia coboară la nivelul de înţelegere al raţiunii
cultivate a omului de rând, iar în locul problemelor de logică, ce făceau tradiţia de până atunci a
gândirii filosofice, păşesc în primul plan analizele din perspectivă psihologică asupra cunoaşterii,
pe terenul cărora Locke va căuta, de altfel, şi soluţia problemelor de logică propriu zisă. Cu aceasta
va deveni unul din întemeietorii psihologiei experimentale. Gândirea sa reprezintă un moment crucial
în istoria spiritului european modern, fiind primul care a privit lucrurile din punctul de vedere al
relaţiei gnoseologice dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. Întreaga sa preocupare
filosofică se fixează aproape exclusiv asupra acestei sfere a cunoaşterii, ocupându-se în mod special
de problema originii cunoştinţelor omeneşti. Rezultatul îndelungatelor sale cercetări în acest
domeniu apare într-o lucrare cu un conţinut puţin dispersat şi pe alocuri chiar contradictorie, „Eseuri
asupra intelectului uman” (An essay concerning human understanding) (1689-l690). In această lucrare
fundamentală pentru concepţia sa, Locke încearcă să explice cum poate să ajungă raţiunea la
conceptele sale cu privire la lucruri, caută hotarul despărţitor dintre ştiinţă şi credinţă, vrea să
stabilească câtă evidenţă şi certitudine se ascunde în cunoştinţele omului şi, mai departe, vrea să afle
acele principii fundamentale care sunt menite să ne conducă convingerea, chiar şi atunci când omul nu
ştie nimic sigur cu privire la lucruri.
Cunoaşterea constituie o funcţie a realităţii gânditoare şi a realităţii întinse, Locke încercând să
stabilească rolul celor doi facton. Pentru aceasta, întocmai ca şi Descartes, şi el va porni din
examinarea conştiinţei, dar cu menţiunea că în timp ce pentru cel dintâi conştiinţa prezintă un caracter
obiectiv, suprauman, în cazul lui Locke ea este conştiinţa individuală a omului real, care se examinează
pe sine, cu toate reprezentările, valorizările şi întreaga viaţă afectivă pe care conştiinţa acestuia le
implică.
Locke dezvoltă în amănunţime concepţia că în intelectul omenesc nu există nici idei înnăscute
şi nici un fel de principii fundamentale având un asemenea caracter. S-a observat faptul că Locke dă un
înţeles deosebit de restrâns conceptului acesta de idei înnăscute, căci înţelege prin aceasta numai
gândurile conştient formulate. În felul acesta îi vine destul de uşor să demonstreze că atât cunoaşterea
teoretică precum şi cunoaşterea practică nu conţin astfel de principii fundamentale, care fiind
anterioare expenenţei ar putea să-i apară fiecăruia ca fiind cunoscute deja. Nici chiar ideea de
Dumnezeu Locke nu o consideră ca fiind înnăscută şi această părere o argumentează prin împrejurarea
că, pe de o parte, ea nu poate fi întâlnită în cazul tuturor popoarelor iar, pe de altă parte, prin aceea că
ea prezintă un cu totul alt conţinut în cazul politeismului decât în acela al monoteismului; mai mult
chiar, ea înfăţişează diferenţe notabile chiar şi la reprezentanţii uneia şi aceleiaşi religii.
Deci, întreaga noastră cunoaştere se înrădăcinează în experienţă, poate fi derivată din conţinutul
acesteia. Dar pentru Locke experienţa se înfăţişează sub două forme pe de o parte contemplaţia
sensibilă - sensation - pe de altă parte reflexia - reflexion - ce se petrece în interiorul subiectivităţii
omeneşti. Cât priveşte conceptul acesta din urmă al reflexiei el apare destul de neclar în cadrul gândirii
lui Locke. În ce măsură desemnează aceasta activitatea de sine a spiritului, câtă pasivitate şi câtă
activitate anume se află în ea, cu privire la aceasta Locke nu ne lămureşte pe deplin. Atâta este sigur
doar, că reflexia urmează viziunii sensibile, înregistrând datele acesteia, reţinându-le şi comparându-le
între ele însă, atât senzaţiile cât şi reflexia sunt izvorul numai al ideilor simple -simple ideas - care
trebuie deosebite de ideile compuse - complexed ideas - ce provin din activitatea raţiunii omeneşti.
Considerate din punctul de vedere al originii lor, ideile simple pot fi: 1) datele unui organ de
simţ oarecare cum ar fi culoarea, sunetul, gustul sau alte senzaţii: 2) datele mai multor organe de simţ
cum ar fi reprezentările de întindere, formă, mişcare: 3) datele reflexiei cum ar fi conceptele de
gândire, voinţă, dorinţă şi în sfârşit 4) datele comune ale viziunii sensibile şi ale reflexiei, cum sunt de
exemplu reprezentările de plăcere şi de durere, existenţă, forţă, etc
În aceste idei nu se exprimă cunoştinţe omeneşti egale ca valoare. Ideile care provin din
reflexie, împreună cu reprezentările de întindere, mişcare, număr, formă, soliditate. Locke le consideră
drept asemenea calităţi ale obiectelor care nu pot fi separate de acestea indiferent de starea acestor
obiecte: în comparaţie cu ele, celelalte cunoştinţe sensibile reprezintă numai senzaţiile sau impresiile
subiectului cunoscător, cu alte cuvinte stările sale de conştiinţă subiective. Primele formează calităţile
primare - primanus - ale lucrurilor, celelalte sunt declarate calităţile lor secundare – secundarius.
Calităţilor secundare le corespund în lucruri calităţi primare, de obicei procese de mişcare care
acţionează asupra organelor de simţ ale omului.
Se pare că după concepţia lui Locke orice reprezentare simplă este rezultatul influenţelor
suferite de sufletul omenesc. Dar aceste reprezentări nu dispar fără nici o urmă, ci se păstrează şi în
felul acesta, devin materia primă a unor noi idei, pe care sufletul le scoate din acestea pe calea unei
acţiuni cu totul spontane. Aceste idei complexe, compuse după conţinutul lor se împart pentru Locke în
trei categorii. Avem astfel: l) moduri, adică asemenea relaţii şi legături ce provin din ideile simple care
pot fi observate nu în ele însele ci întotdeauna într-un obiect, cum ar fi frumuseţea, minciuna etc. 2)
substanţe, adică asemenea combinaţii care apar ca şi reprezentări ale lucrurilor. Aici aparţin şi
"reprezentarea de substanţă ipotetică sau confuză" care înseamnă acel "nu ştiu ce", care constituie
suportul şi purtătorul modurilor. Tot aici, intră, între altele, şi reprezentările lucrurilor (de exemplu om,
plumb etc.) precum şi reprezentările colective (de exemplu armată, lume etc), în sfârşit 3) relaţii pe
care le dobândim atunci când privim lucrurile nu în existenţa lor în sine şi pentru sine, ci în comparaţie
cu existenţa altor lucruri. Amintim aici ideile de asemănare, diferenţă etc. precum şi acelea de tată,
bărbat, prieten etc.
Locke dezvoltă pătrunzător concepţia cu privire la importanţa gnoseologică a acestor
reprezentări sau idei compuse. În mod deosebit este subliniat faptul că toate, acestea sunt o creaţie a
omului însuşi. La fel şi ideea sau reprezentarea de Dumnezeu, în care - cum o spune el însuşi -
îmbinăm ideile simple de existenţă şi conţinut, ştiinţă şi putere, fericire, şi altele de acest fel, cu ideea
de infinitate. Între relaţii consideră ca fiind cea mai importantă relaţia de cauzalitate. Locke crede că
cuvintele sunt semne ale reprezentărilor, ba chiar ale lucrurilor. Lucrurile asemănătoare pot fi rezumate
sub forma unor reprezentări generale: astfel se constituie pe cale de abstracţie conceptele de gen şi de
clasă, însă toate acestea nu sunt decât creaţiile spirtului nostru şi au doar o valoare nominală.
Locke stabileşte trei grade ale cunoaştere. Cea mai mare certitudine se află în cunoaşterea
nemijlocită contemplativă, în intuiţie. Astfel este conştiinţa existenţei proprii care este atât de
luminoasă şi de sigură, încât nu are nevoie şi nici nu poate fi demonstrată. A doua treaptă o reprezintă
cunoaşterea demonstrativă, care se datorează unor alte reprezentări, cu rol de mijlocitoare. Acestea au
nevoie deja de a fî demonstrate. Cea de a treia treaptă a cunoaşterii, care constă în cunoaşterea
sensitivă ce se sprijiină pe datele simţurilor, se situează cât priveşte gradul ei de certitudine, doar pe
treapta probabilităţii. Obiectul acesteia sunt lucrurile materiale existente în afară de om, pe care omul
le cunoaşte numai prin intermediul simţurilor lui. Aici se poate observa cel mai evident cât de mult
lipseşte din teoria cunoaşterii a lui Locke fundamentarea logică mai adâncă. Deşi empirist nu
manifestă încredere deplină în cunoaşterea sensibilă şi afirmă că omul posedă o cunoaştere adevărată
cu privire la lucruri numai dacă esenţa lor interioară poate fi astfel prevăzută încât să se poată dinainte
scoate din aceasta calităţile şi influenţele lor. Cu alte cuvinte, idealul de cunoaştere al lui Locke
depăşeşte cu mult datele senzaţiilor şi ale reflexiei.
Educaţia nu poate avea un alt scop decât dezvoltarea individualităţii libere a tânărului - spune
Locke în „Gânduri despre educaţie” (1693). Educatorul nu are voie să introducă nimic din extenor în
sufletul celui pe care îl educă, ci trebuie numai să-l conducă în mod inteligent ca acesta să-şi dezvolte
înclinaţiile naturale şi să se trezească în el autoactivitatea. Educaţia fizică nu trebuie nici ea ignorată.
Educatorul lui Locke nu este decât prietenul şi sfătuitorul mai experimentat şi mai vârstnic al celui pe
care îl educă.
Influenţa lui Locke asupra gândirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare, ideile sale au
făcut epocă mai ales în Franţa; aici s-au scos chiar şi acele consecinţe ale gândirii sale pe care singur
nu ar fi îndrăznit să o facă. Fără el ar fi de neconceput atât fizica lui Condillac, precum şi
întreaga linie a liber cugetătonlor. Ideile sale privind educaţia au dus la naşterea lui Emile al lui
Rousseau, iar cele politice i-au inspirat pe Montesquieu şi Rousseau. Numai că încăpute pe mâinile
acestora, liberalismul moderat şi practic al englezului Locke s-a transformat în doctrină franceză
revoluţionară şi frământată
Gieorge Berkeley (1635-l753). Am văzut că Locke admitea încă faptul că în afara ideilor noastre mai
există şi lucruri pe care omul nu le poate cunoaşte. Berkeley se întreabă dacă aceste lucruri au cu
adevărat realitate. Căci noi nu avem niciodată cunoştinţa lucrunlor, ci numai a reprezentărilor noastre.
Aceste reprezentări, Berkeley vrea să le supună unei cerectări chiar mai severe decât cea întreprinsă de
Locke. Acesta a ajuns prin analizele sale la presupunerea că avem reprezentări abstracte. Berkeley
neagă faptul că asemenea reprezentări pot să apară în conştiinţă: nu reprezentările ci numai numele pot
fi generale. Putem avea reprezentarea unui om sau altul, a unui tnunghi sau altul dar niciodată nu avem
reprezentarea Omului sau a Tnunghiului ca atare. Ideile avute în vedere de Locke ca primare nu sunt
altceva decât nişte nume comune şi, astfel, ipostazierea lor nu este îngăduită.
Berkeley consideră că nu este cu putinţă să considerăm conceptul de materie drept o idee, el
este un cuvânt fără înţeles, iar credinţa în existenţa lumii materiale exterioare o simplă iluzie. Ceea ce
noi numim lucruri nu sunt altceva decât nişte complexe de idei. De exemplu, spune Berkeley, un măr
este asamblarea unei anumite forme, durităţi, culori, gust, miros etc. Dacă extragem toate aceste
calităţi din măr nu mai rămâne nici o substanţă sau materie ca suport invariabil, absolut, al acestor
calităţi. Misterioasa substanţă nu există deci nicăieri. Ideile noastre constituie singura realitate
existentă pe care o putem cunoaşte. Întreaga lume matenală nu este decât o reprezentare a eului
subiectiv al omului.
Berkeley reuşeşte totuşi să ocolească idealismul subiectiv în varianta sa extremă, solipsismul,
prin aceea că pe lângă eul propriu, ca existenţă spirituală imaterială, fără întindere, activă, avem
cunoştinţe intuitive nemijlocite. Acest eu nu este idee ci, dimpotrivă, ideile sunt acelea care alcătuiesc
conţinutul său interior. Nu există, deci, altceva decât aceste realităţi sufleteşti şi reprezentările lor,
Criteriul existenţei este pentru Berkeley actul luării de conştiinţă, esse est percipi.
 Berkeley crede că prin acest spiritualism al său e înfrânt definitiv materialismul. Între
reprezentările noastre există unele care apar ca rezultatul acţiunii sale voluntare, în timp ce altele apar
în conştiinţa noastră cu mare forţă, independent de noi, în mod necesar. Acest caracter necesar atestă
faptul că ele sunt produsul unei existenţe superioare nouă, adică a lui Dumnezeu. Aceste idei constituie
realitatea propriu zisă. În timp ce celelalte alcătuiesc lumea visului sau a reprezentării. Totalitatea
ideilor produse de Dumnezeu, care depind una de cealaltă, formează natura, în care legea naturii este
armonia dinainte planificată, ordinea succesiunii. Tot ceea ce există participă la spiritul universal
creator, care le pătrunde pe toate, adică la Dumnezeu care a dat naştere nu lumii corpunlor ci unei lumi
a existenţelor spirituale. Berkeley se pare că crede, în mod serios, în cuvintele Scriptuni - "Trăim, ne
mişcăm şi suntem Dumnezeu".
David Hume (172l-l776), este cel mai mare gânditor pe care l-a dat Anglia, îndrăzneala gândirii s-a
împerecheat cu un spirit cntic activ, dar lipsa lui este că nu s-a putut desprinde din braţele
psihologismului. Prin credinţa investită în certitudinea experienţei şi prin neîncrederea faţă de creaţiile
datorită cărora raţiunea se înalţă deasupra simţurilor a devenit întemeietorul pozitivismului, care va
deveni după el o permanenţă a filosofiei. Ideile sale au fertilizat nu numai filosofia - fără Hume foarte
probabil că nu ar fi fost nici Kant - ci şi disciplinele speciale în atingere cu filosofia.
În locul vechii ontologii, ce îl încuraja pe om promiţându-i cunoaşterea lucrunlor în ele însele, Hume
încearcă să impună tema nouă a cercetării critice a conştiinţei însăşi, care să-i dezvăluie omului nu ce
sunt lucrunle în sine ci ce sunt ele pentru şi în conştiinţa sa. Reprezentările omului - ideas - se nasc din
impresiile sale sensibile – impressions, între stările de conştiinţă ale omului, impresiile constituie
observaţiile şi sesizările sale onginare, cum ar fi senzaţiile - to feel - de cald şi rece, plăcere şi durere,
de exemplu. Ideile sunt deja reproducea tocmai de aceea ele apar ca impresii de o intensitate mai
redusă, cum ar fi, de exemplu, amintirea frigului. "Toate ideile noastre nu sunt nimic altceva decât
copii ale impresiilor noastre" („Cercetare asupra intelectului omenesc”, paragraf 49). Aceste legături
sunt supuse de Hume unei cercetări atente, care descoperă, în felul acesta, trei asemenea legi ale
asocierii reprezentărilor: a) asemănare - resemblance - care se extinde şi asupra diferenţelor, de
exemplu, când culoarea albastră provoacă imaginea culorii roşu, albul a culorii negru: b) atingerea în
spaţiu şi timp - contiguity - ca în cazul când asociem Vltava şi Dunărea: c) succesiunea necesară - care
în mod obişnuit se mai numeşte şi legea cauzalităţii.
Dacă Locke şi Berkeley au arătat că lucrunle materiale nu sunt altceva decât legături între percepţii, pe
teza acestei psihologii, Hume susţine că sufletul nu este nimic altceva decât o sumă a diferitelor
conţinuturi de conştiinţă - bundle or collection of perceptions - care se succed cu o iuţeală
imperceptibilă. Ceea ce numim eul unitar şi identic despre aceasta nu găsim niciodată în noi nici un fel
de impresii. Şi dacă impresiile alcătuiesc ceea ce numim lume exterioară, iar ideile lumea interioară,
dacă eul ar fi o realitate, el ar trebui să consiste, după Hume, din impresii sau din idei. Dar întrucât eul
nu este nici una şi nici alta, el nu poate fi altceva decât succesiunea ideilor, după cum non-eul, lumea,
nu este altceva decât succesiunea impresiilor. Şi cu aceasta orice realitate se dizolvă într-o relaţie
funcţională, la Hume dispar lucrurile lumii externe şi interne şi nu mai rămâne nimic altceva decât
scena mişcătoare a aparenţelor.
Hume a avut o largă influenţă cât priveşte evoluţia ulterioară a gândirii filosofice. Pe urmele
lui, Adam Smith (1723-l790) continuă analiza lumii morale a omului. Prin intermediul analizei
sentimentelor de simpatie a ajuns, în cele din urmă, la întemeierea economiei politice. Tot pe urmele
lui Hume s-a născut psihologia asociaţionistă, atât de influentă după aceea, ai cărei principali
reprezentanţi sunt David Hartley (1705-l757) şi Joseph Priestley (1733-l804) care a legat psihologia de
studiul sistemului nervos. Mai trebuie amintit şi Erasmus Darwin (173l-l802), bunicul lui Charles
Darwin, care pe baza studiilor sale privind instinctele, a lărgit domeniul psihologiei asociaţioniste într-
o teorie biologică generală a evoluţiei.
2. Paradigmele psihologiei asociaţioniste. D. Hartley.
Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost
predestinat ca profesional să urmeze o asemenea carieră profesională. La început, ca un tânăr
cuvincios, a ascultat de îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în
mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea
medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi
de medicină. Din complementarea celor două direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-
se din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă pentru toate activităţile
psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate fundamentele teoretice ale
asociaţionismului clasic.
 Izvoarele teoretice
Hartley s-a străduit sa deducă şi să interpreteze ordinea după care se produce şi evoluează
activitatea organică şi comportamentală umană dependent de ordinea care guvernează elementele din
lumea fără suflet a fizicii. Numai că cu o asemenea învăţătură depre suflet gândirea lui Hartley urma a
se înscrie pe cea a lui Descartes. Spre deosebire de aceasta însă, în sistemul lui Hartley fenomenele
sufleteşti nu se disting cu nimic de cele organice, nu lasă loc ca fenomenele spirituale sau cele de
reflexie să fie abordate într-altfel decât cele trupeşti. La acea vreme, Descartes s-a bazat pe propria sa
concepţie fizica; Hartley însă s-a bazat deja pe fizica lui Newton. În cartea sa “Optica”, Newton a
formulat următoarea intrebare: “Oare procesele desfăşurate la nivelul nervului optic nu sunt cumva
expresia vibraţiei aceloraşi particule din eter? “. De aici se poate sesiza clar că sistemul nervos şi ceea
ce se întâmpla în interiorul acestuia începea să fie considerat la fel ca orice alt dispozitiv mecanic, care
era acţionabil şi manevrabil, putea fi descris şi explicat ca oricare altul, în acord cu legile newtoniene.
Numai ca influentele lui Newton asupra lui Hartley nu se limiteaza aici. Aceasta pentru că
Hartley a abordat din aceaşi prspectivă şi problema conştiinţei, pe care a încercat s-o explice cu
aceleaşi procedee ale analizei şi sintezei newtoniene, de a deduce principiile în cauză prin fenomenele
observate. Pe această linie Hartley ajunge să formuleze ipoteza naturii eterice a proceselor ce au loc la
nivelul sistemului nervos. O abordare cu care de acum se pătrunde direct la studierea fenomenelor
psihice şi de conştiinţă cu procedeele fizicii.
Aceaşi influenţă profundă asupra asupra lui Hartley l-a avut şi Spinoza. El a fost cel care l-a
determinat pe Hartley să insiste asupra caracterului de nedespărţit a fenomenelor psihice şi a celor
corporale. Inspirat, la fel, din Locke, a avut grijă să considere originea fenomenelor mentale din cele
senzoriale. Pe seama influenţei lui Leibniz a fost pusă separarea fenomenelor psihice de cele
conştiente. In plus fata de aceştia, Hartley s-a bazat pe rezultatele de atunci ale cunoaşterii medicale,
ale cunoasterii fiziologiei sistemului nervos. Toate acestea sunt cuprinse în sistemul său psihologic,
care nu este unul oarecare, ci unul care, propunându-şi să explice comportamentul social uman cu o
exactitate matematică, sa aibă totodată în vedere fundamentarea la om a unei conştiinte religioase, una
menită să ducă la ameliorarea relaţiilor dintre oameni.
Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele psihice, ci
din influenţele materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc diverse procese asociative,
acestea corespund întru totul vibraţiilor substratului nervos. Era un sistem învăluit abil într-un balast
politico-ideologic. Astfel, acest sistem formal a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare
scolastice a vremurilor sale.
 Paralelismul neuropsihologic
În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică diferă între
ele prin natura lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu a mai precizează “cum primele le
pot fundamenta pe cele din urma sau cum se leagă de acestea”. Acest p.d.v. evidenţia cum ordinea
fenomenelor mentale, a ideilor şi a legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine
materială, de cea a legăturilor dintre ele. În ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie
explicate fenomenele psihice, Hartley a avut în vedere toate fenomenele fiziologice care se produc la
nivelul sistemului nervos. Un mod de gândire cu care Hartley s-a înscris pe calea unui determinism
paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi materie o soluţionează asemenea lui Spinoza: psihofizic.
Inter-relaţia cauzală dintre lucruri depăşind sfera unităţii individuale psiho-fizice, influenţează şi
hotăreşte atât asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra celor ce au loc la nivel mental, al
gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea individuală, pentru care a putut
conferi doar un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O perspectivă în fond paralelă
cu ce se produce la nivelul propriu-zis al psihicului.
 Determinanţii asociaţiei
 Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi
funcţionarea psihiului. Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce priveşte determinanţii
asociaţiei, la Hartley aceştia sunt: proximitatea temporală şi repetabilitatea practică. Adică,
elementelor senzoriale A,B,C,…. le corespund ideile a, b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. …
dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o situaţie proximă, prezenţa unui singur element senzorial
A este deja suficientă pentru ca în suflet sa fie evocate ideile b,c… .
 Introspecţia şi conştiinţa
Hartley acceptă şi preia de la Lock concepţia sa asupra asociaţiei şi a reflectări conştiente. În
acord cu această concepţie elementele odată împreunate în conştiinţă nu mai pot fi despărţite de cele
simple. Dar Locke, pe această linie, avea in vedere explicarea introspecţiei, în care sens spune: “se
impreuneaza si se descompune mereu doar acele manifestari despre care avem cunostinta. Dincolo de
hotarele constiintei nu se pot afla decat procese fiziologice”.
În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci însăşi
senzaţia, ca un produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al influenţelor exercitate
de diverşi agenţi stimulatori asupra diverselor părţi ale organismului. În interiorul organismului
acţiunile neuropsihologice sunt cele de care decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau
despăţtirii elementelor ideatice. Apare formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura
psihicului. Ori Hartley raportează acest inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o
concepţie în acord cu care particulele ce dau naştere unor forme se manifestă la nivelul sistemului
nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare.
Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia ideilor, a
acţiunilor mentale, adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din diverse părţi ale creierului
trezesc senzaţii şi nu doar mişcări musculare.
Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru reprezentarea
reflectării conştiente gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă anterior propriu-zisei reflectări
conştiente.
3. Importanţa ideilor evoluţioniste a lui Spencer şi Darwin pentru psihologie.
Herbert Spencer s-a născut în Derby şi a fost fiul lui George Spencer, un educator respectabil.
Provenind dintr-o familie de profesori (inclusiv bunicul şi unchiul său) el a fost încurajat să studieze de
la o vârstă fragedă. În timpul copilăriei sale a fost expus multor cărţi academice ale tatălui său. La
vârsta de 13 ani, tatăl sau l-a trimis la Hinton Charterhouse în apropiere de Bath, unde unchiul său,
reverendul Thomas Spencer îi putea oferi o educaţie mai formală. La început, Spencer nu s-a înţeles
bine cu unchiul său, considerându-l plictisitor şi împotrivindu-se lecţiilor sale de greacă şi latină. A
fugit înapoi la casa tatălui său dar s-a reîntors la unchiul său unde şi-a dezvoltat primele idei politice şi
economice ca răspuns la viziunile reformatoare şi radicale ale lui Thomas Spencer.
În 1836 unchiul său i-a obţinut o slujbă ca inginer de căi ferate, experienţă care l-a reţinut pe
Spencer de la urmărirea unui viitor în profesii unde el simţea că şefii exploatează munca oamenilor.
Aşadar, Spencer a început să se dedice aşternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite
făcute unchiului său la vârsta de 22 de ani, a fost încurajat de acesta să îşi trimită lucrările la un ziar
radical numit "The Nonconformist". Acesta a fost începutul implicării sale în jurnalism.
În 1855, Spencer a scris "Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte
biologică a corpului. În acest model, inteligenţa umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca
raspuns la mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist asupra originii omului i-a îndepărtat
pe editori, Spencer neavând de ales decât să îşi publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria
"Principiile psihologiei", Spencer a călătorit în Anglia şi în Franţa, iar în timpul unei asemenea
călătorii s-a îmbolnavit, sănătatea rămânându-i şubredă de atunci înainte. Cu toate că nu s-a
diagnosticat boala, Spencer suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă puţin şi agitat, astfel
reţinându-l de la scris. În timp ce el dădea vina pe stress şi pe posibilitatea de a avea plămâni
nedezvoltaţi, deteriorarea continuă a sănătăţii de-a lungul anilor l-a determinat să consume şi să devină
dependent de opiu şi de morfină.
In 1853, unchiul lui Spencer a murit şi i-a lăsat acestuia ca moştenire o sumă considerabilaă de
bani. Următorii ani din viaţă i-a trăit frugal. S-a împrietenit cu George Eliot şi după un timp se părea că
se vor căsători, dar, cu toate că ea părea dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viaţa de burlac trăind
singur până la sfârşitul vieţii.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să lucreze la un
proiect care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluţie şi legile progresului. A încercat
să îşi publice lucrarea, dar nu a găsit garanţia nici unei edituri. În această perioadă, Spencer s-a integrat
în comunitatea intelectualilor din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez
proeminent care i-a rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în X Club, un club al intelectualilor
unde aceştia se întâlneau periodic şi îşi împărtăşeau viziunile şi opiniile. Printre membrii clubului se
numărau filosoful John Tyndall, arheologul Sir John Lubbock şi invitaţi de seamă precum Charles
Darwin. Prin asocierea cu aceştia, Spencer reprezenta o prezenţă puternică, creându-şi o audienţă
puternică la opiniile sale.
În 1862, Spencer a publicat "Primele principii", o expunere a teoriei sale evoluţioniste cu
privire la principii din toate domeniile vieţii. Definiţia sa explică evoluţionismul ca fiind un proces
continuu prin care materia se rafinează într-o formă complexă şi coerentă. În acest timp, Spencer a
obţinut o reputaţie bună şi era foarte respectat. Este interesant de reţinut faptul că Spencer nu s-a
dedicat în întregime unei singure ştiinţe sau subiect, de aici şi numele pe care îl avea ca membru a-l X
Club-ului - Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a destrămat devenind invalid. În 1882 a participat
la înmormantarea lui Darwin încălcându-şi astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în
biserică. În 1902, cu puţin timp înainte de a trece în nefiinţă, Spencer a fost nominalizat pentru premiul
Nobel pentru literatură. A murit la vârsta de 83 de ani.
Principiul evoluţiei pe care-l susţine Spencer îşi poate menţine pretenţia de universalitate numai
în măsura în care îi dăm o formulare suficient de generală. El e adecvat în măsura în care multe
sisteme rămân stabile numai într-un echilibru dinamic, ştiinţa modernă situându-se mult mai aproape
de Heraclit decât de Parmenide. Însă de aici nu se poate deduce nici o schemă a ordinii, utilizabilă din
punct de vedere ştiinţific, care să acopere toate sistemele, de la apariţia sistemului planetar până la
dezvoltarea socială şi culturală. Eroarea constitutivă a evoluţionismului lui Spencer constă în faptul ca
el nu are nici o concepţie clară asupra biologiei, de la care preia modelul evoluţiei. Urmându-l pe
zoologul francez Lamarck, el consideră dezvoltarea embrionară ca prototip al dezvoltării popoarelor şi
ratează înţelegerea ideii lui Darwin, care spune ca dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental
diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.
Slăbiciunea teoretică a evoluţionismului nu ne poate însă face să nesocotim însemnătatea pe
care acesta a avut-o în epocă. Evoluţia a fost prezentată ca o metaforă pentru existenţă, care poate fi
utilă pentru îmbinarea într-o concepţie unitară a credinţei pozitiviste în progres cu liberalismul şi cu
teza libertăţii nelimitate a indivizilor. Dealtfel, la Spencer se poate constata o interesantă revizuire a
opiniilor. Iniţial el a fost însufleţit de un optimism exaltat, fiind convins că evoluţia tinde spre un
maximum de satisfacţie şi de fericire, graţie concilierii individului cu statul. Între timp, descoperirea
celei de-a doua legi a termodinamicii a făcut să planeze spectrul morţii termice. Ca urmare, şi
reflecţiile lui Spencer asupra stării finale a evoluţiei au început să devină mai sumbre. El nu exclude
posibiliatea ca disolutia să obţină pe termen lung supremaţia asupra evoluţiei. Astfel, omniprezenţa
morţii, temperează optimismul progresist, anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”.
Spencer considera ca etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În acest
domeniu, sub influenţa lui John Stuart Mill, el adopta un punct de vedere utilitarist. Dar, distanţându-se
de Mill, Spencer nu considera că fericirea deplină, ca scop al acţiunilor umane, ar putea fi atinsă pur şi
simplu printr-o maximizare a plăcerii:
Punctul de vedere pe care îl susţin este acela că etica, în adevaratul ei sens - ştiinţa acţiunii
bune -, are ca obiect stabilirea modului în care şi a motivului din care anumite moduri de a acţiona
sunt periculoase, iar altele benefice. Aceste rezultate bune şi rele nu pot fi întâmplătoare, ci trebuie să
aibă consecinţe necesare ordinii lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a
ştiinţelor morale este aceea de a deduce din legile vieţii şi din condiţiile existenţei care tipuri de
acţiuni conduc în mod necesar la fericire, respectiv la nefericire. Dacă reuşeşte să ofere răspunsul la
această întrebare, atunci deducţiile sale vor fi recunoscute ca legi ale actiunii şi trebuie urmate fără
nici o referire directă la aprecierea fericirii sau a suferinţei.
Din această remarcă la adresa lui Mill, reiese că Spencer pune etica în legatură nu cu acţiunile,
ci cu evenimentele. Sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume,
astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea. Aspiraţia către plăcere este pusă în
serviciul scopului conservării vieţii, care, după Spencer, prevalează ascupra tuturor celorlalte scopuri.
Urmând această linie de gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică, fără a cădea însă în
biologism. Scopul este o etică evoluţionistă care interoghează înainte de toate asupra apariţiei simţului
moral în constituţia naturală a umanităţii şi asupra formei în care acesta este legat de dezvoltarea
socială.

Lucru individual:
De studiat biografia lui C. Darwin; de analizat opera „Originea speciilor”, făcînd comparaţie cu
principiul evoluţiei susţinut de Spencer.

Tema 6. Structuralismul ca curent pshologic.

1. Introspecţia ca metoda centrală de cercetare în cadrul structuralismului.
2. Gîndirea psihologică a lui W. Wundt.
3. E. Titchener şi alţi reprezentanţi ai psihologiei structurale.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Introspecţia ca metoda centrală de cercetare în cadrul structuralismului.

Introspecţionismul îşi are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înfiinţat de Wilhelm
Wundt în anul 1879. Reprezentanţii lui concep psihicul ca un cerc de fenomene care îşi au sursa în ele
însele, fără nici o relaţie de determinare cu lumea exterioară (pentru detalii, vezi Zlate, 1994 şi 2000).
Psihicul este considerat ca o lume în sine, exclusiv interioară, formată doar din trăiri subiective. El nu
are nici o legătură cu lumea exterioară şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă,
existenţa lui fiind redusă la trăirea lui. Fiind rupt de lumea înconjurătoare, materială, psihicul apare ca
o realitate primară, „pură", constituind, astfel, o lume „închisă în ea însăşi", un bun personal al fiecărui
individ. Psihicul este considerat ca o lume suficientă sieşi, o existentă sui-generis.
Pentru a cerceta această lume interioară, psihologul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al
cercetării. De exemplu, dacă vrem să studiem gândirea, susţin introspecţioniştii, atunci nu avem
altceva de făcut decât să-l punem pe subiect să gândească şi să-şi descrie propria existenţă. Pe scurt, a
fi concomitent şi obiect şi subiect al cercetării psihologice constituie exigenţa fundamentală a metodei
introspecţiei. Aceasta era considerată a fi un mod obiectiv şi analitic de a studia elementele conştiinţei.
În cadrul acesteia, subiecţilor li se solicita să descrie procesele mentale din momentul în care au trăit
un anumit eveniment sau o anumită experienţă de viaţă.
Metoda introspecţiei s-a dovedit a fi, însă, o sarcină dificilă şi inadecvată, în principal din cauza
diferenţelor existente între datele colectate de diverşi introspecţionişti în laboratoarele lor. Stabilirea
unui acord în ceea ce priveşte elementele de bâză ale unei anumite experienţe mentale s-a dovedit a fi
o sarcină dificilă, deoarece raportul asupra activităţii mentale nu era la fel de simplu de elaborat ca în
cazul observării într-o eprubetă a unei reacţii în care se amestecă două substanţe chimice. Totodată,
dedublarea cercetătorului în obiect şi subiect, nu dădea decât posibilitatea studierii propriilor funcţii
psihice, nu şi pe acelea aparţinând altor persoane. În acest caz, pentru a putea trece dincolo de lumea
psihică proprie şi a avea acces la alte orizonturi psihice, introspecţioniştii recomandau metoda
empatiei, procedeu de transpunere a cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.
Introspecţioniştii au pus în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente; de aceea,
psihologia introspecţionistă mai este numită şi psihologia conştiinţei. W. Wundt a recurs la introspecţie
în studiul conştiinţei ca fapt mental neobservabil direct şi nepretabil exprimării. Corelând cauzele şi
efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descrierile şi relatările subiecţilor antrenaţi într-un
exerciţiu introspectiv, el spera să obţină date, concluzii valide despre fenomenele interne.
Cu toate contribuţiile şi provocările sale, introspecţionismului i s-au adus critici şi i s-au
evidenţiat neajunsurile:
a) faptul observat se alterează prin actul însuşi al observaţiei;
b) stările afective intense sunt mai puţin accesibile observaţiei interne, introspecţiei;
c) prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente, procese care nu constituie,
însă, decât o parte din viaţa psihică a individului;
d) ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor psihice proprii într-o mai mare măsură
decât în observaţia îndreptată asupra altora.

2. Gîndirea psihologică a lui W. Wundt.

Wilhelm Wundt a fost psiholog german, s-a nascut în 1832, în Neckarau (acum parte a
Mannheim-ului). A studiat medicina, apoi şi-a îndreptat atenţia către probleme de fiziologie. A
frecventat cursurile Universităţii din Tübingen şi Heidelberg, precum şi ale Institutului de Psihologie
din Berlin. În Universitatea din Heidelberg îl regăsim şi ca profesor în perioada 1858 - 1874; la fel, a
activat şi ca profesor de filosofie la Universităţile din Zürich (1874 - 1875) şi, respectiv Leipzig (1875
- 1917). A oferit primul curs academic de psihologie în 1862 şi a înfiinţat primul laborator de
psihologie experimentală în 1879.
Cu această din urmă realizare, fostul elev al lui Johanes Müler şi asistent al lui Helmholtz, a
devenit fondatorul psihologiei moderne contemporane experimentale. Experimentele efectuate în
laboratoarele de la Leipzig au avut ca obiect senzaţiile, percepţiile subiective ale duratei, timpul de
reacţie. În acest context, în perioada 1857 - 1862, a publicat numeroase articole şi trei carti: “Despre
mişcările musculare”, “Despre senzaţii” şi “Despre psihicul uman şi animal”. Wundt a diferenţiat o
desfăşurare de pocese mentale, dar şi un "timp muscular" - necesar intrării muşchilor sub comandă.
In concepţia lui Wundt existau atomi ai spiritului. În laboratoarele sale au studiat numeroşi
psihologi, atît europeni, cît şi americani; de pildă: Stanley Hall, James McKeen Cattell (1880 - 1944),
Edward Titchener (1869 - 1979), G. Stratton, Kraepelin, G. Bourdon, A. Michotte. Rezultatele obţinute
în laborator erau publicate în revista Philosophischen Studien, de asemenea fondată de Wundt. În
aceeaşi ordine de idei, printre elevii lui s-au numarat C. Radulescu-Motru, Ed. Gruber, Fl. Stafanescu-
Goanga.
Dacă în ceea ce priveşte procesele elementare, căile experimentale i-au fost de un real folos, nu
acelaşi lucru se poate spune despre procesele mai înalte de cunoastere, care i s-au părut inabordabile în
laborator. Asociaţia şi sinteza psihică constituie în conceptia lui Wundt instrumentele explicative ale
proceselor psihice complexe.
Una dintre cele mai ample lucrări ale sale a fost Psihologia popoarelor (1900 - 1920). A tratat
aici specificul etnic al popoarelor: miturile, prejudecăţile, superstiţiile, mentalităţile lor. Lucrarea
demonstrează spiritul enciclopedic şi excepţionala forţă de muncă care a stat şi la baza elaborării unei
lucrări de logică (1880), a uneia de etică (1889) şi a unui sistem de filosofie (1889). Una din opiniile
dezvoltate în aceste lucrări a fost ideea că senzorialitatea se distribuie diferenţiat prin trei dimensiuni
complexe: plăcere-neplăcere, excitare-linişte, opresiune-relaxare.
Mare şi multilateral erudit al vremii sale, Wundt a murit în 1920, dar opera sa a ramas de mare
interes în sondarea activităţii sale.

3. E.Titchener şi alţi reprezentanţi ai psihologiei structurale.

Unul dintre cei mai importanţi psihologi care s-au specializat în preajma lui Wundt a fost
englezul Edward B. Titchener. Acesta va continua ideile profesorului său german şi le va populariza în
Statele Unite ale Americii. El a generat o orientare psihologică ce poartă numele de structuralism. În
consens cu W. Wundt, Titchener concepea conştiinţa ca o structură globală subiacentă tuturor
conduitelor, ea constituind unicul şi autenticul obiect de studiu al psihologiei. În optica
structuralismului, sarcina psihologiei era aceea de a dezmembra structurile psihice complexe în
elementele lor componente şi de a le studia pe fiecare după anumite criterii (natura, conţinutul,
calitatea, intensitatea, durata lor etc). Mai precis, psihologia trebuia să abor deze procesele elementare
ale experienţei conştiente.
Astfel, structura conştiinţei şi experienţa mentală imediată pot fi divizate în componente şi
elemente primare, similar cu felul în care este descrisă, din punct de vedere chimic, structura aerului
sau cea a apei. Se consideră că elementele experienţei conştiente sunt de două tipuri:
 senzaţii: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, care provin din stimularea organelor de
simţ;
 sentimente : dragoste, teamă, bucurie ş.a.m.d.
De asemenea, pentru a descrie experienţele din trecut ale individului, psihologii introspecţionişti
au utilizat termenul de imagine. Astfel, s-a considerat ca o experienţă de genul celei în care întâlneşti şi
recunoşti un vechi prieten este compusă dintr-o mulţime de imagini, sentimente şi senzaţii
independente, sintetizate şi combinate în minte.
Totodată, Titchener credea că psihologia nu trebuie să-şi formuleze scopuri practice, singurul ei
scop fiind doar acela al unei (cât) mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie. Această poziţie
era îndreptată împotriva a ceea ce el a numit funcţionalism, orientare psihologică practicată în epocă
concomitent cu structuralismul.

Lucru individual:
De elaborat lucrarea individuală „Primul laborator psihologic ştiinţific din lume”.

Tema 7. Funcţionalismul ca orientare psihologică.

1. Funcţionalismul ca sistem.
2. W. James ca fondator al funcţionalismului.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Funcţionalismul ca sistem.
În timp ce atenţia structuraliştilor se îndrepta, în principal, asupra structurii activităţii mentale,
funcţionaliştii erau interesaţi de scopul sau de funcţia proceselor mentale.
Contribuţiile funcţionalismului :
- stimularea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ relativǎ la om şi animale;
- promovarea unei metodologii a studiului variabilelor empirice;
- instrumentarea conceptualǎ a Etologiei;
- formularea unei teorii asupra emoţiilor;
- s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism, elementarism şi la raportul endogen-
exogen.
Cunoscut sub denumirea de Şcoala de la Chicago, funcţionalismul a fost promovat de W. James
(1842-1910) şi de doi dintre studenţii săi, John Dewey (1859-1952) şi James R. Angell (1867-1949),
sosiţi la Universitatea din Chicago în 1894. Ca promotori sunt recunoscuţi R.S.Woodworth şi H.Carr.
2. W. James ca fondator al funcţionalismului.
După James, conştiinţa nu este un simplu epifenomen, adică un produs derivat, secundar. Ca
activitate a organismului, ea îndeplineşte importante funcţii adaptative. Influenţat de ideile lui Ch.
Darwin, James a stabilit că funcţia conştiinţei este aceea de a-i face pe oameni capabili să se comporte
în moduri care să faciliteze supravieţuirea prin adaptarea la mediu. Comportamentele adaptative
frecvent repetate devin apoi deprinderi.
Luclui James în doua volume “The principles of psychology” (1890), devenitǎ clasicǎ, a “facut
epocǎ” încǎ înainte de apariţie, fiind publicatǎ pe capitole în diferite periodice. Primele manifestǎri în
câmpul psihologiei au avut o tentǎ criticǎ la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust,
artificial, punctiform, reductionist (“reduce grandoarea psihicului uman la scale numerice”).
Totuşi, în studiul fluxului conştiinţei, psihologul american preconiza, asemeni lui W. Wundt,
introspecţia. În aşa fel, chiar dacă par orientări total divergente (prima este abstractă şi teoretică,
avându-şi modelul în chimie; a doua concretă şi practică, cu modelul în biologie, în interacţiunea
dintre organism şi mediu), structuralismul şi funcţionalismul au totuşi un punct esenţial de întâlnire:
concepţia şi metoda introspecţioniste.
Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian (promovat în America de fostul
doctorand la Leipzig, Ed.B.Titchener, profesor la Universitatea Cornell, care şi impusese termenul
“structuralism”) a fost definirea conştiinţei prin 5-6 caracteristici:
- este întotdeauna “personalǎ”, în sensul cǎ aparţine unui anumit individ;
- se afla în continuǎ schimbare, fiind un proces neîntrerupt (stream of consciousness);
- judicios continuǎ: în ciuda hiatusurilor, identitatea individualǎ se menţine întotdeauna;
- selectivǎ: alege în continuu relevanţe;
- decurge atât în forme “tranzitive” cât şi “stabile” (în alţi termeni: forme centrale şi forme
marginale);
- funcţia majorǎ a conştiinţei este de supravieţuire, de mai bunǎ adaptare, intervenind atunci când
problemele sunt noi (în comparaţie cu deprinderile şi obişnuinţele).

Lucru individual:
De studiat biografia lui W. James; de descris teoria emoţiilor şi concepţia despre stima de sine după
James.

Tema 8. Psihoanaliza şi neofreudismul

1. Fondatorul psihanalizei - S. Freud.
2. Psihanaliza ca paradigmă. Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei. Alţi
reprezentanţi ai curentului psihanalitic.
3. Neofreudismul.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994
S. Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

1. Fondatorul psihanalizei - S. Freud.

Ca şi psihologia introspecţionistă, concepţia şi metoda psihanalitică se ocupă de viaţa psihică
interioară. Spre deosebire însă de prima, psihanaliza nu se centrează pe natura şi funcţiile conştiinţei.
Ea apare ca urmare a activităţii teoretice şi practice a lui Sigmund Freud (1856-1939), care propune o
nouă perspectivă de abordare a vieţii psihice, perspectivă bazată în principal pe noţiunea de
inconştient. Tratând pacienţii cu tulburări psihice, Freud s-a convins că multe dintre simptomele
întâlnite la aceştia nu puteau fi explicate dintr-un punct de vedere strict fiziologic. Legile sistematice şi
raţionale/discursive nu puteau explica unele comportamente iraţionale şi defensive cum sunt fobiile
(temeri excesive) sau isteriile de conversie (simptome fizice fără cauză fiziologică). Pe această bază,
tânărul medic neurolog vienez va elabora cunoscutul tratament psihanalitic al tulburărilor nevrotice.
Activitatea sa terapeutică va duce la elaborarea unei teorii cuprinzătoare asupra personalităţii şi a
dezvoltării copilului, teorie care se centrează pe aspectele emoţionale ale funcţionării psihicului uman.
De aceea, termenul de psihanaliză se referă nu numai la teorie, ci şi la tratament. În ceea ce-1 priveşte
pe Freud, punctul de plecare a fost analiza minuţioasă a experienţei personale şi a studiilor de caz
realizate pe pacienţii săi.
În esenţă, cele mai semnificative aspecte ale teoriei lui Freud sunt:
a) Personalitatea umană conţine în structura sa o parte inconştientă, de care este puternic
influenţată; inconştientul determină gândurile şi comportamentele conştiente. Un al doilea nivel al
vieţii psihice este subconştientul, care conţine elemente ce nu sunt conştiente la un moment dat, dar
care ne sunt oricând accesibile.
b) Fiinţele umane se nasc cu pulsiuni instinctuale, care le motivează şi adaptează comportamentul
încă din copilărie. Sursa lor este energia psihică. Cea mai puternică, libido-ul, este de natură sexuală.
c) Experienţele dobândite în copilăria timpurie au o influenţă crucială asupra dezvoltării emoţionale
a personalităţii.
d) Viaţa psihică este constituită din trei structuri majore: id, ego şi superego.
Însă, la o privire mai analitică, opera freudiană ne dezvăluie aspecte pe cât de inedite, pe atât de
interesante.
S. Freud introduce în psihologie conceptul de aparat psihic. Înainte de 1920, acesta era alcătuit
din trei niveluri suprapuse: inconştientul, preconştientul şi conştientul. Rolul esenţial revenea
inconştientului. Sub raport funcţional, inconştientul conţine pulsiuni, elemente dinamice, pe când
conştiinţa observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului, în acest context (şi etapă a
creaţiei lui Freud), conştiinţa are, mai degrabă, o funcţie negativă, iar nu atât un rol în socializarea
individului sau în adaptarea lui actuală la solicitările mediului de viaţă. Ea nu face altceva decât să
suprime, să refuleze (adică să trimită înapoi), să cenzureze acele pulsiuni care nu concordă cu valorile
şi normele sociale.
În ceea ce priveşte preconştientul, el este total nesemnificativ; acesta nu este altceva decât o
„staţie de tranzit", unde tendinţele, inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de
a trece în structurile opuse fiecăruia dintre ele.
Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a
organismului. Singura lor raţiune de a exista este aceea de a se descărca, de a se manifesta.
Consumarea lor adecvată duce la reducerea tensiunii şi obţinerea plăcerii. Cum această descărcare nu
se poate face oricând şi oricum, ci în conformitate cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de
comportare în societate, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiată de conştiinţă (ele sunt
trimise din nou în inconştient). În virtutea acestui fapt, S. Freud considera că inconştientul
funcţionează după principiul plăcerii, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în
timp ce conştiinţa funcţionează după principiul realităţii, principiu care presupune gândire, adică
reflexivitate, discernământ, reorganizarea acţiunii şi anticiparea consecinţelor.
Atâta timp cât între cele trei instanţe există un echilibru, viaţa psihică a individului este normală,
se desfăşoară firesc. Când intervin însă dezechilibre, schimbări de forţa, distorsiuni, apar noi modele
interacţionale, viaţa psihică însăşi se dezechilibrează.
După S. Freud, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute în mod necondiţionat, ele sunt
trimise din nou în inconştient, sunt refulate. O dată refulate, însă, ele nu dispar, ci acţionează cu şi mai
multă forjă asupra individului, cer mai acut să fie satisfăcute. Ele se satisfac sub forma unor acte
curioase, ciudate sau absurde ale individului, numite de Freud acte ratate (precum: lapsus-urile, uitări
totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit şi de scris, stângăcii etc.); se satisfac sub forma
visului, iar în cazuri şi mai grave, sub forma unor stări morbide, nevrotice.
Prin urmare, în viziunea părintelui psihanalizei, actele ratate, visele şi nevrozele au o cauzalitate
de natură sexuală care nu se manifestă direct, ci indirect, prin intermediul a ceva care este prezent, dar
rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale. Pentru a putea fi înţeleşi (decodificaţi),
aceşti substituţi ai inconştientului trebuie, la rândul lor, interpretaţi cu ajutorul altor structuri
substitutive, tot cu semnificaţie sexuală (vezi, în acest sens, simbolistica sexuală a viselor alcătuită de
S. Freud). Ca forme de manifestare ale inconştientului (şi, implicit, ale sexualităţii), perturbările
comportamentale se întâlnesc atât la adulţi, cât şi la copii.
2. Psihanaliza ca paradigmă. Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei. Alţi
reprezentanţi ai curentului psihanalitic.
Freud nu se opreşte numai la analiza şi descrierea funcţionării aparatului psihic, la sesizarea
dinamicii inconştientului şi a pulsiunilor pe care le conţine, la analiza echilibrărilor şi a conflictelor
care au loc între instanţele aparatului psihic, ci – în egală măsură – el este interesat de găsirea unei
metode cu ajutorul căreia să reinstaureze echilibrul, funcţionarea normală a acestui aparat. Această
metodă psihoterapeutică este cunoscută sub numele de metoda psihanalitică şi constă în readucerea în
conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea înlăturării răului (vezi Zlate, 2000).
Psihanaliştii văd apariţia conflictelor în zona inconştientă a personalităţii. De aceea, scopul
psihanalizei este să exploreze inconştientul individului pentru a înţelege temeiurile şi dinamica
comportamentului anormal, în timpul tratamentului, individul (pacientul) este stimulat şi încurajat să
retrăiască evenimente traumatice şi sentimentele aferente acestora din timpul copilăriei, să le exprime
într-un context securizant şi să le readucă, lipsite de anxietate, în inconştient.
În psihanaliza clasică, terapia implică:
a) transferul, dislocarea gândurilor, a sentimentelor clientului şi proiecţia lor asupra
(psih)analistului;
b) asocierea liberă, în care pacientul spune orice gând îi trece prin minte, indiferent cât de trivial,
de irelevant, banal, stupid sau inexact i s-ar părea; i se cere să readucă în memorie absolut totul, adică
nu numai faptele pozitive, dezirabile, plăcute, ci şi pe cele „murdare", neplăcute, indezirabile,
degradante. Sufletul frământat şi chinuit al pacientului trebuie scos la iveală, analizat cu atenţie, fără
nici o rezervă, fără nici o reticenţă şi reţinere, împotriva oricărui spirit critic sau pudori, a oricăror
precepte morale: „Partea decisivă a demersului constă în crearea unor noi ediţii ale vechilor conflicte,
în aşa fel încât bolnavul să se comporte aşa cum s-a comportat la vremea lor, dar punând de data asta
în mişcare toate forţele psihice disponibile, spre a ajunge la o soluţie diferită." (Freud, 1990, p. 366);
c) analiza visului, care implică interpretarea de către (psih)analist a conţinutului viselor pacientului.
De menţionat faptul că, deşi aparent simplu, procesul psihanalitic este foarte dificil şi necesită
mult timp.
Conştientizând o serie de limite ale analizei şi concepţiei sale de până atunci, manifestând un
autentic spirit de autodepăşire, fără a renunţa la ideile sale fundamentale, S. Freud îşi revizuieşte, după
anul 1920, o serie de postulate, accente şi concluzii. Dacă până atunci accentul căzuse, după cum am
văzut deja, pe inconştient şi sexualitate, o dată cu lucrarea Sinele şi Eul (1922) şi mai ales prin ultima
sa lucrare, rămasă neterminată, Abriss der Psychoanalyse (din 1938), el se orientează spre zonele
superioare ale vieţii psihice, pe care le analizează mult mai nuanţat (vezi Zlate, 2000).
În această etapă a creaţiei şi cercetării lui Freud, aparatul psihic este compus din trei organizări
structurale, denumite: Sine (sau Id), Eu (sau Ego), Supraeu (sau Superego). Ele sunt la fel de opuse, pe
cât sunt de unite în toate activităţile zilnice. Deşi interdependente, interactive, instanţele aparatului
psihic funcţionează totuşi pe baza coerenţei lor interne, având o logică proprie.
Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, este sediul instinctelor, sursa
primară a energiilor psihice ce trebuie consumate, fundamentul pe care se construieşte personalitatea
individului. El trăieşte intens, fierbe şi se agită fără ştirea noastră; se adresează Eului şi cere ca necesi-
tăţile sale să fie satisfăcute imediat.
Eul este o „porţiune a Sinelui", care sub influenţa lumii exterioare, a mediului înconjurător
suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii
devine un intermediar între Sine şi lumea exterioară, „o scoarţă de copac", după expresia lui Freud.
Eul este cea mai conştientă parte a propriei noastre personalităţi. Aceasta nu înseamnă că este în
totalitate conştient. El constituie partea care ne este cea mai familiară şi în numele căreia spunem „eu".
Este organul nostru de contact cu mediul exterior şi cu imperativele sociale, pe care le ia în seamă în
funcţie de principiul realităţii. Rolul esenţial al Eului este acela de a asigura coordonarea sau cel puţin
o oarecare formă de „coabitare" între impulsurile Sinelui (pe care trebuie să le perceapă şi să le
înţeleagă) şi dispoziţiile categorice ale Supraeului. Cu această ocazie, se va putea recurge la
mecanismele de refulare a impulsurilor (aspect negativ) sau la sublimarea lor (aspect pozitiv). Aşadar,
este permanent necesară găsirea celui mai bun compromis între exigenţele celor două instanţe (Sine şi
Supraeu), pe de o parte; şi între constrângerile mediului exterior în care evoluează persoana, pe de altă
parte. „Funcţionarea Eului", scrie Freud, „stă în satisfacerea simultană a cerinţelor Sinelui, Supraeului
şi Realităţii, cu alte cuvinte, el trebuie să fie în stare să reconcilieze între ele cerinţele acestora."
(Freud, 1990).
În această situaţie, Eul îndeplineşte trei mari categorii de funcţii:
a) unele faţă de realitatea exterioară: percepe realitatea, memorează, învaţă, transformă lumea
externă conform avantajului propriu;
b) altele faţă de Sine: controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor,
tinde spre obţinerea plăcerii în conformitate cu principiul realităţii; mai mult, „Eul trebuie să expulzeze
Sinele", adică să elibereze omul din constrângerile inconştientului (de sub dominaţia instinctelor),
funcţie prin excelenţă pozitivă;
c) altele faţă de Supraeu: ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile şi de
idealurile tradiţionale ale societăţii, aşa cum sunt ele transmise de către părinţi (Zlate, 1994).
Pentru a-şi îndeplini cu bune rezultate dificila îndatorire de satisfacere simultană a cerinţelor
Sinelui, Supraeului şi Realităţii, pentru a fi în stare să concilieze şi reconcilieze între cerinţele acestora,
Eul dispune de două instrumente: aptitudinile intelectuale şi aptitudinile de realizare (vezi Jues, 1998).
După autonomia mai mare sau mai mică a Eului, adică după capacitatea sa de a gestiona cât mai
bine un întreg ansamblu de contradicţii, se poate vorbi despre forţa Eului (la fel se va spune şi despre
bogăţia mai mare sau mai mică a celor două instrumente ale sale, care contribuie activ la funcţionarea
sa).
Eul slab capitulează în faţa exigentelor Sinelui sau caută o scăpare. Eul puternic armonizează
exigenţele Sinelui şi ale Supraeului cu posibilităţile mediului, după dorinţele sale. El are rolul
conducător. Eul puternic alege fie să(-şi) stăpânească impulsurile, fie să modifice mediul pentru a (şi)
le satisface (vezi Jues, 1998).
Interesantă este şi distincţia pe care o face Freud între Eul real (care desemnează omul aşa cum
este) şi Eul ideal (care desemnează omul aşa cum ar trebui să fie). „Eul ideal", precizează Freud,
„satisface toate condiţiile pe care trebuie să le satisfacă esenţa superioară a omului". Desigur, Eul real
nu poate ajunge la o asemenea „esenţă superioară" decât dacă reuşeşte să ţină sub control Sinele (vezi
Zlate, 2000). Eul evoluează fără încetare pentru a ajunge la maturitate.
El are rolul conducător în raport cu celelalte componente ale aparatului psihic (şi nu
inconştientul, ca în vechea clasificare).
Supraeul este o structură specială ce se constituie ca un „precipitat" în perimetrul Eului, prin care
se prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin intermediul ei, influenţa mediului social mai larg
(familial, şcolar, rasial, naţional etc).
Supraeul este format din ansamblul normelor sociale şi morale, inoculate mai ales prin
intermediul educaţiei. Prin părinţi, copilul receptează idealurile sociale, modelele admirate de el din
viaţa publică. Supraeul are o parte conştientă şi una inconştientă. Pentru Freud, el nu are nimic natural,
dar permite indivizilor să trăiască în comun. Este „instanţa judiciară" a psihicului nostru. El păstrează
normele primite din copilărie atât timp cât nu sunt reactualizate de Eu, conţine multe interdicţii şi
norme obligatorii venite din copilărie, conţine modele adoptate de individ într-un mod mai mult sau
mai puţin liber. Supraeul caută fără încetare să-şi respecte normele, făcând presiuni asupra Eului; el îşi
actualizează normele cu mai multă sau mai puţină uşurinţă sub presiunea Eului.
Se pot distinge:
a) un Supraeu rigid, care corespunde unor receptori mici în raport cu cadrul. Dacă receptorii sunt
retractili, ceea ce demonstrează şi implică teama de contacte umane, atunci puţine norme penetrează
personalitatea, iar cele existente sau cele care totuşi pătrund sunt dificil de schimbat, de actualizat;
altfel spus, acestea sunt rigide;
b) un Supraeu invadator, care corespunde unor receptori mari în raport cu cadrul. Dacă receptorii
sunt dilataţi, contactele sociale, umane, interpersonale sunt frecvente, iar normele intră în număr mare
şi sunt des analizate sau modificate cu uşurinţă; prin urmare, ele au un caracter invadator;
c) un Supraeu echilibrat, care nu este nici rigid, nici invadator. Dacă dimensiunile receptorilor sunt
în armonie cu cele ale cadrului, Supraeul este echilibrat pentru că el acceptă cererile Eului de a
recunoaşte că unele norme nu (mai) sunt adaptate contextului. Apoi, pe lângă aceasta, normele
Supraeului, nefiind rigide, „acceptă" într-un anume fel să nu fie respectate, fără ca prin aceasta
subiectul să-şi construiască o culpabilitate, mai mult sau mai puţin intensă.
Chiar dacă teoria freudiană a avut mulţi adepţi, ea a generat şi numeroase controverse şi
dezbateri. Noţiunea de „sexualitate infantilă" a şocat societatea victoriană. Mulţi psihologi au
considerat metodele sale de studiu drept neştiinţifice, iar conceptele folosite de el drept vagi şi dificil
de verificat. Chiar printre primii săi discipoli au existat dizidenţi, dintre care cei mai mari, mai
recunoscuţi sunt Carl Gustav Jung şi Alfred Adler.
Teoria psihanalitică a lui Jung diferă de cea a lui Freud prin două elemente fundamentale:
a) Jung a extins conceptualizarea freudiană a inconştientului el a propus existenţa unui inconştient
colectiv. În concepţia lui Jung, aşa cum corpul revelează structuri vechi ce au aparţinut strămoşilor
noştri, tot aşa mintea umană conţine amintiri ale experienţei umane. Inconştientul colectiv nu este
direct accesibil; este însă revelat prin mituri şi simboluri artistice create de diferite culturi.
Inconştientul colectiv conţine arhetipuri, simboluri universale care revin frecvent în artă, literatură şi
religie.
b) Pentru Jung, libidoul este în esenţă mai degrabă spiritual, decât sexual, aşa cum fusese el
considerat de către Freud.
Jung a fost interesat şi de „tipurile de personalitate". Lui îi aparţine distincţia pe care o facem
între oameni: persoane introvertite - centrate pe ele însele - şi persoane extrovertite - centrate spre
exterior, spre lumea din afară - (vezi Jung, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996). În
teoriile contemporane ale personalităţii, introversia şi extroversia au devenit concepte importante.
Adler şi-a întemeiat teoria pe sentimentul de inferioritate. Pe parcursul experienţei şi al
cercetărilor sale, el ajunge la concluzia că sentimentul de inferioritate nu este un dezavantaj, ci un
avantaj pe care trebuie să-l fructificăm. El a considerat că cea mai importantă pulsiune umană este
nevoia de putere şi de superioritate. Fără a nega existenţa motivelor inconştiente, pentru el motivaţia
umană apare ca extrem de conştientă.
Adler a tratat cu succes o serie de tulburări psihice; în special tulburări minore de adaptare ale
tinerilor. Metodele sale erau mai simple şi mai rapide decât ale lui Freud. Ordinea naşterilor, mai
precis, ordinea în care se nasc copiii într-o familie, era privită de A. Adler ca având o influenţă
hotărâtoare asupra dezvoltării personalităţii copilului respectiv (vezi A. Adler, Cunoaşterea omului,
1995, Editura Ştiinţifică, Bucureşti; Psihologia şcolarului greu educabil; Sensul vieţii, Editura IRI,
Bucureşti, 1995).
În timp, freudismul a generat mulţi post-freudieni / neo-freudieni. Între aceştia, reţinem doar
câţiva.
3. Neofreudismul.
Anna Freud, fiica lui Sigmund Freud. În anii 1930 ea a început să aplice psihanaliza în cazul
problemelor copilăriei, lucrând mai ales cu copii şi adolescenţi. Prin publicarea în 1936 a lucrării The
Ego and the Mechanisms of Defense (Eul şi mecanismele de apărare) ea încurajează apariţia unei noi
tendinţe în psihanaliză, tendinţă care acordă o mare importantă eului. Ea şi-a exprimat, de asemenea,
părerea că tatăl ei a exagerat în ceea ce priveşte influenţa sexualităţii în prima copilărie şi a neglijat
importanţa acesteia în adolescenţă. Anna Freud consideră adolescenţa ca fiind perioada în care se
înregistrează o creştere a activităţii libidoului (energiei sexuale) şi în care tinerii trăiesc sentimente şi
conflicte sexuale reînnoite. Ea a concluzionat că intensitatea acestor impulsuri înnăscute se exprimă
printr-o tulburare emoţională excesivă, pe măsură ce adolescentul încearcă să facă faţă impulsurilor şi
dorinţelor ce rezultă de aici.
Melanie Klein este una dintre cele mai importante reprezentante ale psihanalizei europene.
Datorită formaţiei sale de educatoare (în învăţământul preşcolar), ea a corelat multe dintre ideile lui
Freud cu dezvoltarea copiilor foarte mici. În această situaţie, Melanie Klein a inventat o tehnică
terapeutică pentru analiza jocului copiilor, tehnică datorită căreia principiile psihanalitice au fost
aplicate la copii cu vârsta cuprinsă între doi şi şase ani. Tehnica a fost numită ludoterapie sau terapie
prin joc.
În versiunea terapiei prin joc a lui Klein sunt folosite jucării simple cum ar fi păpuşi, hârtie,
sfoară, lut şi apă. Copilul are acces la toate aceste jucării, în vreme ce analistul îngenunchează şi se
apropie de perimetrul jocului. Analistul poate interpreta jocul copilului şi poate încuraja transferul,
adică încurajează copilul să-şi transfere sentimentele pe care le are faţă de părinţi asupra analistului.
Sunt interpretate fanteziile revelate în jocul copilului. Aceasta metodă oferă noi semnificaţii dezvoltării
din perioada copilăriei timpurii. S-a constatat că metoda este eficientă în cazul copiilor autişti şi a celor
cu mutism electiv (refuză să vorbească în prezenţa anumitor persoane ca urmare a unor traume
psihice).
Erik Erikson şi-a început pregătirea psihanalitică cu Anna Freud, al cărei interes pentru analiza
copilului i-a influenţat mult activitatea. După ce a părăsit Europa, va profesa în S.U.A. ca analist al
copilului. Erikson a apreciat că Freud a exagerat rolul pe care îl are sexualitatea în determinarea
personalităţii, neglijând importanţa forţelor sociale care influenţează dezvoltarea. De aceea, el va
susţine existenţa unor stadii psihosociale (şi nu stadii psihosexuale, ca în teoria lui Freud) pe care le
parcurge individul în timpul vieţii sale. De asemenea, în opoziţie cu părintele psihanalizei, care
accentua importanţa anilor copilăriei pentru formarea viitoarei personalităţii, Erikson a considerat că
aceste stadii ale dezvoltării acoperă toată viaţa. Fiecare stadiu este marcat de o criză centrală (de un
conflict fundamental), a cărei bună rezolvare poate duce la dezvoltarea şi menţinerea unei personalităţi
echilibrate, creatoare.
Perspectiva lui Erikson (conform căreia criza centrală a întregii dezvoltări individuale este
conflictul dintre identitate şi confuzia de rol, conflict care se declanşează în adolescenţă) s-a bucurat
de o largă susţinere printre psihologi. E. Erikson a avut o contribuţie hotărâtoare în domeniul psiho-
logiei dezvoltării, constituind un reper pentru orice specialist în acest provocator şi actual domeniu de
cercetare.
Din această sumară enumerare a post-freudienilor nu pot lipsi specialişti precum Karen Horney
(A se consulta, în acest sens, K. Horney, Conflictele noastre interioare, Editura IRI, Bucureşti, 1998;
Personalitatea nevrotică a epocii noaste: Editura IRI, Bucureşti, 1996.) sau Erich Fromm (E. Fromm,
Opere alese. Editura Politică, Bucureşti, 1983; Arta de a iubi, Editura Anima; Frica de libertate.
Editura Teora, Bucureşti, 1998).
În consens cu S. Freud, ei susţin ideea conform căreia comportamentul uman este determinat de
impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute,
ci de factorii sociali. „Nevrozele sunt provocate de factori culturali" (în Horney, Conflictele noastre
interioare, 1998), iar E. Fromm era convins că pasiunile şi grijile omului, caracterul lui sunt produsul
culturii (vezi Fromm, 1983).
Putem spune, în final, că psihanaliza a constituit în mod cert o nouă provocare în demersul
complex de aprofundare şi de înţelegere a psihicului uman, a fiinţei umane cu problemele sale
lăuntrice.

Lucru individual:
De lecturat „Trei eseuri asupra sexualităţii” şi „Psihopatologia vieţii cotidiene” ale lui S. Freud.

Tema 9. Behaviorismul şi neobehaviorismul

1. Fondatorul behaviorismului - J. Watson. Concepţiile fundamentale cu privire la natura
omului.
2. Neobehaviorismul. B.F. Skinner: condiţionarea operantă sau instrumentală.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Fondatorul behaviorismului - J. Watson. Concepţiile fundamentale cu privire la natura

omului.
Chiar dacă a avut o largă audienţă în comunitatea ştiinţifică (cu deosebire, în cea europeană),
psihologia introspecţionistă a provocat totuşi şi reacţii adverse, de respingere. Cea mai puternică
reacţie împotriva ei a venit din partea zoopsihologului american John B. Watson.
În opinia lui, psihologia subiectivă promovată de E.B. Titchener nu a permis psihologiei să
devină nici mai ştiinţifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile. De asemenea, autorul
articolului era nemulţumit de sterilitatea şi de lipsa de aplicaţie practică a celor două orientări ale
psihologiei tradiţionale, structuralismul şi funcţionalismul.
După Watson, conştiinţa nu este altceva decât o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă cercetării,
neverificabilă. De aceea, dacă psihologia vrea să devină, într-adevăr, ştiinţifică, o ştiinţă practică, utilă,
deschisă, accesibilă tuturor, atunci ar trebui să atingă următoarele deziderate:
a) În primul rând, să-şi schimbe obiectul. El considera că psihologia ar trebui să studieze
comportamentul observabil, nu conştiinţa. Singur, comportamentul poate fi studiat în mod obiectiv. De
aici şi numele de behaviorism (sau de psihologie a comportamentului) dat acestei orientări psihologice.
În opinia lui Watson, „psihologii nu ar trebui să folosească termeni precum «conştiinţă», «stări
mentale», «verificare introspectivă», «metafore» ş.a.m.d.". Aceasta nu înseamnă că behavioriştii
resping ideea existenţei minţii şi a conştiinţei, aşa cum au sugerat unii critici ai acestei orientări. Dar ei
consideră aceste concepte ca fiind imposibil de observat şi ca având o contribuţie minora în ceea ce
priveşte abordarea ştiinţifică a psihologiei;
b) În al doilea rând, să-şi schimbe metoda de investigare: să renunţe la introspecţie şi să recurgă la
metode obiective capabile să satisfacă exigenţele unei ştiinţe pozitive, mature;
c) În al treilea rând, să-şi schimbe finalitatea, adică scopul ei ultim să fie descrierea, înţelegerea,
predicţia şi controlul comportamentului.
În opinia lui Watson şi a colegilor săi, comportamentul este modelat de experienţă. De aceea, el a
fost interesat de învăţare. Teoria lui despre învăţare se întemeiază în mare măsură pe condiţionarea
clasică pavloviană. Behavioriştii credeau că, oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi
analizat după unităţile sale bazale stimul-răspuns. În plus, behavioriştii acceptau ideea conform căreia
animalele şi oamenii sunt înrudiţi din punct de vedere fiziologic şi comportamental.
Considerat de J.B. Watson noul obiect de studiu al psihologiei, comportamentul este conceput
drept ansamblul de răspunsuri date la stimulii care îl declanşează. Prin urmare, psihologia se va ocupa
cu predilecţie de studiul raportului S (stimul) – R (reacţie); scopul ei este acela de a prevedea răspunsul
cunoscând stimulul şi de a prevedea stimulul cunoscând răspunsul. Numai stimulul şi reacţia între care
există o relaţie directă, şi unilaterală sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode ştiin-
ţifice, obiective.
În viziunea behavioristă clasică, întreaga sferă a vieţii psihice cuprinde următoarele moduri de
organizări comportamentale: viscerale (includ comportamentele prin care se exteriorizează emoţiile:
frica, furia, mânia); motorii (ce includ comportamentele manipulative, posturale, locomotorii);
laringiane (ce includ comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui). Unitatea acestor
comportamente dă naştere personalităţii umane.
Aşadar, toată viaţa psihică umană era redusă la cele trei organizări comportamentale. Numai în
felul acesta, credea Watson, psihologia poate scăpa de „coşmarul” subiectivismului şi poate fi
transformată într-o ştiinţă autentică, obiectivă, asemeni celorlalte ştiinţe ale naturii. Cele trei moduri de
organizare comportamentală se dezvoltă treptat, succesiv, de-a lungul ontogenezei. Individul este
produsul unui proces de condiţionare lentă şi, odată format, el este foarte greu de schimbat, întrucât ar
trebui ca mai întâi să fie decondiţionat şi, după aceea, reconstruit/recondiţionat.
Tendinţa lui Watson a fost aceea de a restrânge aria de studiu a psihologiei doar la aspectele
exterioare ale universului uman; el credea că observarea şi descrierea comportamentului erau
suficiente pentru predicţia şi controlul lui.
Fiind o psihologie a obiectului, a faptelor observabile, măsurabile, controlabile, a previziunii, a
omului viu în multiplele lui conexiuni cu mediul înconjurător, behaviorismul watsonian (numit mai
târziu „behaviorismul clasic") a avut încă de la apariţia sa un larg ecou în societatea americană. El
leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat şi cu care
interacţionează, acţionând asupra lui în calitate de stimul. Omul psihologiei behavioriste este omul
concret, real, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. Nu
întâmplător întemeietorul behaviorismului afirma că suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne
cere să facem. Psihologia acestui om este, de aceea, o psihologie practică, centrată pe studierea omului
în condiţiile lui fireşti de viaţă, pe anticiparea şi, eventual, pe controlarea comportamentului său (vezi
Zlate, 2000).
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că behaviorismul are şi un punct slab, deloc de ignorat într-o
evaluare lucidă: el simplifică nepermis de mult omul şi viaţa lui. Astfel, sub raport psihic, omul este
sărăcit: sunt trecute cu vederea procese psihice importante precum: conştiinţa, sentimentele, motivaţia
intrinsecă, voinţa. Practic, behaviorismul face din om o maşină.
Deşi criticii au considerat că viziunea lui Watson asupra naturii umane este una mecanicistă şi
mult prea simplistă, concentrarea sa pe studiul comportamentului observabil i-a permis să formuleze
ipoteze clare care puteau să fie testate experimental. Mutarea accentului pe utilizarea unor metode mai
obiective şi mai sistematice reprezintă una dintre cete mai mari contribuţii aduse psihologiei.
2. Neobehaviorismul. B.F. Skinner: condiţionarea operantă sau instrumentală.
 În urma criticilor formulate, de prin 1930, a început un proces de renovare şi de reformulare din
interior, ceea ce a condus la apariţia neobehaviorismului. Deşi aceasta nu renunţă total la postulatele
iniţiale ale behaviorismului tradiţional, noua orientare introduce totuşi multe modificări prin care
încearcă să amelioreze / să atenueze unele dintre exagerările sale iniţiale.
După Skinner, originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic şi social, şi nu în ideile,
sentimentele sau stările de spirit ale indivizilor. Singura libertate posibilă a omului se referă la
gestionarea multiplelor contingente de întărire cu care fiecare individ este confruntat cotidian. De
aceea, B.F. Skinner dă o mare importanţă proceselor învăţării (condiţionării) operante.
Comportamentul omului – susţine el – are efecte asupra lumii înconjurătoare, efecte care, la rândul lor,
acţionează asupra organismului, modificând probabilitatea producerii aceluiaşi răspuns de către acesta.
Daca un tip de reacţie este însă întărit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent.
Aceasta este ceea ce Skinner numeşte condiţionare operantă (vezi Zlate, 2000).
Psihologia stimul-răspuns, în forma condiţionării operante, aşa cum apare în lucrările celebrului
behaviorist modern, studiază stimulii care produc răspunsuri comportamentale, recompensele şi
pedepsele care influenţează aceste răspunsuri şi modificările aduse în comportament de manipularea
acestor pattern-uri de recompensă şi pedeapsă.
Cum se vede, această abordare nu ia în seamă procesele mentale care intervin între stimul şi
răspuns; ea este în mod esenţial interesată de influenţa mediului; ea pleacă de la premisa că fiinţele
umane sunt modelate prin interacţiunile constante cu mediul. În termeni mai simpli, învăţarea şi
experienţa determină apariţia unui anumit tip de persoană.
Plecând de la aceste premise, psihologia behavioristă a dezvoltat unele tehnici terapeutice
(bazate pe procesele de condiţionare). Ele sunt cunoscute sub numele de modificare a
comportamentului sau de terapie comportamentală.
Modificarea comportamentului este o tehnică folosită pentru a schimba sau a înlătura un
comportament nedorit. Conform principiului său central, preluat din condiţionarea operantă, un
comportament având consecinţe favorabile, cu alte cuvinte, comportamentul întărit pozitiv, va avea
tendinţa de a se repeta, pe când un comportament ignorat se va stinge. Comportamentul dorit este
împărţit într-o secvenţă de paşi mici. Realizarea fiecărui pas este imediat recompensată, însă, gradual,
comportamentul dorit începe să fie cerut tot mai mult înainte de a fi dată recompensa. Acest proces
este cunoscut ca modelare a comportamentului prin aproximări succesive. Această tehnică a fost şi este
utilizată pe scară largă în clinicile pentru copii şi adulţi deficienţi mintal şi, în special, în cazul copiilor
autişti. De exemplu, Lovaas (1973) a iniţiat un program destinat copiilor autişti, urmărind modificarea
comportamentului de retragere a acestora din situaţiile de comunicare verbală şi interacţiune socială.
Răspunsurile adecvate au fost recompensate, iniţial, cu dulciuri. Ulterior, pe măsură ce copiii deveneau
mai receptivi, ca întărire a comportamentului „bun" (dezirabil) a început să fie utilizată îmbrăţişarea.
Terapia comportamentală, este un termen aplicat, în general, tehnicilor bazate pe condiţionarea
clasică, vizând comportamentul reflex involuntar. Scopul ei este – ca şi în cazul tehnicii modificării
comportamentului – acela de înlăturare a comportamentelor nedorite şi înlocuire a lor cu cele dorite.
Un exemplu de aplicare a acestei tehnici se referă la desensibilizarea sistematică, folosită în
special pentru tratarea fobiilor. Astfel, un pacient având o frică iraţională va fi învăţat să se relaxeze.
Pacientului i se prezintă gradual obiectul fricii sale (să spunem, un păianjen, un şoricel etc.) până când
poate tolera fără anxietate contactul cu obiectul.
Prin urmare, abordarea behavioristă reprezintă o abordare influentă în psihologie, ea are o mare
contribuţie la înţelegerea funcţionării psihologice, oferind tehnici eficiente de schimbare a
comportamentelor nedorite. Cu toate acestea behaviorismului nu i se poate trece cu vederea faptul că îi
tratează pe oameni doar în aspectele lor exterioare/comportamentale, ca fiinţe, aflate la discreţia
mediului lor.
Accentul pus pe determinismul exterior înlătură noţiunea de liber arbitru al individului. Teoretic,
în behaviorismul radical, comportamentul poate fi prevăzut şi controlat prin cunoaşterea completă a
datelor genetice ale persoanei, a experienţelor sale trecute şi a situaţiei sale actuale.
 B.F. Skinner (1971) a respins liberul arbitru, susţinând că acesta este o iluzie. Numai admiţând
determinarea comportamentului de către factorii de mediu se poate modela mediul astfel încât să
obţinem şi să menţinem un comportament acceptabil social.
Libertatea nu înseamnă autodeterminare, ci eliberarea de un control dureros.
B.F. Skinner a considerat că aceasta se poate dobândi prin utilizarea atentă a întăririi pozitive şi
prin reducerea la minimum a întăririi negative şi a pedepsei.
Totodată, teoriile privind condiţionarea clasică şi operantă nu pot explica apariţia
comportamentului spontan, nou sau creativ. În acelaşi timp, psihologii clinicieni adepţi ai terapiei
orientate comportamental au fost criticaţi pentru faptul că tratează simptomele unei tulburări mentale şi
nu cauzele acesteia.
Lucru individual:
De studiat aplicaţiile practice ale condiţionării operante; de descries experimentele în baza teoriei lui
Skinner întreprinse în penitenciare şi clinicile psihiatrice.

Tema 10. Gestaltismul ca orientare psihologică.

1. Fondatorii gestaltismului - M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka.
2. Principiile gestaltismului. Paradigma gestaltistă. Problematica învăţării.
3. Contribuţiile gestaltismului.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994.

1. Fondatorii gestaltismului - M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka.

Gestaltismul experimental datează din anul 1910 şi se leagă de numele lui Max Wertheimer:
anecdota ne spune că, aflat în tren spre a călători de la Viena în Renania şi reflectând intens la
perceperea vizuală a mişcărilor, i-a venit ideea de a face testări cu ajutorul caleidoscopului, drept care
coboară în gara din Frankfurt, cumpără o asemenea jucărie pentru copii şi o încearcă în camera de la
hotel. Contactează apoi pe profesorul Friedrich Schumann de la Academia Comercială din localitate,
iar acesta îşi trimite asistentul – anume, pe Wolfgang Köhler – să-l întâlnească, permiţându-i totodată
să lucreze în laboratorul său. În 1912, sunt publicate primele scrieri (inclusiv Despre perceperea
mişcărilor) pe seama aşa-zisului fenomen Phi, deschizându-se astfel o fecundă pistă de investigaţie. În
1916, se mută (spre a preda) la Universitatea din Berlin, continuându-şi activitatea de cercetare.
Contrar tezelor avansate de membrii Şcolii din Graz, Wertheimer socoteşte forma (gestalt) drept ceva
originar, nicidecum ca rezultat al travaliului intenţional-productiv săvârşit de conştiinţă. Cu alte
cuvinte, nu omul generează mental structurile fundamentale ale obiectelor, ci ele aparţin constitutiv
psihicului uman, fiind investite chiar cu un caracter aprioric (anterior şi independent faţă de orice
experienţă).
În experimentele efectuate, subiecţilor (printre voluntari, se numără Köhler, Koffka şi soţia lui) li
se prezintă rapid şi alternativ două imagini, prima având în stânga o linie orizontală, iar secunda, o
linie verticală de aceeaşi lungime în partea dreaptă. Când dubla stimulare este realizată în intervalul
ideal de circa 60 de milisecunde, ia naştere impresia unei mişcări aparente (asemănătoare celei
executate de ştergătoarele de parbriz), în schimb, dacă durata expunerii este mai mică, se percepe
simultaneitatea imaginilor, iar dacă este mai mare (aproximativ 15 sutimi de secundă), recepţia are loc
în regim de succesivitate. Forma de mişcare percepută ideal a primit numele de fenomen Phi şi, departe
de a constitui efectul unei simple iluzii optice, a fost tratat drept dovadă irefutabilă a prezenţei
configuraţiilor în procesualitatea noastră psihică. Cu ansamblul relaţiilor constante subiacente,
totalitatea precede şi precumpăneşte decisiv asupra părţilor care o alcătuiesc, forma (căreia nu-i
corespunde nici o senzaţie izolabilă) este un dat primar în perceperea oricărui lucru, aşadar, o
experienţă nemijlocită ce trebuie descrisă fără a fi descompusă în elemente.
Wertheimer enunţă o serie de legi intrinseci (în sensul că acţionează independent de experienţa
subiectului şi, uneori, nici nu reclamă mobilizarea atenţiei) ale gestalt-ului vizual, precum: (a) legea
pregnanţei sau a „celei mai bune forme”, caracterizate prin proeminenţă, simplitate, constanţă,
regularitate, simetrie etc.; (b) legea unificării, potrivit căreia există structuri dispunând de elemente
reciproc inclusive care se contopesc şi închid; (c) legea inclusivităţii (atunci când componentele
formează un întreg solidar, ele nu mai pot fi decelate, discriminate); (d) legea continuităţii (formele
dispunând de un contur neîntrerupt sunt mai clar perceptibile decât cele prezentând un profil
discontinuu); (e) legea proximităţii: în cazul unui şir de figuri sau corpuri, dacă apropiem elementele
două câte două, creăm condiţii pentru gruparea respectivelor unităţi; (f) legea similitudinii: pentru
acelaşi şir de figuri/corpuri, dacă distanţele se menţin constante, dar intervin diferenţe de luminozitate,
au loc regrupări de componente şi apar structuri diferite.
Wolfgang Köhler a combătut mai vechea psihologie germană a simţurilor îndatorată lui Weber şi
Fechner, imputându-le respectivilor contributori că, în prezumtiva constanţă statornicită între stimul şi
reacţia senzorială prin celebra lor lege, au asumat în mod greşit o relaţie de unu-la-unu (sau bijectivă),
când de fapt e vorba de un raport mai complex. A dorit să extindă sfera de cuprindere a conceptului de
gestalt asupra altor dimensiuni, trăsături şi aspecte psihice sau comportamentale, apreciind că însăşi
acţiunea („inteligentă”) prezintă „calităţi ale formei”, iar repetatele experimente făcute pe seama
maimuţelor antropoide în insulele Teneriffe între 1914 şi 1920 erau destinate să probeze că scopul şi
mijloacele întrebuinţate pentru a-l realiza fuzionează într-un tot indisolubil ce mediază (favorizând)
înţelegerea spontană a situaţiei şi soluţionarea unor probleme practice. Asemenea idei întâlnesc fericit
unele dintre tezele principale aparţinând lui Wertheimer în legătură cu „gândirea productivă”, teze
conţinute în lucrarea omonimă (Das Produktive Denken) editată însă abia postum (1957): momentul
central al învăţării este dat de intuiţia intelectuală (Einsicht) asimilată concomitent unei percepţii
dirijate şi unei cunoaşteri creatoare instantanee.
Mai mult, pe aceleaşi baze investigaţionale pozitive şi obiective, Köhler a încercat să demonstreze
că, în genere, activitatea creierului se lasă ordonată şi condusă de principii sau norme integrativ-
configuraţionale, ajungând la concluzia – ardent disputată chiar în zilele noastre, bunăoară, pe fundal
cognitivist, a – existenţei unui veritabil izomorfism funcţional între procesele neurologice şi cele
mentale. Ba încă, sistemele fiziologice (la care, în ultimă instanţă, se reduc stările şi evenimentele
lăuntrice) învederează izbitoare convergenţe, analogii, similitudini cu fenomene de tip electric,
termodinamic etc. În atare context, elaborează teoria câmpului, înţeles ca distribuţie energetică
dinamică către diferitele componente alcătuitoare şi manifestat întreit, adică în plan fizic (real),
cerebral (fiziologic) şi psihic (funcţional).
După 1920, se stabileşte la Berlin, unde editează revista Cercetarea psihologică (1921) şi este
numit director al foarte bine utilatului Institut de Psihologie din urbe (1922). Competenta (dacă nu şi
charismatica) sa prestaţie didactică sporeşte constant numărul studenţilor (printre care mulţi străini
provenind din ţările est-europene şi, întrucâtva frapant pentru timpul cu pricina, destule fete ori tinere
femei) sosiţi să-i audieze cursurile, iar, cu toate că aceştia se recrutau de obicei din clasele superioare
ale societăţii (sau, poate, tocmai de aceea), nu rezistă tentaţiei de a le împărtăşi vederile-i social-
politice puternic impregnate stângist (social-democrat).
Elev al lui Stumpf şi Schumann la Frankfurt, asistent al lui Külpe la Würtzburg, colaborator
apropiat al lui Wertheimer şi Köhler, profesor la Giessen (dar nu şi în Berlinul unde se născuse), Kurt
Koffka este cel mai productiv dintre gestaltişti pe linia operei publicate, revenindu-i însemnate merite
atât inovativ-teoretice (de pildă, relativ la invarianţii percepţiei spaţiale), cât şi doctrinar-
sistematizatoare. Deviza după care şi-a întreprins investigaţiile şi nu înceta să o repete studenţilor săi
germani sau americani sună astfel: „Găseşte fapte, fapte şi iar fapte; când eşti sigur de faptele tale, poţi
încerca edificarea unei teorii, însă faptele sunt mai importante”. Ca ştiinţă despărţită de viziunile
materialistă, vitalistă şi naiv-empiristă, psihologia îndeplineşte o funcţie epistemică prin excelenţă
integratoare, din moment ce se situează la intersecţia a trei „provincii”, anume natura inanimată, viaţa
şi sufletul, implicit în matca de confluenţă a disciplinelor ce dau seamă de cantitate, ordine şi
semnificaţie (valoare). Ea va împleti armonios cercetările consacrate relaţiei cauză-efect cu cele
dedicate raportului întreg-parte. În 1924, a emigrat în Statele Unite 2, iar, predând la diferite universităţi
şi tipărindu-şi multiple lucrări, a iniţiat pe psihologii transatlantici în universul ideilor vehiculate prin
noua paradigmă. Fără a reuşi să o impună şi să alinieze prea mulţi adepţi, de vreme ce avea în
behaviorism un viguros şi influent contracandidat.
 Gestaltismul cunoaşte o deosebită înflorire interbelică în cadrul a ceea ce sălăşluieşte sub
apelativul de „a doua şcoală de la Leipzig”, întemeiată şi condusă în intervalul a două decenii de Felix
Krüger, discipol şi doctorand al lui Wundt, promotor (dimpreună cu Spearman şi Allport) al metodei
analizei factoriale. Potrivit opticii sale înfăţişate în Despre structurile psihice (1926), nu doar percepţia
şi învăţarea, dar şi viaţa afectivă este purtătoare a calităţilor de organizare în totalităţi complexe,
întregul („trăirea” de ansamblu, Erlebnis) subordonând şi determinând diversele componente de
factura emoţiei, motivaţiei sau voliţiei punctuale, după cum inflenţează chiar travaliul gândirii, inclusiv
în ipostaza sa logică. Prin Friedrich Sadner – teoretician controversat în virtutea opţiunilor sale pro-
naziste, făcând astfel o figură aparte printre promotorii curentului în atenţie, de covârşitoare majoritate
evrei –, punctul de vedere holistico-emergentist se vede transpus în domeniul psihologiei dezvoltării,
vorbindu-se despre închegarea treptată, în ontogenie, a unor experienţe ale formei din „germeni”
(virtuali, încă nemanifestaţi, dar totuşi decelabili la cercetarea atentă) de gestalt, proces desemnat prin
sintagma geneză actuală.
2. Principiile gestaltismului. Paradigma gestaltistă. Problematica învăţării.
Principiile gestaltismului:
a) Gestaltul-calitate esenţială a câmpului psihologic
Se zice că raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles, deşi aserţiunea “întregul este
altceva decât suma părtilor” se găseşte şi la înţeleptul chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole
înaintea erei noastre; simpla afirmaţie a diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a fost considerată de
B.F. Skinner în deceniul al patrulea o pseudoproblemă, deşi gestaltiştii delimitaseră pe baza acestui
criteriu “gândirea productivă” şi “rezolvarea prin surprindere a legii de organizare internă” (prin
Einsicht).
Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii recepţioneaza şi procesează datele
într-un mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei parţii de întreg. Realitatea însăşi are
organizare structural-emergentă; exemplul apei, cu calităţile ei surprinzător de diferite faţă de
elementele componente (oxigenul şi hidrogenul); structura casei, structurile materialelor şi ale
ţesuturilor vii, circuitul electric funcţional etc. (W. Kohler tratează sistematic asemenea exemple în
lucrarea “Die physichen Gestalten”,1920).
b) Raportul psihic-fiziologic
Dacă în Fizică, noţiunea de câmp semnifică un spaţiu definit de mişcarea unor particule (ce
poate fi descrisă matematic), în accepţiunea psihologică realitatea este alta. Sa luăm exemplul mai
frecvent utilizat al câmpului perceptiv: cămpul semnifică un ansamblu de relaţii antecedent-
consecvent, cu o descriere verbala sau matematică, relativ la care comportamentul de orice fel nu
depinde punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul.
Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admisă de psihologi sub semnul izofuncţionalităţii
epistemice: dacă un anumit “model” fiziologic are o înaltă probabilitate de predictie a
comportamentului, atunci el poate fi considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pe fiziologi şi i-a
făcut să experimenteze interferenţe între forţe electrice, schimbări fiziologice şi percepţie (în special
cea vizuala). Dacă în această privinţă datele n-au fost considerate edificatoare, relaţia dintre structurile
cerebrale şi experienţă a fost definită sigur ca una de izomorfism. În “Gestalt psychology”, 1947, W.
Köhler afirmă: “Organizarea experenţială în spaţiu este întotdeauna structural-identică cu organizarea
funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază” .
c) Atitudinea faţă de experienţa trecută
Acest principiu, redat prin sintagma “simultaneitate” (între psihic şi fizic) este cu totul specific
şcolii gestaltiste. Fără a nega total rolul experienţei trecute în reactivitatea individului într-o situaţie
inedită, valoarea acesteia este diminuată in apariţia noii imagini perceptive sau soluţii; confruntarea
concretă cu stimulul sau cu situaţia problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul
adecvat, încât modifică experienţa trecută. Precepţia este influenţată de trei tipuri de variabile:
genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu înseamnă că unele legi de organizare a gestalt-ului nu pot
fi învăţate (cum ar fi principiul proximităţii: elementele apropiate aparţin aceluiaşi obiect).
 Gestaltiştii sunt preocupaţi de “efectul productiv” al impactului cu prezentul, la care pot
contribui şi elemente native şi date ale experienţei trecute, fără însă a fi hotărâtoare. W.Kohler explica
aceasta prin figura:

Deşi figura conţine două litere

“H”, cu care suntem familiarizaţi, ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora, deci ca:

d) Principiile configuraţiilor
Enunţate în 1923 de M.Wertheimer ca
rezultate experimentale, cu timpul au devenit
cunoscute ca “legi de organizare”. Autorii gestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii
formulărilor verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri.
1) Proximitatea: elementele dispuse împreuna în timp şi spaţiu tind sa fie receptate împreuna.
Figura alăturată este perceputa ca trei perechi de linii şi nu altfel:

2) Similaritate: elementele
asemănătoare tind sa fie percepute împreună într-
o aceeaşi structura de lucruri egale. De
exemplu, şirul unor cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:

3) Direcţia: tindem sa vedem

figurile în modul în care elementele sunt orientate ca o curgere continuă. De exemplu:

4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit

tip de organizare, se formează o disponibilitate
(set) de a vedea la fel şi elementele-stimuli ce nu au
întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei seturi de
elemente: primul este compus din perechi clar
delimitate spaţial; în al doilea, delimitarea este mai
estompată, iar în al treilea lipseşte; totuşi,întregul
ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea
primei serii:

5)
”So arta
comună”: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse altfel, ele tind să fie percepute grupat.
Exemplu:

6) Pregnanţa: figurile tind să fie

percepute ca “bune”, complete, stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem “cerc” şi “triunghi”, deşi
sunt figuri incomplete:

Paradigma gestaltistă
Obiectul Psihologiei: studiul
experienţei imediate a întregului organism. În
contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat mai
mult cu percepţia şi aceasta din perspectiva condiţiilor
situaţiei prezente şi a antecedentului.
Postulate. Unul singur este formulat clar: întregul domină părţile şi constituie realitatea
primara, “unitatea elementară” de analiză, specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite
alte patru postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile organizării, 4)
noncontinuitatea învăţării.
Datele analizei ştiinţifice. În aceastǎ privinţǎ se poate observa o apropiere de behaviorişti, care
au practicat acceptarea aceluiaşi gen de date privind învǎţarea şi rezolvarea de probleme. Dacǎ
behavioriştii au exclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, au acceptat totuşi
comportamentul verbal; gestaltiştii au fost mai toleranţi, acceptând relatǎrile subiectului despre ceea ce
recepţioneazǎ şi gândeşte.
Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a fost nu selecţia elementelor
realului, ci structurarea lor: unele elemente devin fond, altele “figurǎ pe fond”. Legile de structurare
formulate de M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi gestaltişti au definit unele proprietǎţi ale
stimulilor care-i fac “invarianţi” pentru procesarea cognitivǎ.
În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din elemente simple) trebuie
remarcat faptul cǎ principiile de organizare (ale gestalturilor) nu vizeazǎ conexiuni, ci raporturi
dinamice dintre antecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent) dintre
componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explicǎ aspectul productiv al procesǎrii
cognitive, cum vor zice creatologii – “a flexible use of knowledge”.
Problematica învăţării
Dupa cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer admite prezenţa experienţei
trecute (ca set, ca tendinţă sau ca disponibilitate cognitivă); în general insă, gestaltiştii nu pun accentul
pe “reproducere”, ci pe “aspectul productiv”, adică pe procesarea cognitivă determinata de “vectorii”
situaţiei prezente. Modul de cooperare a celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost
dezvăluit de gestaltişti, dar a făcut obiectul urmatoarei jumătăti de veac de cercetari în creativitate
(inclusiv inventică).
Încǎ din cartea “Mentality of apes”(1925), W.Kohler demonstrează experimental că formarea
imaginii perceptive este determinată de calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine
o restructurare a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru ca, în raport cu problema pusa,
câmpul să devina semnificativ. Cum configuraţiile “bune” sunt stabile, o data insightul (descoperirea,
iluminarea) produs, experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă.
În “Productive thinking”, M.Wertheimer sugerează metode gestaltiste eficiente în problem
solving, abordări în termeni holistici, diminuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste
de dresaj (în spiritul lui Thorndike).
Un moment remarcabil în evoluţia concepţiei gestaltiste îl reprezinta cartea lui K.Duncker “On
problem solving”(1945), o dezvoltare a lucrării cu acelaşi titlu publicată în 1935, în germana
(“Psychological monographs”,58(270)). Aici, tânarul gestaltist (coleg de doctoratură cu cunoscutul
psiholog român Gh.Zapan), face o delimitare clară între două tipuri de situaţii problematice: “tipul
Hume” şi “tipul Gestalt”. Primul se pretează la o rezolvare după suma elementelor, al doilea se
rezolvă prin “Einsicht”(engl. “insight”), adica restructurare, surprinderea principiului de organizare
holistică; într-un caz, rezolvarea este graduala, metoda încercărilor şi erorilor poate fi adecvată; în
celălalt, gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea funcţională), trecerea de la neputinţă la reuşită
este bruscă, performanţa este rapidă, procedeul este uşor transferat.
3. Contribuţiile gestaltismului.
Mulţumită altor contribuţii, gestaltismul se va transfera de la individ în sfera instituirilor şi
relaţiilor psiho-sociale, pasul hotărât în inedita direcţie fiind întreprins de Kurt Lewin, un timp
profesor la Berlin, apoi mutat peste ocean după venirea la putere a lui Hitler, unde reuşeşte cu abilitate
să obţină generoase finanţări pentru cercetările sale de la persoane particulare şi instituţii (precum
Rockefeller Foundation). Va aduce dezvoltări înnoitoare teoriei köhleriene a câmpului, aşa încât să-i
asigure permeabilitatea la procesele de grup întinse între cooperare şi conflict, învăţare şi influenţare,
ca şi la fenomenele frustrării şi regresului psihic, plus pandantele lor în materie de conduită
„deviantă”. Adăstând sub plurale denumiri (psihologie dinamică, psihologie topologică, psihologie
vectorială), noua viziune – vrută o amplă sinteză a feluritelor tendinţe regionale de profil (văzute ca
mult prea parcelare) – se focalizează nu atât pe realitatea brut-naturală ori alcătuirea somatică (deşi le
presupune tacit), ci pe aşa-zisul spaţiu vital, constituit potrivit „trăirii” întregului circumstanţial şi
angajând „zona”, „graniţa” şi „orientarea” drept termeni-cheie.
Nerefuzând să se racordeze la surse psihanalitice, s-a străduit să remanieze conceptul analizei
(obligatoriu desfăşurată sub auspiciile şi finalitatea dezirabilei sinteze întregitoare), după cum a
solicitat ca însuşi comportamentul să fie abordat într-un orizont al „situaţiei complete”, aşadar luând în
considerare deopotrivă condiţiile cultural-ambientale şi „personalitatea totală” (cu toate dispozitivele
sale native şi dobândite, pulsionale şi intelectuale, motivaţionale şi voliţionale, afective şi discursive,
atitudinale şi acţionale ş.a.m.d.). Alături de analiză, descriere şi utilizarea definiţiilor operaţionale, se
recurge la metoda constructivă, iar prezentarea (dorită cât mai riguroasă şi precisă) este însoţită de
formule matematice de inspiraţie topologică şi vectorială. Răspunzând direct necesităţilor pragmatice
ale psihologilor, pedagogilor, antreprenorilor şi managerilor, politicienilor, sportivilor etc., teoria
lewiniană şi-a aflat nu doar mulţi susţinători americani, dar şi solide confirmări experimentale.
În esenţă, încă din fragedă copilărie, orice individ este înconjurat de o multitudine de structuri
cvasi-fizice (încăperi, mobilier, ustensile ş.a.) şi cvasi-sociale (familie, şcoală, biserică, loc de muncă,
cerc amiciţial etc.), dar, mai important, dispune de felurite posibilităţi funcţionale care îl stimulează şi
îi permit să desfăşoare o varietate de acţiuni solitare ori coparticipante. Stările de fapt şi evenimentele
ambientale sunt denumite „caractere”, „forţe de chemare” sau „valenţe”, ponderea, tăria, impactul
acestora fiind determinat(ă) de trebuinţele momentane (deci schimbătoare) ale persoanei. Înglobând-o
cu necesitate, spaţiul vital de existenţă se supune el însuşi unei dinamici sui generis, lucrurile ce-l
populează modificându-şi permanent semnificaţia şi valoarea subiectivă, oscilând deconcertant pe
întreaga gamă cuprinsă între atractiv şi dezagreabil, acceptare şi dezavuare. Bunăoară (şi luaţi bine
aminte, voi, studenţilor!), absolvirea – onorabilă? – a unei instituţii de învăţământ superior („valenţă
pozitivă”) reclamă parcurgerea obligatorie a unei regiuni de „caracter negativ”, adică preocupare şi
muncă susţinută, renunţări, chiar sacrificii (!).
Tema 11. Psihologia umanistă – concepţiile fundamentale cu privire la natura omului
1. Concepţiile de bază ale psihologiei umaniste.
2. C. Rogers, A. Maslow şi alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Concepţiile de bază ale psihologiei umaniste.

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908-1970), a treia forţă în
psihologie, încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două
mari orientări existente şi practicate în Occident: behaviorismul şi psihanaliza, taxate ca incapabile de
a studia şi mai ales de a soluţiona problematica reală, concretă a omului contemporan, aflat în faţa
multor dileme şi contradicţii. „Eu cred că psihologia umanistă”, scrie Maslow, „trebuie să se ocupe
mai mult de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece
toate problemele importante ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste,
boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii
umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului” (Zlate, 2000). La rândul ei, Charlotte
Bruhler (1893-1974) susţinea că: „psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale
timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare
între oamenii acestei lumi” (Zlate, 2000, p. 104).
Psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui să fie experienţa
conştientă, subiectivă a individului.
Ei consideră persoana umană ca fiind o fiinţă liberă şi generoasă, cu potenţial pentru creştere şi
dezvoltare. Ei pun accentul pe unicitatea fiinţelor umane, pe libertatea lor de a-şi alege propriul destin
şi consideră folosirea metodelor ştiinţifice, statistice, cantitative ca inadecvate pentru studiul fiinţei
umane. În fond, psihologia ar trebui, în primul rând, să încerce să îi ajute pe oameni să îşi maximizeze
potenţialul de creştere psihologică. Ea ţinteşte la a susţine maturizarea lor psihică şi socială.
Perspectiva umanistă este o perspectivă optimistă. Ea consideră că oamenii luptă să îşi atingă propriul
potenţial, să atingă maximul creşterii personale, în cadrul propriilor limite.
Aşadar, în centrul psihologiei umaniste este situat omul, cu viaţa sa personală şi relaţională,
presărată cu nimicurile cotidiene şi cu marile ei drame, cu ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei
omului şi experienţei sale, cu atitudinea lui activă faţă de propria sa existenţă. Şi toate acestea nu doar
cu scopul de a cunoaşte şi de a înţelege mai bine omul, ci pentru a-i oferi mijloace specifice de acţiune
în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă (vezi Zlate, 2000).
Între cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste se numără: A. Maslow (1908-1970),
C.R. Rogers (1902-1987), Charlotte Bruhler, J.F.T. Bugental, A. Combs, Th. Gordon, J. Cohen, A.
Wellek, A. de Peretti etc. Criticând atât behaviorismul (care postula o concepţie mecanicistă despre
om, considerându-l ca o maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse), cât şi psihanaliza
(care reducea omul la instanţa sa iraţională, la o fiinţă controlată irevocabil de trecut), Carl R. Rogers
susţinea: „Omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este pur şi simplu o fiinţă sub
controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o
dimensiune a vieţii subiective” (Zlate, 2000, p.105). Mai departe, celebrul psihoterapeut american
subliniază: „Vreme îndelungată, omul nu s-a simţit pe sine decât ca o păpuşă vie, determinată de forţe
economice, de forţele inconştientului sau de forţele mediului înconjurător. El a fost subjugat de
persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă declaraţie de
independenţă. El denunţă alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume
extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele
său unic şi individual”.
2. C. Rogers, A. Maslow şi alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste.
C.R. Rogers. Psihoterapeut american, psihopedagog, profesor la Universitatea din Ohio,
creator al conceptului de nondirectivism, C.R. Rogers şi-a început cariera profesională ca psihanalist.
Ca şi Freud, el a fost psiholog clinician şi multe dintre concluziile sale au fost formulate în urma
activităţii desfăşurate cu persoane afectate de tulburări emoţionale. El a observat că multe dintre aceste
probleme psihologice se nasc din dilema „a trebui/a dori". Aceasta se referă la conflictul dintre ceea ce
oamenii cred că ar trebui să facă şi ceea ce simt că este mai bine pentru ei să facă. De exemplu, un
individ poate simţi că i-ar plăcea să aibă o activitate mai importantă la birou, dar ştie că ar trebui să
petreacă mai mult timp cu familia. Disconfortul provocat de această dilemă „a trebui/a dori" generează
anxietate.
Conceptele-cheie asociate concepţiei umaniste a lui C.R. Rogers şi care întemeiază ceea ce am
putea numi „atitudinea rogersiană" sunt:
a) congruenţa sau autenticitatea persoanei;
b) empatia;
c) consideraţia necondiţionat pozitivă sau acceptarea fără rezerve a celuilalt, aşa cum este el.
Teoria lui Rogers asupra personalităţii umane pleacă de la premisa că oamenii sunt fundamental
buni. Fiecare individ este unic şi are o nevoie bazală, primară, de imagine pozitivă. Mai precis, fiecare
individ are nevoie în mod fundamental de respectul şi de admiraţia celorlalţi. În opinia lui Rogers, toţi
oamenii se nasc cu o tendinţă spre realizarea de sine, motiv care ne face să creştem şi să ne dezvoltăm
ca fiinţe umane sănătoase şi mature (psihic şi social). Conceptul central al acestei teorii este conceptul
de sine, de perspectivă asupra persoanei, dobândit în cursul experienţei de viaţă, prin intermediul
tuturor percepţiilor, valorilor şi atitudinilor care se constituie ca „eu". Acest sine perceput influenţează
felul în care individul percepe lumea şi propriul comportament. Conform teoriei lui C.R. Rogers,
celălalt aspect al sinelui este sinele ideal, care reprezintă percepţia modului în care individul ar dori să
fie sau ar trebui să fie. Astfel, o femeie se poate percepe pe sine ca fiind respectată şi având o carieră
de succes, dar având lipsuri ca mamă şi ca soţie (lipsuri care pot să fie sau nu adevărate). Sinele ei
ideal ar putea cere un succes egal în ambele sfere al vieţii sale.
Aşadar, după Rogers, fiecare persoană are un sine perceput şi nu un sine ideal. În aceste condiţii,
se poate vorbi despre o sănătate psihică atunci când sinele perceput este relativ compatibil cu sinele
ideal. Problemele psihologice apar atunci când între sinele perceput şi sinele ideal, sau între sine şi
experienţele din lumea reală apare şi se manifestă o nepotrivire serioasă, semnificativă.
C.R. Rogers şi-a început cariera profesională ca psihanalist. Însă, treptat, el ajunge la concluzia
că perspectiva psihanalitică îi face pe oameni să pară neajutoraţi, indivizi care nu pot să se descurce în
viaţă fără ajutorul psihoterapeutului. Astfel că, în timp, Rogers va dezvolta o nouă tehnică
psihoterapeutică pe care o va denumi centrată pe client sau nondirectivă, pentru a accentua faptul că,
mai degrabă, clientul (şi nu „pacientul") trebuie să joace rolul principal în terapie şi nu psihoterapeutul.
Această nouă abordare – cum se vede – este opusă celei psihanalitice, unde în centru se găseşte
terapeutul, care face interpretările şi oferă prescripţii.
Prin urmare, în terapia centrată pe client, în condiţiile date, clienţii (şi nu „pacienţii") au puterea
şi motivaţia de a se ajuta singuri. Facilitatorul (şi nu „terapeutul") încearcă să creeze o atmosferă caldă,
pozitivă, de acceptare, în care acest lucru devine posibil. Spre deosebire de alte tipuri de terapie,
facilitatorul nu este un expert, o figură autoritară, iar terapia este una nondirectivă. Scopul este acela de
a-i ajuta pe clienţi să îşi clarifice gândurile despre problemele pe care le au şi să dobândească o mai
mare înţelegere a acestora. Ca urmare, clientul devine conştient de sine, poate să-şi recunoască
propriile forţe şi limite, ceea ce adeseori duce la creşterea autoacceptării. În acelaşi timp, o mai bună
înţelegere a constrângerilor reale, aşadar nu imaginate sau autoimpuse, poate ajuta clientul să decidă
cum să acţioneze.
Factorul-cheie în această terapie este cel conform căruia clientul îşi poate controla tot mai mult
destinul şi poate găsi soluţii satisfăcătoare la problemele sale. Facilitatorul nu apreciază cât de
adecvate sunt soluţiile găsite de client. În cadrul unei întrevederi nondirective demersul principal este
empatia. Ea este acea ascultare extrem de atentă pe care o practică cel care intervievează, tinzând să
ignore propriile sale valori şi să integreze momentan valorile celuilalt. Facilitatorul se află în acea
situaţie care îi permite să înţeleagă motivele ce-l determină pe intervievat să acţioneze, să gândească
sau să se exprime aşa cum o face. Spre deosebire de simpatie şi antipatie, care sunt două atitudini şi
reacţii afective spontane, empatia presupune un demers voluntar de înţelegere (cât mai) completă şi
(cât mai) profundă a celuilalt.
Adeseori, C.R. Rogers şi alţi psihologi umanişti au apelat şi apelează la metoda terapiei în grup.
Fiecare membru al grupului îl acceptă pe oricare alt membru al grupului său aşa cum este. Grupul îi
permite individului să-şi exprime deschis problemele în faţa celorlalţi, iar feed-back-ul primit îl ajută
să înţeleagă felul în care este perceput de aceştia.
Autorul nondirectivismului a ajuns la concluzia că principiile sale psihoterapeutice pot fi aplicate
cu succes şi în educaţie. El va lansa, astfel, ideea educaţiei centrată pe elev, în care educatorii se vor
preocupa constant să asigure elevului aceeaşi atmosferă caldă, pozitivă şi de acceptare de sine. La fel,
educatorul este văzut şi va acţiona ca un facilitator al procesului de învăţare-dezvoltare, al cărui scop
final este acela al pregătirii elevului să se ajute singur, să(-şi) rezolve problemele şi dilemele fără
ajutorul celor din jur. Desigur, empatia rămâne un mediator psihologic constant în relaţia educator-
elev.
Abraham H. Maslow. Maslow şi-a obţinut doctoratul într-un departament de psihologie în care era
puternic susţinută psihologia behavioristă. Pe parcursul activităţii sale, îşi dă seama că psihologii
behaviorişti americani au devenit atât de preocupaţi de obiectivitate şi de studiul comportamentului
manifest, încât au ajuns să ignore câteva dintre aspectele cele mai importante ale existenţei şi fiinţei
umane. Totodată, el s-a convins că abordarea freudiană asupra psihicului are limite, în special pentru
că se bazează, cu deosebire, pe comportamentul omului nevrotic. În această situaţie, Maslow începe să
observe şi să se ocupe de comportamentele oamenilor bine adaptaţi (autoactualizatorii, cum i-a numit
el); el ajunge la concluzia că, pe parcursul dezvoltării lor, copiii sănătoşi mintal caută experienţele de
viaţă care le aduc satisfacţie. Ca şi Rogers, Abraham Maslow consideră că ingredientele necesare unei
stări de bine psihologic sunt conştiinţa de sine şi capacitatea de a ajunge la o înţelegere cu şinele
propriu. De asemenea, şi el acceptă faptul că fiinţele umane luptă pentru realizarea propriului
potenţial, pentru a atinge nivelul maxim al creşterii personale, în cadrul dat de limitările individuale.
Dar în vreme ce Rogers accentuează importanţa conceptului de sine, Maslow este interesat, în primul
rând, de motivele care îi impulsionează pe oameni. Studiind motivele prezente într-un mare număr de
situaţii, Maslow a observat că aceste motive au tendinţa de a se regăsi într-un pattern specific, care
poate forma o ierarhie, cunoscută în comunitatea ştiinţifică a psihologilor drept piramida trebuinţelor
sau teoria gratificării trebuinţelor.
În lucrarea sa, „Către o psihologie a fiinţei” (1968), psihologul american îşi prezintă cele 43 de
postulate de bază prin care îşi expune propriul punct de vedere. Dintre acestea reţinem:
– Fiecare individ se naşte cu o anumită natură interioară;
– Această natură interioară este formată şi influenţată de experienţe, de gânduri şi de trăiri
inconştiente (dar nu este dominată de acestea din urmă);
– Indivizii îşi controlează cea mai mare parte a comportamentului;
– Copiilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a lua cât mai multe decizii privind propria lor
dezvoltare;
– Părinţii şi educatorii sunt chemaţi să joace un rol important în a le oferi copiilor posibilităţi de a
face alegeri înţelepte;
– Prima cerinţă este aceea de a le satisface copiilor trebuinţele de siguranţă, de iubire, de confort şi
de stimă personală, lăsându-i să crească şi nu controlându-le strict căile de creştere (Lungu, Iacob,
1998).
Arthur W. Combs. Fiind şi el dezamăgit de psihologia behavioristă şi de psihanaliză, A. Combs,
profesor de psihologie a educaţiei şi consilier la Universitatea din Florida, a devenit un avocat
entuziast al abordării umaniste. El susţine că scopul fiecărui om este acela de a deveni o persoană
autoîmplinită. După dr. Combs, persoanele autoîmplinite au următoarele caracteristici:
a) sunt persoane îndrăgite, dorite, acceptate şi capabile;
b) sunt în stare, în mare măsură, să se accepte aşa cum sunt;
c) au senzaţia că împărtăşesc multe cu ceilalţi;
d) au o mare cantitate de informaţii şi de cunoştinţe înmagazinate.
Dacă Maslow şi-a întemeiat concepţia pe observarea comportamentelor reale şi pe analiza
biografiilor unor mari personalităţi, iar Rogers şi-a construit teoria pe experienţa de psihoterapeut,
Combs a utilizat o perspectivă cognitivă ca punct de plecare în teoria sa. El pleacă de la presupoziţia
că „toate comportamentele unei persoane sunt rezultatul direct al câmpului perceptiv din momentul
comportării sale" (Lungu, Iacob, 1998, p. 282).
Rezultă de aici, între altele, că este esenţial ca educatorul să înţeleagă şi să privească orice
situaţie de învăţare-dezvoltare din unghiul elevului (sau al celui care este în ipoteza de a învăţa); mai
precis, este important ca formatorul să încerce să înţeleagă modul în care elevul se percepe pe sine în
situaţia de învăţare-dezvoltare creată.
Nu atât aspectelor psihologiei cognitive ale învăţării le acordă Combs o atenţie specială, cât
percepţiei personale a celui care învaţă. În acest sens, A. Combs crede că modul cum o persoană se
percepe pe sine are o importantă vitală, iar scopul educaţiei este acela de a-l ajuta pe elev să-şi
dezvolte o imagine pozitivă despre sine. Acelaşi punct de vedere îl aplică psihologul american şi
educatorului. În caracterizarea psihopedagogică a educatorului, el pleacă de la premisa fundamentală
că psihologia specializată în percepţii arată că în orice moment, comportamentul unui om este o reacţie
la modul cum se vede pe sine şi (cum vede) situaţia în care să află. În aceleaşi condiţii,
comportamentul unui profesor, ca al oricărei persoane, este reacţia sa faţă de conceptul de sine.
Astfel, profesorii/educatorii care se încred în forţele lor vor încerca, îşi vor asuma
acţiuni/probleme, cei care nu se încred în ele vor ezita, vor evita responsabilităţile. Profesorii care se
simt (şi se cred) plăcuţi de către elevi se vor comporta diferit în raport cu cei care se simt (şi se cred)
respinşi de elevi. Este probabil ca profesorii care cred că profesia lor este o profesie demnă şi cinstită
să se poarte cu demnitate şi cu cinste. Dimpotrivă, profesorii care au îndoieli în legătură cu importanta
şi valoarea profesiei lor se pot comporta agresiv şi îndoielnic în raport cu elevii, cu colegii lor sau cu
persoane din afara sistemului educativ-formativ.
Profesorul este o persoană care manifestă tendinţa de a se recunoaşte în oamenii comunicativi,
sociabili şi nu în cei retraşi. El se vede pe sine ca pe o persoană care are tot ce-i trebuie pentru a-şi
înfrunta şi rezolva problemele, şi nu ca pe o persoană care nu este capabilă să facă faţă propriilor sale
probleme.
Profesorul are încredere în sine. El se vede ca pe un om de care poţi să depinzi, în care poţi să ai
încredere, care poate depăşi orice fel de situaţie, iar nu ca pe o persoană care nu are încredere în ea şi
în care nu se poate avea încredere. Profesorul se vede ca pe o persoană atractivă şi dorită şi, în general,
capabilă de a da un răspuns corespunzător solicitărilor.
Profesorul îi ajută pe alţii într-un mod elegant, relaxant, facilitator, şi nu manipulându-i,
inhibându-i, controlându-i. El se vede pe sine ca pe o persoană deschisă, şi nu închisă în sine. El
încearcă să-şi dezvăluie personalitatea. Nu-şi ascunde sentimentele şi precarităţile. Simte, nevoia de a
fi el însuşi; el încearcă să încurajeze şi să înlesnească procesele de căutare şi de descoperire ale
elevilor, apreciază A. Combs.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, un profesor bun este sensibil la lumile în care trăiesc elevii şi
colegii lui şi le acceptă sentimentele, atitudinile, credinţele şi modurile de a înţelege ca pe nişte date
importante pentru relaţiile umane. Comportamentul eficient al profesorilor este legat de înţelegerea
faţă de oameni, faţă de semeni.
Ceea ce crede un profesor despre felul de a fi al elevilor lui va avea un efect foarte important în
comportamentul său faţă de ei. Dacă un profesor este încrezător în capacitatea de a învăţa a elevilor
lui, atunci el va avea un comportament diferit faţă de cel care are îndoieli foarte mari sau nu crede pur
şi simplu în capacităţile elevilor săi. Profesorul care se încrede în elevii lui îşi începe activitatea cu
speranţa şi asigurarea că atât el, cât şi elevii îşi pot desfăşura activitatea cu succes. Pe de altă parte,
pentru profesorul care nu crede în proprii săi elevi, datoria de profesor, de educator nu va fi deloc
uşoară. Dacă nu crezi în capacităţile copiilor, atunci nu este deloc sigur că ai putea să le dezvolţi si să
reuşeşti.
Profesorul nu-i priveşte pe elevi ca pe nişte inamici, ca pe nişte duşmani/adversari, ci ca pe nişte
oameni apropiaţi, ca pe nişte colaboratori. Îi consideră nişte oameni cu intenţii bune, constructive, şi
nu cu intenţii rele, destructive. Profesorul vede în oameni şi în comportamentul lor o formă esenţială
de dezvoltare; el îi vede ca pe nişte persoane creative, dinamice, nu pasive şi inerte. El le vede ca
persoane demne de încredere şi nu le va eticheta în grabă comportamentul drept capricios, negativ
(vezi Combs, 1975).
Cu prilejul unei conferinţe ţinute în 1962, intitulată Profesorii superiori, A. Combs formulează
trăsăturile unui bun educator:
 să fie bine informat în domeniul său;
 să ştie multe din domeniile cu care are legătură disciplina sa;
 să se adapteze uşor la noile cunoştinţe;
 să înţeleagă procesul de devenire;
 să recunoască diferentele individuale;
 să fie un bun interlocutor, să fie comunicativ;
 să dezvolte minţi curioase, problematice, iscoditoare;
 să fie disponibil;
  să se angajeze, să se implice, să-şi asume obligaţii şi responsabilităţi;
 să fie entuziast;
 să aibă simţul umorului;
 să fie modest;
 să-şi păstreze propria individualitate;
 să fie convingător;
 să fie sincer şi cinstit;
 să fie un om integru, de caracter;
 să arate tolerantă şi încredere;
 să fie grijuliu;
 să fie milos, să arate compasiune;
 să fie curajos;
 să se simtă în siguranţă;
 să fie creativ;
 să fie flexibil, multilateral, suplu, mobil;
 să fie doritor să încerce;
 să creadă în Dumnezeu;
 să fie sensibil la sentimentele elevilor şi ale colegilor;
 să creadă că elevii lui sunt capabili să înveţe;
 să aibă o imagine de sine pozitivă;
 să vrea să-i ajute pe elevi pentru ca ei să obţină cele mai bune rezultate.
Thomas Gordon. După Th. Gordon, dacă dorim ca generaţia tânără să preia valori pe care generaţia
adultă le consideră necesare, atunci esenţială devine relaţia părinte-copil, profesor-elev, mai precis,
menţinerea acestei relaţii.
Th. Gordon consideră că educaţia nu poate avea loc în afara iubirii, iar iubirea presupune a-i
accepta pe tineri aşa cum sunt: a fi acceptat înseamnă a fi iubit (Gordon, 1994). Tocmai dacă sunt
acceptaţi aşa cum sunt, ei se pot schimba pentru că sunt liberi să se gândească la modul în care vor s-o
facă, sunt încurajaţi să se destăinuie şi să-şi dezvăluie problemele, îşi pot dezvolta conştiinţa propriei
valori şi puterea Eu-lui. Dimpotrivă, atitudinea de neacceptare, exprimată prin mesaje în care adulţii au
tendinţa să condamne, să critice, să respingă, poate dezvolta la tineri complexe de inferioritate,
retragere, respingere, o slabă evoluţie a conştiinţei de sine.
Plecând de la ideile lui Carl R. Rogers referitoare la relaţiile interumane, Th. Gordon concepe o
metodă de interacţiune care urmăreşte aprofundarea relaţiei profesor-elev, creşterea intensităţii ei.
Metoda este cunoscută sub numele de Pregătirea Eficientă a Profesorului, pe scurt TET (Teacher
Effectiveness Training, 1974) şi utilizează câteva principii de comunicare eficientă. Ea oferă un model
pentru realizarea unei comunicări deschise şi oneste în clasă, precum şi pentru rezolvarea conflictelor
profesor-elev într-o direcţie reciproc benefică şi democratică (vezi Dembo, 1991).
Programul de pregătire a lui Gordon pune accent pe libertate şi responsabilitate, pe ideea
renunţării la putere în favoarea negocierii reglementărilor, acordurilor în care nimeni nu pierde. Nu
există învingători şi învinşi. Nu este afectată nici poziţia adultului, nici încălcată demnitatea copilului
şi subminată încrederea în capacităţile proprii.
Gordon recomandă profesorilor să fie deschişi şi preocupaţi de problemele elevilor, să fie atenţi
cu ei, menţinându-le şi încurajându-le, totodată, individualitatea. El solicită reducerea la minimum a
controlului exterior asupra elevilor şi înlocuirea lui cu întâlnirea reciprocă a trebuinţelor acestora.
Viaţa înseamnă probleme. Orice am face, nu putem ocoli problemele ei. Copii şi adulţi, toţi avem
probleme. După Th. Gordon, premisa esenţială a rezolvării şi depăşirii lor este comunicarea. De ea
depinde atât confortul nostru interior, cât şi sănătatea noastră psihică. Ea nu se realizează, însă,
întotdeauna firesc, autentic. Pot să apară, oricând bariere comunicative, greşeli care blochează
comunicarea interpersonală. Psihologul detectează 12 reacţii tipice de blocare a comunicării:
1) a comanda, a da ordine, a porunci;
2) a avertiza, a ameninţa;
 3) a predica, a face morală, folosind (inflaţionist) cuvinte precum „ar trebui", „ar fi bine";
4) a da sfaturi, a oferi propuneri, soluţii;
5) a povăţui, a ţine discursuri;
6) a contrazice, a învinovăţi;
7) a certa, a eticheta;
8) a interpreta, a diagnostica;
9) a lăuda, a aprecia;
10) a întreba, a sonda, a interoga;
11) a consola, a compătimi, a linişti;
12) a atrage atenţia, a fi sarcastic.
Barierele sunt ineficiente deoarece transmit concomitent două mesaje. Al doilea este ascuns.
Spunem ceva despre celălalt, de genul: „vina este a ta, tu ai greşit, nu-ţi dai seama de situaţie, nu se
poate avea încredere în tine, nu eşti aşa de deştept ca mine, eşti cam prostuţ(ă)" sau „nu te descurci
singur(ă)", „mă îndoiesc de capacitatea ta". Cum se vede, în fond, mesajele barierelor comunicative
sunt destructive. Ele dau senzaţia că celălalt este considerat iresponsabil, într-o poziţie de inferioritate.
Ele sugerează ideea că „tu nu poţi rezolva problema fără mine sau fără ajutorul meu". I se ia celuilalt
(în cazul nostru, copilului) dreptul de a încerca să găsească singur o soluţie, în context, Gordon
recomandă părinţilor, profesorilor să nu rezolve ei problemele copiilor, ale elevilor, ci să aştepte, mai
întâi, ca aceştia să(-şi) formuleze soluţii. Copiii au posibilităţi nebănuite de a găsi soluţii. Dacă însă
părinţii, educatorii se grăbesc mereu să le dea indicaţii, se ajunge (şi se poate rămâne) la dependenţă.
Maturizarea copiilor este stopată sau întârziată; li se compromite plăcerea de a reuşi prin ei înşişi.
Totodată, ei nu-şi vor putea însuşi tehnici şi priceperi de rezolvare a problemelor (de care nu vor
fi scutiţi niciodată). Aceasta nu înseamnă privarea lor afectivă, privarea de aprecierile şi încurajările
noastre.
Apar bariere atunci când adultul, educatorul ştie precis ce problemă are copilul şi când (mai) ştie
că nu o poate rezolva singur. Să nu uităm, ne atenţionează Gordon (1994), suntem alături de copil, nu
în locul lui!
Desigur, copiii au nevoie de ajutor, însă cel mai bun ajutor este acela de a le lăsa răspunderea, ori
de câte ori este posibil, pentru găsirea soluţiei.
Gordon consideră că atunci când apar probleme în relaţia elev-educator, este important ca
educatorul să descopere cine „deţine" problema, deoarece, după el, rezolvarea problemelor începe cu
identificarea proprietăţii problemei. Găsirea soluţiilor este facilitată dacă părţile implicate identifică şi
recunosc în mod corect proprietatea problemei şi răspund în mod corespunzător. După psihologul
american, ar putea exista următoarele situaţii:
a) problema o deţine profesorul/educatorul;
b) problema o deţine elevul;
c) nu există nici o problemă (Lungu, Iacob, 1998).
El apreciază că ideal ar fi să predomine situaţiile în care să nu existe nici o problemă (privind
predarea-învăţarea) sau, dacă nu se poate altfel, cel puţin elevul şi/sau profesorul să aibă cât mai puţine
probleme. Dacă profesorului nu-i (mai) place să predea, nu este competent sau este preocupat de alte
dificultăţi personale, înseamnă că problema o deţine profesorul. Dacă elevii sunt atraşi mai mult de
bârfă şi de şuşoteală decât de conţinutul şi momentele lecţiei, dacă le este teamă că nu vor lua note
suficient de mari pentru a-şi mulţumi părinţii, atunci elevii deţin problema.
În general, problemele proprii elevilor se referă la anxietate, la inhibiţie sau la un concept de sine
nesatisfăcător; cele ale profesorilor se produc atunci când elevii au comportamente care-i frustrează, îi
enervează.
Gordon precizează că, adesea, educatorii, identificând greşit cine deţine problema sau chiar
ignorând faptul că ar exista o problemă, utilizează tehnici educaţionale inadecvate, ajungând
(întotdeauna) să-i învinuiască direct sau indirect pe elevi. El recomandă educatorilor ca ei să le
transmită mereu elevilor mesaje de încurajare, care să le arate că sunt acceptaţi de educatori aşa cum
sunt, utilizând metode asemănătoare cu cele folosite de C.R. Rogers în educaţia centrată pe elev. În
acest caz, Gordon arată că pentru problemele pe care le au elevii există tehnici de ajutorare în găsirea
de soluţii, iar pentru problemele pe care le au profesorii există tehnici de confruntare.
Ca tehnici de ajutorare există ascultarea pasivă şi, mai ales, ascultarea activă, iar ca tehnici
(eficiente) de confruntare există mesajele EU.
Atunci când problema aparţine educatorului, Gordon consideră că cea mai bună manieră de
rezolvare a ei este utilizarea mesajelor EU.
De obicei şi în mod spontan, în asemenea situaţii, educatorii formulează şi transmit mesaje
VOI/TU (you message), sugerând faptul că elevii deţin problema. Transferând problema în mod
nejustificat, mesajele VOI/TU sunt nu numai ineficace, dar au şi un efect dăunător. Ele sunt
interpretate de către elevi ca fiind o evaluare a cât de răi, de slabi şi de nepricepuţi sunt ei, au un efect
dăunător asupra stimei lor de sine, îi fac pe elevi să se simtă inferiori, umiliţi, inadecvati. Acest tip de
mesaje transmite un mesaj ascuns, care deranjează şi îi îngrijorează pe elevi: „e în neregulă ceva cu
tine/cu voi". De aceea, atunci când profesorii/educatorii deţin problema, cea mai eficace metodă este –
după Gordon – utilizarea mesajelor EU. Prin această metodă impactul negativ al mesajelor VOI/TU
este evitat. De asemenea, este mult mai probabil ca elevii să se simtă mai motivaţi să-şi schimbe
atitudinea, comportamentul, de vreme ce sunt luaţi în seamă şi consideraţi utili, valoroşi.
Mesajele EU transmit elevilor faptul că atitudinea, comportamentul lor au un efect direct asupra
stării profesorului; ele descriu ceea ce simte acesta în raport cu situaţia creată (în clasă). Iar pentru că
acest tip de mesaje se focalizează asupra stării sufleteşti a profesorului, este extrem de puţin probabil
să genereze răspunsuri negative ale elevilor (resentimente, furie, aversiune etc), decât ar putea s-o facă
mesajele VOI/TU. Plecând implicit de la premisa că tulburările interioare ale profesorului/educatorului
lor nu le sunt indiferente, Gordon pretinde că atunci când elevii îşi dau seama că atitudinea lor este
cauza unei probleme autentice a profesorului, ei vor fi motivaţi să şi-o schimbe. Mesajele EU sunt
afirmaţiile prin care profesorul descrie comportamentul elevului/elevilor, efectul concret, specific al
acestuia asupra profesorului şi sentimentele pe care le manifestă profesorul faţă de comportamentul
lui/lor.
Prin urmare, mesajele EU bune cuprind trei părţi:
a) Fapta care deranjează sau precizarea comportamentului care este inacceptabil pentru educator în
acel moment. Exemplu: „Dacă mă întrerupeţi mereu ...";
b) Consecinţele pe care trebuie să le suporte profesorul din această cauză sau precizarea efectului
concret al acelui comportament. Exemplu: „ ... nu mă mai pot concentra şi obosesc ...";
c) Exprimarea sentimentelor pe care le are educatorul din cauza acelui comportament. Exemple:
„ ... mă simt frustrat(ă) ... " sau „ ... mi-e teamă că ... " (vezi Gordon, 1994).
Chiar dacă surprind efectele neplăcute ale comportamentului elevilor asupra sentimentelor
profesorului, mai precis surprind starea lui de disconfort subiectiv, mesajele EU menţin interesul
pentru întreţinerea şi creşterea apropierii dintre parteneri, descriind problema fără a-i pune pe elevi
într-o postură nefavorabilă. Chiar dacă elevii nu reacţionează întotdeauna pozitiv, mesajele EU au,
după Th. Gordon, cele mai mari şanse de a nu compromite relaţia profesor-elev. Ele menţin dialogul,
deschiderea şi încrederea reciproce.
Când se transmit mesaje EU adultul nu are nevoie să facă uz de putere; astfel, nici celălalt nu
trebuie să riposteze, să se apere sau să atace. În cazul în care am ajuns să utilizăm mesaje EU şi ele au
un efect pozitiv asupra motivaţiei şi comportamentului elevului/elevilor, ar fi un mare păcat dacă am
folosi forţa, puterea, dând ordine şi utilizând pedepse. Relaţia riscă să se deterioreze rapid, distanţa
dintre parteneri să crească fără posibilitatea de revenire. Atunci când însă începe să se practice firesc şi
constant tehnica mesajelor EU, se produce, spune Gordon (1994), o schimbare atât în comportamentul
copilului, cât şi în cel al adultului, schimbare care se poate defini în trei cuvinte: mai multă sinceritate !
George I. Brown. În lucrările şi studiile sale, G.I. Brown propune, descrie şi analizează conceptul de
educaţie confluentă (vezi Brown, 1975).
Conceptul de educaţie confluentă este termenul pe care îl utilizează psihologul pentru a arăta că
în cadrul învăţării individuale şi/sau de grup există o integrare şi o derulare concomitentă a elementelor
afective şi cognitive. Conceptul formulat şi propus de Brown „descrie o filosofie şi un proces al
predării şi învăţării în care domeniul afectiv şi cel cognitiv se derulează concomitent, precum două
curente de apă contopite într-un singur râu, domenii integrate în învăţarea individuală şi de grup".
Termenul afectiv se referă la simţămintele sau la aspectul emoţional al experienţei şi învăţării.
Ceea ce simte un copil sau un adult despre nevoia/dorinţa de a învăţa, ce simte el când învaţă şi ce
simte după ce a învăţat, toate acestea sunt incluse în domeniul afectivităţii.
Termenul cognitiv, mult mai familiar profesorilor, se referă la activitatea minţii în cunoaşterea
unui obiect, la funcţionarea intelectuală. Atât ceea ce învaţă un individ, cât şi procesul intelectual al
învăţării ar putea intra în domeniul cognitiv, în afară de cazul în care ceea ce se învaţă este o atitudine
sau o valoare ce-ar putea fi considerată învăţare afectivă (vezi Brown, 1975, p. 50).
Contribuţia esenţială a lui Brown este aceea că el atrage atenţia asupra existenţei si implicării
proceselor afective în orice moment şi în orice situaţie de învăţare-comunicare. A ignora existenţa,
prezenţa sentimentelor / afectivităţii în învăţare-comunicare este, după psiholog, ca şi cum am construi
o clădire fără fundaţie.
Învăţarea contribuie nu numai la creşterea cantităţii şi profunzimii cunoştinţelor elevului, dar şi
la evoluţia (şi sensul) lumii lui afective. Un sistem educativ poate influenţa puternic sentimentele unui
elev fie spre putinţă, fie spre neputinţă. Dacă situaţia educativă iniţiază şi/sau întăreşte sentimente de
nereuşită, de eşec, de desconsiderare faţă de sine, atunci ea poate contribui la apariţia sentimentelor de
neputinţă. Iar sentimentele de neputinţă (pe lângă fenomenul de erodare a familiei / căsătoriei, pe lângă
starea de criză a legii) constituie – după Brown – principalele surse ale reacţiei primitive de violenţă.
Dacă însă sistemul de învăţământ priveşte elevul ca pe o entitate afectivă, dacă este receptiv la modul
în care afectivitatea acestuia influenţează experienţa lui cognitivă şi, în ultimă instanţă,
comportamentul lui, şi dacă, încă sistemul de învăţământ are metode şi o programă care să aibă în
vedere nevoile evidente şi subtile afective ale elevului, atunci el poate face ceva constructiv pentru
diminuarea violenţei şi pentru o fiinţă umană mai sensibilă la problemele celuilalt.
Până acum şcoala a fost (şi încă mai este) centrată aproape în exclusivitate pe învăţarea
cognitivă. Poziţia majorităţii educatorilor, la toate nivelele, este aceea că funcţia primordială a şcolii
este aceea că discipolul să dobândească o competenţă intelectuală, aceea de a forma – ca finalitate – un
individ competent intelectual. Era (şi mai este) ignorată aproape total componenta afectivă; erau (şi
mai sunt) trecute cu vederea simţămintele elevului.
Brown consideră că această poziţie didactică este nerealistă şi iluzorie. Experienţa intelectuală nu
poate fi izolată de experienţa afectivă/emoţională, în viată – deci şi în învăţare – componenta
emoţională este inseparabilă de componenta intelectual-cognitivă.
Brown notează că „ar trebui să fie evident pentru oricine că nu există învăţare intelectuală fără
prezenţa şi intervenţia sentimentelor, aşa după cum nu putem avea sentimente fără ca mintea noastră să
nu fie implicată într-un anumit fel".
Întotdeauna, gândirea este însoţită de sentimente, de afectivitate şi invers; un lucru (un obiect, un
proces, o idee, o teorie etc.) este relevant atunci când are o semnificaţie personală, când simţim ceva
pentru el, oricare ar fi acel lucru. Atunci când se învaţă intelectual este prezentă şi o componentă, o
dimensiune emoţională inseparabilă. Prin urmare, relaţia dintre intelect şi afectivitate este
indestructibilă, simbiotică. Este momentul, după G.I. Brown, să înţelegem şi să folosim această intimă
relaţie în educaţie, în şcoală.
William Purkey. Ca şi ceilalţi psihologi umanişti, Purkey şi-a construit punctul de vedere ca reacţie la
perspectiva prea tehnologizată a psihologiei educaţionale americane a timpului său. El a fost de la
început impresionat de cercetările privind impactul pe care îl au aşteptările educatorilor asupra
performantelor elevilor lor (cercetări legate de predicţia care se autoîmplineşte).
În volumul său, Invitând la succesul şcolar (1970), W. Purkey va insista foarte mult asupra
semnificaţiei relaţiei dintre imaginea de sine a elevului şi reuşita lui şcolară. El ajunge la concluzia că
modul în care se comportă elevii în şcoală depinde în foarte mare măsură de modul în care se percep
pe ei înşişi, iar percepţia de sine a elevilor este foarte mult influenţată de modul în care reacţionează
educatorii faţă de ei. În acest context, pentru a încuraja elevii să trăiască sentimente de încredere în
sine, W. Purkey recomandă ca educatorii să-şi dezvolte şi să utilizeze atitudinile învăţării invitaţionale.
El menţionează următoarele atitudini ale unui educator animat de solicitudine:
a) ia legătura cu fiecare elev în parte; îi învaţă numele (mic), are relaţii cu el de tipul unu-la-unu;
b) este atent la tot ceea ce spun elevii;
c) se acceptă aşa cum este;
d) este transparent faţă de elevi;
e) invită la o bună disciplină, ca semn al respectului elevilor;

Lucru individual:
De studiat concepţia lui Rogers despre dragostea necondiţionată în educaţia copiilor.

Tema 12. Trecut şi istorie în psihologia românească

1. Psihologia experimentală în România (N. Vaschide, C. Rădulescu – Motru, Gh. Marinescu).
Primul institut de cercetări psihologice din România.
2. Date biografice a renumiţilor psihologi români.

Literatura recomandată:
Bejat, M., Geneza psihologiei ca ştiintă experimentală în România, Editura didactică şi pedagogică,
1972
Ralea, M., Botez, C., Istoria psihologiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1958
Roşca, Al.,Bejat, M., Istoria ştiinţelor în România. Psihologia, Editura Academiei, Bucureşti, 1976
Roşca, Al.(coordonator), Psihologie generală, ediţia a II-a, Editura didactică şi pedagogică, 1976

Psihologia experimentală în România (C. Rădulescu – Motru, N. Vaschide; Gh. Marinescu, C.

Parhon). Primul institut de cercetări psihologice din România.
În România psihologia începe să se constituie ca disciplină independentă, cu caracter
experimental, la puţin timp după ce ea începe să se dezvolte ca ştiinţă experimentală pe plan mondial.
Pionierii psihologiei experimentale din România (E. Gruber, C. Rădulescu-Motru, F. Ştefănescu-
Goangă) îşi fac ucenicia în primul laborator de psihologie experimentală, al lui W. Wundt, înfiinţat în
1879 la Leipzig.
Din păcate, Eduard Gruber, fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din
ţara noastră (la Iaşi,1893), se stinge din viaţă în 1896, la numai 35 de ani, regretat, printre mulţi alţii, şi
de Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif. Ca să devină ştiinţifică, psihologia s-a dezvoltat iniţial ca o ''ştiinţă
naturală'', pe modelul biologiei sau fiziologiei, devenind experimentală, apoi şi-a lărgit câmpul de
activitate spre cele mai variate aplicaţii, devenind, pe lângă o ştiinţă teoretică, şi o ştiinţă aplicată, chiar
o psihotehnică.
Nicolae Vaschide (n. 1874 - d. 1907) a fost un psiholog şi psihiatru român, care şi-a desfăşurat
activitatea de cercetare în Franţa. Colaborator al lui A. Binet, Ed. Toulouse şi H. Pieron, Vaschide a
adus o contribuţie preţioasă în domeniul psihologiei experimentale, studiind diverse procese
senzoriale, somnul şi visele, atenţia, funcţiunea psihofizică a mâinii. A colaborat sistematic la
publicaţiile româneşti („Noua revistă română”, „Revista idealistă”, la care a fost prim-redactor, etc.),
contribuind, prin articolele în care pleda în favoara psihologiei experimentale, la constituirea acestei
discipline în România.
Opera principală:
 Tehnica psihologiei experimentale, în colaborare cu Ed. Toulouse şi H. Pieron, 1904
 Eseu asupra psihologiei mâinii, 1909
 Psihologia atenţiei, în colaborare cu R. Meunier, 1910
 Somnul şi visele, 1911
După primul război mondial, în pofida condiţiilor grele create ca urmare a acestuia şi apoi ale
crizei economice prin care a trecut ţara noastră, activitatea ştiinţifică este reluată în cele două
universitaţi din Bucureşti şi Iaşi, la care se adaugă noul şi puternicul centru universitar de la Cluj.
Psihologia românească cunoaşte acum un avânt deosebit, datorită dezvoltării celor trei centre de
cercetare de pe lânga catedrele de psihologie ale celor trei universităţi. La Bucureşti, C. Rădulescu-
Motru înfiinţează Laboratorul de psihologie experimentală (la 1906), cu condiţii vitrege de dezvoltare,
în timpul războiului, mare parte din aparatura cu care a fost înzestrat fiind distrusă. Imediat după
război, C. Rădulescu-Motru intervine în repetate rânduri pentru obţinerea fondurilor necesare pentru
refacerea laboratorului; intervenţiile sale se soldează cu promisiuni care nu sunt respectate decât în
parte şi cu mare întârziere. Laboratorul nu devine unitate de cercetari ştiinţifice originale, decât după
1929, când au intrat în serviciul lui oameni ca I.M. Nestor, G. Zapan, G. C.Bontilă, C. Georgiade, C.
Zahirnic, care au fost întradevăr experimentalişti, adică psihologi de laborator, axaţi predominant pe
genul acesta de cercetări. Cartea lui C. Rădulescu-Motru, "Curs de psihologie" (aparută în 1923, ediţia
a II-a 1929), este - după mărturisirea autorului - "rezumatul cursului de psihologie" ţinut în anii
precedenţi la Universitatea din Bucureşti; cartea îşi propune să fie o carte cu caracter strict ştiinţific,
care nu este scrisă "în sprijinul unui sistem filozofic, sau al vreunei concepţii sociale", o carte care vrea
"să lase celui ce citeste, libertatea să-şi formeze singur o părere în problemele discutabile", o carte
care, chiar atunci când nu dă "răspuns la anumite întrebări", îl pregăteşte pe cititor "să aibă o înţelegere
matură pentru a judeca şi primi din altă parte răspunsurile pe care le caută". "Cursul de psihologie"
duce mai departe, dezvoltă şi precizează unele idei din "Problemele psihologiei" (carte aparută în
1898), confrutându-le în permanenţă cu ultimele date ale ştiinţei şi completându-le cu altele noi, care
nu intraseră în preocupările cărţii. "Cursul" conţine capitole ample referitoare la corelaţiile biologice
ale fenomenelor psihice, la rolul sistemului nervos în viaţa de relaţie (organism-mediu), la fiziologia
sistemului nervos central şi a organelor de simţ, la localizările cerebrale, la chimismul intern dar şi
capitole în legătură cu conditionarea socială a psihicului.
C. Rădulescu-Motru considera ca psihicul în toată complexitatea sa nu poate fi explicat numai
prin noţiuni biologice; în explicarea faptelor de conştiinţă trebuie să ţinem seama în plus de interveţia
unei noi serii de condiţionări şi determinări ale mediului social:"psihogeneza îşi are rădăcinile în
biogeneză, după ale cărei legi se explică diferenţierea sensibilităţii, iar vârful şi-l are în viaţa sociala,
pentru întreţinerea căreia concură toate manifestările conştiinţei individuale". În concepţia lui,
personalitatea umană este rezultatul "convergenţei condiţiilor materiale prin care a trecut întregul
univers. Ea este produsă de corelaţiunile organice, iar corelaţiunile organice de convergenţa condiţiilor
materiale ale mediului extern". În problema metodelor de cercetare, necesare pentru constituirea
psihologiei ca ştiinţa care trebuie să descrie, să explice şi să prevadă desfăşurarea fenomenelor psihice,
pledează pentru utilizarea concertată a mai multor metode: observaţie internă/externă, metoda
experimentală, comparativă, patologică etc. Ideile psihologice promovate în decursul întregii sale
activităti didactice şi ştiinţifice, mai ales prin cărţile sale "Probleme de psihologie" - 1898, "Curs de
psihologie" - 1923 şi prin multe dintre studiile şi articolele de psihologie publicate în revistele pe care
le-a înfiinţat "Studii filozofice" - 1897-1919, "Revista de filozofie"- 1923-1943; "Revista de psihologie
experimentală şi practică"-1931; "Analele de psihologie"- 1934-1943; "Jurnalul de psihotehnică"-
1937-1941 reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii la constituirea psihologiei ca ştiinţă
experimentală în România.
Activitatea lui C. Rădulescu-Motru în domeniul psihologiei a fost precumpănitor pozitivă.
Concepând psihologia ca ştiinţă exactă, el a relevat legătura de dependenţă a proceselor psihice de cele
fiziologice, a încurajat dezvoltarea cercetărilor experimentale şi a luat în consideraţie acţiunea
factorilor sociali asupra vieţii psihice. El a înţeles importanţa cercetărilor experimentale pentru
dezvoltarea psihologiei şi le-a sprijinit, organizând un laborator de psihologie în cadrul catedrei sale şi
contribuind la pregătirea unora dintre elevii săi în această direcţie. A încurajat şi sprijinit aplicarea
psihologiei în diverse domenii de activitate (şcoala, industrie, armată etc.). Aportul lui principal în
istoria psihologiei româneşti constă în ocuparea şi organizarea celei dintâi catedre de psihologie
specializată din România noastră, în formarea unor psihologi de profesie prin mijloace didactice
naţionale şi asigurarea unor cadre organizatorice, instituţionale (laborator, bibliotecă, asociaţii, reviste
etc.) pentru desfăşurarea unor activităţi permanente şi adâncite. De numele lui C. Rădulescu-Motru se
leagă primele eforturi de a asigura psihologiei condiţiile obiective ale trecerii de la speculaţia filozofică
spre ştiinţă, de la compilaţie spre cercetări originale.
Adevăratul întemeietor al psihologiei experimentale din România, deci nu numai precursor ca
Gruber şi Vaschide, nici ctitor în toată puterea cuvântului, ca Rădulescu-Motru, a fost Fl. Ştefănescu-
Goangă (1881-1958), doctor în filozofie tot de la Leipzig cu teza "Cercetări experimentale cu privire
la tonalitatea afectivă a culorilor", susţinută în 1911 la W.Wundt (unde lucrase cinci ani). Goangă a
ocupat apoi catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj în 1919, pe lângă care a înfiinţat, în
1921, un laborator, transformat, în 1922, în celebrul "Institut de psihologie experimentală, comparată şi
aplicată". Abia de la această dată începe în chip neîndoielnic o nouă perioadă, cea experimentalistă, în
psihologia românească. La 1 noiembrie 1921 Institutul obţine un local. Problema cea mai dificilă a fost
cea a selecţionării şi pregătirii personalului. Munca de pregătire a primelor cadre, alese dintre studenţii
capabili şi pasionaţi de ştiinţă a durat pâna la sfârşitul anului 1925. În 1926 încep primele cercetări
experimentale, "concepute însă mai mult în sensul unor cercetări de probă, care durează până în
preajma anului 1927, dată la care a procedat la primele cercetări largi şi intense, primele lucrări
apărând după doi ani". Începând din 1928, colaboratorii institutului sunt trimişi pentru specializare, în
străinatate, pentru studii aprofundate. Sub conducerea lui Ştefănescu-Goangă, în decurs de un deceniu,
ca rezultat al neobositei sale activităţi, apar peste douăzeci de volume în colecţia "Studii şi cercetări
psihologice". Dată fiind înclinarea sa spre acţiune, spre practică, a fost preocupat de problemele
"aplicării psihologiei la viaţa economică şi socială", militînd neobosit pentru organizarea unor servicii
de psihologie aplicată într-o serie întreagă de domenii ale vieţii publice: la Calea Ferată, la Poştă şi
telegraf, în armată, la Ministerul Justiţiei, la Ministerul Sănătaţii şi Asistenţei Sociale şi Ministerul
Muncii. Publică în 1929 "Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională", iar în 1940
"Măsurarea inteligenţei". Problema aptitudinilor şi a diagnozei acestora l-a preocupat în cel mai înalt
grad tocmai datorită implicaţiilor ei practice. În unităţile didactice şi ştiinţifice conduse de el, dar mai
ales prin trimiteri sistematice în străinătate, s-au format o serie întreagă de psihologi români: N.
Mărgineanu, Al. Roşca, A.Chircev, M. Beniuc, M. Peteanu şi alţii. Institutul de psihologie din Cluj a
avut un periodic propriu, "Revista de psihologie", precum şi o colecţie intitulată "Studii şi cercetări
psihologice" şi alta "Teste, chestionare, fişe". Fl.Ştefănescu-Goangă şi-a consacrat o mare parte din
activitatea sa adaptării şi creării instrumentelor de lucru, a mijloacelor de investigaţie: teste,
chestionare, fişe de observaţie necesare pentru cunoaşterea personalităţii, pentru măsurarea
aptitudinilor.
Deşi elev al lui W. Wundt, el nu s-a situat pe poziţiile filozofice ale acestuia. În cursurile sale el
susţinea unitatea fiziologicului şi a psihicului precum şi unitatea dintre organism şi mediu, dar
interacţiunea dintre acestea era prezentată cu un accent insuficient pe condiţiile sociale ale existenţei
omului. Meritul deosebit al lui Ştefănescu-Goangă este de a se fi dedicat, pe plan ştiinţific, exclusiv
psihologiei, pe care o concepea ca pe o ştiinţă de sine stătătoare, de a fi promovat mai ales ramura ei
experimentală, care este cea mai sigură şi cea mai capabilă de a duce la rezultate originale şi de a
contribui la dezvoltarea psihologiei aplicate în România.
Deşi nu a utilizat niciodată metoda experimentală în activitatea sa din perioada 1923-1938,
timp în care a fost profesor la Universitatea din Iaşi, Mihai Ralea a adus o contribuţie importantă la
constituirea psihologiei ştiinţifice în Romania, în special prin pertinentele analize critice ale unor
curente din psihologia vremii (behaviorism, structuralism) şi prin orientarea psihosociologică a unora
din lucrările publicate. După ce a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept la Universitatea
din Iaşi (1918), Mihai Ralea a plecat pentru desăvîrşirea studiilor în străinatate, la Paris unde a obţinut
titlul de doctor în ştiinţe economice şi politice. La revenirea în ţară în anul 1923 este numit
conferenţiar de pedagogie socială şi legislaţie şcolară, naţională şi comparată, la Facultatea de filozofie
şi litere a Univesitaţii din Iaşi. În 1926 este numit profesor de psihologie la aceeaşi facultate iar în
1938 este transferat la Universitatea din Bucureşti.
Dintre studiile publicate la Iaşi mai importante sunt "Formarea ideii de personalitate - studiu de
psihologie genetică" (1924), "Problema inconştientului" (1925) "Asupra expresiei sociale a emoţiilor".
În concepţia psihologică a lui Mihai Ralea, problema individualitaţii şi a personalităţii ocupa o poziţie
centrală. Pornind de la unele idei ale lui Pierre Janet, Mihai Ralea defineşte inconştientul ca o
regresiune, "ca o deprimare, o cădere dintr-o fază sufletească superioară şi recentă [conştiinţa], într-o
stare primitivă şi veche, cădere datorită oboselii centrilor nervoşi".
În studiul "Pragmatism şi psihologie", Mihai Ralea analizează critic psihologia pragmatistă,
comportamentistă americană (behaviorismul watsonian) şi psihologia conduitelor a lui P. Janet. În
"Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului"(1926), "Psihologia şi viaţa"(1938), se ocupă cu aplicaţiile
practice ale psihologiei în diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientare şi selecţie
profesională, organizarea reclamei comerciale, pedagogie, medicină şi justiţie. “Psihologia - scrie
Mihai Ralea în încheierea studiului "Pragmatism şi psihologie" - aduce o contribuţie fecundă la
adaptarea cât mai perfectă a omului modern la complexul său mediu”. Această "adaptare" la care se
referă, nu are numai un caracter pasiv, ci şi activ. Ideea studierii psihologice a omului total, a omului
concret, acţionând în contextul social căruia îi aparţine, ideea dublei determinări, biologice şi sociale, a
personalităţii, ideea condiţionării sociale a psihicului uman, a proceselor psihice superioare şi a rolului
activ al individului în societate sunt câteva din contextele activităţii psihologice a lui Mihai Ralea,
activitate care a constituit o contribuţie deosebit de importantă în procesul de scientifizare a psihologiei
româneşti.
Alături de preocupările de psihologie socială, un loc la fel de important însă, în opera lui Mihai
Ralea, îl ocupă preocupările de psihologia artei. În România, psihologia artei are vechi tradiţii.
Preocupări sporadice pentru unele probleme de psihologia artei găsim în opera filozofică a lui Vasile
Conta, ca şi în studiile de estetică şi critică literară a lui Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea. În
perioada dintre cele două războaie, o contribuţie dintre cele mai importante o va aduce însă, în
domeniu, Mihai Ralea. Psiholog, sociolog, estetician şi critic literar, Mihai Ralea ocupă în istoria
acestor preocupări una dintre poziţiile cele mai interesante, el abordând atât problemele psihologie
creaţiei cât şi pe cele ale receptării operei de artă. El pledează pentru o explicare ştiinţifică a procesului
de creaţie, a unor fenomene mai misterioase în aparenţă ca de pildă cele cunoscute sub numele de
inspiraţie. A contribuit la crearea Institutului de psihologie al Academiei, a "Revistei de psihologie", la
înfiinţarea Asociaţiei psihologilor din România, la afirmarea psihologiei româneşti pe plan
internaţional.
Între cele două războaie se dezvoltă simţitor activitatea şi în laboratoarele de psihologie
aplicată înfiinţate pe lângă diferite instituţii, laboratoare conduse de reputaţi psihologi: conf. dr.
P.Tomescu, dr.V.Atanasiu, C.Rădulescu-Motru, Vl. Ghidionescu, G.G. Antonescu, G.Zapan, G.
Bontilă, I.M. Nestor, şi alţii. Lucrările de psihologie al căror număr creşte simţitor în special în
deceniul al patrulea, vor fi cu precădere lucrări de psihologie aplicată .Nu vor fi neglijate însa nici
problemele teoretice fundamentale. Vor apărea lucrări care pun ipoteze, emit teze şi se străduiesc să
generalizeze şi să sistematizeze rezultatele obţinute în România cît şi în alte ţări, sub forma unor studii
mai vaste sau a unor lucrări cu caracter monografic. Dintre acestea amintim lucrări de informare
asupra dezvoltării psihologice contemporane semnate de L.Rusu, L.Bologa, N.Mărgineanu, Al.Roşca,
D. Todoranu, I.M. Nestor, A. Manoil, C.Georgiade, V.Pavelcu, M.Peteanu.
În aceasta perioadă este realizată prima scară românească de inteligenţă (Fl. Ştefănescu-Goangă
"Măsurarea inteligenţei" - 1940) şi sunt publicate lucrări privind: alcătuirea şi utilizarea testelor (G.
Bonţilă -1935, G. Bonţilă, A. Chiappella, G .Zapan - 1939); măsurarea temperamentului şi caracterului
(M. Peteanu, N. Mărgineanu, D. Todoranu); folosirea metodei evaluării (N. Pârvu) şi autoevaluării (Al.
Roşca); studiul emotivităţii (G. Marinescu, L. Copelman). Opera interesantă a lui C.Rădulescu-Motru
şi Fl. Ştefănescu-Goangă, sinteză originală a diferitelor orientări din psihologia contemporană, a fost
continuată, dezvoltată şi diversificată de elevii lor. Psihologii români au realizat în operele lor sinteze
originale ale diverselor orientări din psihologia modernă. O serie de idei psihologice au fost formulate
concomitent şi uneori chiar înainte de a fi fost formulate în alte ţări cu mai vechi tradiţii culturale. O
bună parte din aceste idei îşi păstrează interesul şi astăzi. Valorificarea critică a activitătii psihologice
desfăşurate în această perioadă, activitate care are multe aspecte pozitive, valoroase în general nu
numai din punct de vedere istoric, utilizarea experienţei acumulate, în special în anii 30-40 ai sec. 20,
se impune cu necesitate, căci din experienţa trecutului, cu umbrele şi luminile lui, putem deopotrivă să
învăţăm.
2. Date biografice a renumiţilor psihologi români.
Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi - 6 martie,
1957, Bucureşti), a fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român,
academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României
primei jumătăţi a secolului XX.
 Constantin Rădulescu-Motru s-a născut pe 2/15 februarie, 1868, în comuna Butoieşti, judeţul
Mehedinţi, fiul lui Radu Poppescu şi al Juditei Butoi. Tatăl său, născut în 1837, a fost fiul egumenului
mânăstirii Gura Motrului, Eufrosin Poteca. Descendenţa este sugerată direct de Constantin Rădulescu-
Motru însuşi în Revizuiri şi adăugiri ... , indirect de schimbarea numelui său de familie şi confirmată
fară echivoc de fiica filozofului, Margareta, în 1993. Mama, Judita Butoi, s-a născut în 1847 şi a murit,
din cauza complicaţiilor avute la naştere, la câteva zile după naşterea lui Constantin. Ulterior, Radu
Poppescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu, cu care a avut nouă copii.
Averea mamei, moşia din Butoieşti, măsurând aproximativ 300 de pogoane, administrată de
bunicul matern al lui Constantin, Ion Butoi, care a fost şi proprietarul acesteia, va reveni ca moştenire
copilului, slujindu-i ca suport material constant în viaţă.
Radu Poppescu a fost, printre altele, secretar al tatălui său, ierarhul Eufrosin Poteca. Prin
testament, acesta îi lăsase tatălui lui Constantin fonduri pentru o bursă în străinătate, de care Radu
Poppescu nu a putut beneficia datorită unor dificultăţi birocratice create de ministrul Instrucţiei
Publice. Mult mai târziu, când problemele birocratice legate de folosirea fondurilor au fost rezolvate,
Constantin Rădulescu (încă nedevenit Rădulescu-Motru), moştenitorul de drept al bursei, o refuză
considerând că îşi poate acoperi cheltuielile legate de studierea în străinătate cu ajutorul veniturilor
moşiei de la Butoieşti. Bursa respectivă a fost, în final, "destinată" lui Gheorghe Ţiţeica, viitorul mare
matematician.
Între 1880 - 1885, Constantin urmează liceul la Craiova, pe care îl va termina şi absolvi la
vârsta de 17 ani.
În 1885 se înscrie simultan la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele
din cadrul Universiţii Bucureşti. Cu Titu Maiorescu, care îi este profesor, şi care îl remarcă imediat,
stabileşte legături spirituale puternice şi de durată. Frecventează, de asemenea, cursurile profesorilor
Constantin Dumitrescu-Iaşi, Bogdan Petriceicu Haşdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu.
În 1888, obţine licenţa în drept cu teza "Despre contracte", cu menţiunea magna cum laude.
În 1889, trece examenul de licenţă în filosofie cu lucrarea "Realitatea empirică şi condiţiile
cunoştinţei".
În vara anului 1889, în lunile iulie şi august îl însoţeşte pe Titu Maiorescu într-o călătorie în
Austria, Germania şi Elveţia. În Austria şi Germania, vizitarea Vienei şi a München-ului, a
universităţilor prestigioase din aceste centre culturale şi contactarea personală a unor personalităţi
marcante ale momentului au fost scopurile esenţiale ale vizitelor.
Între 1890 şi 1893 se stabileşte în Germania. După ce a studiat un semestru la München, fiind
student al lui Carl Stumpf, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului
psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului
Wundt, frecventează şi alte cursuri, dintre care cele de fizică, fiziologie, chimie, psihiatrie şi
matematică sunt cele pe care le frecventează regulat. De asemenea, frecventează cursul de filologie
română, ţinut de profesorul Gustav Weigand. Se căsătoreşte cu o germană, care refuză să-l însoţească
în România. Ca atare, această căsnicie nereuşită va fi desfăcută ulterior.
În 1892, îşi adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu.
 Un an mai târziu, devine doctor în filosofie cu teza Zur Entwickelung von Kant's Theorie der
Naturkausalität. Henri Bergson a citat teza lui Rădulescu-Motru în lucrarea Introduction a la
Metaphysique. În 1897 înfiinţează „Studii filosofice” care va deveni "Revista de filosofie". În 1918
devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1923 este primit în Academia Română pentru ca
în 1938 să devină preşedintele acestei instituţii, funcţie exercitată până în 1941.
Scrieri
 F.W.Nietzsche. Viaţa şi filosofia, 1897
 Problemele psihologiei, 1898
 Ştiinţă şi energie, 1902
 Cultura română şi politicianismul, 1904
 Psihologia martorului, 1906
 Psihologia industriaşului, 1907
 Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului, 1908
 Poporanismul politic şi democraţia conservatoare; Naţionalismul cum se înţelege. Cum trebuie
să se înţeleagă, 1909
 Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, 1910
 Din psihologia revoluţionarului, 1919
 Rasa, cultura şi naţionalitatea în filosofia istoriei, 1922
 Curs de psihologie, 1923
 Ţărănismul. Un suflet şi o politică, 1927
 Învăţământul filosofic în România; Centenarul lui Hegel; Psihologie practică, 1931
 Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932
 Ideologia statului român, 1934
 Românismul. Catehismul unei noi spiritualităşi, 1936
 Psihologia poporului român, 1937
 Timp şi destin, 1940
 Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, 1942

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un
medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei
Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.
În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din
Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie
începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii
ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre
Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai
târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de
Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra
substratului morfopatologic în acromegalie.
Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.
În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în
siringomielie. În acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la
spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de
Medicină din Bucureşti.
Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film
ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière
recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării
cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când
primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi
permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt
recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de
dumneavoastră”.
 La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat
despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul
Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de
către reporterul TV Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.

Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui colegi din Paris, cele mai multe din
numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar
Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central.
Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale
substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei
formaţii în patogenesa parkinsonismului.
În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele
şi tendinţele medicinii moderne.
În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a
renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.
Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale;
în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.
În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de
ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti
de Neurologie.
Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca
Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi
reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul muşchilor
striaţi (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi Arthur Kreindler, prefaţată de
celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei
(1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această
activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a
fost raportor principal.

La 15 mai 1938 Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti.

Medalia comemorativă Gheorghe Marinescu

 Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul
neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia
contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia,
degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat
datele teoriei coloizilor la structura neuronului.
Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna
idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă.
În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales
Gheorghe Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.
Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat descrierea Reflexului palmo-
mentonier în afecţiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli
eredodegenerative a sistemului nervos cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-
Sjoegren.
Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: ... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors
vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în
blagoslovita Ţară Românească.

Dintre cei mai importanţi psihologi români sunt de menţionat:

 Alexandru Roşca, academician si profesor universitar la Cluj
 Paul Popescu-Neveanu, autor al unui Dicţionar de psihologie
 Mielu Zlate, prof. univ. dr., seful Catedrei de Psihologie din Universitatea Bucuresti, autor al unei
monumentale opere psihologice
 Nicolae Mitrofan, prof. univ. dr., specialist in psihodiagnistic, psihologie judiciara, presedintele
Colegiului Psihologilor din Romania.
 Nicolae Mărgineanu, autorul unei impozante monografii, Psihologia persoanei.
 Vasile Pavelcu, profesor la Iaşi, mentor al psihologiei "distincte".
 Ion Petrovici, elev al lui Titu Maiorescu, unul dintre creatorii şcolii româneşti de psihologie.
 Constantin Rădulescu-Motru, studii asupra spiritualităţii naţionale ("românismului").
 Daniel David, profesor de psihologie clinica si psihoterapie
 Mircea Miclea, profesor de psihologie cognitivă
 Eduard Gruber, înfiinţează primul laborator de psihologie, la Iaşi şi deschide primul curs de
psihologie experimentală din România.
 Nicolae Vaschide, directorul adjunct al Laboratorului de Psihologie Patologică, de pe lângă
Sorbona.
 Dimitrie Nădejde
 Ion Anastasiu
 Gheorghe Marinescu

Societăţi şi Institute de Psihologie

 Asociaţia Psihologilor din România
 Asociaţia de Psihologie Industrială şi Organizaţională
 Asociaţia de Psihologie Aplicată în Domeniul Securităţii Naţionale din România
 Asociaţia de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România
 Asociaţia Psihologilor din Transporturi
 Federaţia Română de Psihoterapie
 Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală.
 Asociaţia Psihologilor din Banat
 Asociaţia Română de Psihologie Analitică
 Asociaţia pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriană din România
 Societatea Română de Analiză Tranzacţională
 Societatea de Psihoterapie Experienţială Română
 Asociatia Psihologilor Practicieni "Noua Paradigma
 E-psiho.ro - bază de date online