P l a n:

Introducere
Capitolul I. Consideraţii generale privind cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării
§1.Noţiuni generale privind modalităţile de eliberare de răspundere penală
§2.Conceptul de cauze care înlătură răspunderea penală
§3.Apariţia şi evoluţia cauzelor care înlătură răspunderea penală
Capitolul II. Amnistia
2.1.Noţiune, natura juridică şi caractere
2.2.Obiectul amnistiei
2.3.Tipurile amnistiei
2.4.Efectele amnistiei
2.4.1.Efectele amnistiei antecondamnatorii
2.4.2.Efectele amnistiei postcondamnatorii
2.4.3.Limitele efectelor amnistiei
2.5.Asemănări şi deosebiri între amnistia improprie şi reabilitare
3. LEGĂTURA ÎNTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE
3.1 Amnistia și grațierea din punct de vedere social -politic
3.2 Trãsãturi comune ale temeiurilor social-politice ale amnistiei si gratierii.
Clasificãri
3.3 Amnistia și grațierea din punct de vedere istoric
Încheiere
Bibliografie
 Introducere

Actualitatea temei investigate. Societatea moldovenească a suferit în 1992

transformări politice, sociale şi economice care au avut consecinţe vizibile, chiar
dramatice în unele dimensiuni şi realităţi sociale. Transformările la nivel macrosocial
au influenţat şi determinat modificări diferite atît la nivelul grupurilor sociale, cît şi la
nivelul destinelor individuale.
Democratizarea societăţii, ca proces, se produce lent şi dificil, iar participarea
oamenilor la schimbarea socială se dovedeşte a fi o atitudine cu carenţe în
componenţa sa comportamentală. Fenomene negative au dezvoltat amplificări,
diversităţi în expresia lor cotidiană şi au antrenat disfuncţionalităţi şi diminuări ale
autorităţii, atît în spaţiul public-instituţii, organizaţii, cît şi în cel privat - familii,
cupluri, relaţii interpersonale.
Societatea civilă, definită şi funcţionînd confuz, ca şi ţesutul social vătămat se
construieşte cu dificultăţi. Structurile guvernamentale învaţă să colaboreze cu cele
neguvernamentale, parteneriate instituţionale se creează în efortul de a se consolida
atât individual cît şi ca un întreg sistem bine structurat (complex) şi raţionalizat.
Tema abordată în prezenta lucrare a fost şi reprezintă şi pînă în prezent o
modaliatate inovativă pentru unele categorii de oameni , în sens directiv, şi unul
adoptiv şi racordabil societăţii, după utilitatea acestuia, pentru categoria de elită a
puterii din stat. Amnistia şi graţierea fac parte din categoria cuzelor care înlătura
răspunderea penală sau consecinţele condamnării, alături de reabilitarea
judecătorească, împăcare, etc
 Orientarea noastră pentru cercetarea acestei instituţii îşi poate găsi explicaţia în
complexitatea problemelor pe care le ridică instituţia amnistiei şi graţierii,
multitudinea de păreri, controverse care s-au exprimat, soluţiile contradictorii
pronunţate în activitatea judiciară, ca şi varietatea perspectivelor din care poate fi
examinată această temă.
Problematica teoretică şi de practică judiciară a temei abordate a impus o
documentare temeinică, valorificarea exhaustivă a surselor de informare a RM,
doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa din alte ţări.
Apare o necesitate reală de a sistematiza întregul potenţial teoretic şi practic la
tema cercetată, fiindcă această temă după părerea noastră este una dintre cele mai
actuale, în condiţiile sporirii luptei pentru dreptate, care şi-a găsit realizarea ei, mai
ales că epicentrul atenţiei este însăşi omul, drepturile şi libertăţile sale, demnitatea şi
onoarea lui.
Scopul şi sarcinile lucrării. Sarcina cercetării acestei teze de licenţă este de a
cerceta temeiurile teoretice şi problemele practice la emiterea actelor de amnistie în
orice fază a procesului penal
Merită de menţionat faptul că, într-un stat democratic toate actelor de amnistie
corespund necesităţilor şi intereselor societăţii în întregime. Acestea susţin modele
sociale utile ale comportării cetăţenilor, precum şi aduc la cunoştinţa tuturor normele
şi recomandările juridice.
Din aceste motive studierea instituţiilor date se consideră o sarcină importantă şi
actuală, fiindcă drepturile şi libertăţile omului nu determină doar conţinutul şi sensul
orânduirii politice anumite, dar şi cheamă să schimbe omul dintr-un observator pasiv
într-un participant activ la toate evenimentele şi activităţile care se petrec în lume cu
toate că a încălcat legea dar merită într-adevăr să fie liberat de răspundere penală.
În procesul de cercetare s-au examinat următoarele sarcini:
 determinarea noţiunii şi depistarea esenţei felurilor de cauze care înlătură
răspunderea penală sau consecinţele condamnării;
  prezentare rolului amnistiei şi graţierii în condiţiile existenţei noilor
feluri de cauze de liberare de răspundere penală;
 definirea scopurilor şi sarcinilor instituţiilor abordate în prezenta lucrare;
 definirea şi identificarea principalelor trăsături ale amnistiei şi graţierii,
laturile pozitive şi negative ale acestora;
 indicarea temeiurilor de emitere a actelor de liberare de răspundere
penală, motivele, care contribuie la aceasta, precum şi tendinţele practicii;
 elaborarea unui complex de propuneri, necesare pentru non-evitarea
stringenţei la aplicarea actelor de ,,iertare″ lacunele existente fără spicuităţi în
actualul cod de procedură penală a Republicii Moldova.

Noutatea ştiinţifică. Noutatea ştiinţifică a prezentei lucrări constă în faptul că

într-o singură lucrare am încercat să unificăm materialul, necesar pentru cunoaşterea
problemei atât de complicată şi multilaterală cum este amnistia
Această metodă de cercetare a tematicii deschide calea argumentării
convenţionalităţii reciproce a rolului Preşedintelui RM , a Parlamentului şi actelor de
amnistie, emise la orice etapă a procesului penal.
Pentru apărarea tezei de licenţă se propun următoarele prevederi esenţiale:
 amnistia este un act important al justiţiei;
 amnistia se emit de Parlament şi respectiv de Preşedinte în orice fază a
procesului penal;
 amnistia se emite în numele legii;
 amnistia sunt cele mai importante mijloace de reabilitarea a
condamnaţilor sau învinuiţilor.
Studierea miloacelor de reabilitare emise de către puterea legislativă şi Preşedinte
ne demonstrează că, nu toate sentinţele corespund cerinţelor. De multe ori hotărârile
corecte în esenţă sunt neclare, nemotivate, fapt ce creează probleme la verificarea
legalităţii acestora precum şi executarea lor, nevorbind despre reducerea importanţei
peviziunii preventive şi educative. Emiterea acestora necesită un mare efort şi
concentrare.
Multitudinea situaţiilor din viaţă cercetate, trăsăturile individuale ale inculpaţilor,
atribuie fiecărui caz particularităţile sale specifice, care exclud emiterea hotărârilor-
şabloane. În astfel de condiţii, doar cunoaşterea perfectă a legislaţiei, pregătirea
minuţioasă şi multilaterală înainte de practicarea activităţii de deliberare, precum şi
perfecţionarea continuă a măiestriei profesionale permite ligislatorului să emită acte
corecte în esenţă, şi perfecte după formă.
Rezultatele cercetării şi concluziile bazate, precum şi propunerile concrete pot fi
utilizate în procesul de perfecţionare a legislaţiei procesual penale, în literatura
ştiinţifică şi didactică, în practica activităţii juridice, precum şi în sistema centrală de
stat.
Prezenta lucrare nu pretinde la descrierea epuizată a tuturor problemelor elucidate
de această temă. Ea cuprinde analiza în primul rând a acelor probleme, care sunt cel
mai puţin studiate în literatura de specialitate, dar în acelaşi timp prezintă un
important interes practic şi teoretic.
Conţinutul lucrării. Capitolul I, intitulat ,, Consideraţii generale privind
cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” tratează
în cele trei secţiuni problema evoluţiei instituţiei amnistiei şi graţierii începînd din
cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în prezent.
Contrar unor opinii, cum că instituţia amnistiei şi graţierii ar fi existat din cele mai
vechi timpuri, acestea nu se bazează pe dovezi convingătoare, ele constituind doar
simple presupuneri, cerecetările ulterioare însă au demonstrat că noţiunea de graţiere
a fost utilizată pentru prima oară în anul 1439 ca consecinţă a reabilitării precedată de
graţiere ,, Rebilitatio fist quando litteris pristimus gratiae pristimus habitatio status
in habei restituitur” (reabilitarea să aibă loc atunci când printr-o decizie de graţiere
vechea condiţie juridică este restabilită în situaţia anterioară cu efect deplin) deci nu
este o nuanţare clară a graţierii ca instituţie aparte dar ca una adiacentă şi amibiană,
luată doar de către de către împăraţi, regi, sultani, etc.
 Cert este că prima reglementare amănunţită a graţierii a fost realizată abia în anul
1670 prin Ordonanţa Criminală a regelui Ludovic al XIV-lea, legiuire în care au fost
sintetizate principiile pe care este fundamentată instituţia în cauză, au fost reunite şi
completate prevederile din ordonanţele anterioare date de alţi monarhi francezi.
Spre deosebire de Ordonanţa din 1670 în care graţierea a fost reglementată în
acelaşi titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemenţă, în Codul penal
francez din 1791, graţierea a fost reglementată ca instituţie distinctă, fiind concepută
ca o consecinţă firească a procesului de readaptare socială a condamnatului,
posibilitatea dobândirii ei fiind acordată, în principiu, ca urmare a deciziei de graţiere
dată de rege condamnaţilor ,,privilegiaţi”.
Ulterior, printr-o lege din anul 1885, s-a statuat că graţierea se acordă de către
preşedinte printr-un act emitent, iar ceva mai tîrziu prin o lege a Parlamentului
Franţei şi abrobată de cel dintîi a fost intituită şi amnistia.
Capitolul II intitulat „Amnistia ” este structurat în cinci secţiuni, iar secţiunea
patru, respectiv în trei subsecţiuni.
În secţiunea I este definită noţiunea , natura şi caracterele juridice ale amnistiei şi
se fac referiri la renunţarea din partea puterii publice la aplicarea răspunderii şi
pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate care în dreptul nostru
penal sunt expresia principiului umanismului ce implică încrederea în capacitate
condamnatului de a se îndrepta sub influenţa actului de clemenţă.
Secţiunea a II-a tratează obiectul instituţiei de amnistie care este reprezintă
infracţiunile săvârşite de către infractori şi aceasta nu produce efecte decât pentru
persoanele care au produs infracţiunile menţionate în actul juridic şi are, în principiu,
efect retroactive.
În secţiunea a III-a sunt enumerate formele pe care le poate îmbrăca amnistia – ca
cauză care înlătură răspunderea penală şi care, în principiu sunt următoarele: generală
(acordată pentru orice tip de infracţiune), specială (acordată doar pentru anumite
infracţiuni sau categorii de infracţiuni); comună (când cuprinde toţi infractorii),
restrictivă (când exclude recidiviştii); antecondamnatorie (care intervine în timpul
desfăşurării acţiunii penale (urmărire penală, proces penal)), postcondamnatorie (care
intervine după ce instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare - rămasă
definitivă); condiţionată - este atunci când acordarea ei este subordonată îndeplinirii
vreunei condiţii speciale cu privire la: faptă (să nu fie săvârşită în circumstanţe
agravante etc); persoana infractorului (vârstă, cetăţenie, situaţie familială etc);
împrejurările în care infracţiunea s-a săvârşit (timp de secetă, timp de război etc);
urmarea infracţiunii (prejudiciul cauzat să nu depăşească un anumit cuantum etc),
necondiţionată (atunci când acordarea ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii
(cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a
comis infracţiunea), în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său şi la data
săvârşirii infracţiunilor). În general s-a reliefat un colorit vast din punct de vedere al
diversităţii instituţiei amnistiei.
Secţiunea a IV-a se referă la efectele amnistie şi anume ale acelei necondiţionate,
asupra pedepselor accesorii şi asupra despăgubirilor civile. Acestea constau în
înlăturarea răspunderii penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă
s-a pornit, nu se mai pune în mişcare acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul
în judecată, sau, dacă acesta a fost trimis în judecată, procesul va înceta, iar în cazul
în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu anihilează
(înlătură) dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă (supus
înainte de începerea unei acţiuni principale ca petiţia).
Secţiunea a V-a tratează asemănările şi deosebirile dintre amnistia improprie şi
reabilitare sunt instituţii de drept penal care se întemeiază pe legea penală şi au ca
principal efect înlăturarea urmărilor produse în urma unei condamnări.
Capitolul III. LEGĂTURA ÎNTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE am vorbit
despre istoricul amnistiei și grațierii precum și depre legăturile dintre aceste doua
Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice, metodologice şi juridice
ale instituţiei amnistiei şi graţierii, realizarea eficientă a acestora la nivel ştiinţific,
didactic şi aplicativ.
Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:
 1. determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, caracterelor, formelor,
efectelor instituţiilor în cauză;
1. evoluţia şi conceptele despre instituţiile date;
2. analiza şi precizarea noţiunilor de amnistie şi graţiere – asemănări şi
deosebiri;
3. realizarea unui studiu complex asupra aspectelor cauzelor care înlătură
răspunderea penală sau consecinţele condamnării;
4. stabilirea locului, importanţei şi conţinutului instituţiilor de amnistie–
laturi pozitive şi laturi negative ce decurg din acestea, identificarea avantajelor
şi dezavantajelor aplicării;
5. analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul înlăturării răspunderii penale şi
consecinţelor acestora.
Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi
adoptării documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii
infracţionalităţii, care constituie, în ansamblu, o parte indispensabilă a politicii
penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea cu succes în continuare a
studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative privind problematica victimei infracţiunii;
formularea concluziilor, propunerilor şi recomandărilor de lege ferenda, ce iau în
vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii, în special a personalităţii şi
comportamentului acesteia la calificarea faptei, stabilirea rolului real şi gradului de
vinovăţie a făptuitorului şi individualizarea pedepsei; elaborarea unor politici de
prevenire şi combatere a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
Capitolul I. Consideraţii generale privind cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării

1.1.Noţiuni generale privind modalităţile de eliberare de răspundere penală

Prin executarea pedepsei, funcţia de apărare socială pe care o îndeplineşte dreptul
penal dobândeşte cea mai înaltă formă de eficienţă pe care o poate atinge,
asigurându-se constrângerea şi reeducarea infractorului.
 După cum se ştie, prin săvârşirea unei infracţiuni, se ating unele valori ocrotite de
legea penală şi în acelaşi timp, se creează o stare de tulburare socială ca urmare a
încălcării ordinii de drept penal. Faţă de persoanele care încalcă ordinea de drept
penal, societatea reacţionează prin aplicarea unor măsuri de constrângere juridică. Mai
mult ca atât, pentru înlăturarea neliniştii şi tulburării sociale, pentru reintegrarea ordinii
juridice trebuie ca, cei care au săvârşit infracţiuni, să fie de îndată traşi la răspundere
penală, adică trebuie să li se aplice şi să execute pedepsele de constrângere.[33, p. 354]
Realizarea ordinii de drept prin aplicarea constrângerii penale presupune ex-
ecutarea imediată şi în întregime a sancţiunilor de drept penal aplicate (pedepse,
măsuri educative sau măsuri de siguranţă) de către instanţele judecătoreşti
competente, în condiţiile legii. În alte condiţii, sancţiunile nu ar avea când şi cum să-
şi îndeplinească funcţiile şi să-şi atingă scopul.
Funcţia de apărare socială a statului nu se poate realiza prin simpla adoptare a unei
hotărâri judecătoreşti de condamnare, fără executarea sancţiunilor. Dacă acest lucru
ar fi posibil, atunci oamenii cinstiţi şi corecţi ar avea un sentiment de insecuritate
socială, iar infractorii ar fi încurajaţi in activitatea lor infracţională. De aceea
inevitabilitatea răspunderii penale include atât inevitabilitatea aplicării sancţiunilor de
drept penal, cât şi inevitabilitatea executării acestora.
Cu toate acestea, ca şi în cazul răspunderii penale, pot apărea situaţii în care
executarea sancţiunilor de drept penal şi în special, a pedepselor principale, să fie
apreciată de către autorităţile de stat, ca inoportună sau ineficientă [22, p.267] şi,
drept urmare, să fie înlăturată, în totalitate sau în parte, sau să fie modificată în sensul
uşurării pedepselor. O astfel de situaţie poate surveni când:
- sancţiunile de drept penal nu s-au executat o lungă perioadă de timp
după aplicarea lor definitivă, astfel că utilitatea executării este pusă sub semnul
întrebării; punerea în executare a hotărârii de condamnare după un mare
interval de timp, interval în care condamnatul a trăit mereu cu teama că va fi
prins, iar societatea a şi uitat de fapta sa, ar tulbura din nou ordinea de drept
 restabilită între timp, aşa încât, pentru această realitate (situaţie) legiuitorul a
reglementat instituţia juridică a prescripţiei executării pedepsei;
- pe planul politicii penale a statului [32];[33, p.421] se poate aprecia că
executarea unor pedepse aplicate definitiv, nu mai este oportună ori se impune
executarea unei pedepse mai uşoare, adică iertarea totală sau parţială de
executarea unor sancţiuni, în acest scop fiind reglementată instituţia juridică a
amnistiei şi graţierii.
În Codul penal român în vigoare, în Titlul VII al Părţii generale, sunt reglementate
împreună atât cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspun-
derii penale, lipsa plângerii penale prealabile şi împăcarea părţilor), cele care înlătură
sau modifică executarea pedepselor (graţierea şi prescripţia executării pedepsei), cât
şi cauzele care înlătură consecinţele condamnări (reabilitarea de drept şi reabilitarea
judiciară). Or, aceste trei categorii de cauze trebuie reglementate şi tratate distinct
deoarece:
- cauzele care înlătură răspunderea penală nu au ca efect doar înlăturarea
executării pedepsei, ci înlătură însăşi răspunderea penală, iar când au intervenit
după condamnarea definitivă, înlătură şi consecinţele condamnării;
- cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei nu înlătură decât,
total sau parţial, executarea pedepsei, fără a înlătura răspunderea, penală sau
consecinţele condamnării;
- cauzele care înlătură consecinţele condamnării nu înlătură nici
răspunderea penală şi nici executarea pedepsei, ci doar consecinţele
condamnării după executare sau după pedepsele considerate ca executate,
făcând să înceteze, pentru viitor, toate decăderile şi interdicţiile care decurg din
condamnare.

1.2.Conceptele de amnistie şi graţiere – cauze care înlătură răspunderea

penală
 Pentru angajarea răspunderii juridice [23, p.312];[34, p.267] trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
1. să existe o conduită ilicită;
1. să existe un rezultat vătămător al respectivei conduite ilicite (o daună
materială, vătămarea sănătăţii, etc.);
2. să existe o legătură cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs;
3. să existe vinovăţie din partea subiectului care a produs actul ilicit;
4. să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură în principiu, răspunderea
juridică.
Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor normelor
juridice. Acţiunea [36, p.510]- presupune săvârşirea, de către o persoană, a unei
acţiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice. Inacţiunea - presupune
nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană. Inacţiunea poate fi considerată
ca fiind ilicită numai când respectiva persoană avea obligaţia juridică să acţioneze
într-un anumit fel şi ea nu a acţionat ca atare
Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau unui individ, încalcă
valorile apărate de drept. Acest rezultat permite ca în majoritatea cazurilor să se
aprecieze pericolul social al faptei ilicite. Importanţa rezultatului conduitei ilicite
poate fi diferită în diferite ramuri de drept.[41, p.323]
Existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia, semnifică înlăturarea implicită a
răspunderii juridice. Împrejurările sau cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt
prevăzute prin lege şi diferă de la o ramură de drept la alta. Aici îşi fac apariţia
intituţiile de amnistie şi graţiere sub anturajul unei prisme bine nuanţată şi corelată.
Pedeapsa stabilită prin hotărîrea judecătorească, pentru a-şi atinge funcţiile şi
scopul, trebuie executată imediat şi în întregime.
Există însă cazuri excepţionale în care unele pedepse nu pot fi executate timp
îndelungat fie datorită sustragerii condamnatului care, nu poate fi găsit, fie datorită
altor cauze.
 Pe lîngă asemenea cazuri, apar momente în care puterea de stat apreciază că din
anumite considerente socio-politice nu mai este necesară executarea pedepsei, şi
drept consecinţă iertîndu-l pe condamnat. Pentru rezolvarea unor astfel de situaţii
care se ivesc în realitatea obiectivă, legiuitorul, după cum am menţionat mai sus, a
creat două instituţii care înlătură executarea pedepsei, şi anume - graţierea şi
prescripţia executării pedepsei.

1.3.Apariţia şi evoluţia cauzelor care înlătură răspunderea penală

Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică „realizarea prin constrângere a ordinii de
drept penal presupune executarea imediată şi în întregime a pedepsei şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal, aplicate şi respectiv luate de instanţele judecătoreşti
competente în condiţiile prevăzute de lege. [29, p.66];[44, p.158]
Pentru atingerea scopului pedepsei aplicate, este necesar ca aceasta să fie executată
într-un timp cât mai apropiat de momentul pronunţării condamnării. Această
operativitate în executarea pedepsei se impune deoarece în conştiinţa opiniei publice
încă mai stăruie imaginea pericolului social pe care îl reprezintă fapta săvârşită şi
urmările dăunătoare ale acesteia cât şi periculozitatea făptuitorului. Pe de altă parte,
tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor imediat după săvârşirea faptei, asigură o
justă sancţionare a acestora, fiindcă urmele şi toate celelalte probe ale infracţiunii sunt
proaspete, iar judecata se poate face în condiţii mai bune.
Pentru realizarea unei executări prompte a pedepselor în Codul de procedură
penală al RM sunt prevăzute norme menite să asigure atât celeritatea (rapiditatea)
procesului penal cât şi punerea rapidă în executare a hotărârilor de condamnare.
Realitatea obiectivă ne arată că sunt situaţii când acţiunea de tragere la răspundere
penală a infractorilor nu se poate face în timp util. Astfel, în activitatea judiciară se
pot ivi anumite piedici, datorită cărora aplicarea fără întârziere a pedepselor nu este
posibilă sau chiar dacă ele au fost aplicate la timp, ele nu pot fi executate.
O astfel de situaţie poate apărea în mod obiectiv atunci când pedeapsa, deşi
definitiv aplicată şi deci executabilă, nu este de fapt executată din cauză că cel
condamnat s-a sustras de la executare şi nu a putut fi prins. [28, p. 606] Alteori se
întâmplă ca descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorilor ori prinderea
condamnaţilor dispăruţi să se producă după trecerea unui îndelungat interval de timp
(ani de zile) de la săvârşirea faptei sau pronunţarea condamnării.
Trecerea unui mare interval de timp în care pedeapsa aplicată rămâne în fapt
neexecutată, pune sub semnul întrebării utilitatea executării ei de către condamnat
care a trăit în tot acest timp cu teama de a fi prins şi care a fost uitat de societate. [35,
p. 354] În mod obiectiv, în astfel de cazuri executarea pedepsei nu mai corespunde
unor necesităţi sociale şi politico-penale, soluţia cea mai potrivită fiind ca statul să-1
ierte pe condamnat de executarea pedepsei.
Sunt situaţii când organul legiuitor, din motive de politică penală poate aprecia că,
o pedeapsă aplicată de justiţia penală îşi poate atinge mai bine scopul dacă este
înlăturată în totalitate sau în parte, ori este înlocuită cu o altă pedeapsă. Asemenea
situaţii sau împrejurări stau la baza elaborării instituţiilor de drept penal cunoscute
sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării. Prin executarea pedepsei, funcţia de apărare socială pe care o
îndeplineşte dreptul penal dobândeşte cea mai înaltă formă de eficienţă pe care o
poate atinge, asigurându-se constrângerea şi reeducarea infractorului. [42, p. 119.]
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării sunt
definite ca instituţii de drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale o
incidenţă şi o funcţionare corespunzătoare scopurilor legii penale şi pedepsei penale.
Ele se întemeiază pe anumite realităţi ce pot apărea în legătură cu aplicarea
răspunderii şi a sancţiunilor penale şi care, din punct de vedere social-uman şi al
politicii penale, trebuie să fie luate în consideraţie la realizarea unei represiuni juste şi
utile. (Explicaţii teoretice ale Codului penal român)
Bazându-se pe anumite considerente social-politice şi de politică penală, statul [47,
p.486-487] poate renunţa la dreptul său de a trage la răspundere penală, de a pune în
executare sancţiunile penale stabilite prin hotărârile instanţelor judecătoreşti, poate
scurta perioada de executare ori înlocui o pedeapsă mai aspră cu o alta mai uşoară,
poate asigura deplina reintegrare în viaţa socială a foştilor condamnaţi.În acelaşi
timp, statul renunţă în parte doar la aplicarea normelor de drept, nu şi la
nerespectarea acestora. Realizarea dreptului prin supunere are loc în continuare,
obligaţia privind abţinerea de a săvârşi faptele incriminate rămânând aceleaşi
dinaintea cauzei prin care au fost înlăturate răspunderea penală sau consecinţele
condamnării.
Admiţând că elementul distinctiv al normei penale este autoritatea, şi nu
sancţiunea, conchidem că legea penală nu suferă nici o ştirbire prin acordarea
clemenţei (bunăvoinţei). [ 36, p. 709]
În legislaţia penală a Republicii Moldova, cauzele care înlătură răspunderea penală
sunt: amnistia antecondamnatoare şi împăcarea părţilor, reglementate în Capitolul XI
din Partea generală a Codului penal (art. 107 şi 109), iar cauzele care înlătură
consecinţele condamnării sunt: amnistia postcondamnatoare, graţierea, reabilitarea
de drept (stingerea antecedentelor penale) şi reabilitarea judecătorească, reglementate
în art. 107, 108, 111 şi 112 din CP al RM.
Cauzele menţionate sunt instituţii de drept penal menite să asigure constrângerii
juridice o incidenţă şi o funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi
pedepsei. [42, p. 5-7] Ele constituie fapte în sens material, sunt reglementate de lege
şi produc efecte juridice constând în excluderea răspunderii penale şi a executării
pedepsei. Prin urmare, majoritatea cauzelor enunţate constituie fapte juridice
extinctive [35, p. 379], deoarece sting raportul juridic penal. Fac excepţie® de la
această regulă graţierea parţială şi comutarea pedepsei, care au efecte mai puţin
radicale, modificând doar raportul juridic de conflict sub aspectul conţinutului ori
duratei sale. Produce efecte specifice şi reabilitarea, care intervine întotdeauna după
stingerea raportului penal.
Principalele trăsături ale cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării sunt următoarele:
1. Cauzele constituie instituţii de drept penal prin reglementarea lor de

către această ramură de drept. Prezintă aspecte particulare amnistia şi graţierea,

 care sunt prevăzute de însăşi Constituţia RM şi care dobândesc astfel o natură
dublă, devenind concomitent instituţii [49, p.136] ale dreptului constituţional şi
ale dreptului penal.
1. Acestea sunt determinate, în principiu, de interesele generale ale societă-

ţii. Interesul personal devine predominant în cazul graţierilor individuale şi al

constatării reabilitării de drept.
2. Ele au caracter general, deoarece privesc toate infracţiunile sau un număr
nedefinit de fapte penale.
3. Ele au caracter obligatoriu atât pentru stat (reprezentat de către organele

sale), cât şi pentru infractor.

4. Unele cauze nu operează doar în baza dispoziţiilor Codului penal, ci

presupun şi unele manifestări de voinţă. Astfel, împăcarea rezidă în consimţă-

mântul bilateral de a curma procesul în faza în care se găseşte.
5. Majoritatea cauzelor constituie impedimente [50, p.347] la punerea în

mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

6. De regulă, aceste cauze pot fi invocate de făptuitor, de procuror sau de

instanţă din oficiu, în orice fază a procesului penal, ori pe calea contestaţiei la
executare.
7. Ele nu se răsfrâng asupra existenţei infracţiunii. Fapta penală reprezintă

o realitate pe care nimeni şi nimic nu o poate îndepărta.

8. Ele nu produc efecte asupra drepturilor la despăgubire ale persoanelor

vătămate. Face excepţie [51, p.339]; [53, p.611] împăcarea părţilor, care
trebuie să fie totală, privind atât acţiunea penală, cât şi cea civilă.
9. Ele nu înlătură măsurile de siguranţă.

Concluzionând asupra celor analizate, constatăm următoarele: cauzele care înlătură

răspunderea penală sau consecinţele condamnării au menirea de a asigura un grad de
flexibilitate, necesar politicii penale, pentru ca ea să fie adecvată şi, în acelaşi timp,
eficientă. Prin urmare, prerogativele de acordare a clemenţei trebuie exercitate astfel,
încât să se obţină eficienţă maximă în aplicarea dreptului şi neajunsuri minimale în
realizarea sa prin nerespectare. În acest context, amnistiile şi graţierile frecvente, sau
fără justă cauză, se pot răsfrânge negativ asupra respectării normelor penale şi pot
compromite, în parte, forma de bază a realizării dreptului penal.

2. Amnistia

2.1.Noţiune, natura juridică şi caractere

Amnistia (din grecescul amnesia, ceea ce înseamnă a da uitării, a ierta) este o

modalitate de eliberare de răspundere şi pedeapsă penală.
 Amnistia reprezintă o renunţare din partea puterii publice la aplicarea răspunderii
şi pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate [33, p. 721.],
constituind atât un act politic, cât şi unul juridic. [55, p. 245.]
Această "iertare", ce se răsfrânge asupra infracţiunilor săvârşite într-un anumit
interval de timp, nu este însă completă, fiindcă ea înlătură numai consecinţele penale
ale faptelor nu şi alte consecinţe juridice (civile, administrative, disciplinare etc). De
asemenea, amnistia nu înlătură caracterul infracţional şi nu poate fi echivalată cu
dezincriminarea faptei, fiindcă aceasta rămâne incriminată [44, p. 180.], iar faptele
săvârşite ulterior actului de amnistie constituie infracţiuni şi atrag răspunderea penală.
Fiind dictată de raţiuni de politică penală, amnistia este întotdeauna corelată cu
anumite evenimente social-politice care influenţează fenomenul infracţional sau care
marchează momente deosebite în evoluţia societăţii. De obicei, amnistia se declară în
legătură cu anumite evenimente sau date remarcabile din istoria statului (de exemplu,
Legea RM nr. 278-XV din 16.07.2004 în legătură cu aniversarea a X-a a adoptării
Constituţiei RM, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 125-129 (673) din
30.07.2004.).
Totodată, amnistia poate fi folosită ca mijloc de reevaluare a politicii penale, de
reparare a unor eventuale acte de injustiţie ori să se fundamenteze pe ideea de
identificare a noi resurse şi mijloace de apărare socială [34, p. 451.].
Ţinându-se seama de astfel de situaţii, se poate considera ca mai utilă şi mai
eficientă, sub raportul realizării scopurilor politicii penale, înlăturarea incidenţei legii
penale faţă de infracţiunile săvârşite în perioada respectivă. Amnistia reflectă
imperativele umanismului şi încrederea statului faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni.
Amnistia se înfăţişează ca o instituţie juridică complexă, ce cuprinde atât norme
juridice de drept constituţional, cât şi norme de drept penal. [23, p. 194.]
Ca act al autorităţii legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului
constituţional. Astfel, potrivit lit. p) a art. 66 şi lit. o) din alin. (3) al art. 72 din
Constituţia RM, actele de amnistie sunt emise de Parlamentul RM, în cadrul
activităţii de legiferare, stabilind infracţiunile pentru care se acordă amnistia,
condiţiile în care se acordă şi limitele incidenţei sale. De obicei, ordinea de aplicare a
legii cu privire la amnistie este stabilită într-o hotărâre specială separată..
Ca instituţie [ 52, p.376];[67, p.221];[81] de drept penal, amnistia este prevăzută
în art. 107 din CP al RM, care stabileşte efectele pe care le produce amnistia
intervenită fie înainte, fie după condamnarea făptuitorului. în mod corespunzător, în
Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziţii cu privire la procedura aplicării
amnistiei şi la consecinţele procesuale ale acestei măsuri.
Prin prisma incidenţei sale, amnistia are întotdeauna un caracter real (obiectiv) şi
operează, de regulă, in rem pentru anumite fapte penale, fără a se lua în considerare
persoana făptuitorilor. Astfel, efectele amnistiei se produc în raport cu toţi
participanţii. Totuşi, legiuitorul poate să aplice amnistia şi în funcţie de anumite
condiţii personale. Drept consecinţă, amnistia capătă un caracter mixt, operând [20,
p.346];[37, p.306];[45, p.443] nu numai in rem (pentru infracţiuni), dar şi in
personam (pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii - vârsta făptuitorului,
cetăţenia, antecedente penale, calitatea făptuitorului etc). [28, p. 183]
Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistia are un caracter obligatoriu.
Caracterul obligatoriu al amnistiei se reflectă în sens dublu: în raport cu organele de
stat care exercită constrângerea în cadrul răspunderii penale (organele de urmărire
penală, instanţele de judecată etc.) şi în raport cu persoana care a săvârşit infracţiunea
şi cade sub incidenţa actului de amnistie. În principiu, infractorul nu poate refuza
beneficiul amnistiei. Cu toate acestea, legea asigură dreptul învinuitului (inculpatului)
de a cere continuarea procesului penal pentru a se stabili nevinovăţia sa. În final,
indiferent de concluziile la care se ajunge, procesul penal încetează: fie prin stabilirea
nevinovăţiei persoanei, fie prin înlăturarea răspunderii penale pe baza amnistiei.
Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei, fie
reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
 Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a
caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în acest sens sau
ştergând condamnările care au atins acele fapte penale. În opinia altor autori [56,
p.217] amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la unele
infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-
politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia
coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are ca efect înlăturarea răspun-
derii penale, a executării pedepsei, precum şi a altor consecinţe ale condamnării.

2.2.Obiectul amnistiei
Aşa cum reiese şi din definiţie, amnistia (în dreptul roman s-a manifestat sub forma
unor acte de clemenţă „abolitio") este cauza care înlătură răspunderea penală,
executarea pedepsei sau alte urmări ale condamnării [40, p. 272] dar nu şi fapta
săvârşită de infractor, statul renunţând la dreptul de coerciţie. Amnistia înlătură doar
caracterul infracţional deosebindu-se de dezincriminare care înlătură norma juridică
incriminatoare.
Amnistia are ca obiect infracţiunile săvârşite şi aceasta nu produce efecte decât
pentru persoanele care au produs infracţiunile menţionate în actul juridic şi are, în
principiu, efect retroactiv. Dezincriminarea, însă, produce efecte pentru toate
persoanele, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor şi are ca obiect norma juridică.
Pentru infracţiunile în care este posibilă înlocuirea răspunderii penale cu o
sancţiune cu caracter administrativ amnistia este incidentă cu acestea. Nu pot
constitui niciodată obiect al amnistiei faptele care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni, prevăzute de art. 107 al.1 al CP al RM, deoarece nu există răspundere
penală în acest caz, aceste fapte nefiind considerate infracţiuni. Pentru a determina
obiectul amnistiei în actul emis de Parlament se fac referiri fie la:
a. maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile care fac
obiectul amnistiei;
b. tipul infracţiunilor, la infracţiunile care sunt exceptate de la amnistie;
 c. elementul subiectiv al infracţiunii, la obiectul juridic al infracţiunii;
d. la legile speciale care prevăd infracţiuni;
e. la pedeapsa aplicată de instanţa de judecată.
Indiferent de referirile care se fac în actul juridic care dispune amnistia, obiectul
acesteia îl constituie infracţiunea, cu toate formele, modalităţile de participaţie şi
circumstanţele agravante sau atenuante ale ei. În cazul participaţiei, amnistia
operează [39, p.234];[47, p.458] pentru toţi, deoarece obiectul amnistiei îl constituie
infracţiunea şi nu persoanele care participă la producerea ei.
Datorită caracterului unitar al faptei, precum şi datorită faptului că amnistia
intervine în raport cu data consumării infracţiunii sau cu forma de tentativă, atunci
când o parte din infracţiune s-a desfăşurat înaintea intervenţiei amnistiei, iar
infracţiunea s-a consumat după această intervenţie, participanţii nu vor beneficia de
efectele amnistiei. Totodată nu pot beneficia de amnistie tăinuitorii, favorizatorii, cei
care nu au denunţat infracţiunea, precum şi acei participanţi care nu întrunesc toate
condiţiile specificate în lege, decât dacă în act se fac referiri exprese la aceştia.
Amnistia se aplică atât infracţiunilor consumate, cât şi celor rămase în starea de
tentativă, deoarece şi acestea din urmă presupun răspundere penală, chiar dacă ,
prezintă un pericol social mai redus decât al unei infracţiuni consumate. În ceea ce
priveşte limitele de pedeapsă pentru care se aplică amnistia în cazul tentativei, într-o
opinie se consideră că ar trebui să se ţină cont de pedepsele pentru infracţiunea
consumată şi nu de felul în care se calculează pedeapsa pentru tentativă. Motivul ar fi
acela că atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa au acelaşi grad de periculozitate,
deoarece în cazul tentativei numai întâmplarea face ca fapta să nu fie executată în
întregime sau să nu producă efectul cerut pentru infracţiune. În cea de-a doua opinie
se afirmă că amnistia se aplică ţinându-se cont de legislaţia în vigoare (CP al RM),
potrivit căruia tentativa se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzute pentru infracţiunea consumată, fără ca
minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.
 Tentativa este infracţiune deoarece constă în punerea în executare a hotărârii de a
săvârşi o infracţiune şi nu este o parte a unei infracţiuni consumate, fapt pentru care
legiuitorul pedepseşte tentativa într-un alt mod decât infracţiunea consumată. Din
această cauză, atunci când se calculează limitele de pedeapsă pentru care se aplică
amnistia, tentativa trebuie considerată o infracţiune cu o pedeapsă care are un minim
şi un maxim [33, p.706 ], putând fi astfel inclusă, atunci când întruneşte toate
condiţiile, în cadrul limitelor prevăzute în actul de clemenţă. În privinţa
circumstanţelor agravante sau atenuante, acestea nu influenţează cu nimic amnistia
atunci când actul de clemenţă se referă la pedeapsa prevăzută în norma penală ca
sancţiune a "infracţiunii″. Astfel, chiar dacă pedeapsa prevăzută în norma penală
este mai mică decât cea până la care se poate amnistia infracţiunea, dar în cazul în
care s-ar pronunţa o condamnare, pedeapsa respectivă ar putea fi majorată, datorită
circumstanţelor agravante, depăşind limita stipulată în actul de amnistie, astfel că
infracţiunea respectivă ar beneficia de efectele actului de clemenţă. Însă dacă datorită
circumstanţelor atenuante pedeapsa aplicată [30, p.211] ar putea să scadă, intrând în
cadrul limitelor, cuprinse în legea amnistiei, infracţiunea respectivă nu
beneficiază de amnistie. Concursul de infracţiuni constă în săvârşirea de către
aceeaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni înainte de condamnarea definitivă
pentru una dintre ele. Infracţiunile care formează concursul pot avea obiecte juridice
diferite şi pot fi executate sub orice formă (tentativă sau faptă consumată). Pentru
concursul de infracţiuni, legea a stabilit că fiecare infracţiune săvârşită trebuie să fie
pedepsită, infractorul executând pedeapsa cea mai grea. Datorită acestui mod de a
pedepsi concursul de infracţiuni, atunci când legiuitorul dispune aplicarea
amnistiei, iar faptele concurente se încadrează în limitele prevăzute în actul de
clemenţă, toate infracţiunile se amnistiază. Faptul că instanţa poate adăuga un spor
[35, p.341] de pedeapsă, putând fi depăşită limita până la care intervine amnistia, nu
exclude infracţiunile de la beneficiul amnistiei deoarece fiecare infracţiune este
amnistiată dacă îndeplineşte toate condiţiile impuse, independent de celelalte.
[38,p.402] Procesul penal va înceta pentru toate infracţiunile atunci când sunt
amnistiate fără a se mai ţine cont de contopirea pedepselor.
Atunci când făptuitorul a produs mai multe infracţiuni din care numai o parte pot fi
amnistiate, instanţa de judecată nu va mai ţine cont de acestea, reducând astfel
sporul de pedeapsă aplicat pentru celelalte infracţiuni. Infractorul minor ocupă un loc
aparte în activitatea de cercetare penală, de individualizare legală şi judiciară a
pedepselor penale. Astfel, prin lege s-a stabilit că există trei perioade de vârstă în care
este împărţit conceptul de minoritate:
- până la 14 ani, când minorul nu răspunde penal;
- între 14-16 ani, când minorul răspunde numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ;
- între 16-18 ani când minorul va răspunde penal, putând fi absolvit de
răspundere doar dacă se dovedeşte că nu a avut discernământ în momentul
săvârşirii faptei.
În ceea ce priveşte regimul de sancţionare, minorului i se va aplica o pedeapsă care
are un maxim şi un minim reduse la jumătate din maximul şi minimul pedepsei
stabilite pentru infracţiunea respectivă, indiferent de gravitatea acesteia. Intervenţia
amnistiei asupra infracţiunilor produse de minori a ridicat probleme în cazul
încadrării pedepsei aplicate în limitele prevederilor actului de amnistie.
Astfel, dintr-un punct de vedere se consideră că nu este posibil ca pentru
infracţiunile produse de minori să se ia în calcul limitele speciale reduse ale pedepsei
atunci când intervine amnistia, ci limitele infracţiunii produse. Din cel de-al doilea
punct de vedere, dat fiind faptul că pedepsele prevăzute de Codul penal al RM pentru
infracţiunile săvârşite de minori se reduce la jumătate în aşa fel încât minimul
pedepsei să nu depăşească 5 ani, se consideră că acestea sunt limitele pedepselor de
care trebuie să se ţină cont în aplicarea amnistiei.
O altă problemă în ceea ce priveşte infracţiunile produse de minori care urmează a
fi amnistiate o constituie faptele rămase în faza tentativei. Conform art. 81, alin.3,
CP al Republicii Moldova, tentativa se pedepseşte cu maxim trei pătrimi din
maximul celei mai aspre pedepse prevăzute pentru infracţiunea consumată. Astfel,
într-una dintre variante se susţine că pentru tentativa produsă de minor, atunci când
intervine amnistia, trebuie să se ţină seama de maximul prevăzut pentru infracţiunea
consumată, redus la jumătate. În cea de-a doua variantă, se consideră normal ca
tentativa să înjumătăţească din nou pedeapsa, reducând-o astfel la un sfert din
pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată.
Infracţiunile săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie, determinate în mod
expres [49,p.175] prin acest act, constituie obiectul amnistiei. Deşi teoretic o lege de
amnistie poate viza toate infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei, în practică
obiectul amnistiei îl constituie numai anumite categorii de infracţiuni concret
determinate.
Infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistie sau în ziua prevăzută
eventual în lege ca dată a intrării în vigoare, ca şi cele săvârşite ulterior, nu cad sub
incidenţa actului de amnistie. [29, p. 329]
De aceea, în vederea aplicării corecte a legii prin care se acordă amnistia, trebuie
să se stabilească infracţiunile săvârşite până la data apariţiei actului sau până la data
intrării în vigoare a acestuia.
În cazul activităţilor infracţionale ce se prezintă sub forme specifice (infracţiunea
continuă, prelungită, de obicei, progresivă) pentru incidenţa legii de amnistie, trebuie
să se constate că aceste forme infracţionale s-au epuizat înaintea datei de adoptare a
actului de amnistie. [37, p. 215]
Aplicarea legii cu privire la amnistie presupune determinarea strictă a obiectului
acesteia. în acest sens, identificarea infracţiunilor ce cad sub incidenţa legii cu privire
la amnistie se efectuează în modalităţi diferite.
În cazul amnistiei, însă, pentru eliminarea cheltuielilor şi a timpului ocupat cu
desfăşurarea acţiunii penale, persoana acuzată este considerată vinovată, beneficiind
astfel de efectul principal al amnistiei şi anume înlăturarea răspunderii penale. Dacă
prezumţia de nevinovăţie ar opera, atunci ar însemna că amnistia nu poate înlătura
răspunderea penală până când persoana este declarată vinovată în urma unei hotărâri
rămase definitive, deoarece până în acel moment nu există răspundere penală.
Persoana care beneficiază de amnistie, considerată vinovată, pentru a beneficia de
efectele acesteia poate cere continuarea procesului pentru a-şi demonstra nevinovăţia
şi pentru a fi repusă în situaţia anterioară acuzării.
Atât amnistia, cât şi dezincriminarea sunt două instituţii juridice care se dispun
numai prin legi organice, iar în urma lor procesul penal încetează. Deşi Parlamentul
poate dispune oricând amnistierea unor infracţiuni, deoarece ea încalcă principiul de
drept conform căruia orice infracţiune trebuie pedepsită, este de preferat ca
dispunerea unei astfel de legi să se ia, cât mai restrictiv şi să impună, cât mai multe
condiţii.
Amnistia nu înlătură răspunderea civilă delictuală şi nu priveşte despăgubirile
pentru perioada în care infractorul a fost în arest preventiv [34, p.126] sau a executat
o parte din pedeapsă. În cazul în care după adoptarea actului de amnistie, partea
vătămată îşi retrage plângerea prealabilă [39, p.382];[40, p.403] sau părţile se
împacă, acestea nu-şi mai produc efectele din punct de vedere penal, deoarece
răspunderea penală este înlăturată din amnistie.
În ceea ce priveşte însă acţiunea civilă, dat fiind faptul că amnistia [34, p.126];[44,
p.229] nu are efecte asupra ei, în cazul în care intervin cele două manifestări de
voinţă acestea vor produce efect asupra acţiunii civile, renunţându-se astfel la dreptul
pretins. De aici se deduce că în ceea ce priveşte latura penală a dreptului, amnistia are
prioritate faţă de plângerea prealabilă si împăcarea părţilor. Atunci când amnistia se
dispune după ce termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, răspunderea
penală este înlăturată de prescripţie, amnistia rămânând fără obiect.
În ceea ce priveşte situaţia în care decesul făptuitorului intervine după ce
infracţiunea a fost amnistiată, în doctrină s-au desprins două opinii. În prima opinie
[25, p.314];[29, p.291] se consideră că instanţa trebuie să oprească desfăşurarea
procesului atunci când intervine decesul infractorului. în cea de-a doua opinie [35,
p.326];[37, p.231] procesul ar trebui să înceteze în urma intervenţiei amnistiei asupra
infracţiunii respective. Argumentul [46, p.377] hotărâtor al acestei opinii este acela că
răspunderea penală este înlăturată în momentul când amnistia a început să opereze,
adică atunci când infractorul se afla încă în viaţă, decesul acestuia fiind lipsit de
semnificaţie juridică.
Trimiterea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunţată de instanţa de judecată,
împrejurarea că obiectul amnistiei, indiferent de procedeul de identificare utilizat, îl
constituie numai infracţiunea, atrage următoarele trei importante consecinţe privind
amnistia:
a) priveşte toate modalităţile de participaţie;
a) interesează toate formele infracţiunii;
b) operează indiferent de cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei".

2.3.Tipurile amnistiei
În funcţie de efectele pe care le produce amnistia este generală, sau specială.
Amnistia generală se acordă de legiuitor pentru orice infracţiune, indiferent de gradul
de pericol social pe care-l prezintă sau de locul în care este reglementată infracţiunea
(cod penal, lege extrapenală). Amnistia specială se acordă doar pentru anumite
infracţiuni [34, p.157] sau categorii de infracţiuni. Dacă amnistiile generale se dispun
foarte rar datorită întinderii efectelor produse, care pot duce la reformarea sistemului
de drept penal, amnistiile speciale se folosesc foarte des, deoarece oferă posibilitatea
legiuitorului de a amnistia numai acele infracţiuni pe care le consideră mai puţin
periculoase.
După felul condiţiilor impuse infracţiunilor pentru acordarea amnistiei, aceasta se
împarte în amnistie necondiţionată şi amnistie condiţionată. Amnistia necondiţionată
(pură şi simplă) se dispune atunci când în actul de clemenţă nu se prevede nici o
condiţie specială pentru acordarea ei. Amnistia condiţionată prevede anumite condiţii
pentru a putea fi acordată. Astfel în actul de clemenţă se fac referiri:
 fie la gravitatea infracţiunii produse (cuantumul pagubei, cauze
agravante);
 fie la persoana infractorului (vârsta, excluderea recidiviştilor);
  fie la condiţiile în care s-au produs infracţiunile (pe timpul calamităţilor
ori al războiului);
 fie la conduita infractorului în cazul amnistiei post-condamnatorii.
Atunci când amnistia se referă la toţi infractorii ea se numeşte comună, iar atunci
când exclude recidiviştii se numeşte restrictivă.
În cazul în care amnistia intervine în timpul desfăşurării acţiunii penale (urmărire
penală, proces penal) poartă numele de amnistie antecondamnatorie, Iar atunci când
intervine după ce instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare - rămasă
definitivă, poartă numele de amnistie postcondamnatorie.[74, p.111]
În doctrina dreptului penal se face distincţie între mai multe tipuri de amnistie,
pornindu-se de la diverse criterii: după aria de incidenţă a amnistiei, după natura
infracţiunilor amnistiate, după condiţiile în care este acordată amnistia, în funcţie de
momentul în care intervine actul de amnistie.

I. În funcţie de aria sa de incidenţă, amnistia poate fi generală şi specială.

a) Amnistia este generală atunci când priveşte toate infracţiunile săvârşite până la
data acordării ei, indiferent de natura, gravitatea sau sediul legislativ al infracţiunilor
(cod penal, lege penală specială, lege extrapenală).
Amnistia generală presupune, de regulă, răsturnarea sistemului social-politic, o
schimbare radicală sau evenimente cu totul deosebite, ea prefigurând reforma
sistemului de drept penal. [45, p. 301]
Amnistiile generale sunt relativ rare şi se întâlnesc în ţările lumii a treia, mai ales
în statele bananiere, caracterizate printr-o puternică instabilitate şi o înaltă frecvenţă a
loviturilor de stat.[ 45, p. 293]
b) Amnistia este specială atunci când se acordă numai pentru anumite infracţiuni,
prevăzute de actul de clemenţă (de un anumit gen, de o anumită gravitate, exprimată
în pedeapsa prevăzută de lege, săvârşite de anumite persoane etc). De cele mai dese
ori amnistia se acordă în sub această formă. Toate amnistiile acordate în Republica
Moldova de-a lungul timpului au fost speciale!
 II. În funcţie de condiţiile în care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată şi
condiţionată.[74, p.112]
a) Amnistia este necondiţionată (simplă şi pură) atunci când acordarea ei nu
depinde de îndeplinirea vreunei condiţii (cu privire la fapta săvârşită, la persoana
făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea), în afara celor
intrinseci privitoare la obiectul său şi la data săvârşirii infracţiunilor.
b)Amnistia este condiţionată atunci când acordarea ei este subordonată îndeplinirii
vreunei condiţii speciale cu privire la:
- faptă (să nu fie săvârşită în circumstanţe agravante etc);
- persoana infractorului (vârstă, cetăţenie, situaţie familială etc);
- împrejurările în care infracţiunea s-a săvârşit (timp de secetă, timp de război etc);
- urmarea infracţiunii (prejudiciul cauzat să nu depăşească un anumit cuantum
etc); [25, p. 100]
- antecedenţa penală (infractorul să nu fie recidivist, să nu fi beneficiat anterior de
graţiere etc);
- conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (să nu se fi sustras
de la executarea pedepsei etc).
III. În funcţie de momentul în care intervine actul de amnistie şi de stadiul în care
se află procesul penal, se face distincţie între:
a)amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă – amnistie
antecondamnatorie (amnistie proprie);
b)amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului – amnistie
postcondamnatorie (amnistie improprie);
c)amnistia post-executorie (care intervine după executarea pedepselor sau a altor
măsuri de natură juridico-penală).

2.4.Efectele amnistiei
După cum am menţionat în capitolul precedent că cazul în care amnistia intervine
în timpul desfăşurării acţiunii penale (urmărire penală, proces penal) poartă numele
de amnistie antecondamnatorie, iar atunci când intervine după ce instanţa de judecată
a pronunţat o hotărâre de condamnare - rămasă definitivă, poartă numele de amnistie
postcondamnatorie. Ca rezultat al acţiunii sale în timp spaţiu şi asupra persoanelor
acestea la rîndul lor produc aşa numitele efecte juridice.

2.4.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii

Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art. 107 CP al RM.
Aceste dispoziţii prevăd atât efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât
şi efectele amnistiei intervenite după condamnare.
Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare [74, p.112] constau în
înlăturarea răspunderii penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă
s-a pornit, nu se mai pune în mişcare acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul
în judecată, sau, dacă acesta a fost trimis în judecată, procesul va înceta.
În afara înlăturării răspunderii penale - efect similar cu amnistia după condamnare
-, amnistia antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţe juridice specifice, în
funcţie de diferite momente, cuprinse între data săvârşirii infracţiunii şi aceea a rămâ-
nerii hotărârii definitive. În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea
organelor judiciare, ea nu anihilează (înlătură) dreptul persoanei vătămate de a
introduce plângerea prealabilă (supus înainte de începerea unei acţiuni principale ca
petiţia!).
Plângerea prealabilă adresată instanţei constituie deopotrivă un act de sesizare
despre săvârşirea unei infracţiuni şi un act procesual de punere în mişcare a unei
acţiuni penale.
Amnistia se dovedeşte a fi irelevantă (nu prezintă interes) nu numai cu privire la
dreptul de a introduce plângerea prealabilă, ci şi relativ la dreptul de a formula o
plângere sau un denunţ.[65, p.302] Dacă din însuşi cuprinsul actului de sesizare
rezultă, fără echivoc, date şi elemente în baza cărora se poate efectua încadrarea
juridică a faptei, rezultând că aceasta este amnistiată, se va soluţiona cauza în acest
stadiu, în baza actului de clemenţă intervenit (se va pronunţa o ordonanţă de refuz în
pornirea procesului penal, dacă făptuitorul este de acord cu aceasta).
În schimb, dacă actul de sesizare nu este explicativ sub aspectul naturii infracţiunii,
al datei săvârşirii acesteia (înainte sau după apariţia actului de amnistie) sau al
identităţii infractorului (în cazul în care actul de amnistie prevede unele excepţii
personale), cauza nu poate fi soluţionată decât după cunoaşterea acestor împrejurări.
[58, p.364]
În cazurile în care învinuitul sau persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii se
opune încetării procesului penal sau refuzului de pornire a procesului penal în
legătură cu actul de amnistie, încetarea procesului penal sau refuzul de pornire a
procesului penal pe această bază nu se admite. În acest caz procesul continuă în mod
obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicat doar în cazul constatării vinovăţiei
persoanei. În caz contrar, se va pronunţa o sentinţă de achitare de către instanţa de
judecată.
Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă
până la capăt şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de condamnare cu menţiunea
că condamnatul este liberat de pedeapsă. [2, pct. 4]
Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurile educative, deoarece
alin. 2 al art. 107 CP al RM stipulează că „amnistia nu are efecte asupra măsurilor
de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate". Prin urmare, dacă făptuitorul a
fost trimis deja în judecată, instanţa va trebui să analizeze şi să soluţioneze latura
civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis în judecată, persoana vătămată se va putea
adresa instanţei civile pentru valorificarea drepturilor sale, făptuitorul neputând fi
trimis penal în judecată numai pentru soluţionarea şi rezolvarea laturii civile.
În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectele vor opera
numai cu privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte.
Efectele amnistiei intervenite constau în înlăturarea executării sancţiunilor, precum
şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Expresia ″şi a celorlalte consecinţe ale
condamnării″ [74, p.116] vizează pedepsele complementare, infracţiunea amnistiată
nu va fi luată în considerare la aplicarea sporului de pedeapsă (prevăzute de art. 83-85
CP al RM) în cazul concursului de infracţiuni sau de pluralitate intermediară,
deoarece se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile
aflate în concurs, şi nu pedeapsa rezultată, care nu are relevanţă cu privire la aplicarea
amnistiei.
Conform prevederilor alin. (1) al art. 107 din CP al RM, "Amnistia este actul ce are
ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei, fie reducerea pedepsei aplicate
sau comutarea ei".
Amnistia antecondamnatorie, denumită şi amnistie proprie, are drept efect
principal înlăturarea răspunderii penale. Dacă procesul penal nu fusese pornit
împotriva făptuitorului, ca urmare a amnistiei, acesta nu va mai fi pornit. Iar în cazul
în care procesul penal a fost pornit, va înceta urmărirea penală sau, respectiv,
procesul penal, în orice stadiu s-ar afla acesta înainte de condamnarea definitivă a
infractorului.
Atunci când amnistia intervine înainte ca organele de urmărire penală să fie
sesizate, fapta produsă nu este amnistiată până când nu se constată dacă aceasta
întruneşte toate condiţiile impuse de actul de clemenţă. Deşi, potrivit unui punct de
vedere, în această situaţie [63, p. 279];[54, p.303] amnistia ar stinge dreptul de a
introduce plângere prealabilă, pentru că fapta este considerată amnistiată, procesul
penal fiind considerat încetat, consider că dreptul oricărei persoane vătămate de a
introduce plângere prealabilă nu poate fi lezat în acest caz, deoarece până când fapta
săvârşită nu este încadrată juridic, nu se ştie cu exactitate dacă fapta poate sau nu, să
fie amnistiată. Plângerea prealabilă adresată organului competent constituie, deo-
potrivă, un act de sesizare despre săvârşirea unei infracţiuni şi un act procesual de
punere în mişcare a unei acţiuni penale. [24, p. 249]
Un alt argument ce combate şi mai puternic această variantă îl constituie dispoziţia
dată de legiuitor în art. 107 alin. (2) C. Penal al RM, potrivit căreia amnistia nu are
efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Din
această cauză, chiar dacă fapta săvârşită este absolvită de răspunderea penală, partea
vătămată are dreptul de a-şi primi despăgubirile cerute. În cazul în care amnistia
intervine în timpul urmăririi penale trebuie să se stabilească dacă răspunderea penală
nu este înlăturată de una dintre următoarele cauze:
a) fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală;
b) gradul de pericol social pe care-l prezintă nu este al unei infracţiuni;
c) persoana acuzată nu este cea care a săvârşit fapta respectivă;
d) infracţiunea nu prezintă toate elementele constitutive;
e) făptuitorul se afla:
- fie în legitimă apărare,
- era constrâns fizic sau moral,
- era iresponsabil,
- se afla în stare de ebrietate sau era minor sub 14 ani,
f) fapta a fost produsă în stare de necesitate sau în eroare de fapt ori rezultatul
infracţiunii este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută (cazul fortuit) ;
g) lipseşte plângerea prealabilă;
h) altă condiţie prevăzută de lege pentru ca acţiunea penală să fie pusă în
mişcare.
Dacă nici una dintre aceste cauze nu intervine asupra răspunderii penale, abia
atunci fapta respectivă poate beneficia de efectele amnistiei, deoarece trebuie stabilit
mai întâi dacă făptuitorul poate fi scos de sub urmărire penală ca urmare a stabilirii
legalităţii acţiunii de punere sub urmărire penală. Atunci când, în timpul urmăririi
penale, fapta este amnistiată, organele judiciare sunt obligate să pună capăt acestei
urmăriri, infractorul beneficiind de înlăturarea răspunderii penale. Instanţa poate
pronunţa, însă, o condamnare, în pofida faptului că amnistia a intervenit în timpul
urmăririi penale, numai dacă în actul de clemenţă este prevăzută posibilitatea ca
amnistia să opereze asupra pedepselor date de instanţa de judecată, caz în care
continuarea acţiunii penale este necesară, pentru toate infracţiunile săvârşite până la
intrarea în vigoare a legii amnistiei.
 Dacă persoana acuzată doreşte să-şi dovedească nevinovăţia, deşi fapta produsă a
fost amnistiată, procesul penal poate continua la cererea acesteia. Cererea trebuie
concretizată într-o plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală,
adresată procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală.
Dacă plângerea se depune la organul de urmărire penală, acesta este obligat ca în 48
de ore să o înainteze procurorului, iar dacă este depusă procurorului, acesta este
obligat să rezolve plângerea în cel mult 15 de zile de la primire [art 274 CPP al RM].
Prin intervenţia amnistiei se împiedică atât începerea urmăririi penale, cât şi reluarea
acesteia, chiar dacă instanţa cere refacerea ori completarea urmăririi penale. Dacă
fapta a fost greşit încadrată, beneficiind în acest fel de amnistie, urmărirea penală
poate fi reîncepută, iar dacă fapta în noua încadrare nu intră în condiţiile prevăzute în
actul de clemenţă, atunci infracţiunea nu beneficiază de efectele amnistiei!
Atunci când amnistia intervine în timp ce procesul penal se află în curs de
desfăşurare, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit, b) CPP al României, procesul penal
încetează, răspunderea penală fiind înlăturată. Însă, dacă instanţa hotărăşte să aplice
o măsură de siguranţă sau una educativă, acestea nu vor putea fi înlăturate deoarece
amnistia nu afectează decât răspunderea penală.
Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă
până la sfârşit şi instanţa de judecată pronunţă [74, p.117];[63, p.309] o sentinţă de
condamnare cu menţiunea că, condamnatul este liberat de pedeapsă (pct. 4) al art.
275 din CPP al RM. Dar, şi în acest caz, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă.
Dacă se constată că infracţiunea a fost încadrată greşit, beneficiind în acest fel de
efectele amnistiei, atunci când se face reîncadrarea juridică, acţiunea penală continuă
în cazul în care, datorită noilor condiţii, fapta penală este exclusă de la amnistiere.
Procesul penal poate continua, după intervenţia amnistiei, la cererea inculpatului,
respectându-se prezumţia de nevinovăţie, precum şi toate garanţiile prevăzute de
Codul de procedură penală. Deşi acţiunea penală se stinge, procesul va continua
datorită acţiunii introduse de inculpat care doreşte fie să o desfiinţeze, fie să reducă
din efectele ei. Dacă, la cererea inculpatului, procesul continuă, însă acesta se
răzgândeşte, acţiunea se stinge, iar inculpatul beneficiază de efectele amnistiei.
Dreptul de a continua procesul după intervenţia amnistiei este recunoscut numai
inculpatului nu şi părţii vătămate.

2.4.2.Efectele amnistiei postcondamnatorii

Amnistia postcondamnatorie (după condamnare) poate apărea oricând în perioada
cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii (sentinţei) de condamnare şi aceea
a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătoreşti. Unul
dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după condamnare este înlăturarea
executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că are loc chiar înlăturarea răspunderii
penale.
În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce un dublu efect –
mai întâi înlătură [52, p.702] executarea restului de pedeapsă negraţiat şi apoi
excluderea posibilităţii revocării graţierii condiţionate, ea răsfrângându-se, astfel,
asupra ambelor aspecte ale pedepsei.
Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de
eliberare condiţionată, acesta se respinge ca rămas fără obiect. În cazul în care
instanţa de recurs constată că infracţiunile pentru care s-a aplicat, de exemplu,
pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate cu suspendare condiţionată a executării
pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze procesul penal, fără a mai dispune
înlăturarea dispoziţiilor art. 90 CP al RM, deoarece a fost înlăturată răspunderea
penală.
Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate în măsura în
care aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistiere. Astfel, amenda
deja încasată nu se restituie, iar degradarea civică executată nu se mai înlătură, fiind
valabil executată. În acest caz atât măsurile de siguranţă, cât şi drepturile persoanei
vătămate stabilite prin hotărârea de condamnare continuă a fi executate.
 Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicarea amnistiei se
face din oficiu, indiferent de poziţia făptuitorului, adică chiar dacă acesta ar refuza
amnistia, fiind vorba de un act al autorităţii legiuitoare, obligatoriu atât pentru
organele statului, cât şi pentru toţi membrii societăţii. Excepţie® fac împrejurările
prevăzute de alin. 2 art. 5 CPP al RM care se referă la imunitate diplomatică.
Concluzie. Cu toate că amnistia are o largă arie de aplicare atât până la
condamnarea făptuitorului, cât şi după condamnarea acestuia, ea are unele limite
strict reglementate de lege (de exemplu, cum s-a arătat deja, amenda încasată anterior
amnistiei nu se restituie). Suportul acestor dispoziţii îl reprezintă principiul potrivit
căruia amnistia nu constituie o repunere în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii,
nefiind necesar a se recurge la argumentul auxiliar al imposibilităţii restituirii sumelor
băneşti legal percepute, împrumutat din dreptul financiar.
Alte limitări de acţiune ale amnistiei [62, p.543] constau în faptul că, conform alin.
2 art. 107 CP al RM, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cum ar fi:
1. măsurile de constrângere cu caracter medical, adică internarea persoanei
iresponsabile, care în momentul săvârşirii infracţiunii era responsabilă, într-un
spital de boli mintale sau aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical alcoolicilor şi narcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art. 98, 103 CP
al RM);
2. măsurile de constrângere cu caracter educativ, cum ar fi: internarea
minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de educaţie sau într-o insti-
tuţie curativă şi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe
speciale privind comportamentul minorului etc. (art. 104 CP al RM),
expulzarea străinilor (art. 105 CP al RM) şi confiscarea specială (art. 106 CP
al RM).
Raţiunea acestei reglementări este legată de scopul măsurilor de
siguranţă, constând, în temeiul art. 98 CP al RM, din înlăturarea unei stări de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
[22,p.256] Starea de pericol ce rezultă din săvârşirea infracţiunilor şi
 imperativul prevenirii comiterii altora subzistă după aplicarea amnistiei,
impunând, în interesul apărării sociale, iar uneori şi al infractorului însuşi,
luarea măsurilor de siguranţă. Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a
influenţa existenţa infracţiunii!
Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin. 2 art. 107
CP al RM). În cadrul prevederii acestor dispoziţii, prin drepturile persoanei vătămate
se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, nu şi drepturile pe care le are
persoana vătămată uneori în legătură cu latura penală (de exemplu, dreptul de a
depune plângere prealabilă, dreptul de a stinge procesul penal prin retragerea
plângerii etc), acestea din urmă drepturi stingându-se şi ele prin amnistie. După cum
s-a menţionat, exceptarea cu privire la consecinţele civile operează, fie că este vorba
de amnistia intervenită înainte de condamnare, fie că este vorba de amnistia
intervenită după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că
amnistia, ca toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau a pedepsei penale,
priveşte raportul juridic de drept penal, adică fapta ca activitate infracţională, şi nu
raportul juridic de drept civil adică fapta ca activitate dăunătoare. Aşa stând lucrurile,
urmează ca atunci când s-a produs o pagubă, aceasta să fie reparată, chiar dacă
aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept civil,
oricine cauzează altuia o daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta
constituie o infracţiune sau o contravenţie administrativă, disciplinară sau un delict
civil.
Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare! Prin una şi aceeaşi faptă
pot fi încălcate norme juridice ce aparţin diferitor ramuri distincte de drept.
Consacrând principiul cumulului răspunderilor juridice, sistemul nostru legislativ
permite tragerea la răspundere pentru fiecare normă de drept în parte, potrivit re-
gulilor proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiunea săvârşită reprezintă, în acelaşi timp,
şi abatere disciplinară, se va putea aplica şi una dintre sancţiunile prevăzute de Codul
Muncii al RM (în continuare CM), amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea
disciplinară.[24 p.275]
 Amnistia postcondamnatorie mai este denumită şi amnistie improprie, iar princi-
palul efect constă în înlăturarea executării pedepsei pronunţate şi implicit a
răspunderii penale. Dacă nu a început executarea pedepsei, hotărârea nu va mai fi
pusă în executare, iar dacă executarea pedepsei a început, ea va înceta. Pentru
infracţiunile cărora li s-a aplicat închisoarea cu suspendare condiţionată a executării
pedepsei, intervenţia amnistiei înlătură răspunderea penală şi ca urmare termenul de
încercare nu se mai execută.
În privinţa pedepsei accesorii (secundare în raport cu alte pedepse) s-au formulat
două opinii. În prima opinie se consideră că pedeapsa accesorie se desfăşoară numai
pe durata executării pedepsei principale, încetând atunci, când amnistia intervine
înainte de expirarea pedepsei principale. Pentru cea de-a doua opinie, pedeapsa
accesorie începe înainte de executarea pedepsei principale. Dacă amnistia intervine
înainte ca pedeapsa principală să fie executată, atunci aceasta înlătură pedeapsa
accesorie care mai rămăsese de executat, precum şi pedeapsa principală. Deoarece
pedepsele complementare încep să fie executate după pedeapsa principală, dacă
amnistia intervine în timpul executării pedepsei principale, atunci pedeapsa
complementară nu se mai execută; dacă amnistia intervine în timpul executării
pedepsei complementare, aceasta nu se mai execută din acel moment.
Excepţie® face doar degradarea militară care îşi produse efectele din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă. [58, p. 139]
Amnistia poate fi considerată şi termen al recidivei, dacă de la aplicarea acesteia
sunt excluşi recidiviştii, indiferent de forma pe care o poate îmbrăca amnistia. Când
de actul de clemenţă nu beneficiază recidiviştii, iar amnistia intervine înainte ca
infractorul să producă şi cea de-a doua infracţiune, nu va exista recidivă, deoarece
prima infracţiune a fost amnistiată. Iar dacă amnistia intervine după comiterea celei
de-a doua infracţiuni, există recidivă, actul de clemenţă nefiind operabil.

2.4.3.Limitele efectelor amnistiei

 Prin art. 119 alin. (1) CP al RM se stipulează că, în cazul în care amenda la care a
fost condamnată o persoană a fost încasată înainte ca amnistia să intervină, aceasta nu
se mai restituie, deoarece amnistia nu pune infractorul în starea în care se afla înainte
de a săvârşi infracţiunea. În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că amnistia nu pro-
duce efecte asupra măsurilor educative, măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
Măsurile de siguranţă reprezintă măsurile legale de constrângere sau restrângere a
unor drepturi individuale, prin forme medicale sau sociale, luate independent de
pedeapsa penală, cu scopul de a înlătura starea de pericol şi de a preîntâmpina
săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală. Deoarece amnistia produce efecte
numai asupra răspunderii penale, aceasta nu poate influenţa măsurile prin care
instanţa impune ca infractorul să nu mai aibă posibilitate, pe o anumită perioadă, să
mai săvârşească şi alte fapte prevăzute de legea penală. Singura excepţie® este
reprezentată de măsura de siguranţă a interzicerii persoanei condamnate de a se afla
în anumite localităţi, legiuitorul stabilind că această măsura de siguranţă nu poate fi
luată, decât dacă făptuitorului i se aplică o pedeapsă. [58, p. 75]
Astfel, dacă amnistia intervine înainte ca instanţa să pronunţe o hotărâre definitivă
prin care să-l condamne pe infractor, va fi înlăturată pe lângă răspunderea penală şi
măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi. Dacă, însă,
amnistia intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar instanţa a
hotărât luarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 116 CP al RM, efectele actului de
clemenţă nu operează asupra acestei măsuri, infractorul urmând s-o execute,
interdicţia începând din momentul în care a fost pus în libertate. Amnistia, chiar dacă
înlătură răspunderea penală, nu afectează drepturile persoanei vătămate.
Dacă actul de clemenţă intervine în timpul urmăririi penale, partea vătămată va
trebui să deschidă o acţiune civilă separată deoarece înlăturându-se în această fază
răspunderea penală, procesul penal nu mai poate începe. În cazul concursului de
infracţiuni, pentru infracţiunile amnistiate partea vătămată va trebui să introducă o
acţiune civilă separată, deoarece nu mai există acţiune penală căreia să-i fie alăturată
pentru despăgubirea daunelor provocate.
În privinţa infracţiunilor care duc la decăderea din drepturile părinteşti, amnistia,
chiar dacă înlătură răspunderea penală, nu poate înlătura şi sancţiunile pronunţate în
baza dreptului familiei, deoarece pericolul în care se află copilul nu este înlăturat doar
prin lipsa răspunderii penale, ci doar prin executarea sancţiunilor respective. În cazul
infracţiunilor care determină divorţul, amnistia înlăturând răspunderea penală nu
intervine şi asupra divorţului. Astfel, dacă cel condamnat a săvârşit o infracţiune
împotriva soţului, iar acesta a înaintat acţiunea de divorţ, în momentul intervenirii
amnistiei, acţiunea de divorţ se va desfăşura mai departe chiar dacă acţiunea penală s-
a stins. Atunci când moştenitorul săvârşeşte anumite infracţiuni prin care îşi atrage
decăderea din această calitate, intervenţia amnistiei nu-l va putea repune în drepturile
pe care le-a avut, în această situaţie operând dispoziţiile Codului civil.
Deci, amnistia postcondamnatoare înlătură executarea pedepsei pronunţate în
măsura în care aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistiere. Astfel,
amenda deja încasată nu se restituie, iar degradarea civică executată nu se mai
înlătură, fiind valabil executată. Amnistia nu are ca efect o repunere în situaţia
anterioară săvârşirii infracţiunii, nu constituie o restitutio in integrum. [31, p. 330.]
Concluzie. Cu toate că amnistia are o arie largă de aplicare (atât până la condamna-
rea făptuitorului, cât şi după condamnarea acestuia), ea are unele limite strict
reglementate de lege. Astfel, conform dispoziţiilor alin. (2) al art. 107 din CP al RM
"Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate".
Raţiunea acestei limitări rezidă în natura şi finalitatea măsurilor de siguranţă.
Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unor stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, de aceea trebuie să
dureze atâta timp cât există aceste stări. Este evident că renunţarea din partea statului
de a pune în executare aceste măsuri de siguranţă nu ar avea nici o justificare şi nu ar
fi folositoare nici societăţii şi nici celui faţă de care s-au dispus măsurile. [24, p. 252].
 Nefiind pedepse, măsurile de siguranţă nu pot cădea sub incidenţa unor acte de
amnistie, nici chiar atunci când sunt restrictive sau chiar privative de libertate (măsuri
de constrângere cu caracter medical, măsuri de constrângere cu caracter educativ,
expulzarea, confiscarea specială).
În raport cu consecinţele civile, excepţia® incidenţei legii de amnistie operează
atât în cazul amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât şi al celei intervenite
după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că amnistia, ca toate
celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşte raportul
juridic de drept penal şi nu raportul juridic civil. Dreptul la despăgubire aparţine celui
păgubit şi, ca urmare, statul nu poate renunţa prin amnistie la un drept care nu-i
aparţine. Atunci când s-a produs o pagubă, aceasta urmează să fie reparată, chiar dacă
aplicarea pedepsei penale este înlăturată.
Conform prevederilor normelor de drept civil, oricine cauzează altuia o daună este
obligat să o repare, indiferent dacă aceasta rezultă dintr-o infracţiune, contravenţie
administrativă, abatere disciplinară sau dintr-un delict civi. (art. 1398 din Codul civil
al RM) Or, continuând exercitarea acţiunii civile după stingerea celei penale prin
amnistie, instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale
sau contractuale. [53, p. 152]
Trebuie să menţionăm, în fine, că amnistia nu înlătură nici alte consecinţe
extrapenale ale infracţiunii săvârşite, cum ar fi răspunderea disciplinară a făp-
tuitorului, anumite interdicţii şi decăderi din drepturi ale acestuia. [45, p. 342], [31p.
330] Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a influenţa existenţa infracţiunii.

1.5.Asemănări şi deosebiri între amnistia improprie şi reabilitare

Atât amnistia improprie, cât şi reabilitarea sunt instituţii de drept penal care se
întemeiază pe lege şi au ca principal efect înlăturarea urmărilor produse în urma unei
condamnări. Ele:
1. nu repun în totalitate condamnatul în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii;
 2. nu au efect asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia interzicerii de a se afla
în anumite localităţi;
3. nu înlătură dreptul părţii vătămate de a-şi primi despăgubirile cerute.
În ceea ce priveşte deosebirile, amnistia improprie (postcondamnatorie):
- produce efecte pentru toţi participanţii;
- se acordă printr-o lege organică din raţiuni de politică penală;
- înlătură o pedeapsă ce se află în curs de executare;
- este obligatorie;
- nu presupune stingerea acţiunii civile pentru a se acorda;
- dacă este amnistiată din greşeală o infracţiune care n-ar fi beneficiat altfel de
amnistie, aceasta nu poate fi îndreptată utilizându-se doar căile de atac, astfel că
pentru a opera trebuie acordată prin lege organică de Parlament;
- intervine pentru fiecare infracţiune în parte şi efectele sale acţionează şi pentru
trecut.
Reabilitarea, dimpotrivă, este personală si se acordă prin hotărâre judecătorească
sau ope legis. Pentru a opera, trebuie ca:
 pedeapsa să fie executată sau stinsă într-un alt mod;
 să treacă un anumit termen de încercare;
 condamnatul trebuie să aibă un comportament ireproşabil.
Dacă se cere reabilitarea judecătorească, atunci cel condamnat, trebuie să plătească
paguba produsă, intervenind numai pe baza Codului Penal şi producând efecte pentru
viitor, fiind indivizibilă.
3. LEGĂTURA ÎNTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE
 În afarã de contextul mentionat, al cauzelor exclusive de rãspundere penalã si
executare a pedepsei, notiunile de amnistie si gratiere se mai utilizeazã cu
urmãtoarele semnificatii:

a) actele juridice ale organelor legiuitoare ori executive; În acest sens se folosesc
conceptele de lege de gratiere si amnistie, ori decret de gratiere si amnistie, decret de
gratiere sau decret de amnistie. Frecvent în doctrinã si în jurisprudentã, se foloseste
sinonimul acte de clementã. Pentru desemnarea dreptului de acordare a gratierii, în
literatura strãinã este larg utilizatã notiunea de jus gratiarum.

b) situatia juridicã a persoanei care a sãvârsit o infractiune si i s-a înlãturat

rãspunderea penalã sau condamnatã si i s-a înlãturat executarea pedepsei. În acest
context se vorbeste despre condamnati gratiati sau infractori amnistiati, notiuni cu
deosebitã relevantã pe tãrâmul dreptului penal, criminologiei si statisticii juridice;

c) institutii juridice, reprezentând totalitatea normelor juridice cuprinse în

Constitutie, Codul penal, Codul de procedurã penalã si legile speciale privitoare la
amnistie si gratiere.

2. Legãtura dintre amnistiere si gratiere

Aceasta este determinatã de:

a) natura lor juridicã, amândouã constituind cauze de înlãturare a rãspunderii

penale ori a executãrii pedepsei, respectiv fapte juridice extinctive sau modificatoare
ale raportului penal;

b) temeiul lor comun, reprezentat de situatii social-politice similare si de

considerente de politicã penalã identice;

c) modalitatea de acordare;
 d) functiile lor, ambele având un rol însemnat în aplicarea mijloacelor de
constrângere penalã si, asadar, în realizarea functiilor si scopului pedepsei, precum si
al scopului însusi al legii penale;

e) reglementarea lor împreunã în cadrul capitolului I din Titlul VII al Pãrtii

Generale a Codului Penal;

f) sorgintea si evolutia lor comunã.

Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei si gratierii o identitate proprie în

cadrul cuprinzãtoarei institutii a cauzelor care înlãturã rãspunderea penalã si celelalte
consecinte ale condamnãrii.

3.1 AMNISTIA SI GRATIEREA DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL-

POLITIC
Scopul oricãrei societãti este acela de a-si conserva echilibrul, ordinea socialã si
normativã, inclusiv prin mijloace de drept penal.
Tragerea la rãspundere penalã, aplicarea si executarea pedepselor fãcute în scopul
prevenirii sãvârsirii unor alte infractiuni de cãtre persoana condamnatã (preventia
specialã) si de cãtre predispusii la ilicitul penal (preventia generalã), precum si în
finalitatea reinstalãrii linistii sociale si a reinstaurãrii ordinii de drept.
Pot exista însã multiple si diverse situatii sociale, economice si politice, în care
tragerea la rãspundere penalã ori executarea pedepsei sã nu fie oportunã sau necesarã.
Din cele de mai sus rezultã configurarea a douã categorii de factori:
a) pe de o parte, o gamã de stãri, situatii si împrejurãri de fapt, obiectiv
determinate. Aceste stãri alcãtuiesc esafodul politic al actelor de clementã.
b) pe de altã parte, un sistem de repere valorice în raport cu care are loc reflectarea
subiectivã a acestor relatii. El este oferit de doctrina politicã penalã.
Sorgintea actelor de clementã se situeazã, în consecintã, undeva la confluenta
factorilor social si politic.
Temeiurile sociale si politice ale amnistiei si gratierii
 Este de retinut cã aceste temeiuri sunt inepuizabile.
a) Existenta unor motivatii politice, economice ori sociale pentru sãvârsirea unor
infractiuni.
În aceste cazuri, în general, amnistia si gratierea sunt precedate de importante
seisme sociale si politice. Deci noua ordine instauratã, recunoaste cã vinovat nu este
singur fãptuitorul, ci si societatea însãsi care, prin anacronismele ei, a conturat
premisele sãvârsirii faptei.
b) Sentimentul general de încredere fatã de rezultatele dobândite în consolidarea
ordinii de stat si de drept. Acest sentiment creeazã convingerea cã functia reeducativã
a pedepsei poate fi preluatã de cãtre societate, astfel încât executarea ei nu mai este
necesarã.
c) Amnistia-bilant sau linie de adunare urmãreste înlãturarea rãspunderii penale,
ori îndepãrtarea consecintelor condamnãrii, în cazul eliberãrii unor mari colectivitãti
ori a poporului, în întregul sãu, de sub dominatia unor vremuri vitrege si care au
înrâurit conduita lor într-atât încât, fãrã ele, nu ar fi sãvârsit faptele pe care le-au
comis. Putem spune cã este cazul Amnistiei Schleicher din Germania de dupã primul
rãzboi mondial, care a avut ca obiect infractiunile sãvârsite datoritã dificultãtilor
materiale ale fãptuitorului sau ale rudelor, în special ca urmare a somajului.
Infractiunile care fac obiectul acestor amnistii sunt produse într-o epocã de crizã
socialã, politicã sau economicã, sub influenta situatiei dificile, iar nu sub imboldul
unei perversitãti criminale primejdioase.
d) Amnistia pacifistã, sau pentru pacea socialã, are drept tel mentinerea sau
restaurarea pãcii sociale, amenintatã sau zguduitã de contradictii politice, precum si
modalitatea lor periculoasã de manifestare. Astfel de amnistii a acordat regele Mihai I
pentru infractiuni sãvârsite înaintea celei de al doilea rãzboi mondial de anumite
grupuri etnice: bulgari, turci, germani, unguri. Acest gen de acte de clementã atrage
calmarea pasiunilor populare si restabilirea linistii prin uitarea trecutului.
e) Amnistia de corectare sau corectivã. Conflictele armate au constituit un prilej
constant de acordare a clementei. La începutul conflagratiei, amnistia a oferit cadrul
unirii idealului cu pragmaticul, ea devenind sursa de forte proaspete pentru trupã si
industria de rãzboi.
f) Sãrbãtorile nationale si celelalte sãrbãtori legale, alegerile prezidentiale,
desemnarea unui nou cabinet constituie prilejuri traditionale ale asa-ziselor amnistii
jubiliare.
Astfel, prin Legea federalã din data de 1 iunie 1995, cu ocazia aniversãrii
semicentenarului redobândirii independentei de cãtre Republica Austria si a integrãrii
sale în Uniunea Europeanã, au fost amnistiate numeroase infractiuni.
La 15 august 1995, în coreea de Sud, s-a acordat, de asemenea, o cuprinzãtoare
amnistie ocazionatã de celebrarea unei jumãtãti de veac de la încetarea celui de al
doilea rãzboi mondial.
g) Gratierea de Crãciun, devenitã traditie în unele state occidentale.
În fapt, nu este vorba despre o gratiere colectivã în sensul legislatiei noastre, ci
despre o multitudine de gratieri individuale.
h) Supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor constituie temei de
gratiere si amnistie în statele neconsolidate economic, care nu îsi îngãduie
organizarea si întretinerea unei retele corespunzãtoare de asezãminte pentru
executarea pedepselor.
i) Ratiunile umanitare.
j) Corectarea unor erori judiciare poate avea loc, potrivit opiniei unor autori strãini,
prin acte de gratiere individualã, dar numai în douã ipoteze: încãlcarea principiului no
bis in idem, prin sanctionarea de douã ori pentru aceeasi faptã, respectiv punerea în
executare a unei pedepse prescrise.
k) Armonizarea unor pedepse disproportionat de mari cu tendintele practicii
judiciare în materia infractiunilor pentru care au fost aplicate, pe calea gratierii
individuale.
Ministerele de Justitie si Procuraturile Generale sunt, practic singurele institutii
care au permanent perspectiva globalã asupra evolutiei practicii judiciare.
l) Ratiuni de stat.
 Ratiunile de stat pot fi invocate ca temei al unui act de clementã numai când sunt
în joc interesele vitale ale întregii societãti.
m) Raporturile dintre state.
În mod frecvent un stat recurge la gratierea sau amnistierea individualã a
cetãtenilor altui stat care au fost condamnati pentru infractiuni sãvârsite pe teritoriul
sãu. Aceastã practicã se întemeiazã pe regula reciprocitãtii si nu se opune în nici un
fel principiilor statului de drept.
3.2 Trãsãturi comune ale temeiurilor social-politice ale amnistiei si gratierii.
Clasificãri
Din enumerarea câtorva dintre aceste consideratii, putem desprinde unele
particularitãti ale lor.
a) Sunt de naturã social-politicã.
b) Trebuie sã constituie justae cauze aggratiandi, respectiv sã aibã în mod obiectiv
aptitudinea de a atrage clementã. Justus înseamnã tot ceea ce este bine întemeiat,
îndreptãtit, hotãrâtor si corespunzãtor traditiei.
c) Nu trebuie invocate în cuprinsul actelor de clementã.
d) Nu sunt reglementate de lege.
e) Sunt practic nelimitate.
f) Actioneazã cumulativ si nu exclusiv, în sensul cã pot exista laolaltã mai multe
temeiuri de natura celor enumerate.
g) Pun în evidentã limitele exercitiului dreptului de acordare a clementei.
Amnistiile si gratierile autentice au ajutat natiunile iubitoare de libertate în toate
vremurile, au asigurat protectia Puterii prin afectiunea popularã, precum si
descurajarea vrãjmasilor, mai cu folos decât executarea unor pedepse aspre.
Exercitiul dreptului de acordare a clementei dovedeste, de fapt, cã nu atât în
Constitutie, cât în legislativ se regãseste întelepciunea politicã autenticã.
Tendintele si scopurile fundamentale ale stiintei penale contemporane sunt, în
general, configurate si, printre ele, se numãrã:
 - individualitatea pedepselor, astfel încât sã se judece infractorul si fapta, mai mult
decât infractiunea in abstracto; - prevenirea criminalitãtii si readaptarea delicventului
la mediul social cu ajutorul mãsurilor de sigurantã; - readaptarea delicventului la
mediul sãu social; - institutia amânãrii pedepsei, a condamnãrii conditionate, a iertãrii
judiciare pentru delicventi primari si pentru cei care, prin conduita lor în timpul
executãrii pedepsei, meritã un tratament special.
Într-un studiu cuprinzãtor despre dreptul de clementã s-a tras concluzia cã acesta
este consacrat si exercitat în toate statele lumii si cã s-a dovedit practic, indispensabil
în toate timpurile.

3.3 AMNISTIA SI GRATIEREA DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

Prerogativa suveranului de a acorda clementã se consolideazã odatã cu evolutia
statutului si a dreptului, ea aflându-se în legãturã strânsã cu dreptul sacru de domnii.
Clementa a fost abordatã ca un fenomen transcedental, reprezentând, în esenta sa, o
penetrare a puterii divine în universul uman. Majoritatea civilizatiilor antice au
cunoscut însã clementa în cele mai diverse forme.
Amnistia si gratierea colectivã au fost larg acordate în Egipt, înainte ca aceste
institutii sã fie cunoscute de romani. Acordarea clementei era prilejuitã, de regulã, de
evenimente politice majore, precum si de mari aniversãri. Pentru a lichida
consecintele devastatoare ale unui rãzboi civil de 13 ani, regele Euergetes al VII- lea
a emis, în anul 188 î.Ch., un decret de amnistiere prin care erau exceptati doar
ucigasii si jefuitorii de temple.
Amnistia si gratierea în Grecia anticã
În antichitatea greacã, clementa a apãrut ca o dimensiune a filantropiei, înteleasã ca
o aplecare binevoitoare a suveranului spre supusii sãi, de naturã a consolida
raporturile dintre ei.
În regatele diadohilor si ptolemeilor, unde absolutismul a cunoscut exacerbarea,
amnistiile si gratierile colective au fost frecvent întâlnite.
 Prin reformele lui Solon si Clistene, Atena a devenit leagãnul regimurilor
democratice din lumea greacã. Astfel în aceste conditii, competenta de acordare a
clementei a revenit adunãrii poporului.
Amnistia si gratierea în Roma anticã
În dreptul roman au fost cunoscute mai multe forme ale actelor de clementã, dintre
care, mai rãspândite au fost: abolito, indulgentia si restitutio.
Abolitio se acorda în cazuri de tulburãri sociale ori de rãzboi civil si avea ca efect
încetarea urmãririi.
Indulgentia atrãgea înlãturarea executãrii pedepsei. Ea era sub douã forme:
indulgentia generalis (gratiere colectivã) si indulgentia specialis (gratiere
individualã).
Restitutio rezida în repunerea condamnatului în situatia premergãtoare aplicãrii
pedepsei. Aceasta a cunoscut la rândul sãu douã forme: restitutio simplu si restitutio
in integrum.
Amnistia si gratierea în epoca modernã
În Anglia, dreptul de acorda clementa a revenit, în continuare Coroanei.
Desi exceptionalã prin ratiunea ei de a fi, amnistia –alãturi de gratiere- a devenit în
Franta atât de obisnuitã încât, în preajma si dupã primul rãzboi mondial, ea era
acordatã ciclic, în medie odatã la 2 ani.
Tot în Franta, la propunerea lui Bonneville de Marsagny, procuror de Versailles,
prin Legea din 14 august 1885, a fost introdusã institutia liberãrii conditionate,
conceputã ca complement indispensabil al sistemului penitenciar. El trebuia sã
serveascã la îndreptarea si reclasarea condamnatilor care, prin comportarea lor,
fãceau dovada unei reale reforme morale si a meritului de a fi redati societãtii. Ea
reprezenta punerea în libertate, în mod anticipat a condamnatului, timpul petrecut
dupã liberare fiind socotit ca executare de pedeapsã.
În dreptul nostru, libertatea conditionatã a fost reglementatã pentru prima datã în
art.41-44 din Codul penal intrat în vigoare în 1937.
Amnistia si gratierea în istoria dreptului românesc
 Nu existã date precise cu privire la acordarea unor acte de clementã în aceastã
epocã, dar dupã ocuparea Daciei, treptat a fost introdus dreptul roman clasic, cãruia,
chiar în aceastã formã, îi erau cunoscute actele de clementã.
Amnistia si gratierea în epoca feudalã
În Muntenia si Moldova domnitorul a concentrat în persoana sa functiile
legislativã, administrativã si judecãtoreascã, între ultimile douã, nefãcându-se în
aceastã perioadã, nici un fel de deosebire. El era supremul judecãtor, prerogativã la
care nu a renuntat si nu i-a fost nici retrasã. În dreptul cutumiar feudal frecvente au
fost gratierile, spre deosebire de amnistii, care au avut un caracter cu totul restrâns. În
primul sãu an de domnie, Stefan cel Mare (1457-1504) l-a amnistiat pe logofãtul
Mihail, refugiat în Polonia. Totodatã voievodul i-a promis iertarea si restituirea
tuturor proprietãtilor confiscate, dar dregãtorul sãu nu a revenit nici la a doua
chemare. Acest gen de garantii ale iertãrii faptelor constituie un fel de amnistie
individualã. Dimitrie Cantemir mentioneazã cã domnitorul gratia pedepsele cu
moartea numai sub conditia împãcãrii rudelor victimei cu osânditul. Contemporanul
lui Vodã Caragea (1782-1783), Dionisie Fotino, consemna cã domnitorul avea întritul
drept „sã hotãrascã pedepsele pe care legile nu le prevãd, sã mãreascã sau sã
micsoreze dupã trebuintã pe cele prevãzute de lege si sã gratieze pe vinovati“.

Amnistia si gratierea în epoca modernã

În Transilvania, dreptul de gratiere a fost exercitat si de cãtre palatin „per
mandatum domini regis“. Constitutia de la 1866 a prevãzut expres dreptul de
amnistiere. Chiar înainte de aparitia ei, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1866) a acordat
amnistii, începând cu cea din 19 iulie 1864, având ca obiect toate infractiunile
politice. Era vorba despre complotul organizat, printre altii, de Constantin Gr. Sutu si
Panait Bals, prin care se urmãrea desfacerea Unirii. A doua amnistie a fost acordatã la
30 august 1865, ca urmare a rãscoalei din 3 august 1865, când fuseserã arestati,
alãturi de alte personalitãti, I. C. Brãtianu, C. A. Rosetti si Al. Golescu. Animat de
sentimente generoase si probabil, de dorinta de a dovedi puterilor strãine încrederea
în sine, domnitorul Cuza a decis amnistierea tuturor participantilor la acest
eveniment.
Amnistia si gratierea în perioada 1948-1989
Potrivit art.38 pct.8 din Constitutia apãrutã în 1948, competenta de acordare a
amnistiei a revenit Marii Adunãri Nationale a Republicii, iar în temeiul art.44 pct.4,
prerogativa gratierii a fost atribuitã Prezidiului Marii Adunãri Nationale. Acest organ
a îndeplinit functia de sef al statului.
A. Gratierea individualã în perioada 1950-1989
Au fost emise în total 135 decrete de gratiere individualã, dupã cum urmeazã:
a) 15 de cãtre Prezidiului Marii Adunãri Nationale, de care au beneficiat 6095 de
persoane; b) 79 de cãtre Consiliul de Stat, fiind gratiati 19.919 condamnati; c) 41 de
cãtre presedintele României, privind 1802 persoane condamnate;
- Decretul nr.865/1950, prin care s-au acordat reduceri de pedepse în cote
predeterminate între 26 luni si 15 ani si nu fractionat, cum s-a procedat în mod
obisnuit; - Decretul nr.79/1960, prin care s-au gratiat în principal, pedepse aplicate
pentru infractiuni sãvârsite împotriva colectivizãrii; - Decretul nr.220/1960 a avut ca
obiect exclusiv pedepse aplicate unor militari în termen; - Decretul 294/1962 l-a
privit pe scriitorul epigramist Pãstorel Teodoreanu, condamnat la 6 ani pentru uneltire
împotriva ordinii sociale.
B.Gratierea colectivã si amnistia în perioada 1953-1989
Au fost adoptate în total 29 acte de clementã, dupã cum urmeazã:
- 7 de gratiere; - 6 de amnistie; - 16 mixte, de amnistie si gratiere.
În functie de organul puterii supreme de stat care le-a emis, stabilim cã:
- în trei dintre situatii, amnistia si gratierea colectivã s-au acordat de cãtre Marea
Adunare Nationalã (Legile nr.4/1954, 8/1957 si nr.25/1967); - în patru dintre situatii,
gratierea colectivã a fãcut obiectul decretelor prezidentiale.
În toate celelalte cazuri, amnistierea infractiunilor si gratierilor pedepselor s-a fãcut
prin decrete ale Consiliului de Stat.
 Încheiere

Lucrarea prezintă o sinteză cu referire expresă la importanţa instituţiei amnistiei,

care odată cu producearea efectelor juridice dovedesc îndreptățirera infractorilor sub
influenţa pedepsei şi care merită într-adevăr să fie reintegraţi în societate cu
înlăturarea răspunderii penale sau a consecințelor condamnării.
Actualitatea temei de cercetare este determinată de abordarea problematicii privind
protecţia şi ajutorarea condamnaților care se subrogă cu tentația de reabilitare și
reîncadrare în viața cotidiană. În contextul noilor tendinţe ale politicii penale
internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări, investigarea acestor
probleme este deosebit de delicată pentru ţara noastră unde, pînă în prezent, este
foarte greu, sub aspect psihologic, de a determina cui și cînd se pot acorda actele de
grațiere și de amnistie, pe motivul pericolului social potențial ( reacţia socială faţă de
infracţiunile comise de aceștia). O altă problemă este faptul că legislaţia naţională
penală şi procesual-penală nu acordă încă atenţie suficientă interacţiunii dintre
infractor şi reabilitare care stă la baza actului infracţional.
În secțiunea V a capitolului II am reliefat asemănările și deosebirile dintre amnistia
improprie și reabilitare. Controversele apărute în doctrină şi soluţiile contradictorii
adoptate în practica judiciară în ceea ce priveşte întinderea efectelor reabilitării şi
amnistiei, admisibilitatea cererii de reabilitate pentru un condamnat care a beneficiat
de amnistie şi, în fine, admisibilitatea cererii dacă în cursul termenului prevăzut de
legislația penală în vigoare, condamnatul a săvârşit o infracţiune amnistiată,
argumentele care le susţin precum şi opiniile personale sunt expuse pe larg în lucrarea
dată.
 Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul, scopul, sarcinile,
concepţia acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-
practică utilizate.
În baza datelor generalizate despre amnistie ca și cauză care înlătură răspunderea
penală sau consecințele condamnării poate fi relevată imaginea reală a stării de fapt,
consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o reacţie socială adecvată
împotriva viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările noastre,
realizate în cadrul unei orientări ştiinţifice relativ noi din materia penală reflectate în
capitolul XI CP al RM.
Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii amnistiatului relaţiilor dintre
aceştia cu lumea înconjurătoare; permite stabilirea naturii reale a psihologiei
condamnatului care urmează sau a fost reabiliat și liberat de răspundere penală cu
aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul infracţional şi,
în baza acesteia, se trage concluzia justă despre soarta și actul de clemență
(bunăvoință) care urmează să-și producă sau nu efectul. De aceea, sunt actuale şi
foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „amnistie-grațiere-
condamnat-reabilitare”, fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a
orientării înlăturării răspunderii penale sau a consecințelor condamnării.
PROPUNERI
1. A defini Amnistia ca o renunţare din partea puterii publice la aplicarea
răspunderii şi pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
2. Obiectul actului de amnistie să fie infracţiunea, cu toate formele, modalităţile
de participaţie şi circumstanţele agravante sau atenuante ale ei, precum și norma
juridică(în caz de dezincriminare).
3. A analiza diversele definiții ce țin de temeiurile care înlătură rspunderea penală
sau consecințele condamnării a persoanelor care au săvîrșit diverse infracțiuni, în
scopul ilustrării unei transparențe și a unei obiectivități sporite a sistemului de drept.
4. Etapele delibărării actelor de amnistie să fie bine definite și să cuprindă
analiza tuturor circumstanțelor de ordin moral, social, politic și psihologic, precum și
a eventualelor consecințe, care pot apărea în urma aplicării actelor sus menționate de
către Președinte și respectiv, Legislativ.
5. Elaborarea unei tipologii mai ample a trăsăturilor instituțiilor de clemență și
sincronizarea tuturor factorilor de decizie care ar produce efectul scontat.
Considerãm cã dacã normele legii nu elucideazã conținutul social-politic al
instituțiilor respective, atunci datoria noastrã este de a nu introduce pur și simplu
declarațiile noastre în norma respectivã, dar întemeiat sã demonstrãm necesitatea
modificãrii acesteia.
Cu toate acestea, aceleaşi obiective care stau în faţa procesului tradiţional de
emitere a actelor de clemență sunt aplicabile procesului de soluţionare a cazurilor
prin intermediul aplicării amnistiei și grațierii. Aceleaşi preocupări de bază, cum ar fi
veridicitatea şi echitatea procedurilor, trebuie să fie prezente şi în ultimul caz.
Deci, procedura de soluționare trebuie reglementată astfel, încît să se asigure
respectarea unor valori pe care noi le considerăm esenţiale pentru o societate
democratică.
O concluzie importantă ce poate fi făcută în urma acestei lucrări este faptul că, în
pofida posibilelor efecte negative, mai multe beneficii pot fi notate ca rezultat al
implementării instituțiilor de amnistie. Este vorba în primul rînd de beneficiile
obţinute de către stat şi, în ultimă instanţă, de societate în general.
Acordul dintre stat și condamnat poate fi un mijloc ce ar asigura scăderea unor
tensiuni ce există în procesul penal modern cum ar fi, de exemplu, tensiunea între
asigurarea unui şir de drepturi învinuitului şi asigurarea cerinţei descoperirii rapide a
infracţiunilor, între cerinţa de a stabili cu certitudine anumite fapte şi imposibilitatea
reală de a face aceasta.
Cu toate acestea, un fapt de necontestat ce se desprinde din această lucrare este
ideea că introducerea acestei instituţii ar putea prezenta un şir de pericole prin efectul
pe care l-ar putea avea asupra societății civile. Amnistia și grațierea oferă organelor
de acuzare un grad sporit de discreţie. În ultimă instanţă, ele pot fi ca o expresie a
echilibrului dintre valorile înaintate de societatea democratică şi cerinţele eficienţei şi
economiei procesuale şi a resurselor materiale.
Dezavantajele pe care le prezintă aceste instituţii, fie că nu sunt nişte pericole care
deja nu există în cadrul practicii judiciare, fie că nu sunt de natură că nu pot fi
remediate prin intermediul unei reglementări cît mai chibzuite.
Ar trebui studiat, în baza unui material empiric, care ar putea fi efectele negative
ale introduceriii acestei instituţii şi căile de prevenire ale acestora, cum ar fi
presiunile şi tendinţele ce ar apărea în urma aplicării actului de clemență pentru
fiecare amnistiat și grațiat. O problemă aparte şi foarte dificilă este soluţionarea
problemei anulării sau respingerii deciziilor de amnistie precum și identificarea unor
remedii legale pentru redresarea consecinţelor negative care ar putea apărea în urma
acestor ,,lucruri″. Însă acest aspect necesită un studiu aprofundat și minuțios, care își
va definitiva forma odată cu dezvoltarea și consolidarea statului democratic și
promovarea valorilor acestuia.
 LITERATURA:

A. Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial

al RM, Nr. 1 din 12.08.94;
2. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002, Monitorul
Oficial al RM Nr. 128-129 din 13.09.2002;
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14 martie
2003, Monitorul Oficial al RM Anul X, Nr. 104-110 din 07.06.2003;
4. Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate din 21.03.1983
Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 2006, volumul 35, pag.61;
5. L E G E privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptare
Constituţiei Republicii Moldova nr. 278-XV din 16.07.2004 Monitorul Oficial al RM
nr.125-129/673 din 30.07.2004;
6. L E G E privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptare
Constituţiei Republicii Moldova nr. 278-XV din 16.07.2004 Monitorul Oficial al RM
nr.125-129/673 din 30.07.2004;
7. L E G E pentru interpretarea articolului 10 literele e) şi h) din Legea nr. 420-
XV din 26 iulie 2001 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la
proclamarea independenţei Republicii Moldova Nr.639-XV din 15.11.2001 Monitorul
Oficial al RM nr.144-146/1127 din 29.11.2001;
8. L E G E privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la proclamarea
ndependenţei Republicii Moldova Nr.420-XV din 26.07.2001 Monitorul Oficial al RM
nr.94-96/746 din 10.08.2001;
9. L E G E privind amnistia unor categorii de personae Nr.1379-XIII din 20.11.97
Monitorul Oficial al RM nr.70/466 din 25.07.1998;
 10. L E G E privind amnistia în legătură cu aniversarea primului an de la
adoptarea Constituţiei Republicii Moldova nr. 565-XIII din 22.07.95 Monitorul Oficial
al RM nr.45-46/551 din 17.08.1995;
11. LEGEA RM pentru completarea articolului 8 din Legea privind amnistia în
legătură cu aniversarea a V-a de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova Nr.679-
XIV din 18.11.99 Monitorul Oficial al RM nr.137-140/691 din 16.12.1999;
12. H O T Ă R Î R E cu privire la amnistia în legătură cu adoptarea Constituţiei
Republicii Moldova nr. 203-XIII din 29.07.94 Monitorul Oficial al RM nr.5/55 din
15.09.1994 ;
13. D E C R E T cu privire la absolvirea de pedeapsă a unor categorii de
condamnaţi la privaţiune de libertate şi la reducerea pedepsei altor categorii de
condamnaţi nr. 63 din 05.03.92 ;
14. D E C R E T cu privire la iniţiativa legislativă despre amnistierea persoanelor,
care au participat la conflictele din sudul şi estul ţării nr. 243 din 21.07.95 , Monitorul
Oficial al RM nr.43/514 din 03.08.1995;
15. O R D I N despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de prezentare
condamnaţilor grav bolnavi pentru liberarea de la executarea pedepsei nr. 331 din
06.09.2006 Monitorul Oficial nr.199-202/694 din 29.12.2006;
16. REGULAMENT cu privire la modul de aplicare a Legii privind amnistia în
legătură cu aniversarea a X-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova;
17. REGULAMENTUL privind modul de aplicare a Hotărîrii Parlamentului cu
privire la amnistia în legătură cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, Chişinău,
29 iulie 1994, nr. 203-XIII;
18. PACTUL INTERNAţIONAL cu privire la drepturile civile şi politice din
16.12.1966 Publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1998, volumul 1,
pag.30;
19. FEDERAL RULES of Criminal Procedure, Regula.11 lit. A, E,F.
 B. Monografii :
20. Antoniu, G., Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura
All Beck, Bucureşti, 2004;
21. Antoniu G. Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995;
22. Antoniu G., Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Editura
Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;
23. Barac, L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, Lumina Lex, 1997;
24. Barbăneagră Alexei, Comentariu la codul penal al RM, Chişinău 2003;
25. Bică Gh., Costache Gh., Firică M., Bică D., Rotaru P., Drept penal român.
Partea generală, Editura Sitech, Craiova, 2006;
26. Bică, Gheorghe, Costache Gheorghe, Bică Denisa, Introducere în dreptul
Uniunii Europene, Editura Sitech, 2006;
27. Boroi Al., Nistoreanu, Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004;
28. Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001,
Bucureşti;
29. Bulai Costică, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Editura Şansa,
Bucureşti, 1992;
30. Bulai Costică, Manual de drept penal-partea generală, Ed. Şansa SRL,
Bucureşti, 1997;
31. Bulai Costică, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
32. Curierul Naţional, luni, 3 decembrie 2007, nr.5054;
33. Dacian, Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană Instituţii. Mecanisme, Ediţia a II-
a. Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
34. Daneş Ştefan, Înlocuirea răspunderii penale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1970;
35. Dongoroz, V., Tratat de drept penal, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti,
2000;
 36. Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi Al., . Pascu I, Molnar I., Lazăr V. , Drept
penal - partea generală, Ed. Europa Nova, 1997;
37. Filipaş A., Natura juridică şi caracteristicile graţierii condiţionate II Revista
română de drept, nr. 4, 1998;
38. Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002;
39. Macari Ivan, Drept penal al RM – partea generală, CE USM, Chişinău 2002;
40. Mateu Gh., Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
41. Mitrache Constantin, Cristian Mitrache, Drept penal român. Parte generala,
Universul Juridic, Bucuresti, 2004;
42. Mitrache Constantintin., Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006;
43. Mitrache C.,Drept penal roman. Partea generală, Ed. Şansa SRL, 2000;
44. Mirişan V., Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, Editura Gill, Zalău, 1996;
45. Mândru Iancu, Amnistia şi graţierea, All Educational, Bucuresti, 1998;
46. Neagu I., Dreptul procesual penal, Bucureşti, Editura Academiei R. S.
România, 1988;
47. Nistoreanu Gh., A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002;
48. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1994;
49. Papadopol V., D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992;
50. Paşca Viorel, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006, Comentarii şi
explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
51. Ponta Victor, Drept penal – note de curs, Lumina Lex, Bucureşti 2004;
52. Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005;
 53. Stătescu C., Tratat de drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
Editura Academiei R. S. România, 1981;
54. Streteanu Fl., Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
55. Streteanu Fl. ,Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002;
56. Streteanu Florin , Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti,
2003;
57. Ş. Daneş, înlocuirea răspunderii penale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p.
215;
58. Tănăsescu Iancu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;
59. Trib. Suprem, s. mii., dec. nr. 25/1998, în Dreptul, nr. 1-2/1990;
60. Ungureanu Augustin, Drept penal – partea generală, Lumina Lex, Bucureşti
1995;
61. Universitatea Hyperion, facultatea de drept – Drept Penal , partea generală, Ed
Hyperion XXI;
62. Universitatea ,, Nicolaie Titulescu”, Drept penal – partea generală, curs, vol II,
Lumina Lex, Bucureşti 2001;
63. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, partea specială, vol.2, Ed. III-a
revizuită şi adăugită Editura Raideia ;
64. Zolyneak M., Drept penal- partea generală, 2 volume, Univ. Al. Ioan Cuza,
Iaşi 1993;
65. Zolyneak Maria , M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura
FundaŃiei „Chemarea”, Iaşi, 1999;
66. Бойков А. Д. Перспективы развития уголовного судопроизводствa /
Вопросы борьбы с преступностью выпуск 47 MOСКВA, „Юридическая
Литература”1985;
67. Мусабеков С. Амнистия и помилование в Республике Казахстан
"Тураби", 2001 г., N 3, стр.79;
 68. ABA Standards for Criminal Justice: Pleas of Guilty, Third Edition,
Washington, 1999;
69. Baldwin John, McConville Michael Negotiated justice: pressures to plead
guilty, The Chaucer Press Ltd, 1977;
70. Criminal procedure: a worldwide study / edited by Craig M. Bradley.
Publisher: Durham; N.C.: Carolina Academic Press, 1999;
71. Rhodes William M, Plea bargaining: who gains? Who loses? / Publisher:
Washington : Institute for Law and Social Research, 1978/88;
72. Rich Robert M., Essays on the theory and practice of criminal justice /
Publisher: Washington : University Press of America, c1977;
73. Wade Robert James, Plea bargaining: is it a perversion of justice? California
State University, Long Beach, 1977.

C. Sursă de specialitate
74. Mîndru Iancu, Amnistia şi Graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti
2002.

D. Pagini web:
75. http://www.google.ro;
76. http://www.clr.ro/eBuletin/4_2001/;
77. http://www.parlament;
78. http://ru.wikipedia.org/;
79. http://www.politiaromana.ro/legislatie_cazier_printare.htm;
80. http://old.justice.md/lex/document_rom.php;
81. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do;
82. http://www.avokat.ro/cjud.htm;
83. http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_2/materialen/
dokument_5.htm / ;
84. http://www.avocatgroza.com/index.php;
85. http://www.amnesty.md/news/goodnews.php;
86. DEX.Ro.
87. www.law.ukans.edu/research/frcrimI.htm