CUPRINS

CAP. I. IMPACTUL INFORMATICII ASUPRA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE. INFORMAŢIA, CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII

ECONOMICE ............................................................................................................................................................... 2
1.1. NECESITATEA ŞI EVOLUŢIA PRELUCRĂRII DATELOR ................................................................................................. 2
1.2. INFORMAŢIA CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE............................................................................................................. 3
1.3. STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ........................................................................... 5
1.4. TEHNOLOGII INFORMATICE ............................................................................................................................................. 8
CAPITOLUL II. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL. TIPURI DE CALCULATOARE ..........................................................10
2.1. APARIŢIA ŞI UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL........................................................................................................ 10
2.2. TIPURI DE CALCULATOARE .................................................................................................................................... 11
CAPITOLUL III. STRUCTURA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC .........12
CAP IV – VI MICROSOFT WORD ................................................................................................................................22
PREZENTAREA EDITORULUI DE TEXTE .......................................................................................................................... 22
ELEMENTE DE BAZĂ ÎN EDITAREA UNUI TEXT ............................................................................................................... 24
FONTURI ....................................................................................................................................................................... 25
ATRIBUTE ALE FONTURILOR ......................................................................................................................................... 26
TABULATORI ................................................................................................................................................................. 28
FORMATAREA PAGINILOR ............................................................................................................................................ 29
TABELE ......................................................................................................................................................................... 30
OBIECTE GRAFICE ......................................................................................................................................................... 32
CREAREA DE FORME ..................................................................................................................................................... 32
ORGANIGRAME ............................................................................................................................................................ 34
CAP VII – VIII MICROSOFT EXCEL ..............................................................................................................................35
PREZENTAREA APLICAŢIEI DE CALCUL TABELAR ........................................................................................................... 35
ENTITĂŢI FOLOSITE ÎNTR-O APLICAŢIE DE CALCUL TABELAR ........................................................................................ 35
INTRODUCEREA DATELOR ............................................................................................................................................ 36
CELULE. DEPLASARE ÎN PAGINĂ ................................................................................................................................... 36
ADRESAREA CELULELOR ............................................................................................................................................... 37
TIPURI DE DATE ............................................................................................................................................................ 38
FORMATAREA ÎNREGISTRĂRILOR ................................................................................................................................. 40
FORMULE ŞI CALCULE SIMPLE ...................................................................................................................................... 41
FUNCŢII ........................................................................................................................................................................ 43
ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND GRAFICELE ..................................................................................................................... 47
CAP X – XI MICROSOFT POWERPOINT ......................................................................................................................52
CONCEPTE GENERALE REFERITOARE LA PREZENTĂRI .................................................................................................. 52
PREZENTAREA APLICAŢIILOR PENTRU CREAREA PREZENTĂRILOR MULTIMEDIA ......................................................... 52
ETAPELE UNEI PREZENTĂRI .......................................................................................................................................... 55
CAP XIII. REȚELE DE CALCULATOARE ..........................................................................................................................58
INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 58
TIPURI DE REŢELE ......................................................................................................................................................... 59
PROGRAME DE REŢEA .................................................................................................................................................. 63
MODELE DE REFERINŢĂ .............................................................................................................................................64
COMPONENTE HARDWARE.......................................................................................................................................... 66
Placa de reţea.......................................................................................................................................................... 66
CAP XIV. PRINCIPIILE INTERNET-ULUI ........................................................................................................................71
DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ .................................................................................................................................... 71
MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC .................................................................................................................................. 71
NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB ......................................................................................................... 72
NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP .................................................................................................................................. 72
NAVIGAREA PE WEB ..................................................................................................................................................... 73
CAP. I. IMPACTUL INFORMATICII ASUPRA ACTIVITĂŢILOR
ECONOMICE. INFORMAŢIA, CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII
ECONOMICE

1.1. NECESITATEA ŞI EVOLUŢIA PRELUCRĂRII DATELOR

Perfecţionarea sistemelor informaţionale a căror complexitate creşte continuu nu mai poate

fi realizată decât prin utilizarea, pe scară largă, a calculatorului. Realizarea sistemelor informatice
eficiente înseamnă, de fapt, asigurarea unei structuri, a unui volum şi a unei calităţi a informaţiei
care să ducă la o bază informaţională optimă pentru diferitele niveluri de decizie, cu un timp de
răspuns şi cu un cost cât mai reduse. Prin urmare, orice formă de organizare a informaţiei trebuie să
satisfacă realizarea acestor obiective.
O serie de autori împart ultimul secol în:
- societate industrială, în care baza o reprezintă producţia industrială, iar resursa cea mai
importantă este capitalul;
- societatea postindustrială sau informaţională, în care producţia de bază este cea
intelectuală, iar resursa cea mai importantă este informaţia.
Astfel, între cele două există o diferenţă clară, ca de exemplu între o întreprindere
producătoare de bunuri materiale, de la începutul secolului, în care resursa strategică era una
materială, resursa informaţională neavând o pondere prea mare, şi o societate bursieră sau o bancă
de azi, care are resursa de bază informaţia.
În general, noţiunile de dată şi informaţie sunt considerate sinonime, ele în realitate
deosebindu-se esenţial. Aceasta poate fi şi cauza unui management ineficient, când nu se face
distincţia între cele două noţiuni şi deci managementul manevrează prea multe date şi prea puţine
informaţii. Deci, problema informaţiei devine una strict necesară pentru orice manager.
Actul managerial se materializează prin decizii, adică procesul prin care managerul
identifică problemele organizaţionale şi doreşte să le rezolve. Baza materială a deciziilor o
constituie informaţia, care la rândul ei are la bază date. Pe baza informaţiilor se creează noi
cunoştinţe constituindu-se astfel suportul sistemului decizional.
Obiectul general al oricărui sistem bazat pe prelucrarea automată a datelor este acela de a
eficientiza o activitate prin informaţii de calitate.
Una din problemele de principiu de care trebuie să ţină cont orice metodă şi/sau tehnică de
organizare a datelor este că acestea au fost introduse pentru realizarea de informaţii, prin pregătirea
şi prelucrarea datelor în vederea valorificării maxime. Informaţia este o resursă care tinde tot mai
mult să devină dominantă. Volumul şi structura informaţiei ce intră şi/sau se generează într-un
sistem şi frecvenţa acestor intrări şi/sau generări determină principalele caracteristici tehnice şi de
2
exploatare ale sistemelor de prelucrare automată a datelor şi caracteristicile sistemelor informatice,
în general.
Evoluţia metodelor şi tehnicilor de organizare a datelor a fost influenţată de o serie de
factori cum ar fi:
- creşterea continuă a complexităţii diverselor activităţi;
- modul de utilizare a resursei timp, factor esenţial;
- dezvoltarea deosebită a tehnicii de calcul.
Pe fondul unei varietăţi relativ mari de metode şi tehnici de organizare a datelor se desprind
două, ca fiind principale, fişierul şi baza de date.

1.2. INFORMAŢIA CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Societatea informaţională se caracterizează prin preponderenţa proceselor informaţionale

bazate pe tehnologia informaţională şi a comunicaţiei, care conduc la o reconsiderare a procesului
de informare. Motorul acestui proces îl reprezintă informaţia. Astfel, procesul de informare, axat în
jurul noţiunii de informaţie, reprezintă fundamentul definirii structurale şi funcţionale a sistemului
informaţional.
În funcţionarea unei întreprinderi se disting atât activităţile individuale, fiecare participant
exercitând un rol în cadrul organizaţiei potrivit pregătirii sale şi a unei fişe de post, cât şi activităţi
colective la diferite niveluri (şedinţe, dezbateri). Ambele tipuri utilizează ca element de bază
informaţia şi generează procesul de informare.
Informaţia rezultă din date, acestea fiind ansambluri de simboluri susceptibile de a fi
percepute de către om. Datele nu devin informaţii decât prin intermediul unui proces de prelucrare.
De exemplu, un bilanţ contabil reprezintă un ansamblu de date care descrie anumite aspecte. El
constituie o informaţie pentru cel care stăpâneşte modelul contabil în vederea interpretării acesteia.

META-
CUNOAŞTERE

CUNOAŞTERE

INFORMAŢII

DATE

Figura 1.1. Piramida abstractizării conform Prof. E. Turban

3
 Figura 1.1. prezintă o clasificare a datelor, informaţiei şi cunoaşterii în funcţie de gradul de
abstractizare, în care cunoaşterea este considerată mai abstractă, aflându-se înspre vârful piramidei
abstractizării, iar datele având un grad mai mic de abstractizare, aflându-se la baza piramidei.
După cum am mai precizat legătura între componenta decizională a întreprinderii şi cea
operaţională se realizează prin subsistemul informaţional. Funcţionarea acestuia este alimentată de
un proces permanent de informare în ambele sensuri. Prin intermediul fluxurilor informaţionale
subsistemul informaţional realizează o condiţionare reciprocă :

I Subsistem E Decizii
decizional (informaţii)

Informaţii
pentru Subsistem
fundamentare informaţional
decizii
Circuite Fluxuri Resurse
Date informaţionale informaţionale umane

Componente pentru

Fundamentare Gestiune
decizii economică

Informaţii
E Subsistem I
despre procese operaţional
de execuţie

Figura 1.2. Relaţia subsistemului informaţional cu cel decizional şi cel operaţional

Gestiunea şi utilizarea informaţiei, ca resursă esenţială a unei întreprinderi capătă noi

particularităţi generate de calitatea ei de suport pentru fundamentarea deciziilor şi de creştere
continuă a complexităţii procesului decizional.
Achiziţia informaţiei constituie o exigenţă vitală pentru întreprindere. În acest sens, un rol
major revine sistemelor de informare şi modului în care acestea permit crearea şi gestionarea
memoriei organizaţionale.
Sistemul de informare reprezintă un ansamblu de activităţi intercorelate
(manuale/automatizate), prin intermediul cărora întreprinderea dispune de informaţii necesare
asigurării unei coerenţe între structura de decizie şi structura de informare. Structura de decizie
descrie modul în care este realizată partajarea deciziilor în întreprindere. Este alcătuită din
ansamblul activităţilor de decizie şi constituie răspunsul la întrebarea „cine, ce hotărăşte în
întreprindere?”. Structura de informare se referă la ansamblul activităţilor de informare într-o
întreprindere. Ea constituie răspunsul la întrebarea „cine, ce cunoaşte în întreprindere?”
Totalitatea informaţiilor obţinute prin procesele de informare care au loc la un moment dat
vor fi conservate prin intermediul mai multor componente care îndeplinesc funcţii specifice şi care

4
se constituie în memoria organizaţională. În cadrul memoriei organizaţionale se disting două
categorii de elemente:
- elemente tangibile – constituite din date, proceduri, modele matematice, algoritmi;
- elemente intangibile – reprezentate prin cunoştinţe private, profesionale, experienţe şi aptitudini
etc.
Evoluţia mediului economico-social, la nivel naţional şi mondial, precum şi explozia
tehnologiilor informatice, car conduc organizaţiile spre fenomenul de globalizare implică o
reconsiderare fundamentală de concepţie referitor la rolul şi locul întreprinderii. Astfel, aceasta nu
mai este numai o unitate de producţie, ci devine în mod egal o unitate de producere a informaţiilor
şi cunoştinţelor.

1.3. STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII SISTEMELOR

INFORMAŢIONALE

Sistemele informaţionale actuale nu mai pot fi concepute în afara tehnologiilor informatice

şi a comunicaţiilor. Sistemul informaţional este privit ca un ansamblu de proceduri de constatare,
consemnare, culegere, verificare, transmitere, stocare şi prelucrare a datelor, cu scopul de a satisface
cerinţele informaţionale necesare managementului în procesul fundamentării şi elaborării deciziilor.
Este evident că şi în continuare maşina şi energia vor juca un rol important, fundamental, în
societatea informaţională, dar pentru toate activităţile umane devin esenţiale tehnologiile
informatice care au la bază electronica, informatica şi comunicaţiile moderne. Informatizarea
activităţilor social-economice a cunoscut profunde transformări. Este contextul în care vom
prezenta câteva din schimbările şi tendinţele ce au loc în dezvoltarea sistemelor informaţionale.
1. Se manifestă în mod clar o tendinţă spre divizarea costurilor sistemelor informaţionale.
Această reducere se datorează, pe de o parte, reducerii costurilor hardware-ului, iar pe de altă parte,
reducerii costurilor software-ului. Costurile de proiectare, realizare, menţinere şi calitate pentru
fiecare componentă se reduc datorită tendinţei în dezvoltarea sistemelor informaţionale bazate tot
mai mult pe platforme soft de nivel înalt ce incumbă funcţii soft de bază şi funcţii specifice unei
aplicaţii. Prin funcţiile soft de bază se definesc şi se rezolvă problemele comune ale aplicaţiilor, iar
softul specific defineşte proprietăţile comportamentale suplimentare pentru o aplicaţie. O astfel de
abordare oferă posibilitatea generalizării şi implementării unor aplicaţii informatice în mai multe
unităţi economice, cu efecte imediate de reducere a costurilor de implementare.
2. Se manifestă o tendinţă clară spre tehnologia sistemelor informaţionale bazate pe reţele de
calculatoare. Creşterea complexităţii şi varietăţii aplicaţiilor, apariţia de noi produse informatice cu
un raport cost/performanţă tot mai avantajos au făcut necesară şi rentabilă realizarea de reţele de
calculatoare.
5
 O importanţă deosebită a avut-o Internet-ul care a oferit posibilitatea accesului nelimitat la
diverse informaţii precum şi comunicarea rapidă între diverse puncte de pe glob. Reţelele de
calculatoare determină apariţia şi dezvoltarea de noi protocoale şi medii de comunicaţie ce permit
viteze mari de transport a informaţiei, accesul la distanţă în scopul unor operaţiuni de comerţ
electronic sau diverse tranzacţii electronice on-line.
3. În domeniul organizării datelor se manifestă tendinţa spre baze de date orientate obiect.
Structurile clasice de date bazate pe text şi valori numerice fie se dovedesc insuficiente, fie
complexitate lor depăşeşte posibilităţile de stocare şi prelucrare. Bazele de date orientate obiect
permit crearea de obiecte complexe, din componente mai simple, fiecare având propriile atribute şi
propriul comportament, în acest fel ele reuşesc să ofere soluţii pentru orice probleme.
4. Sisteme informaţionale de tip nou. Sunt de fapt sisteme informatice integrate, în care
întregul sistem informaţional se bazează pe calculator. Sunt alcătuite din aplicaţii performante, de
cele mai multe ori ierarhizate ce permit realizarea informaţiei în timp real şi la un nivel maxim de
optimalitate.
Proiectarea la nivel micro şi macroeconomic a unor sisteme informaţionale care să utilizeze
tehnicile bazelor de date şi care să conţină diverse modele economico-matematice, iar situaţiile de
informare-raportare să aibă un caracter de semnalare preventivă a abaterilor faţă de starea normală,
reprezintă o formă superioară de organizare şi prelucrare a datelor. Această concepţie
revoluţionează întregul sistem informaţional, transformându-l dintr-un sistem pasiv de constatare,
consemnare şi analiză a unor procese şi fenomene economice deja petrecute, într-un instrument
activ de previziune şi control al acestora.
Acel subsistem al sistemului informaţional, care foloseşte echipamente de prelucrare
automată a datelor (hardware) şi aplicaţii pentru echipamentele în cauză (software de bază şi
software de aplicaţii), necesare furnizării de informaţii sistemului informaţional, se numeşte sistem
informatic. În alţi termeni: pentru a defini un sistem informatic în cadrul unui sistem informaţional,
trebuie să precizăm în mod concret regulile, procedurile, mijloacele şi metodele utilizate în cadrul
acestuia; mai mult trebuie să precizăm legile care operează cu acesta în cadrul unui ansamblu
corelat. Dacă ar fi să reprezentăm sistemul informatic şi sistemul informaţional ca mulţimi ele vor
arăta ca în figura următoare; evident într-un timp imprevizibil vor coincide.

6
 Sistem informaţional

Sistem
informatic

Figura 1.3. Sistemul informatic ca parte a sistemului informaţional

Sistemul informatic este deci un ansamblu organizat de resurse (materiale, software,

personal, date, proceduri etc.) care permit să se achiziţioneze, prelucreze, stocheze şi să transmită
informaţii sub formă de texte, imagini, sunete, etc.
Principalele categorii de resurse incluse în sistem sunt:
- Persoane – ce reprezintă utilizatorii “consumatori” a informaţiei produsă de sistem
sau contribuie la achiziţia, stocarea şi prelucrarea informaţiei, fie sunt specialităţi
ai sistemelor (analişti, programatori, operatori, ingineri).
- Materiale – semnificând totalitatea dispozitivelor fizice utilizate (unităţi centrale
şi periferice, staţii de lucru, reţele de comunicare) precum şi diferitele suporturi
informatice (discuri magnetice, optice)
- Programe şi proceduri – constau în ansamblul programelor de aplicaţie şi a
serviciilor necesare funcţionării sistemului informatic.
- Date – prezente în cadrul sistemului sub formă variată (texte, imagini, sunete)
corespunzând atât materiei prime de prelucrat cât şi modelelor, ca reprezentare a
fenomenelor.
Sistemul informaţional şi sistemul informatic ale unui organism se întrepătrund şi nu pot fi
separate unul de celălalt, în condiţiile în care la ora actuală se vehiculează un volum de informaţii
incomensurabil. Ele se întrepătrund şi se determină reciproc. Sistemul informaţional al unui
organism, fără suportul asigurat de sistemul informatic este sortit si furnizeze informaţii eronate sau
după o perioadă de timp când informaţia şi-a pierdut parţial sau total semnificaţia pentru sistemul
decizional. Şi reciproc, sistemul informatic fără sistemul informaţional nu poate exista.
Privit din perspectiva scopului său, sistemul informaţional prelucrează un complex de
informaţii, ce se constituie ca intrări, pentru a furniza subsistemului decizional rezultate, ce se
constituie ca ieşiri.

7
 Figura 1.4. Structura generală a unui sistem informaţional.

Pentru un sistem informaţional complex (economico-social), blocul de prelucrări se

constituie dintr-o mulţime de noduri (staţii) de prelucrare conform unor legi, metode ş.a.m.d. care
se constituie în circuite. De asemenea, atât intrările cât şi ieşirile, sunt multiple şi în diferite puncte
ale sistemului.
Mulţimea datelor vehiculate într-o reţea informaţională poate fi structurată pe subsisteme,
care în cadrul unui sistem economico-social ar putea fi: cercetare-dezvoltare, proiectare, planificare
tehnico-economică, pregătirea fabricaţiei, lansarea şi urmărirea producţiei, aprovizionare-desfacere,
personal, financiar-contabil.
Într-un sistem informaţional funcţional, sursele de date, nodurile de prelucrare, traseele
informaţiilor de diferite categorii sunt astfel realizate încât să asigure la timp, elementelor din
structura organizatorică, acele informaţii care le sunt necesare, să evite circuitele nonsens, să se
asigure securitatea datelor în cadrul circuitului.

1.4. TEHNOLOGII INFORMATICE

Perspectiva informaţională determină revederea unei întreprinderi ca un sediu al activităţilor

de natură informaţională, care constau în colectarea, prelucrarea, transmiterea şi stocarea datelor.
Aceste activităţi u drept scop să ofere utilizatorilor reprezentări pertinente ale fenomenului real,
plecând de la date fragmentate, de origine şi calitate diverse. Apariţia tehnologiilor informatice
bulversează metodele tradiţionale de lucru, rolul individului în întreprindere şi însăşi maniera de
abordare a problemelor.
Tehnologiile informatice corespund tehnicilor care permit „fabricarea” informaţiei. Acestea
reunesc tehnici esenţiale de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare electronică a datelor şi
informaţiilor, într-un mediu adecvat informatic şi de comunicaţie constituit din echipament
hardware, proceduri software, dispozitive electronice de transmisie/recepţie.
Componentele de bază ale tehnologiei informatice sunt:

8
 1. Staţiile de lucru – terminale de teletransmisie legate la un calculator, sau
microcalculatoare dotate cu capacitate autonomă de prelucrare – stocare.
2. Bazele de date – reunesc fişiere de date între care există interdependenţe şi pot fi
structurate pentru memorarea datelor şi informaţiilor pe domenii (tehnic, economic etc.).
3. Reţele de comunicaţii – asigură difuzarea datelor şi comunicarea între staţiile de lucru.
4. Proceduri software – includ pachete de programe.

Utilizarea tehnologiilor informatice asigură o serie de avantaje ca:

- reducerea timpului – viteza de calcul ridicată permite o reducere substanţială a
timpului de prelucrare impus de anumite modele economico-matematice, tehnice,
fizice etc;
- reducerea spaţiului – comunicarea la distanţă prin tehnologia informatică face să
dispară inconvenientul „kilometrilor” existent între emiţător şi receptor;
- extinderea modalităţilor de stocare – mijloacele de stocare au evoluat deosebit de
mult asigurând posibilităţi de păstrare a informaţiei de milioane de caractere;
- flexibilitatea în utilizare – tehnologia informatică oferă un domeniu vast de
utilizare şi înregistrează o adaptabilitate continuă, paralel cu evoluţia software-
ului de bază şi de aplicaţii.
În consecinţă tehnologia informatică este susceptibilă nu doar de-a influenţa fiecare
activitate în componenta sa fizică sau informaţională, dar şi modul de exploatare al legăturilor
dintre activităţi atât în interiorul cât şi în exteriorul întreprinderii.

9
 CAPITOLUL II. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL. TIPURI DE
CALCULATOARE

2.1. APARIŢIA ŞI UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL

Utilizarea calculatoarelor a cunoscut o evoluţie contradictorie. Conceput pentru a fi o

maşină de calculat foarte rapidă, calculatorul apare astăzi ca un instrument general de tratare a
informaţiei, capabil să simuleze orice model, cu condiţia ca acesta să poată fi descris. Primul
calculator numeric poate fi considerat abacul, apărut în urmă cu 3000 de ani şi era principalul
instrument de calcul. Primele maşini de calculat capabile să efectueze cele 4 operaţii şi extragerea
radicalului de ordinul 2 au fost concepute de Pascal şi Leibnitz. Ele conţineau nişte angrenaje cu
roţi dinţate cu câte 10 dinţi ce corespund celor 10 cifre ale sistemului de numeraţie zecimal.
Primul calculator electronic a fost construit la Universitatea din Pennsylvania în 1946 şi a
fost botezat ENIAC. Tot în 1946, la Universitatea Princeton, John von Neumann a introdus pentru
prima dată conceptul de program memorat, care conţine instrucţiuni în cod-maşină, eliminându-se
astfel comutatoarele şi alte componente cu care se programau diferite operaţii (EDVAC – primul
calculator cu program memorat, 1950). Programul propus de Neumann permite introducerea o
singură dată în memoria calculatorului a unui tip de operaţie care apoi poate fi executat ori de câte
ori este nevoie, pe baza acestui program. Această filozofie a calculatorului este utilizată la 4
generaţii de calculatoare şi poartă denumirea de filozofia von Neumann.
În relativ scurta istorie a tehnicii de calcul calculatoarele pot fi grupate pe generaţii de
evoluţie; fiecare generaţie a apărut ca urmare a realizărilor la nivelul tehnologiei utilizate la
construirea şi utilizarea calculatoarelor.

ENIAC Generaţia 1 Generaţia 2 Generaţia 3 Generaţia 4 Generaţia 5

1946 1946-1953 1954-1964 1964-1980 din 1980 după 1990

Elemente definitorii pentru generaţiile de calculatoare:

Generaţia 1 – calcule comerciale şi ştiinţifice; tuburi electronice, programare în cod maşină.
Generaţia 2 – prelucrare date de uz general, tranzistori, 100 de instrucţiuni complexe,
echipamente periferice care execută independent şi simultan operaţii de I/E
(intrare/ieşire), limbaje evoluate de programare.
Generaţia 3 – aplicaţii universale, circuite integrate, mai mult de 100 de instrucţiuni complexe,
tehnici şi sisteme performante.
Generaţia 4 – integrare pe scară foarte largă, microprocesoare, microprogramare.
Generaţia 5 – prelucrează cunoştinţe, nu mai au la bază filozofia von Neumann.

10
 2.2. TIPURI DE CALCULATOARE

În sens larg, orice echipament care foloseşte unul sau mai multe microprocesoare incluzând
şi alte circuite LSI (Large Scale Integration – integrare pe scară largă) sau VLSI (Very Large Scale
Integrated - integrare pe scară foarte largă), se numeşte microcalculator, iar în sens restrâns,
reprezintă un sistem de calcul pentru dezvoltarea de probleme având unitatea de comandă realizată
printr-un microprocesor.
Există o clasificare a tipurilor de microcalculatoare de pe piaţă:
a) microcalculatoare personale (PC) – sunt calculatoare foarte performante ce au unitatea
de comandă bazată pe un microprocesor;
b) microcalculatoare pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii diverse - au performanţe
mai reduse faţă de PC-uri;
c) microcalculatoare pentru instruire şi petrecerea timpului liber (home computer);
d) terminale programabile – pot fi cuplate la un calculator, la distanţă.
Microprocesorul este un circuit LSI complex care implementează cea mai mare parte a
funcţiilor unui procesor clasic, adică este capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice pe baza
unui program. (Primul microprocesor a fost al firmei Intel: I 4004) În general, orice microcalculator
are în componenţa sa următoarele elemente:

M.I. U.C. Monitor Tastatură

Magistrale
rtzrtzrtz

I1 I2 In
...

EP1 EP2 EPn

Figura 2.2. Structura simplificată a unui microcalculator

11
 CAPITOLUL III. STRUCTURA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE
UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC
Calculatorul electronic este un dispozitiv capabil să prelucreze date pe baza unui program.
Este alcătuit din memorie internă (MI) şi unitate de comandă (UC). Memoria internă are rolul de a
stoca temporar programul utilizatorului şi datele aferente problemei de rezolvat. Unitatea de
comandă are rol de a executa efectiv operaţiile de prelucrare prevăzute de utilizator prin programul
respectiv.

EPI MI EPE
UC
Calculatorul

Restul sunt
echipamente
EPI/E periferice

Figura 2.1. Sistem electronic de calcul (calculator)

EPI (echipamente periferice de intrare), EPE (echipamente periferice de ieşire), EPI/E

(echipamente periferice de intrare/ieşire) – sunt echipamente periferice ce permit introducerea,
extragerea informaţiilor în/din memoria internă, respectiv stocarea informaţiilor pe un suport de
memorie externă.
Pentru a rezolva o problemă cu ajutorul calculatorului, utilizatorul trebuie să elaboreze un
program pentru rezolvarea problemei respective. Acest program este o mulţime finită de instrucţiuni
dintr-un anumit limbaj de programare. Limbajul de programare, ca orice limbă vorbită este un
suport comun de conversaţie utilizator-calculator. În orice limbaj de programare vom găsi
instrucţiuni ce reprezintă de fapt nişte coduri pentru diverse tipuri de operaţii de prelucrare.
Pentru elaborarea programului, utilizatorul stabileşte algoritmul pentru rezolvarea problemei
respective. Algoritmul este o succesiune finită de operaţii care, efectuate într-o anumită ordine
logică, rezolvă problema respectivă. O dată întocmit algoritmul pentru problema supusă prelucrării
cu calculatorul, utilizatorul poate elabora programul corespunzător. El se realizează codificând
fiecare operaţie prevăzută în algoritm, cu una sau mai multe instrucţiuni dintr-un limbaj de
programare. Acest program, spre a putea fi executat de către calculator, trebuie introdus în memoria
internă prin intermediul echipamentului periferic de intrare.

12
 Date intrare
Date ieşire
Program Calculator

Arhivă

Calculatorul lucrează intern în cod-maşină. Acest cod-maşină are la bază sistemul de

numeraţie binar. Din această cauză intervine necesitatea transformării programului elaborat de către
utilizator în program cod-maşină. Acesta cuprinde instrucţiuni în cod-maşină care vor fi stocate
temporar în memoria internă şi vor fi executate de către unitatea de comandă. Rezultatele operaţiilor
prevăzute în program vor fi vizualizate prin intermediul echipamentelor periferice de ieşire.
Există posibilitatea stocării programului respectiv şi a datelor aferente problemei pe un
suport de memorie exterioară prin intermediul unui echipament periferic de intrare-ieşire. Pentru a
putea realiza aceste operaţii (introducerea programului în memoria internă, transformarea acestora
în cod-maşină prin intermediul programelor translatoare, execuţia programului utilizatorului etc.)
calculatorul trebuie să dispună de un sistem de operare. Sistemul de operare reprezintă un ansamblu
de programe ce permite accesul utilizatorului la calculator.
Memoria externă reprezintă, spre deosebire de memoria internă, o memorie permanentă
(până la distrugerea voită sau fizică a suportului), pe care poate fi stocată o cantitate mare de
informaţie. Memoria externă poate fi utilizată prin intermediul echipamentelor periferice.
În acest context, calculatorul poate fi privit din două puncte de vedere: fizic şi logic.
Din punct de vedere fizic ne referim la totalitatea componentelor fizice (inclusiv funcţiile
cablate) ce formează partea hardware, sau pe scurt, hard. Din punct de vedere logic, ne referim la
totalitatea programelor, fie componente ale sistemului de operare, fie la programele utilizatorului,
care reprezintă partea software, sau soft.

Memoria internă

Memoria internă (M.I.) este componenta de bază a calculatorului, ce serveşte la păstrarea

temporară a informaţiilor (programul şi datele aferente problemei respective). La memoria internă
au acces unitatea de comandă (U.C.), pentru a executa instrucţiunile prevăzute în programul
utilizatorului, şi echipamentele periferice (E.P.), pentru a putea introduce/extrage informaţiile în/din
memoria internă. Memoria internă are o anumită structură organizatorică. Unitatea elementară a
informaţiei este bit-ul (b), sau poziţia binară, adică elementul capabil să memoreze o cifră binară, 0
sau 1, în funcţie de intensitatea curentului electric ce străbate elementul respectiv: + i sau - i.

13
 Unitatea adresabilă a memoriei interne este locaţia de memorie, adică o succesiune de biţi,
definită prin două elemente:
a) lungimea locaţiei (numărul de biţi pe care îi conţine succesiunea respectivă);
b) adresa locaţiei respective (care este un număr ataşat locaţiei respective).

1 2 3 4 5 6 7

Locaţia cu
adresa 7

Împărţirea memoriei interne în locaţii se face din punct de vedere logic pentru a avea acces
direct la o anumită informaţie stocată.
Gestiunea fizică a memoriei interne nu o face utilizatorul, acesta având acces la anumite
valori stocate prin intermediul variabilelor prevăzute în cadrul programului.
Locaţiile cu 8 biţi poartă numele de octet sau byte (B), cele cu 16 biţi se numesc semicuvânt,
cele cu 32 biţi se numesc cuvânt, iar cele cu 64 biţi se numesc dublu cuvânt.
Capacitatea de memorare se determină prin numărul de octeţi pe care îi conţine memoria
respectivă.
Unitatea de măsură pentru M.I. este KB (kilobyte sau kilooctet). Multiplul de KB este MB
(megabyte). Multiplul de MB este GB (gigabyte) iar multiplul de GB este TB (terabyte).

Astfel:
1 KB = 1024 Byte = 210 byte
1 MB = 1024 KB = 210 KB = 220 byte
1 GB = 1024 MB = 210 MB = 230 byte
1 TB = 1024 GB = 210 GB = 240 byte

14
 Memoria internă este de mai multe tipuri, din care amintim:
- ROM (Read Only Memory);
- RAM (Random Access Memory);
- PROM (Programable Read Only Memory);
- REPROM (Reprogramable Read Only Memory);
- CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor);

Funcţia de bază a memoriei interne este aceea de a stoca temporar programe şi date.
Această funcţie trebuie să se realizeze în următoarele condiţii:
1. timp de acces cât mai mic (Intervalul de timp este măsurat din momentul lansării unei
cereri de consultare a memoriei interne şi până în momentul obţinerii răspunsului);
2. capacitate de memorare cât mai mare (numărul de octeţi pe care îi are memoria să fie cât
mai mare);
3. protecţia deplină a informaţiilor (să nu se distrugă informaţiile introduse);
4. tehnici de intrare-ieşire (I/E) cât mai simple şi eficiente.

Unitatea de comandă

Unitatea de comandă este componenta de bază a calculatorului, capabilă să prelucreze datele

din memoria internă prin intermediul unor circuite care pot realiza instrucţiunile din programul
utilizatorului, care trebuie să se găsească în memoria internă. Orice program pentru a putea fi
executat de un calculator, trebuie să se găsească în memoria internă. Funcţionarea unităţii de
comandă este complet definită prin descrierea setului de instrucţiuni pe care le poate interpreta şi a
regulilor de interpretare. Aceste două elemente îl reprezintă şi îi determină structura. O unitate de
comandă din punct de vedere constructiv este alcătuită din:
A. unitate aritmetico-logică, ce realizează execuţia propriu-zisă a instrucţiunilor;
B. unitate de comandă şi control, ce asigură comenzile necesare execuţiei unei instrucţiuni,
înlănţuirea instrucţiunilor, controlul operaţiei de intrare-ieşire etc.

Pentru a realiza prelucrarea datelor cu ajutorul calculatorului este necesară introducerea

programului, alcătuit dintr-o secvenţă de instrucţiuni, în M.I. şi deoarece calculatorul lucrează intern
în cod maşină, programul respectiv trebuie transformat în cod maşină prin intermediul unor
programe translatoare: interpretoare, compilatoare. Programul cod maşină este alcătuit din
instrucţiuni în format cod maşină, adică o succesiune finită de cifre binare, fiecare instrucţiune fiind
desemnată prin anumite elemente.
15
 Cod Adresă Inf. sp.

Formatul instrucţiunii cu un operand, în care:

Cod - codul operaţiei;

Adresă - adresa operandului;
Inf. sp. - informaţii speciale (deplasament, mod de adresare etc)

Lungimea unei instrucţiuni este fixă pentru un anumit tip de unitate de comandă.
Totalitatea instrucţiunilor executabile ale unui calculator formează setul de instrucţiuni.
Unitatea de comandă corespunzătoare are circuite capabile să execute aceste instrucţiuni.
Execuţia unei instrucţiuni presupune efectuarea următoarelor operaţii:
o citeşte şi decodifică instrucţiunea;
o calculează adresele operanzilor;
o citeşte operanzii;
o efectuează operaţia prevăzută.

În funcţie de arhitectura calculatorului, relativ la U.C., distingem:

1. Structura clasică von Neumann – este specifică până la generaţia a 3-a de calculatoare.
Toate transferurile de date de la şi către echipamentele periferice trebuie să treacă prin
unitatea aritmetico-logică, timp în care nu mai este posibilă nici o altă operaţie.
2. Structura cu acces direct la memorie, DMA (Direct Access Memory), specific
microcalculatoarelor la care nu se mai foloseşte unitatea aritmetico-logică pentru
transferul datelor de intrare/ieşire.
3. Structura cu canal de tratare a operaţiilor de intrare/ieşire specifică pentru
calculatoarele din generaţia 4 în care canalul preia tratarea operaţiilor de intrare/ieşire,
asigurând controlul efectiv al echipamentelor periferice şi al schimburilor de date dintre
acestea şi memoria internă.

16
 EP1 EP2 ,,, EPn

Unităţi de
U.L. (interfeţe)
legătură
(canale)

C1 C2 ... Cn

MI UC

Structura cu canal de tratare a operaţiei de I/E

Din punct de vedere funcţional, structura unităţii de comandă variază de la un tip la altul. În
general, vom găsi următoarele componente sau subansamble:
a. subansamblul de control, care coordonează toate celelalte componente;
b. subansamblul aritmetico-logic, ce conţine circuitele necesare executării instrucţiunilor;
c. subansamblul de adresare a memoriei interne;
d. subansamblul de control al interfeţelor cu echipamente periferice;
e. subansamblul de control al întreruperilor şi derutelor;
f. subansamblul orologiului intern etc.

Toate acestea asigură unităţii de comandă capacitatea de a realiza următoarele funcţii:

A. de comandă a memoriei interne şi a echipamentelor periferice prin intermediari şi de
execuţie propriu-zisă a instrucţiunilor;
B. de măsurare a timpului de execuţie, de acces;
C. de comunicare directă cu utilizatorul uman etc.

Echipamente periferice

La un calculator există posibilitatea de a cupla o mare diversitate de echipamente periferice,

ele realizând diverse operaţii de introducere/extragere în/din memoria internă, realizându-se astfel
legătura dintre calculator şi utilizator. După purtătorul de informaţie pe care îl utilizează,
echipamentele periferice se clasifică în echipamente periferice cu suport nereutilizabil (imprimanta,
cititor/perforator de bandă de hârtie), echipamente periferice cu suport reutilizabil (toate
echipamentele periferice care au ca purtător de informaţie suport magnetic: unităţi de disc fix,
Floppy, CD, hard-disk).

17
 Din punct de vedere al operaţiei pe care o efectuează, echipamentele periferice sunt de 3
tipuri:
I. EPI (echipamente periferice de intrare) - permit introducerea informaţiilor din exterior în
memoria internă. Exemple de EPI:
 Tastatura – permite preluarea datelor de tip numeric şi alfanumeric dar şi lansarea în
execuţie a unor comenzi;
 Mouse-ul - poate înlocui tastatura la programele ce au prevăzut acest lucru (dar nu
pot introduce date numerice sau alfanumerice);
 Scanner – permite transformarea unor informaţii aflate pe suport de hârtie în
informaţii pentru memoria internă;
 Dispozitive de intrare pentru sunete, imagini, grafică (microfonul, camera digitală)
ş.a.
II. EPE (echipamente periferice de ieşire) - cu ele se realizează operaţia de extragere a
informaţiilor din memoria internă către exterior. Exemple de EPE:
 Monitorul – realizează interacţiunea directă dintre utilizatorul şi calculator,
reflectând pe ecran orice operaţie executată;
 Imprimanta – permite transformarea informaţiilor din memoria internă în informaţii
pe suport de hârtie;
 Dispozitive de redare a sunetului – placa audio la care se vor conecta căşti audio,
difuzoare ş.a.
III. EPI/E (echipamente periferice de intrare/ieşire) - realizează operaţii de introducere a unor
informaţii de pe o memorie externă în memoria internă, respectiv extragerea informaţiilor
din memoria internă şi înscrierea lor pe o memoriei externă (toate echipamentele periferice
ce au ca suport purtător de informaţie suport magnetic). Exemple de EPI/E:
 Hard-disk-ul – principalul echipament de stocare masivă a fişierelor;
 Unitatea de dischete – pentru manevrarea dischetei;
 Unitatea de CD ROM - pentru manevrarea CD ROM-ului;
 Portul USB – utilizat la conectarea aparatelor şi dispozitivelor ce pot fi utilizate ca
suport de memorie externă.

Sisteme de operare

Întreprinderile constructoare de calculatoare livrează odată cu calculatorul brut un suport de

memorie externă pe care este înregistrat un ansamblu de programe speciale, numit sistem de
operare, care permite accesul utilizatorului la calculator.
18
 Sistemul de operare este un ansamblu de programe care are rol de a realiza utilizarea optimă
a resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul, şi de a concura la pregătirea, punerea în lucru şi
coordonarea execuţiei programului utilizator.
În general, sistemele de operare presupun, din punct de vedere constructiv, două nivele: un
nivel logic şi unul fizic. Nivelul logic este apropiat utilizatorului, cu care interferează prin comenzi
ale limbajului de comandă specific sistemului de operare respectiv şi prin mesaje. Nivelul fizic este
apropiat calculatorului, cu care interferează printr-un sistem de întreruperi şi derute.

S.O.
Comenzi
Nivel Nivel SID
Mesaje logic fizic C.

Utilizatorul lucrează cu calculatorul prin intermediar (interfaţă) care se constituie cu ajutorul

sistemului de operare. Sistemul de operare este o interfaţă pentru că se găseşte între calculator şi
utilizator
Sistemul de operare îndeplineşte următoarele funcţii:
1. afectarea resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul;
2. asigurarea unor componente pentru organizarea şi protecţia informaţiilor pe suportul de
memorie externă, planificarea lucrărilor după anumite criterii, astfel încât să asigure o
utilizare optimă a sistemului;
3. controlul lansării în execuţie şi coordonarea execuţiei programelor;
4. asistarea execuţiei programelor de către operatorul uman;
5. uşurarea activităţii de programare prin punerea la dispoziţia utilizatorului a unor
programe utilitare.

Kurzban şi colaboratorii precizează calităţile pe care trebuie să le aibă un sistem de operare.

Principalele calităţi sunt:
1) Utilitate – interfaţa cu programele utilizator trebuie să aibă în vedere toate necesităţile
acestuia.
2) Eficienţă – să permită realizarea unei utilizări a resurselor cât mai aproape de optim.
3) Generalitate – sistemul de operare trebuie să răspundă exact la toate cerinţele formulate
de utilizator.

19
 4) Transparenţă – să permită însuşirea simplă a facilităţilor oferite de sistemul de operare.
5) Securitate – sistemul de operare trebuie să fie protejat împotriva unor încercări voluntare
sau involuntare de distrugere din partea programului utilizator.

Limbaje de programare

În sensul cel mai larg, orice limbaj utilizat pentru descrierea algoritmilor şi a datelor pentru
o anumită problemă este un limbaj de programare. Această noţiune este legată întotdeauna de
implementarea pentru un tip de calculator, în sensul că reprezintă suportul comun de conversaţie om
– maşină, suport care trebuie cunoscut de ambii. Pentru fiecare limbaj de programare, există unul
sau mai multe programe translatoare care realizează transformarea programului elaborat, într-un
limbaj de programare oarecare în cod maşină, singurul format în care poate fi executat un program.
Primele calculatoare se programau în limbaj cod maşină care utilizează coduri binare,
operaţiunea de programare în sine fiind foarte anevoioasă. Un salt evident se realizează odată cu
trecerea la limbajul de asamblare, care utilizează coduri simbolice şi adresare simbolică. Aceste
limbaje în raport cu evoluţiile lor ulterioare sunt considerate limbaje de programare de nivel
inferior, datorită dependenţei lor de particularităţile calculatorului pentru care au fost realizate.
Primul limbaj de programare de nivel înalt a fost limbajul FORTRAN, specificaţiile căruia
au apărut în anul 1954.

Exemplu:
011001010110 LD 4i... LOAD…
Limbaj cod-maşină Limbaj de asamblare Limbaj evoluat

programare Limbaj de
programare

algoritmizare Algoritm pt.

rezolvarea Program Rezultate
Problemă Program Calculator R
problemei
respective translator

date iniţiale

Limbajele de programare de nivel înalt utilizează cuvinte pentru diverse operaţii de

prelucrare a datelor. În majoritatea cazurilor, cuvinte dintr-o anumită limbă, cu o tendinţă clară de

20
apropiere de limbajul curent. Specificarea completă a unui limbaj de programare presupune
definirea a trei elemente:
2. Sintaxa limbajului, care defineşte structura limbajului respectiv, cu reguli gramaticale
bine stabilite.
3. Semantica limbajului, defineşte semnificaţia limbajului respectiv.
4. Pragmatica, ce defineşte toate celelalte aspecte:
- eficienţa limbajului;
- relaţia cu utilizatorul etc.

Există o clasificare a limbajelor de programare, deşi nu întotdeauna se poate preciza cu

exactitate dacă un limbaj aparţine unei clase sau altei clase:
Limbaje procedurale (de nivel înalt) – sunt destinate descrierii algoritmului sub forma unor
succesiuni finite de instrucţiuni, ce se vor executa în ordinea stabilită de programator. Exemple de
limbaje procedurale: ALGOL, COBOL, FORTRAN, PASCAL etc.
Limbaje neprocedurale (de nivel foarte înalt) – se caracterizează prin faptul că succesiunea
instrucţiunilor influenţează doar puţin ordinea în care vor fi executate. Exemple de limbaje
neprocedurale: FOXPRO, ACCESS, GPSS etc.
Limbaje de programare concurentă este un limbaj ce oferă posibilitatea definirii mai multor
procese şi cu facilităţi deosebite de comunicare între acestea. Exemplu: limbajul PASCAL
CONCURRENT.
Limbaje conversaţionale, folosite pentru dialogul utilizator – calculator chiar în timpul
execuţiei programului (limbajul BASIC).
Limbaje de programare ale inteligenţei artificiale, ce oferă posibilitatea de reprezentare a
cunoştinţelor. Exemplu: LISP, PROLOG etc.
Medii de programare. Mediul de programare reprezintă un sistem complex de instrumente
software interconectate conform fluxului tehnologic de realizare a unui program. Exemplu: Turbo
Pascal, QuickBasic etc.
O importanţă deosebită o reprezintă alegerea limbajului de programare în funcţie de
specificul problemei supuse prelucrării cu calculatorul.
Teoretic, orice limbaj de programare poate fi utilizat pentru codificarea oricărei probleme.
Trebuie ţinut însă cont de faptul că unele operaţii de prelucrare se pot realiza mai uşor într-un
limbaj de programare sau în altul. De exemplu: limbajul COBOL este specific problemelor
economice, cu date multe şi calcule simple. Limbajul FORTRAN este specific problemelor
ştiinţifice, cu date relativ puţine şi operaţii matematice complexe. Limbajul BASIC este destinat
problemelor cu facilităţi pentru grafică, calcule matematice complexe, dar şi date multe.

21
 CAP IV – VI MICROSOFT WORD

PREZENTAREA EDITORULUI DE TEXTE

Unul din marile avantaje al editoarelor de text este interfaţa grafică ce este foarte
prietenoasă cu utilizatorul. Ca orice aplicaţie care rulează sub un sistem de operare de tip GUI
(Graphical User Interface – Interfaţă grafică pentru utilizatori) editoarele de text vor rula în cadrul
unei ferestre de tip Windows.
Bara de titlu – este o bară standard Windows cu butoanele de minimizare, maximizare,
restaurare şi pentru accesarea meniului sistem;
Linia de meniuri – reprezintă un mod de organizare a unei liste de meniuri (prin meniu
înţelegându-se o listă de comenzi) derulante ce conţin comenzile aplicaţiei, comenzi ce sunt grupate
în funcţie de rezultatul acţiunii;
Linia de instrumente – reprezintă un set de instrumente predefinit sau stabilit de utilizator
fiind realizată din butoane ce au ca rol o transpunere rapidă a unor comenzi prin simpla acţionare a
butonului aferent;
Butonul de închidere
a documentului
Butonul de
maximizare/restaurare
Butonul Control Linia de meniuri Butonul de închidere
Menu a aplicaţiei
Butonul de
Linia de titlu Linia de instrumente minimizare

Linia de derulare orizontală Zona de lucru Panoul de

Linia de stare Linia de derulare verticală configurare

Fereastră editor de text cu exemplificare zone

Zona de lucru – este prezentată utilizatorului prin reprezentarea grafică a unei pagini de
hârtie, fiind locul unde utilizatorul va realiza editarea informaţiilor. Această zonă poate fi
personalizată ca dimensiune după necesităţile utilizatorului.

Editarea unui text se realizează prin introducerea acestuia în cadrul zonei de lucru prin
intermediul tastaturii, nefiind nevoie ca la sfârşitul fiecărei linii să fie acţionată tasta <ENTER>,

22
întrucât editorul de texte va realiza în mod automat această trecere. Utilizatorul va acţiona
<ENTER> doar în cazul în care doreşte trecerea la un nou rând.
Poziţia curentă de editare în cadrul fişierului este evidenţiată de un element grafic numit
cursor ce este evidenţiat, de regulă, printr-o linie verticală care clipeşte.
În cadrul procesului de editare forma cursorului se poate modifica în funcţie de comenzile
pe care le execută aplicaţia în acel moment.

FORME GRAFICE DE CURSOR

Tabel
IMAGINE
EXPLICAŢIE
CURSOR
Imaginea cursorului pentru aşteptarea unei comenzi
Imaginea cursorului pentru aşteptarea unei noi
comenzi în timpul procesării comenzii anterioare
Imaginea cursorului pentru redimensionarea pe
orizontală unei ferestre Windows
Imaginea cursorului pentru redimensionarea unei
ferestre Windows, atât pe orizontală cât şi pe
verticală
Imaginea cursorului pentru redimensionarea pe
verticală unei ferestre Windows
Imaginea cursorului pentru selectarea unui tabel
Imaginea cursorului de selecţie a unui sau mai multor
rânduri din cadrul unui tabel
Imaginea cursorului de selecţie a unei sau mai multor
coloane din cadrul unui tabel
Imaginea cursorului de selecţie a textului

Deplasarea cursorului în cadrul unui document poate fi realizată atât prin intermediul
tastelor direcţionale, tasta Tab şi tasta Space cu ajutorul mouse-ului, cât şi cu ajutorul altor taste sau
combinaţii de taste.

TASTE PENTRU DEPLASAREA CURSORULUI

Tabel
Tasta Acţiunea
 Deplasează cursorul în stânga cu un caracter
 Deplasează cursorul în dreapta cu un caracter
 Deplasează cursorul în sus cu o linie
 Deplasează cursorul în jos cu o linie
Ctrl +  Deplasează cursorul în stânga cu un cuvânt
Ctrl +  Deplasează cursorul în dreapta cu un cuvânt
Ctrl +  Deplasează cursorul la începutul paragrafului
Ctrl +  Deplasează cursorul la sfârşitul paragrafului

23
Home Deplasează cursorul la începutul rândului curent
End Deplasează cursorul la sfârşitul rândului curent
Page Up Deplasează cursorul cu un ecran mai sus
Page Down Deplasează cursorul cu un ecran mai jos
Ctrl + Home Deplasează cursorul la începutul documentului
Ctrl + End Deplasează cursorul la sfârşitul documentului
Ctrl + Page Up Deplasează cursorul cu o pagină în sus
Ctrl + Page Down Deplasează cursorul cu o pagină în jos

ELEMENTE DE BAZĂ ÎN EDITAREA UNUI TEXT

Un editor de texte operează cu următoarele noţiuni:

1. caracter (character) – cea mai mică entitate (indivizibilă) ce se poate prelucra într-un text şi
care poate fi literă, cifră, spaţiu(blank), caracter special, adică 256 de semne din codul
ASCII (American Standard Code for Information Interchange);
2. cuvânt (word) – şir de caractere delimitat de restul textului prin spaţiu sau semne de
punctuaţie; alinierea textului între marginile paginii se face fără a segmenta cuvintele;
cuvintele pot fi despărţite în silabe la sfirşitul unei linii (rând) de text;
3. linie (rândul) de text(Text Line) – grup de cuvinte despărţit de restul textului printr-un
caracter de control numit „sfârşit de linie” introdus automat de procesor şi nu este vizibil pe
ecran(de regulă, se generează prin acţionarea tastei <Enter>);
4. frază (Sentence) – grup de cuvinte (şir de caractere) delimitat de restul textului printr-un
punct; de regulă, procesoarele de texte permit selectarea unei fraze şi procesarea ei ca un
bloc de text;
5. paragraf (Paragraph) - grup de linii de text delimitat de restul textului printr-un caracter de
control numit „sfârşit de paragraf” introdus automat de procesor şi nu este vizibil pe ecran;
6. text (Text) – grup de paragrafe, fraze, linii, cuvinte sau caractere ;
7. obiect (Object) – formă grafică (imagine, grafic, tabel etc.), formă sonoră (sunet) ce pot fi
înserate în text;
8. pagină (Page) – pagină utilă formată din text şi obiecte sau pagină fizică constituită din
pagina utilă şi elemente specifice tehnoredactării;
9. document (Document) – colecţie de pagini ce constituie o lucrare tehnoredactată (scrisoare,
raport, referat, articol, carte etc.).

Figura 3.2. Elementele constitutive ale unui document

Prima condiţie de bază în editarea unui text este ca editorul de texte să fie lansat în execuţie
şi nu în ultimul rând utilizatorul să dispună de o tastatură. Prin intermediul sistemului de operare
utilizat utilizatorul poate opta pentru editarea în limba maternă folosind integral toate caracterele
specifice alfabetului respectiv.

24
 În cadrul operaţiei de editare se vor folosi caracterele specifice limbii respective (caractere
tipice limbii române, şi anume „ă”, „î”, „â”, „ş”, „ţ”). Unele dintre aceste caractere nu se regăsesc
pe tastatura standard, şi în concluzie va trebui activată mai întâi opţiunea ce va permite introducerea
caracterelor româneşti de la tastatură.
În tabelul alăturat este prezentat modul de accesare a caracterelor specifice tastaturii
româneşti prin echivalarea lor cu caracterele specifice tastaturii engleze.

MODUL DE ACCESARE A CARACTERELOR ROMÂNEŞTI

PRIN INTERMEDIUL UNEI TASTATURI STANDARD

Tabel 3.3.
Caracterul Caracterul
de pe tastatura ce se va tipări pe
standard ecran
\ â
[ ă
] î
; ş
’ ţ
z y
y z
* (
( )
) =
_ ?
= *
/ -
? _
- +
$ ¤
^ &
& /
` ]
~ [

Un caracter (Character) este un simbol pentru litere, cifre şi semne speciale, simbol
caracterizat de : lăţime (Width), înălţime (Height), stil (Style), orientare (Orientation),
culoare(Color) şi formă/schelet (Type face).
Aspectul unui caracter este controlat prin font şi stil.

FONTURI

Font-ul reprezintă „un set de caractere de un anumit tip şi aspectul asociat literelor, cifrelor,
simbolurilor şi semnelor de punctuaţie tastate” [4], fiind o colecţie de caractere care au anumite
proprietăţi comune: lăţime, înălţime, stil, orientare, formă. Această colecţie de caractere este
memorată într-un fişier pe suportul de memorie externă, toate fonturile folosite de programele de tip
Office fiind gestionate de către sistemul de operare, astfel încât fonturile disponibile într-o aplicaţie
Office sunt disponibile în toate celelalte aplicaţii ale pachetului.
Fonturile folosite de aplicaţiile Office sunt organizate într-o biblotecă de fonturi, iar pentru a
fi disponibil într-o aplicaţie de tip Office, un font trebuie să fie instalat (inclus în biblioteca de
fonturi), adică fişierul corespunzător fontului să fie legat de nucleul sistemului de operare.
În funcţie de lăţimea caracterelor, există:

25
  fonturi fixe – formate din caractere ce au aceeaşi lăţime;
 fonturi proporţionale – formate din caractere a căror lăţime variază proporţional de la un
semn la altul, pentru a diminua estetic spaţierea dintre caractere (fonturile Kerning).

În funcţie de modul în care sunt descrise simbolurile grafice, există:

 fonturi bitmap (hartă de biţi) – semnul grafic este descris printr-o matrice de puncte
(pixeli). Aceste fonturi sunt primele fonturi care au apărut un dezavantaj important al lor
fiind acela că într-o astfel de reprezentare, semnul grafic nu este scalabil (mărit sau micşorat
automat);
 fonturi vectoriale (scalabile) – semnul grafic este descris prin reprezentarea cu aşa-
numitele curbe B-spline, reprezentare care permite scalarea şi operaţii diverse asupra
semnului grafic: rotire, oglindire, înclinare etc.

În funcţie de lăţimea caracterelor, există următoarele tipuri de caractere:

 caractere foarte înguste (extra condensed);
 caractere înguste (condensed);
 caractere largi (expanded);
 caractere foarte largi (extra expanded).

Dimensiunea caracterului reprezintă înălţimea efectivă (size) a caracterului şi se măsoară în

puncte tipografice.
Editoarele de text oferă fonturi de mărime (prin caseta Font Size) diferite
exprimate de obicei prin valori numerice întregi.

Exemplu. Text de mărime 10. Text de mărime 18. Mărime 26.

ATRIBUTE ALE FONTURILOR

Îmbunătăţirea aspectului textului prelucrat, se poate face prin aplicarea fonturilor şi a

stilurilor de fonturi oferite de editorul de texte. Un anumit text poate fi supus unor efecte: scrierea
îngroşată-aldine, B, scrierea cursivă - italică, I, scrierea subliniată, U, dar şi a schimbării culorii
fontului, pentru punerea lui în evidenţă.
În cadrul operaţiei de tehnoredactare, pentru prelucrare (formatarea) textului dorit, se pot
utiliza diverse atribute ale fonturilor:

 Font style – stiluri de font (Regular, Italic, Bold, Bold Italic);

 Size – mărimi (dimensiuni) pentru fonturi;
 Font color – culori pentru font;
 Underline style – stiluri de sublinieri;
 Effects – diferite efecte speciale de text.

STILURI

În cadrul editoarelor de text, un mod eficient de a gestiona prelucrarea caracterelor text sau a
blocurilor de text (paragrafe) este asigurat prin folosirea stilurilor.
Un stil este o grupare de atribute de formatare: font, dimensiune, mod de scriere etc. În
funcţie de modul de acţionare, există:
- stiluri referitoare la caractere, care au efect asupra textului selectat sau au efect
de tip comutator activare/dezactivare (modul de scriere aldin, subliniat, cursiv);

26
 - stiluri referitoare la paragrafe, care au efect asupra paragrafului curent (modul de
aliniere în pagină şi formatare a paragrafului).

Este bine de reţinut că pentru estetica documentului, nu se recomandă să se abuzeze de

diversele stiluri de scriere sau culori, în special în documente oficiale.

3.6. ALINIEREA ŞI FORMATAREA PARAGRAFELOR

Un fragment de text terminat cu un marcaj de sfârşit de paragraf, acesta fiind definit prin
acţionarea tastei <ENTER>, se numeşte paragraf. Orice fişier nou creat prin intermediul unu editor
de texte (document) conţine un paragraf gol ce nu poate fi şters.
Operaţiile de aliniere şi formatare în procesarea textelor sunt operaţii de bază pentru orice
editor de texte. În general, acestea oferă utilizatorului patru opţiuni pentru alinierea textelor incluse
în paragrafe:
 Left-aligned – alinierea la stânga, stil care are linii neregulate la dreapta;
 Centered-aligned – centrarea liniilor faţă de marginile paginii/cadrului;
 Right-aligned – alinierea la dreapta, stil care are linii neregulate la stânga;
 Justified – alinierea completă, liniile fiind desfăşurate pe toată lăţimea paginii.
Stabilirea mărimii spaţiului liber dintre marginea stângă a paginii şi primul caracter al
paragrafului, dimensiunea spaţiului liber dintre marginea dreaptă şi sfârşitul paragrafului se definesc
prin intermediul indentării.

Justified
Alinierea complet centrată (la stânga şi la dreapta) este un stil
clasic de aliniere. Textul are un aspect uniform în ambele părţi
ale documentului. Liniile sunt de lungimi egale, dar spaţiul
dintre cuvinte şi uneori dintre litere este astfel dimensionat
pentru a realiza alinierea între ambele margini.

ALINIEREA

Centered Right
Left
Alinierea centrată este Alinierea la dreapta
Alinierea la stânga este un stil clasic de este un stil de aliniere
un stil de aliniere care aliniere. Textul este care creează un aspect
creează un aspect alezat simetric faţă de neregulat al textului
neregulat textului în o axă care trece prin în partea stângă
partea dreaptă mijlocul paginii. raportată la marginea
raportată la marginea Liniile sunt de lungimi paginii sau la
paginii au marginea inegale. Această marginea cadrului în
cadrului în cazul operaţie se recomandă cazul utilizării de
utilizării de Text Box. pentru titluri. Text Box.

Modalităţi de aliniere

Indentarea – constă în definirea locului unde va fi plasat textul unui paragraf în funcţie de
marginea din stânga şi cea din dreapta a paginii.
Un alt element important referitor la modul de editare al unui text este spaţierea pe verticală
a textului.
Spaţierea pe verticală în cadrul unui document sau la nivelul paragrafelor, se poate realiza
prin opţiunile de spaţiere între linii, şi anume:

27
  Single – cazul implicit care realizează o spaţiere suficientă pentru a afişa în condiţii
convenabile caracterul cel mai înalt existent pe o linie (ediatre la un rând);
 1.5 Lines – spaţierea liniilor de text se face 1,5 din dimensiunea de la cazul Single (editare
la un rând şi jumătate);
 Double – spaţierea de 2 ori mai mare decât cazul Single (editare la două rânduri);
 At Least – realizează o spaţiere minimă între rânduri (valoarea prestabilită poate fi
modificată automat de către utilizator);
 Exacty - spaţiul dintre rânduri este fix, indiferent de dimensiunea fontului folosit sau de
elementele grafice din text;
 Multiple – spaţiul dintre rânduri va fi multiplicat faţă de cazul Single cu o valoare precizată.

Aspectul unui paragraf poate fi controlat prin :

 aliniere - modul în care se încadrează între marginile textului - Justified, Left, Right,
Centered;
 spaţiul dintre liniile de text – Single, 1.5 lines, Double, At least, Exactly, Multiple;
 indentarea paragrafului - decalaj şi a primei linii First Line din paragraf, respectiv
indentare agăţată Hanging Ident;
 modul în care sunt despărţite cuvintele în silabe.

Formatarea unui paragraf constă în stabilirea parametrilor întregului paragraf:

- alinierea faţă de marginile paginii;
- indentarea;
- distanţa dintre rânduri;
- etc.
Prin formatarea unui document se înţelege a atribui anumite caracteristici entităţilor
(secţiuni, paragrafe, caractere etc.) ce-l alcătuiesc, pentru a-l face mai uşor de parcurs.
Editoarele de text permit, în general, formatarea următoarelor entităţi elementare: caracterul,
paragraful secţiunea şi pagina.
Există două moduri în care se poate realiza operaţia de formatare a entităţilor elementare:
- scrierea textului şi apoi efectuarea formatărilor;
- stabilirea caracteristicilor de formatare şi apoi scrierea textului.

TABULATORI

Alinierea unui text se realizează, de obicei, prin intermediul opţiunilor de aliniere (stânga,
centru, dreapta, justify), dar există situaţii în care se doreşte să fie scos în evidenţă un anumit
paragraf sau să fie realizată o aliniere a textului altfel decât modurile implicite.
Tehnica tabulatorilor permite organizarea paragrafelor sub forma unor tabele sau alinierea
lor în pagină în modul ales de utilizator.
Un tabulator este asociat unei poziţii în cadrul paginii în care va fi deplasat cursorul prin
acţionarea tastei <TAB>. O linie din cadrul paginii poate fi împărţită în mai multe zone (poziţii de
tabulatori) ce pot fi accesate prin intermediul tabulatorilor. Astfel, la prima acţionare a tastei
<TAB> cursorul se va muta la poziţia asociată primului tabulator (primei zone), la a doua acţionare
a tastei <TAB> se va realiza poziţionarea în cea de a doua zonă şi aşa mai departe.
Dimensiunea standard a poziţiei tabulatorilor, care se mai numeşte şi zonă de oprire a
tabulatorilor, este de 1,27 cm, dimensiune ce poate fi modificată.
Editoarele de text permit o aliniere a textului sub formă de coloane prin intermediul
tabulatorilor şi a modului lor de definire:
- Left Tab – aliniază textul la stânga în cadrul zonei tabulatorului;
- Center tab – centrează textul în cadrul zonei tabulatorului;
- Right Tab - aliniază textul la dreapta în cadrul zonei tabulatorului;
- Decimal Tab – aliniază datele de tip numeric în funcţie de virgula zecimală.

28
 FORMATAREA PAGINILOR

O pagină fizică, fiind reprezentată de suprafaţa de hârtie, este suportul pentru imprimarea
unui document, iar pagina utilă este acea suprafaţă din pagina fizică pe care se va scrie textul
documentului.
Formatarea unui document la nivel de pagină se realizează prin următorii parametri :
- dimensiunea paginii fizice (Paper size) – determinată de lăţime (Width) şi înălţime
(Height);
Există câteva formate standard: Letter (8,5 x 11 inch), Legal (8,5 x 14 inch), A4 (210 x 297
mm), A5 (148.5 x 210 mm), B5 (JIS) (182 x 257 mm);
- orientarea paginii fizice (Orientation) – orientarea pe verticală (tip portret –
Portrait) sau orientarea pe orizontală ( Landscape);
- marginile paginii fizice (Margins) – marginea superioară (Top), marginea
inferioară (Bottom), marginea din stânga (Left), marginea din dreapta (Right), marginea de legătură
(şina ; margine de îndosariere) (Gutter);
- poziţia legăturii (şinei) (Gutter position) – poziţia la stânga (Left), poziţia în partea
superioară (Top);
- antet şi subsol (Header and Footer) – marginea antetului şi marginea subsolului;
- aspectul paginii (Layout) – antete şi subsoluri diferite pentru paginile impare şi
pare;
- numerotarea paginilor fizice (Page Numbers) – poziţia numărului de pagină în
partea superioară sau în partea inferioară a paginii – (Top of page, Bottom of page), alinierea
numerotării (Alignment): Left (la stânga), Center (în centru), Right (la dreapta), Inside (în interior),
Outside (în exterior).

Formatarea paginilor presupune în principal următoarele :

 stabilirea (setarea) dimensiunii paginii fizice şi paginii utile;
 stabilirea modului de organizare a textului în pagină şi orientarea paginii;
 administrarea întreruperilor de pagină introduse manual;
 administrarea secţiunilor de document;
 numerotarea paginilor (poziţia şi alinierea numerotării);
 crearea antetelor şi subsolurilor, a notelor de subsol şi a notelor de sfârşit.

Formatarea paginilor se poate realiza înainte de introducerea textului sau în orice moment al
introducerii, în acest caz editorul de text realizând reformatarea tuturor paginilor documentului sau
începând de la o zonă anume.

29
 Marginea
Top antetului
(marginea
superioară) Header (antet)

PAGINA UTILĂ

Left Right
(marginea (marginea
stângă) dreaptă)

Bottom
(marginea Footer (subsol)
inferioară) Marginea
subsolului

Figura Arhitectura paginii unui document

De obicei un procesor de texte împarte automat documentul prelucrat în pagini. În momentul

când textul şi obiectele inserate în document au ocupat întreaga pagină utilă, se face trecerea
automată la o pagină nouă. Paginile sunt separate prin aşa-numitele marcaje de pagină (page
breaks) şi anume întreruperi de pagină. Orice intervenţie în document va avea ca efect
renumerotarea paginilor şi deci actualizarea întreruperilor de pagină. Întreruperile de pagină se pot
introduce şi manual, la opţiunea utilizatorului, procesorul de texte rearanjând automat paginile care
urmează după întreruperea manuală.
TABELE

Editoarele de text pun la dispoziţia utilizatorului un format tabular ce asigură flexibilitatea

necesară aranjării textului şi a imaginilor într-o manieră organizată, utilizând coloane şi rânduri,
numit tabel.
Elementul dintr-un tabel situat la intersecţia dintre o linie şi o coloană se numeşte celulă. În
acest caz, tabelul este o matrice de celule, dimensiunea acestuia fiind dată de numărul de linii şi
numărul de coloane.

dimensiune tabel = numărul total de celule = nr. linii x nr. coloane

Prin domeniu de celule se înţelege aceea zonă ce este formată din două sau mai multe
celule învecinate.
O celulă poate conţine text, imagine grafică, formulă şi poate fi formatată independent,
respectiv se va redimensiona în mod automat în funcţie de dimensiunea informaţiei conţinute.
Elementele ce definesc un tabel sunt:
- liniile tabelului;
- coloanele tabelului;
- celulele tabelului;
- capul de tabel;
- chenarul tabelului;
- titlul tabelului;
- sursa pentru datele introduse în tabel (dacă este cazul).

30
 Titlul tabelului
Capul de
tabel Nr. crt. Numele Prenumele
Liniile
tabelului

Celulele
tabelului
Chenarul
tabelului
Coloanele
tabelului

Figura Elementele unu tabel

Liniile tabelului sunt stabilite în modul de definire a tabelului, acestea putând fi adăugate şi
ulterior definirii tabelului. Numărul minim de linii al unui tabel este 1 (una).
Coloanele tabelului sunt stabilite, de asemenea, în modul de definire a tabelului, numărul
minim de coloane fiind 2 (două).
Celulele sunt acele zonele ce definesc tabelul, fiind utilizate pentru înregistrarea
informaţiilor.
Capul de tabel este definit prin prima linie a tabelului fiind o descriere a informaţiilor ce
vor fi înregistrate în cadrul coloanelor.
Chenarul tabelului este reprezentat prin ansamblul liniilor interioare şi exterioare ce
definesc tabelul. Există două tipuri de chenare: unul interior, ce se referă la liniile interioare ce
separă celulele unele de altele, şi altul exterior ce caracterizează liniile ce definesc conturul
tabelului.
Titlul tabelului este un text ce caracterizează informaţiile ce sunt evidenţiate în tabel.
Sursa tabelului este un text opţional, ce indică cartea, raportul sau locul de unde s-au
preluat datele pentru tabelul respectiv.
În cadrul unui tabel informaţiile se vor introduce în cadrul celulelor, poziţionarea în cadrul
unei celule a tabelului realizându-se cu ajutorul mouse-ului sau a tastaturii prin intermediul tastei
<TAB>.

Tasta/Combinaţia de taste Efect

TAB sau  Deplasarea cursorului în celula
următoare
Shift + TAB sau  Deplasarea cursorului în celula
anterioră
Alt + Home Deplasarea cursorului la început de
linie
Alt + End Deplasarea cursorului la sfârşit de
linie
Alt + Page Up Deplasarea cursorului la început de
coloană
Alt + Page Down Deplasarea cursorului la sfârşit de
coloană

Caracteristicile unui tabel definit se pot modifica cu uşurinţă prin operaţii de:
- inserare linii/coloane;
- ştergere linii/coloane;
- redimensionare linii/coloane;
- formatare – la nivel de celulă, linie, coloană sau domeniu de celule.

31
 Tabelele sunt elemente statice în cadrul documentelor, asupra acestora putându-se aplica
operaţiile de copiere şi/sau mutare, procedurile fiind identice cu cele aplicate pentru text sa
paragrafe.
În cadrul tabelelor există posibilitatea reunire a două sau mai multe celule, rezultatul fiind
o singură celulă, sau de divizare a unei celule în două sau mai multe celule. Operaţiile de reunire şi
multiplicare sunt considerate ca fiind elemente avansate de formatare a unui tabel, ele utilizându-se
pentru generarea unui aspect cât mai estetic tabelului.

OBIECTE GRAFICE

Un alt mod de reprezentare a informaţiilor în cadrul unui document este cel grafic.
Adăugarea unui element grafic într-un document este doar o problemă de identificare a locului din
document unde se doreşte plasarea imaginii.
Din punct de vedere al elementelor grafice, editoarele de text permit inserarea următoarele
tipuri de fişiere imagine:
- CompuServe GIF (.gif)
- Encapsulated PostScript (.eps)
- Diverse programe de desenare (.pcx)
- Tagged Image File Format (.tif)
- Windows bitmap (.bmp)
- Formatul JPEG (.jpg)
- etc.

Figura 4.2. Utilizarea uneltelor de lucru Drawing

Deşi este dedicat procesării textelor, editorul de text oferă facilităţi de desen liber sau de
utilizare a unor elemente predefinite. În figura 4.2. este prezentat un document ce conţine diferite
desene şi obiecte.
Uneltele de lucru Drawing conţin instrumente pentru a desena, manipula sau formata
diverse desene.

CREAREA DE FORME

Editoarele de text conţin, în general, o serie de forme predefinite care pot fi utilizate prin
intermediul uneltelor de lucru Drawing. Aceste forme predefinite sunt grupate pe categorii:
- linii (Lines), forme de bază (Basic Shapes), săgeţi (Block Arrows), elemente pentru
diagrame de flux (Flowchart Elements), steluţe şi insigne (Stars and Banners) etc.

32
 Cu ajutorul formelor de bază se pot insera în cadrul documentelor figuri geometrice de bază
(pătrate, dreptunghiuri, cercuri, hexagoane etc.) sau alte figuri predefinite.
Pentru a insera (desena) oricare din aceste forme, este necesară selectarea ei şi apoi
poziţionarea în cadrul documentului în locul în care se doreşte inserarea. Orice formă, odată
desenată, poate fi redimensionată prin intermediul punctelor de mânuire (handles).

Punct pentru rotirea elementului

Puncte pentru
redimensionarea
verticală/orizontală
ale elementului
Figura 4.3. Punctele de mânuire ale unui obiect

ADĂUGAREA DE TEXT LA DESENE

Pentru oricare obiect desenat, mai puţin liniilor, formelor libere sau conectorilor, se poate
adăuga un text, prin simpla selectare a desenului şi apoi editarea textului respectiv.
Un instrument important în cadrul uneltelor Drawing este instrumentul Text Box , cu
ajutorul căruia se poate introduce un text încadrat într-un chenar oriunde în pagină.

LINII DREPTE, CURBE ŞI ALTE FORME

Cu ajutorul opţiunii Line din cadrul uneltelor de lucru Drawing se pot desena linii drepte
sau linii curbe. Aceste desene pot fi modificate, în sensul schimbării grosimii, culorii, tipului
(punctat, de exemplu) sau transformării liniilor în săgeţi.

MANIPULAREA OBIECTELOR

Manipularea unui obiect presupune selectarea în prealabil a acestuia, cu ajutorul mouse-ului.

Asupra obiectului se pot efectua apoi următoarele acţiuni:
• Copiere, tăiere sau lipire – cu ajutorul comenzilor Copy, Cut sau Paste;
• Redimensionare – cu ajutorul punctelor de dimensionare (handles). Dacă se lucrează cu
punctele de dimensionare, desenul este adus la forma dorită cu ajutorul mouse-ului;
• Rotire – cu ajutorul punctelor de dimensionare. Obiectul va putea fi rotit de utilizator în ce
sens doreşte.

FORMATAREA OBIECTELOR

Formatarea unui obiect are ca scop modificarea atributelor asociate acestuia, şi anume:
• Modificarea culorii de fond a obiectului - Colors and Lines->Fill
• Modificarea conturului, ca stil de linie sau culoare – Colors and
Lines
• Aliniere sau mod de dispunere în pagină – Layout

GRUPAREA OBIECTELOR

Dacă se lucrează cu mai multe obiecte la un moment dat, pentru a le manipula mai uşor
acestea pot fi grupate, rezultând un singur obiect. Acest lucru se realizează cu ajutorul comenzii
Group din cadrul uneltelor de lucru Drawing.
Dacă se doreşte degruparea unui obiect alcătuit din mai multe obiecte grupate se utilizează
comanda Ungroup, opţiune ce se foloseşte atunci când se doreşte o modificare a unui obiect din
cadrul unui obiect grupat.

33
 ORGANIGRAME

Organigramele (care se mai numesc şi hărţi de concepte) reprezintă o metodă grafică de

reprezentare a cunoştinţelor şi de organizare a informaţiilor. Acestea servesc la convertirea şi
comprimarea unor informaţii aparent fără legătură, într-un mod de vizualizare grafic, structurat şi
uşor de urmărit, mod ce furnizează informaţii complexe într-o manieră inteligibilă.
Procesul de transformare a unei cantităţi de date/informaţii/idei într-o reprezentare grafică
va determina o mai bună înţelegere cu privire la esenţa subiectului vizat. Pentru a crea o
organigramă, trebuie acordată atenţie relaţiei dintre entităţi şi examinate sensurile fiecăreia dintre
acestea. În timpul realizării organigramei, are loc stabilirea priorităţilor informaţiilor, determinarea
părţilor ce prezintă o importanţă mai mare şi care dintre acestea trebuie incluse în organigramă.
Organigramele se utilizează pentru structurarea ideilor din cadrul unui text, pentru a ajuta la
rezolvarea unor probleme, luarea unor decizii, studiu, planificare etc., şi pot realizate prin
intermediul elementelor grafice predefinite sau pot fi generate în mod automat apelând o anumită
clasă de tipuri de organigrame predefinite.

34
 CAP VII – VIII MICROSOFT EXCEL

PREZENTAREA APLICAŢIEI DE CALCUL TABELAR

Aplicaţiile de calcul tabelar sunt aplicaţii eficiente şi complete, care oferă totalitatea
instrumentelor matematice şi grafice necesare pentru a efectua calcule matematice şi reprezentări
grafice de la cele mai simple până la cele mai complexe
Mare parte din elementele ferestrei aplicaţiei de calcul tabelar sunt deja cunoscute din
detalierea ferestrei aplicaţiei pentru editarea textelor, şi anume butoanele de control, bara de titlu,
butonul Control Menu, bara de meniuri, bara de instrumente, bara de stare, barele de derulare.

Linia de unelte standard

Linia de etichete a
Linia de formule Zona de lucru coloanelor

Linia de etichete a Cursor

liniilor

Linia de etichete a foilor de calcul

Linia de stare

Figura 5.1. Descrierea ferestrei aplicaţiei de calcul tabelar

ENTITĂŢI FOLOSITE ÎNTR-O APLICAŢIE DE CALCUL TABELAR

Într-o aplicaţie de calcul tabelar (agenda de lucru; workbook) sunt folosite următoarele
entităţi fundamentale:
 Date – informaţii ce sunt conţinute în celule; informaţiile sunt de diverse categorii
ce determină tipul informaţiei care caracterizează apartenenţa datei la o clasă de date;
tipul de date determină şi operaţiile ce se pot executa asupra datelor de acelaşi tip; în
general, aplicaţiile de calcul tabelar atribuie automat tipul unei informaţii în funcţie
de valoarea procesată;
 Celule – forme dreptunghiulare generate de reţeaua de coloane şi linii a unei foi de
calcul, fiecare formă fiind identificată prin concatenarea dintre identificatorul
coloanei (abscisa - A,B, .. ) şi identificatorul liniei ( ordonata – 1, 2, 3, …); referirea
unei celule reprezintă identificatorul celulei prin intermediul căruia, în cadrul unei
formule, este utilizat conţinutul celulei;
 Formule şi funcţii – expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de
celule), operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii; formula este
precedată de semnul “=”; funcţia este o formulă complexă predefinită identificată
printr-un nume şi conţine între paranteze o listă de argumente ce reprezintă o
expresie;
 Grafice şi diagrame – forme grafice sugestive şi sintetice obţinute prin procesarea
datelor conţinute în celule; există diverse moduri de reprezentare grafică a datelor
procesate.

35
 Zona de lucru reprezintă spaţiul util al foii de calcul marcat printr-o reţea de linii, reţea ce
împarte foaia de calcul în linii şi coloane. Se prezintă sub forma unui tabel, alcătuit din coloane si
linii, numită foaie de calcul (Sheet).
Linia de formule este zona în care utilizatorului îi este afişată valoarea sau formula înscrisă
în celula selectată. Această zonă este împărţită în trei subzone: zona ce indică adresa celulei, zona
pentru selectarea funcţiilor matematice şi zona pentru afişarea conţinutului celulei.

INTRODUCEREA DATELOR

Introducerea datelor se realizează de la tastatură în celulele foii de calcul conform structurii

definite în funcţie de obiectivele acesteia. Deplasarea în cadrul foii de calcul se poate face folosind
tastele direcţionale sau cu ajutorul tastei <TAB> pentru a trece la o celula la alta (deplasare pe
orizontală), sau prin apăsarea tastei <ENTER> (deplasare pe verticală). Prin celulă activă se
înţelege celula selectată la un moment dat(încadrată cu un chenar evidenţiat îngroşat-indicatorul de
celulă).

CURSOR

Indicatorul de mouse (cursorul) va lua mai multe forme în timpul deplasării într-o foaie de
calcul, şi anume:
 cruce mare – în această formă se poate utiliza pentru
activarea sau selecţia celulelor, respectiv pentru introducerea
datelor;
 săgeată – această formă se va obţine când se deplasează spre marginea unei celule active;
când indicatorul are această formă, se poate utiliza mouse-ul
pentru deplasarea celulei (copierea conţinutului celulei în altă
celulă sau conţinutului mutarea celulei);
 cruce mică neagră – se va obţine această formă când mouse-ul se deplasează spre colţul
jos-dreapta al indicatorului de celulă, formă ce se utilizează
pentru a comunica utilizatorului că este permisă operaţia de
completare.

CELULE. DEPLASARE ÎN PAGINĂ

O aplicaţie de calcul tabelar poate conţine una sau mai multe foi de calcul, ansamblul
acestora formând o agendă de lucru sau worbook.
Fiecare foaie de calcul (foaie de lucru; worksheet) este formată din linii şi coloane ce
constituie sistemul de grilă (gridlines) care generează o matrice de celule. Liniile tabelului sunt
identificate prin valorile numerice întregi 1, 2, 3, …, iar coloanele sunt identificate prin simbolurile
alfabetice A, B, C, … . O celulă reprezintă intersecţia dintre o linie (un rând) şi o coloană şi are o
adresă unică (identificator) alcătuită din concatenarea identificatorilor de coloană şi linia pe care se
află celula. De exemplu, C7 este identificatorul celulei aflată la intersecţia coloanei C cu linia 7.
Prin selectarea unei celule se înţelege evidenţierea ei prin indicatorul de celulă (celula este
încadrată printr-un dreptunghi îngroşat) şi indicarea adresei celulei în linia de formule. La un
moment dat doar o singură celulă poate fi selectată, aceasta numindu-se celulă activă sau celulă
curentă. Operaţia de selectare a unei celule se poate realiza prin diverse moduri:
 folosind tastele direcţionale – se va selecta celula vecină din direcţia
corespunzătoare tastei;
 folosind mouse-ul prin execuţia unui click pe celula dorită;
Deplasarea indicatorului de celulă (selectarea unei alte celule) se poate realiza şi prin
următoarele taste sau combinaţii de taste:
36
 <Home> – deplasarea la începutul liniei pe care se află cursorul;
<End> +
săgeată direcţională – deplasarea până la prima celulă ocupată din direcţia indicată de
săgeata direcţională;
<PageUp> – deplasare în sus cu o fereastră;
<PageDown> – deplasare în jos cu o fereastră;
<Ctrl> + <PageUp> – deplasare la foaie de calcul următoare;
<Ctrl> + <Page Down> – deplasare la foaia de calcul anterioară;
<Ctrl> + <Home> – deplasare la începutul foi de lucru (celula A1);
<Ctrl> + <End> – deplasare la sfârşitul foii de lucru (celula IV 65536);

Pentru vizualizarea altor regiuni din foaia de calcul, se vor folosi barele de derulare/navigare
(verticală sau orizontală).

Diversitatea problemelor reclamă utilizarea mai multor categorii de informaţii (tipuri de

date) ce trebuie procesate în vederea obţinerii de rezultate în conformitate cu aplicaţia ce se
elaborează.

ADRESAREA CELULELOR

Un grup de celule se numeşte domeniu (un dreptunghi obţinut prin cancatenarea unor
celule). Pentru a selecta un domeniu, se procedează asemănător cu selectarea unei zone dintr-un
editor de text, adică se selectează celula dintr-un colţ al domeniului (se verifică dacă indicatorul de
mouse are forma de cruce îngroşată, ce înseamnă regimul de selectare), se menţine apăsat butonul şi
se trage spre celula din colţul opus (deplasare spre dreapta sau stânga, şi apoi în sus sau în jos),
după care se eliberează butonul de mouse. Domeniul selectat va fi încadrat de un dreptunghi
îngroşat, iar celule ce compun domeniu vor fi colorate, excepţie făcând celula cu care s-a început
selectarea.
Pentru a selecta toate celulele dintr-un rând sau dintr-o coloană, se selectează antetul
rândului, respectiv coloanei. Pentru a selecta mai multe coloane sau rânduri, se selectează un antet
de rând sau coloană, după care se efectuează operaţia de tragere pentru a le selecta şi pe celelalte.
În cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar adresarea unei celule se realizează prin specificarea
adresei celulei respective, ceea ce va conduce la poziţionarea identificatorului de celulă pe celula
indicată şi determină accesul la conţinutul celulei pentru a fi prelucrat în cadrul unei formule sau a
fi modificat.
După modul în care sunt grupate, celulele pot fi referite prin:
 lista de celule – celule nu sunt grupate;
 bloc de celule (domeniu) – celulele sunt grupate.
Indicarea unei celule sau a unui grup de celule prin intermediul zonei de adresare a celulei se
poate face în mai multe moduri:

Grupul de celule Metoda Exemplu

LA CE SE REFERA REFERIREA
O celulă Adresa celulei PRIMA CELULĂ A1
Mai multe celule Enumerare adrese PRIMA CELULĂ DIN RÂNDUL 2, A DOUA ŞI A A2,B3,D3
negrupate celule PATRA CELULĂ DIN RÂNDUL 3 sau
A1;B3;D3
Un bloc de celule Adresa primei şi Celulele unui dreptunghi A1:C2
ultimei celule
Un bloc de celule de pe Adresa primei şi Trei celule din linia 2 care formează un bloc B2:D2
o linie ultimei celule
Un bloc de celule de pe Adresa primei şi Trei celule din coloana A care formează un bloc A2:A4
37
o coloană ultimei celule
Toate celulele de pe o Identificatorul liniei Toate celulele de pe a treia linie 3:3
linie
Toate celulele de pe o Identificatorul coloanei Toate celulele de pe a treia coloană C:C
coloană
Celulele dintr-o altă Identificatorul foii de Celule A1,D2 din foaia de calcul Tabel7 Tabel7!A1;D2
foaie de calcul calcul

Într-o foaie de calcul activă se pot face referiri la celulele din foaia de calcul respectivă, dar
se pot face şi referire externe, şi anume la celule aflate în alte foi de calcul. În acest caz, referirea
este precedată de numele foii de calcul urmat de simbolul ”!”.
Reuniunile şi intersecţiile de domenii reprezintă două categorii speciale de domenii. O
reuniune de celule reprezintă totalitatea celulelor din două domenii separate. De exemplu, dacă se
doreşte adăugarea grupului de celule de la C2 la C8, la grupul de celule C20:C28, se va face
referirea (C2:C8,C20:C28). Prin utilizarea virgulei pentru separarea celor două domenii, se
realizează reuniunea celor două domenii.
Intersecţia a două domenii reprezintă totalitatea celulelor comune a două domenii. Dacă
pentru reuniune s-a utilizat simbolul virgulă, pentru intersecţie se utilizează un spaţiu. De exemplu,
intersecţia (C2:C10 A10:J10) se referă la singura celulă C10.

TIPURI DE DATE

Aplicaţiile de calcul tabelar au fost proiectate pentru prelucrarea rapidă şi facilă a

unui volum mare de date care nu sunt supuse unor constrângeri foarte drastice (tabelele nu trebuie
să aibă neapărat un antet, rânduri de dimensiuni egale, aceleaşi tipuri de date într-o coloană).
Tipurile de date ce sunt folosite în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar se regăsesc sub forma
elementelor unei liste simple din cadrul modului de configurare a unei celule (click dreapta pe
celula selectată).

Figura 5.2. Tipurile de date în aplicaţiile de calcul tabelar

Tipul General
- utilizat pentru reprezentarea numerelor fără o configurare aparte. Numerele sau listele vor
apărea aşa cum sunt tastate. Sunt folosite caractere alfanumerice şi caractere speciale;
Exemplu: 42568.325
Cursul valutar este 1€ = 35428 lei, 1$ = 29789 lei. Acesta este un text

38
Tipul Number (numeric)
- utilizat pentru manipularea numerelor întregi sau raţionale. Sunt folosite caractere
numerice şi speciale
Exemplu: 789
-851.487
60E3
Asupra datelor de tip numeric pot fi aplicaţi diferiţi operatori aritmetici rezultând expresii
numerice.

OPERATORI ARITMETICI

Operator Semnificaţie
+ Adunare
- Scădere
/ Împărţire
* Înmulţire
^ Ridicare la putere

Ordinea operatorilor în funcţie de prioritatea lor este (în ordine crescătoare): adunarea,
scăderea, înmulţirea, împărţirea şi ridicarea la putere. Schimbarea priorităţii operatorilor poate fi
realizată prin folosirea parantezelor ().

Tipul Currency (monetar)

- este folosit pentru reprezentarea valorilor valutare sau monetare. Se comportă şi are acelaşi
format ca şi cel numeric. În plus este însoţit de însemnul monetar utilizat (de exemplu € , $ etc.)
Exemplu: 128,23$
€546

Tipul Accounting (contabil)

- este asemănător cu cel monetar. Nu pot fi scrise valori negative, acestea fiind reprezentate
într-un chenar de culoare roşie.

Tipul Percentage (procent)

- se foloseşte tipul de dată numeric. Afişarea se face prin înmulţirea valorii tastate cu 100 şi
adăugarea simbolului %. Este permisă afişarea unui anumit număr de zecimale.
Exemplu: 34.67%

Tipul Fraction (fracţie)

- tipul fracţie permite transformarea sau aproximarea unor numere reale cu fracţii.
Exemplu: numărul real 0.5 are ca rezultat în urma configurării celulei transformarea sa în fracţia
1/2.

Tipul Scientific (ştiinţific)

- numerele vor fi afişate în modul de scriere ştiinţific. Se va folosi expoonentul E (adică 10
la puterea )

Exemplu: 125.3E5 are echivalent 12530000 în scrierea obişnuită.

Figura 5.3. Diferenţa între formatul datelor numerice

39
Tipul Text
- se utilizează pentru manipularea textelor şi şirurilor de caractere. Este posibil ca o dată de
tip text să se întindă peste mai multe celule de pe aceeaşi linie cu toate că testul va aparţine unei
singure celule.
Exemplu: Următoarele date sunt de tip text.

Tipul Date (dată calendaristică) şi Time (timp)

- tipurile de date de tip dată calendaristică şi timp unt reprezentate intern prin numere. Există
mai multe modalităţi de a afişa informaţiile despre dată şi timp.
Exemplu: 3/20/2005
20 martie 2005
7:23 AM
7:23:58

Date de tip logic

- date ce pot lua două valori: adevărat (TRUE) sau fals (FALSE). În general, valori de acest
tip sunt returnate de funcţii sau expresii logice. Pentru datele de tip logic se folosesc operatorii
relaţionali pentru compararea a două valori numerice.

OPERATORI RELAŢIONALI

Operator Semnificaţie
> Mai mare decât
< Mai mic decât
>= Mai mare sau egal
<= Mai mic sau egal
<> Diferit de

Tipul Special
- este un timp aparte de dată ce propune utilizatorului câteva formate uzuale.(de exemplu
cod poştal, număr de telefon etc.)

Tipul Custom
- predefinirea unui tip de format pentru datele ce vor fi folosite în ideea în care nici un
format existent nu este folositor.

FORMATAREA ÎNREGISTRĂRILOR

Aplicaţiile de calcul tabelar sunt, prin definiţia lor, aplicaţii destinate procesării datelor
numerice. Prelucrarea datelor alfanumerice conţinute în celule constau formatarea textului prin
opţiuni de aliniere a textului în interiorul unei celule, controlul textului, orientarea textului prin
rotire, aplicarea de margini (Borders), colorarea celulei, utilizarea de fonturi colorate etc.
În mod prestabilit, aplicaţiile de calcul tabelar aliniază textul la stânga, iar numerele la
dreapta în cadrul celulei.
Există mai multe opţiuni de formatare a datelor alfanumerice ce sunt disponibile
utilizatorului prin intermediul casetei de dialog Format Cells, şi anume: Alignment, Font,
Patterns, Protection.
Formatarea datelor numerice conţinute în celule reprezintă opţiuni de prezentare a datelor
numerice într-o varietate de formate (categorii de format): General, Number, Currency,
Accounting, Date, Time, Percentage, Fraction, Scientific, Text, Special, Custom.
Prin formatarea unei date numerice, ceea ce se schimbă este modul de afişare şi nu valoarea
numerică a acesteia. Formatul general al numerelor, în speţă General, nu afişează zerourile care nu

40
influenţează valoarea efectivă a numărului. De exemplu, dacă se introduce valoarea numerică 10,50,
care are aceeaşi valoare cu 10,5, aplicaţia de calcul tabelar va ignora ultimul zero, denumit şi zero
de final (trailing zero).
În cazul formatării datelor numerice se poate opta pentru reducerea/creşterea numărului de
cifre, adică se pot elimina/adăuga cifre diferite de zero. În cazul reducerii numărului de cifre,
numărul afişat va fi rotunjit. De exemplu, dacă numărul 9,45 este afişat cu o cifră după virgulă,
atunci acesta va fi rotunjit la 9,5.Dacă numărul 9,75 este afişat fără cifre după virgulă, atunci va fi
rotunjit la 10.
Formatările ce pot fi aplicate unei celule ce conţine date numerice sunt următoarele:

Stil Efect – Exemplu

Currency (monedă)
Percent Style (stil procent)
Comma Style (stil virgulă)
Increase Decimal (creşte numărul
de cifre după virgula zecimală)
Decrease Decimal (scade numărul
de cifre după virgula zecimală)
Afişează şi aliniază simbolul menedei ($,lei,..),
data numerică fiind reprezentată în format cu
zecimale 123,00 lei
Afişează numărul sub formă de procent: 0.45 sub
forma 45%
Identic cu stilul Currency, dar fără simbolul
monedei: 12345.6 sub forma 12345,6
Adaugă o cifră după virgulă: 0,45 devine 0,450
Reduce cu una numărul de cifre după virgulă:
0,450 apare sub forma 0,45

FORMULE ŞI CALCULE SIMPLE

Formulele sunt expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de celule),
operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii, fiind precedată de semnul „=”.
Cea mai simplă formulă în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar este cea care conţine o
valoare (constantă numerică sau text). Formulele mai complexe sunt construite cu ajutorul
expresiilor matematice. În cazul în care formula nu este precedată de semnul „=”, expresia
matematică este interpretată ca o dată (numerică sau de tip text).
Orice formulă va fi editată într-o celulă a foii de calcul iar formula respectivă va putea fi
vizualizată în zona de afişare a conţinutului celulei din linia de formule. În cadrul celulei nu va fi
afişată formula , ci rezultatul calculelor în conformitate cu expresia corespunzătoare formulei.

Figura 5.4. Exemplu de calcul simplu

În practică, există două moduri diferite de a edita (scrie) o formulă:

1. tehnica tradiţională – se selectează celula în care trebuie să fie creată formula şi se

introduce formula indicând adresele de celulă ale tuturor celulelor care urmează a fi
introduse în formulă; nu se recomandă pentru formulele complexe, deoarece pot apărea erori
prin tastare;
2. tehnica de tip indicare – se selectează celula unde trebuie să fie afişat rezultatul şi se
tastează semnul „=”; introducerea formulei se face prin repetarea următoarei acţiuni: se
efectuează click pe celula ce este operand în formulă şi se tastează semnul pentru operatorul
corespunzător, până la terminarea întregii formule; se încheie formula prin apăsarea tastei
<ENTER>;
41
 În cazul tehnicii de tip indicare, dacă este necesară referirea unor celule la mare distanţă
unele de altele, se recomandă atribuirea de nume pentru aceste celule şi apoi referirea numelor
atribuite.
Denumirea domeniilor de celule este o facilitate prin care utilizatorul poate specifica un
nume pentru a desemna o celulă sau un grup de celule (rolul variabilelor într-un limbaj de
programare), în loc de a folosi adresele de celule ca referinţe.
Numele asociate celulelor prezintă următoarele avantaje:
 numele sunt mai descriptive şi mai uşor de memorat decât adresele de celule;
 când o celulă este deplasată, numele este deplasat o dată cu celula;
 se poate folosi un nume în locul unei celule sau al unui domeniu de celule într-o formulă sau
în argumentul unei funcţii, similar utilizării unei etichete de rând sau de coloană;
 la copierea unei formule care foloseşte un nume, efectul este acelaşi ca şi cum s-ar folosi o
referinţă absolută de celulă.
Numele asociate celulelor pot avea maximum 255 de caractere alfanumerice, primul caracter
trebuind să fie un caracter nenumeric. În numele asociate celulelor nu se pot regăsi adrese valide de
celule.
Modificarea formulelor (revizuire/actualizare) poate interveni în diverse situaţii :
s-a introdus o formulă incorectă ;
au fost adăugate date noi şi este necesară modificarea formulei pentru reflectarea
datelor noi introduse;
realizându-se în modul de editare a conţinutului celulelor, prin crearea unei noi formule,
scriind formula corectă, sau prin editarea formulei existente.

5.6. REFERINŢE ABSOLUTE ŞI RELATIVE DE CELULE

Un aspect esenţial al aplicaţiilor de calcul tabelar este facilitatea acestora de a include

şi referinţe la celule cu aplicabilitate la modificarea conţinutului celulelor referenţiate prin
reevaluarea automată a formulelor.
Referinţele sunt adresele unor celule sau a unor grupuri de celule., reprezentând un
identificator prin care, în cadrul unei formule, poate fi desemnată altă celulă.
Operaţia de copiere a celulelor în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar este o operaţie
mai specială ţinând seama că o celulă poate conţine valori de date (constante - numere, text)
sau formule (apeluri de funcţii şi expresii). Dacă o foaie de calcul este mai complexă (volum
mare de date şi calcule complexe), este incomod să se repete introducerea unor formule în mai
multe celule. De exemplu, dacă trebuie să se realizeze suma valorilor pe mai multe linii sau pe
mai multe coloane, ar trebui să se introducă acelaşi tip de formulă de mai multe ori,
schimbându-se doar coordonatele (referinţele) unor coloane sau linii.
Prin introducerea referinţelor de celule absolute şi relative s-a creat un instrument
puternic în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar, astfel încât în urma operaţiei de copiere a
unei formule dintr-o celulă în alta, aplicaţia va modifica automat fiecare referinţă de celula
din formulă.
Există moduri diferite în care celulele pot referenţiate:
- referinţe absolute – indică adresa absolută a celulei în cadrul foii de calcul. Din
punct de vedere sintactic, referinţele absolute sunt puse în evidenţă prin intermediul simbolului $
plasat înaintea literei de identificare a liniei şi înaintea numărului de identificare a coloanei ($A$4);
- referinţe relative – aplicaţia memorează poziţia relativă a celulei faţă de celula în
care este definită formula în loc să memoreze adresa celulei. Din punct de vedere sintactic,
referinţele relative se notează fără simbolul $ (A4);
- referinţe mixte – reprezintă o combinaţie între referinţele absolute şi cele relative.
Prezintă semnul $ în faţa literei liniei, dacă linia este absolută, sau în faţa coloanei, dacă coloana
este absolută (A$4 – linie relativă şi coloană absolută);

42
 - referinţe tridimensionale – permite referenţierea celulelor sau a domeniilor de pe
o altă foaie de calcul sau a unui domeniu din alte foi de calcul ale aceluiaşi registru.

OBSERVAŢIE: - referinţele absolute devin importante la copierea formulelor, acestea rămânând

constante în formulele copiate.

FUNCŢII

Aplicaţiile de calcul tabelar, la fel ca şi limbajele de programare, au o serie de funcţii

predefinite. Avantajul pe care acestea îl oferă utilizatorului constă în posibilitatea de a efectua
operaţii complexe într-un mod simplu şi rapid.
Funcţia este o formulă complexă predefinită identificată printr-un nume şi o listă de
argumente, reprezentând o expresie matematică.
Orice funcţie returnează o valoare astfel încât ea poate fi inclusă în orice expresie ca orice
alt operand, utilizatorul economisând timp pentru efectuarea unor calcule complexe.
Funcţiile de calcul tabelar sunt constituite din două părţi:
- numele funcţiei, care indică aplicaţiei de calcul tabelar ce să facă cu parametrii
efectivi;
- lista de argumente sau parametrii efectivi, care furnizează datele care se introduc
în cadrul unei funcţii.
Funcţiile fiind formule trebuie să fie precedate de semnul „=”.
=Nume_funcţie (<lista-argumente>)
Argumentele pot fi :
 date numerice (inclusiv date calendaristice sau de timp);
 text, valori logice sau şiruri de caractere;
 referinţe de celule;
 referinţe de regiuni de celule (domenii).

Exemplu: = SQRT(9)

Aplicaţiile de calcul tabelar pun la dispoziţia utilizatorului o gamă variată de

funcţii pentru diverse domenii: financiar, ştiinţific, ingineresc, matematic etc.

CATEGORII DE FUNCŢII EXCEL

CATEGORIE EXEMPLE
Financial (financiar) Calculează rata dobânzii, rata lunară de
rambursare a împrumutului, valoarea
uzurii, etc. (17 funcţii)
Date & Time (data şi timp) Determină ora curentă, ziua din
săptamână sau din an, ora sau data
Math & Trig (matematică şi Calculează valoarea absolută, rădăcina
trigonometrie) pătratică, suma, funcţia exponenţială,
funcţia logaritmică, funcţii
trigonometrice, etc.
Statistical (statistic) Calculează medii, maxime şi minime,
abateri medii pătratice, cuantile, etc.
Database (baze de date) Prelucrează valori dintr-o bază de date
(tabel)
Text (text) Converteşte text în majuscule sau
minuscule, elimină caractere din
dreapta sau stânga, concatenează şiruri
de caractere, etc.

43
 Logical (logic)
Engineering (ingineresc)
Evaluează o expresie logică şi
returnează o valoare TRUE (adevărat)
sau FALSE (fals), folosită pentru
diverse acţiuni sau pentru formatare
(condiţionată)
Realizează convertire de valori între
diferite sisteme de măsurare, sisteme
de numeraţie, respectiv permite
realizarea de calcule cu numere
complexe

OBSERVAŢIE
Evident, nu este necesară memorarea tuturor funcţiilor dintr-o categorie, dar utilizatorul
trebuie să se informeze despre existenţa acestor funcţii şi să cunoască funcţiile de bază şi să aibă
suficiente informaţii despre alte funcţii pentru a le putea apela atunci când este nevoie.
Înainte de a apela o funcţie, utilizatorul trebuie să cunoască rezultatul returnat (întors) de
funcţie, ce argumente trebuie sa aibă funcţia (tipul şi semnificaţia lor) şi modul de apelare al
funcţiei. Prin regimul de asistenţă (Help) aplicaţiile de calcul tabelar oferă toate aceste aspecte
pentru fiecare funcţie, utilizatorul urmând să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte
oportunitatea accesării unor funcţii în cadrul aplicaţiei la care lucrează.
De exemplu, dacă se doreşte valoarea unui împrumut sau a unei investiţii într-un moment de
timp viitor, după efectuarea tuturor plăţilor, utilizatorul trebuie să cunoască faptul că există în
categoria funcţiilor financiare (Financial) funcţia FV (future value; valoare viitoare) ce se apelează
cu argumentele :
rate –rata dobânzii la împrumut;
nper (number of periods) –număr de perioade (număr de luni, ani, zile sau alte unităţi);
pmt (payment) –plată; suma plătită periodic ca rată la împrumut;
pv (present value) – valoarea actuală; valoarea iniţială a unui împrumut;
type –tip având valoarea 1 sau 0.

Apelul funcţiei se va face sub următoarea formă:

= FV(rate ; nper ; pmt ; pv ;type)

Figura 5.5. Modul de definire a funcţiei PV.

INTRODUCEREA UNEI FUNCŢII ÎNTR-O CELULĂ

Introducerea unei funcţii într-o celulă se realizează în următorii paşi:

1.) se selectează celula în care se doreşte a fi introdusă funcţia;
2.) se introduce semnul „=” pentru a începe introducerea funcţiei;

44
 3.) se introduce numele funcţiei urmat de o paranteză deschisă,
4.) se selectează grupul de celule sau se indică celulele cărora li se aplică funcţia;
5.) se închide paranteza deschisă şi se validează funcţia prin apăsarea tastei <ENTER>.

FUNCŢII MATEMATICE CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

AVERAGE (x1, x2,…, xn) Media aritmetică a numerelor
m = (x1+ x2 + … + xn) / n
SUM(x1, x2,…, xn) Suma aritmetică a numerelor
s = x 1 + x2 + … + x n
PRODUCT(x1, x2,…, xn) Produsul arimetic al numerelor p = x1 x2
… xn
MIN (x1, x2,…, xn) Minimul dintre numerele x1, x2,…, xn
MAX (x1, x2,…, xn) Maximul dintre numerele x1, x2,…, xn
COUNT (val1, val2, … , valn) Numărul elementelor ce conţin valori
numerice
COUNTA (val1, val2, … , valn) Numărul elementelor nevide
ABS (x) Valoarea absolută (modulul) numărului
x
INT(x) Partea întreagă inferioră a numărului x
SQRT(x) Radăcina pătratică a numărului x
ROUND(x,n) Rotunjeşte valoarea numărului x la n
zecimale
PI() Valoarea =
3,14159265358979
RAND() Număr aleator uniform în intervalul (0,1)
STDEV(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard estimată a valorilor x1,
x2,…, xn (radăcina pătrată a dispersiei
estimate)
VARP(x1, x2,…, xn) Dispersia calculată a valorilor x1, x2,…, xn
xi – m)2 /n, unde m este media
aritmetică a valorilor
STDEVP(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard calculată a valorilor x1,
x2,…, xn (radăcina pătrată a dispersiei
calculate)
POWER(b,e) Puterea be
IF(exp, exp1, exp2) Se evaluează valoarea expresiei logice
exp. Dacă valoarea expresiei exp este
TRUE, atunci funcţia IF returnează
valoarea specificată prin exp1, altfel
returnează valoarea specificată prin exp2
TODAY() Data calendaristică curentă
NOW() Data şi ora calendaristică curentă

FUNCŢII DE TIP TEXT CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

VALUE(s) Valoarea numerică a şirului de caractere s
LEN(s) Numarul de caractere din şirul de
caractere s
45
 LOWER(s)
UPPER(s)
CONCATENATE(s1,s2, …, sn)
REPLACE(s1,n1,s2,n2)
FUNCŢII DE TIP FINANCIAR CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII
FUNCŢIA
FV(rate, nper, pmt, pv, type)
NPER(rate, pmt, pv, fv, type)
PMT(rate, nper, pv, fv, type)
PV(rate, nper, pmt, fv, type)
RATE(nper, pmt, pv, fv,type, quess)
FUNCŢII PENTRU PROCESAREA BAZELOR DE DATE
FUNCŢIA
DAVERAGE(db,col,crit)
DCOUNT(db,col,crit)
Transformă toate literele mari din şirul s
în litere mici
Transformă toate literele mici din şirul s
în litere mari
Un şir de caractere obţinut prin
concatenarea şirurilor s1,s2, …, sn
Şirul de caractere obţinut prin înlocuirea
în şirul s1 a n2 caractere începând din
poziţia n1 cu şirul de caractere s2
REZULTAT – DESCRIERE
Valoarea viitoare (Future value) a unui
împrumut într-un moment de timp viitor,
după efectuarea tuturor plăţilor, unde rate
= rata dobânzii, nper = numărul de
perioade, pmt = suma plătită ca rată la
împrumut, pv = valoarea actuală a
împrumutului, type = 1 sau 0 după cum
plata se face la începutul perioadei sau la
sfârşitul peroadei
Number of periods - Numărul de luni,
ani, zile sau alte unităţi de timp necesare
pentru un împrumut
Payment-Suma plătită periodic ca rată la
împrumut
Present value – Valoarea actuală a unui
împrumut
Rate – Rata dobânzii la un împrumut
REZULTAT – DESCRIERE
Returnează media aritmetică a valorilor
din coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit, unde db = referinţă
la o regiune (domeniu) de celule care
conţine baza de date, col = referinţă la un
nume de câmp al bazei de date ( o celulă
din prima linie a bazei de date) prin care
se accesează coloana utilizată de funcţie,
crit = referinţă la o regiune de celule care
specifică criteriul utilizat (tabelul de
condiţii)
Returnează numărul celulelor cu valori
numerice din coloana col a bazei de date
db care verifică citeriul crit. Argumentul
col este opţional. Dacă acest argument
este omis, funcţia va determina numărul
tuturor celulelor bazei de date care
46
 verifică criteriul
DCOUNTA(db,col,crit) Returnează numărul celulelor nevide din
coloana col a bazei de date db care
verifică citeriul crit
DGET(db,col,crit) Returnează conţinutul unei singure celule
din baza de date db. Celula este situată în
coloana col şi verifică criteriul crit. Dacă
nici un articol nu verifică criteriul, se va
returna valoarea de eroare #VALUE !, iar
dacă mai multe articole verifică criteriul,
se va returna #NUM !
DMAX(db,col,crit) Returnează valoarea maximă a numerelor
din coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit
DMIN(db,col,crit) Returnează valoarea minimă a numerelor
din coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit
DPRODUCT(db,col,crit) Returnează produsul valorilor din
coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit
DSUM(db,col,crit) Returnează suma volorilor din coloana
col a bazei de date db care verifică
citeriul crit

ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND GRAFICELE

În general, dacă se consideră valorile (argumentele)

x1, x2, …, xn,
şi valorile
y1, y2, …, yn
ce sunt imaginile argumentelor printr-o funcţie f, atunci reprezentarea grafică a relaţiilor
yi = f(xi )

semnifică graficul funcţiei f. Aceste relaţii pot fi reprezentate prin următorul tabel :

x/f f
X1 Y1
X2 Y2
X3 Y3
. .
. .
. .
Xn Yn

Orice tip de grafic se construieşte pe baza uneia sau mai multor serii de date. Fiecare serie
poate fi considerată o succesiune de valori ale unei funcţii y=f(x). Argumentele (valorile x) funcţiei
sunt considerate categorii şi fiecărei categorii îi corespunde o valoare y. Şirul valorilor y
corespunzătoare categoriilor formează o serie. Apariţia mai multor serii într-un grafic înseamnă
reprezentarea mai multor funcţii (şiruri de valori), cu condiţia ca toate funcţiile să preia aceleaşi
argumente x (categorii).
47
 În practică, prin utilizarea tabelelor, se prezintă valori pe mai multe coloane – serii de date -
şi pe mai multe linii –categorii. Prin urmare, dacă un tabel are mai multe coloane, atunci tabelul se
referă la reprezentarea mai multor funcţii f1 , f2 , …, fm , dacă sunt m coloane.
Categorii

Serii/categorii f1 f2 ... fm
x1 f1(x1) f2(x1) fm(x1)
x2 f1(x2) f1(x2) fm(x2)
...
xn f1(xn) f1(xn) fm(xn)

Serii de date

ELEMENTELE UNUI GRAFIC

Crearea de grafice în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar permite utilizatorului să transforme

cifrele în imagini sugestive. Dacă sunt executate corect, graficele vor ilustra totul de la sine, fără a
mai fi necesare explicaţii suplimentare. Crearea unui grafic se realizează, în general, prin
intermediul unei miniaplicaţii de tip wizard (aplicaţie ce asistă utilizatorul). Graficul rezultat poate
inclus în aceeaşi foaie de lucru cu datele sursă sau creat pe o foaie separată.
Un grafic este alcătuit din următoarele elemente:
- axele de reprezentare a datelor (axa X şi axa Y şi dacă este cazul axa Z);
- graficul propriu zis;
- titlul axelor;
- titlul graficului;
- valorile ce sunt reprezentate grafic (dacă este cazul);
- legenda;
- sursa (tabelul ataşat graficului);
- grilajul (liniile de control).

Sursa

Linii de control Titlul graficului

Valorile graficului

Legenda

Axele graficului

Figura 6.1. Elementele ce alcătuiesc un grafic

Utilizatorul are la dispoziţie crearea de grafice bidimensionale cât şi tridimensionale sub

diverse forme geometrice. Selectarea unui tip de grafic este posibilă prin executarea unui click pe
tipul de grafic dorit, acesta modificându-şi aspectul (afişare în “negativ”).

48
 Figura 6.2. Prima etapă de construcţie a graficului – alegerea tipului de grafic

6.3. TIPURI DE GRAFICE

Histogramele – pun accent pe reprezentarea proporţională a datelor, adică a modului în care
valorile totale pe categorii sunt împărţite în valori corespunzătoare seriilor;
90
100%
80
80% 70
60
60% 50 Profit
Profit
40 Cheltuieli
40% Cheltuieli
30
20
20%
10
0% 0
1997 1998 1999 2000 2001 2002 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Figura 6.3. Histograme

Graficele de tip Pie – indică distribuţia unei valori totale pe categorii, pe baza unei serii unice de
valori.
Profit

2002 1997
19% 18%
1998
10%
2001
22% 1999
13%
2000
18%

Figura 6.4. Grafic de tip Pie

Graficele de tip Area şi Line – au rol şi opţiuni similare cu histogramele;

90
80 78 80
80
70 70
60
60 60 59
55 53 Venituri
50 50 40
45 45 Cheltuieli
40 20
35 34 Profit
1997

30
1998

25 0
1999

20 20 20 21
2000
Venituri

Cheltuieli

2001

15
Profit
2002

10 11

0
1997 1998 1999 2000 2001 2002

Figura 6.5. Grafice de tip Line şi Area

49
Graficele de tip XY – sunt folosite pentru reprezentarea perechilor în coordonatele XY, de regulă
în funcţii matematice şi nu în distribuţii sau evoluţii statistice.
90
80
70
60
Venituri
50
Cheltuieli
40
Profit
30
20
10
0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Figura 6.6. Grafic de tip XY

Graficele de tip Radar – sunt folosite pentru reprezentarea comparativă a valorilor din fiecare
categorie.
1997
80
60
2002 40 1998
20 Venituri
0 Cheltuieli
Profit
2001 1999

2000

Figura 6.7. Garfic de tip Radar

Etapele pentru elaborarea unei aplicaţii de calcul tabelar sunt:

1. definirea obiectivelor aplicaţiei şi ale foilor de calcul – problemele ce trebuie rezolvate

prin intermediul foilor de calcul;
2. definirea cerinţelor foilor de calcul – informaţii de tip intrare/ieşire şi calcule;
informaţiile (datele) ce vor fi introduse în foile de calcul, formulele de calcul ce se vor
aplica asupra datelor introduse, informaţiile ce trebuie furnizate şi forma de prezentare
(datele de intrare, datele de ieşire);
3. construirea structurii foilor de calcul – antetul coloanelor şi liniilor, celulele cu datele de
intrare, celulele cu formulele de calcul, acestea în conformitate cu cerinţele foilor de calcul;
salvarea aplicaţiei într-un fişier pe un suport de memorie externă;
4. testarea şi verificarea foilor de calcul – se introduc datele în celule şi se verifică dacă
rezultatele obţinute prin formulele de calcul implementate sunt corecte conform obiectivelor
foilor de calcul;
5. exploatarea foilor de calcul – dacă în etapa de testare se constată că foile de calcul
furnizează rezultate corecte, se poate trece la folosirea aplicaţiei pentru exploatarea ei
curentă conform obiectivelor aplicaţiei; în cazul în care aplicaţia este folosită si de alte
persoane, trebuie să se elaboreze o documentaţie de exploatare care să conţină explicaţii
privind ordinea operaţiilor pentru introducerea datelor ţi particularităţi privind interpretarea
rezultatelor; se recomandă să se realizeze o copie a fişierelor aplicaţiei în vederea eliminării
de pierderi accidentale.

50
Input Etapa 1 Etapa 2 Etapa 3 Etapa 4 Etapa 5 Output

Entităţi folosite într-o aplicaţie

Date Celule Formule şi funcţii

Grafice şi diagrame

51
 CAP X – XI MICROSOFT POWERPOINT
CONCEPTE GENERALE REFERITOARE LA PREZENTĂRI

Cuvintele şi cifrele sunt sugestive pentru expunerea unor informaţii, dat reprezentările
grafice ale acestora pot stimula interesul asistenţei. O imagine face cât 1000 de cuvinte spune un
proverb. În mod similar, o prezentare de calitate poate transmite foarte multe informaţii utile unui
auditoriu într-un timp foarte scurt.
O aplicaţie de prezentare multimedia este un program care transformă datele stocate pe un
suport de memorie externă într-o prezentare vizuală.
O prezentare este o succesiune de ecrane concepute pentru a expune o idee, pentru a susţine
un punct de vedere. Cu ajutorul aplicaţiilor pentru crearea prezentărilor multimedia se vor crea
ecrane care vor fi incluse în prezentare în ordinea dorită.
Aplicaţiile pentru crearea de prezentări multimedia fac parte din setul de programe Office şi
au următoarele avantaje:
 au acelaşi tip de interfaţă cu celelalte aplicaţii Office;
 permit integrarea într-o prezentare a informaţiilor create cu ajutorul editoarelor de text sau a
aplicaţiilor de calcul tabelar.

Prin intermediul aplicaţiilor de creare a prezentărilor multimedia sunt posibile următoarele:

- creare de ecrane;
- adăugarea şi prelucrarea unui text într-un material deja existent;
- desenarea, deplasarea, dimensionarea obiectelor incluse în prezentare;
- efecte speciale şi grafice ce pot fi adăugate ecranelor;
- facilităţi de colorare;
- etc.

PREZENTAREA APLICAŢIILOR PENTRU CREAREA PREZENTĂRILOR

MULTIMEDIA

O prezentare multimedia se prezintă sub forma unor ecrane ce se rulează succesiv unul după
celălalt şi conţin următoarele componente: text, imagine, grafic şi alte obiecte ce port fi aranjate în
diverse moduri.
Aranjamentul componentelor unui ecran se numeşte machetă.
Operaţiile de bază ce se întâlnesc în cadrul aplicaţiilor pentru realizarea de prezentări
multimedia sunt similare cu cele cunoscute şi întâlnite în cadrul aplicaţiilor de tip Office.

52
 linia de meniu linii de unelte

zona de
previzualizare a
ecranelor

tipuri de
obiecte

zona de note foaia de panoul de sarcini –

prezentare tipuri de ecrane

Figura 8.1. Elementele ferestrei unei aplicaţii pentru crearea prezentărilor multimedia

Aplicaţia operează cu următoarele entităţi:

o Prezentarea (presentation) este un ansamblu de foi de prezentare (ecrane). Pe fiecare foaie

de prezentare va fi afişată o categorie de informaţii, fie sub forma de text fie în formă grafică, fie
în ambele forme.

o Foaia de prezentare (slide sau ecran) este unitatea de prezentare. Aceasta organizează
informaţia în mai multe formate:

   Titlu (title) care este folosit de obicei pentru titlul prezentării; este format din
text evidenţiat prin formatul şi mărimea caracterelor;
   Lista marcată (bulleted list) folosită pentru a evidenţia o informaţie formată din
enumerări;
   Coloanele de text - folosite pentru a uşura citirea unui text mai mare;
   Tabelul - folosit pentru a prezenta de obicei o informaţie numerică (dar nu
numai) ce necesită alinerea pe verticală, aranjarea după un anumit criteriu, stabilirea unei
relaţii între date;
   Textul şi graficul, sau numai graficul - care sunt folosite pentru prezentarea
informaţiilor numerice sub forma de diagrame şi explicarea lor;
   Textul şi imaginea care sunt folosite pentru prezentarea imaginilor, a sunetelor
sau a animaţiei, împreună cu un text explicativ.

Fiecare dintre aceste informaţii este inserată în foaia de prezentare (ecran) sub formă de
obiect. Fiecare foaie de prezentare poate avea la rândul ei un titlu.

53
o Foaia de prezentare de bază (master slide) reprezintă structura de bază care determină aspectul
prezentării. În aceasta se memorează diferite date despre foile prezentării: poziţia titlului şi a
obiectelor în cadrul foii, entităţile care se vor repeta în fiecare foaie de prezentare (de exemplu
numărul foii şi data la care se face prezentarea) şi schema de culori folosită în prezentare;

o Planul prezentării (outline) conţine rezumatul lucrării format din titlurile foilor de prezentare şi
listele marcate. Acesta poate fi vizualizat pe ecran sau tipărit, permiţând utilizatorului să aibă o
vedere de ansamblu a prezentării, să verifice dacă prezentarea informaţiilor se face într-o ordine
logică şi să urmărească mai uşor în timpul expunerii ordinea în care îşi prezintă verbal ideile.
Subiectele din prezentare pot avea niveluri diferite. Pentru fiecare nivel se poate stabili o
anumită formatare (fontul, dimensiunea şi stilul caracterelor, schema de culori, elemente grafice
şi chenarele folosite).

o Notele (notes) sau observaţiile conţin imagini în miniatură (thumbnails) ale foilor de prezentare.
Ele permit urmărirea ordinii şi conţinutului prezentării fără a răsfoi foile de prezentare reale.
Notele sunt utile pentru a repeta mai uşor ordinea în care se va face prezentarea fără a exista
riscul de a omite un punct din prezentare.

o Comunicatele (handouts) sunt copii ale prezentării care pot fi oferite interlocutorilor.

Faţă de alte aplicaţii din suita Office apar următoarele concepte noi:

o Reîntoarcerea (drill down) este o facilitate prin care utilizatorul poate reveni temporar la
documentul sursă care conţine obiectul legat sau inclus în prezentare (de exemplu un obiect sau
o diagramă creată cu editoare de text sau aplicaţii de calcul tabelar). Facilitatea se poate folosi
pentru a examina şi modifica obiectul.

o Schema de culori (color scheme) este o combinaţie unică de două culori folosită pentru prim
plan (foreground) şi fundal (background) în cadrul unei prezentări, astfel încât să se asigure
compatibilitatea foilor de prezentare în timpul prezentării.

o Recolorarea desenului (recolor picture) este o facilitate prin care pot fi armonizate culorile
dintr-o imagine cu schema de culori folosită în prezentare şi prin care poate fi eliminat
contrastul între culorile nepotrivite astfel încât să se păstreze unitatea de culoare în prezentarea
vizuală.

o Retrogradarea (demote) este schimbarea nivelului unui subiect în cadrul planului lucrării.
Subiectul retrogradat va fi subordonat subiectului precedent şi va fi formatat conform noului
nivel.

o Gruparea obiectelor (group) este o facilitate prin care se poate crea un singur obiect din mai
multe tipuri de obiecte (text, imagine, diagramă) care poate fi mutat şi redimensionat ca un
singur obiect.

o Degruparea obiectului (ungroup) este operaţia inversă prin care se descompune un obiect în
obiectele componente care pot fi apoi formatate şi manevrate independent.

o Durata repetiţiei (rehearse new timing) este o caracteristică a funcţiei de prezentare a ecranelor
(slide show) prin care se păstrează timpul consumat cu repetarea fiecărei foi de prezentare la
trecerea în revistă cu operaţia de ordonare a foilor de prezentare (slide sorter).

o Afişarea foilor prezentării (slide show) este o funcţie prin care pot fi prezentate foile pe ecranul
video ca şi cum ar fi proiectate pe ecran, fără să mai fie afişate instrumentele interfeţei aplicaţiei
54
 pentru crearea prezentărilor multimedia (bara de meniuri, barele de instrumente, etc.). În timpul
prezentării trecerea de la o foaie la alta se poate face automat prin stabilirea timpului de
expunere a unei foi sau manual (folosind mouse-ul sau tastatura).

Aplicaţiile pentru crearea de prezentări multimedia dispun de următoarele instrumente

pentru a construi mai uşor o prezentare şi mai eficient:

o Şabloane de foi de prezentare (template) sunt modele de foi de prezentări în care sunt stabilite
schema de culori, modelul fundalului, etc.) care pot fi folosite la construirea unei prezentări.
o Asistentul conţinutului (Autocontent Wizard) este o procedură care iniţiază un dialog prin care
se cere comunicarea unui set de informaţii necesare pentru formatarea prezentării şi un model de
prezentare. Ulterior se deschide prezentarea formată din mai multe foi de prezentare predefinite,
ale căror obiecte se vor completa cu informaţiile precizate. În funcţie de modelul de prezentare
ales (recomandarea unei strategii, vânzarea unui produs, a unui serviciu, a unei idei, etc.) vor fi
completate un anumit număr de foi de prezentare şi, în fiecare foaie vor fi incluse obiectele
precizate.
o Prezentarea fără conţinut (blank presentation) este o foaie de prezentare neformatată. După
stabilirea conţinutului foii se trece la aplicarea unui şablon sau a diferitelor formatări.

ETAPELE UNEI PREZENTĂRI

Realizarea unei prezentări presupune parcurgerea câtorva etape importante:

1. crearea prezentării, introducerea şi modificarea textului
Orice prezentare începe cu o idee. Trebuie avut în vedere, în crearea unei prezentări, ce se
doreşte să se comunice, să se transmită audienţei, practic care este mesajul de bază al prezentării. În
acest punct al prezentării, se pune problema identificării felului în care subiectul prezentării
corespunde cu tema pentru care se întocmeşte prezentarea şi va trezi interesul audienţei, altminteri
prezentarea nu va avea nici un scop şi nici un rezultat vizibil.

Introducere
Agenda

Subiect 1 Fapte şi date Exemple Grafice

Subiect 1 Fapte şi date Exemple Grafice

Subiect 1 Fapte şi date Exemple Grafice

Concluzii

Figura 8.2. Structura de bază a unei prezentări

Luând în considerare aceste lucruri, se poate crea structura de bază a prezentării ca fiind
formată din introducere, expunerea unor probleme urmate de soluţiile lor (cuprins) şi în final
concluziile. Structura oricărei prezentări poate fi descrisă folosind diagrama din figura 1.

55
 Pentru realizarea prezentării, trebuie, mai înainte efectuată operaţia de culegere a
materialelor şi informaţiilor care să ajute în ilustrarea ideilor identificate anterior.
Din punct de vedere practic, se va avea în vedere o reutilizare a, documentelor şi
informaţiilor care pot fi de ajutor: documente generate de editoarele de text, tabele rezultate din
aplicaţiile de calcul tabelar, informaţii din prezentări realizate anterior, imagini, secvenţe video sau
audio, diagrame etc. Toate acestea pot fi cu uşurinţă integrate în noua prezentare pentru a ilustra cât
mai bine ideile prezentate.
Se va realiza o selecţie, respectiv o sortare a materialelor care vor incluse în prezentare.
Această primă parte „de cercetare” este cea mai dificilă şi de durată.
Având în vedere structura tip a unei prezentări discutată anterior, o prezentare va include cel
puţin următoarele ecrane:
 titlul prezentării şi numele prezentatorului;
 introducere – de la bun început trebuie enunţată problema al cărei răspuns îl redă
prezentarea;
 agenda – care prezintă pe scurt subiectele tratate în prezentare şi vine ca un
răspuns la problemele enunţate în introducere;
 o succesiune de 3-4 subiecte care conţin fiecare: o idee sau o problemă şi modul
de rezolvare al acesteia, date suplimentare sau exemple care ilustrează ideea
respectivă, grafice, imagini sau elemente multimedia. E recomandat ca pentru un
subiect din cadrul prezentării să nu fie alocate mai mult de 3-5 ecrane;
 sumar al celor prezentate: se pot repeta elementele incluse în agendă;
 concluzii şi reiterarea mesajului principal.

2. reordonarea ecranelor

În timpul creării prezentării pot interveni modificări ale ordinii de derulare a ecranelor, prin
introducerea unei noi idei sau a unui nou mesaj. Utilizatorul poate stabili în orice moment care este
ordinea de apariţie a ecranelor în cadrul prezentării, prin modificarea ordinii acestora.

3. aplicarea unui şablon de prezentare şi modificare acestuia

Pentru a păstra consistenţa prezentării se folosesc şabloane. Aplicaţii pentru crearea

prezentărilor multimedia au şabloane predefinite care pot fi aplicate prezentării care se realizează.
Aceste şabloane definesc tipul, formatul şi dimensiunea textului, background-ul folosit, poziţia
casetelor de text, schema de culori, etc.
Aplicarea unui şablon prezentării se poate face în orice moment, conferindu-i astfel un
aspect profesional şi asigurând consistenţa tuturor ecranelor. De asemenea, se pot crea propriile
şabloane pentru fi folosite la toate prezentările. De exemplu se poate crea un şablon care să includă
sigla companiei, header sau footer, un anumit background şi schemă de culori. Prin utilizarea unui
astfel de şablon la toate prezentările se poate crea o anumită identitate.
Schema de culori defineşte acele culori folosite în cadrul prezentării pentru: fundal, text,
umbră, titlu, etc. Este indicat a se folosi culori cu contrast puternic între fundal şi culoarea textului.

4. formatarea ecranelor după necesităţile utilizatorului

Fiecare utilizator îşi poate configura ecranele prezentării după bunul plac. Este bine, ca în
formatarea ecranelor unei prezentări să se ţină cont de câteva recomandări privind realizarea
acestora. Acestea sunt prezentate în continuare.
Primul ecran va conţine titlul şi numele prezentatorului. Acesta este ecranul pe care audienţa
îl va vedea atunci când intră în sală şi deci titlul trebuie să fie cât mai sugestiv.
Celelalte ecrane au de obicei acelaşi format. Recomandările ce urmează se aplică tuturor
ecranelor din prezentare.

56
 Fiecare ecran are un titlu care permite audienţei să identifice dintr-o privire ideea ecranului.
Dacă este nevoie se poate folosi şi un subtitlu care să furnizeze explicaţii suplimentare.
Corpul (conţinutul) ecranului trebuie să conţină maximum 4-6 rânduri de text. Trebuie
evitată realizarea de ecrane cu foarte multă informaţie şi care sunt greu inteligibile. Fiecare rând de
text trebuie să descrie sau să argumenteze ideea de bază prezentată în titlu.
Se vor folosi font-uri mari care pot fi citite de la distanţă. Titlul prezentării are de obicei
dimensiunea 48 şi subtitlul 36. Textul din corpul ecranului are dimensiunea 32 şi se reduce
corespunzător pentru textul identat.
Prin includerea în ecran doar a ideilor principale se evită tendinţa de a se citi ecranele în
timpul prezentării. Trebuie subliniat că ecranele sunt doar un suport pentru ilustrarea mesajului care
trebuie transmis audienţei.

5. adăugarea obiectelor în cadrul prezentării

Imaginile, elementele grafice şi multimedia constituie sarea şi piperul oricărei prezentări. Se

pot insera imagini din fişiere sau din librăria de imagini, texte scrise artistic, foi de calcul şi grafice,
filme şi sunete folosind meniul Inserare.

6. introducerea şi modificarea tranziţiilor şi a efectelor de animaţie

Pentru a crea o prezentare dinamică, în cadrul prezentării se adăuga tranziţii între ecrane, dar
trebuie avută grijă la asigurarea consistenţei: nu trebuie obosită audienţa folosind tot felul de efecte
spectaculoase ce pot conduce la devierea de la mesajul prezentării.
Pentru a explica mai bine succesiunea unor acţiuni sau pentru a descrie de exemplu fluxuri
de documente sau mesaje se pot folosi animaţii particularizate. Animaţiile exprimă mai bine
succesiunea unor idei sau paşi şi permite focalizarea atenţiei audienţei succesiv asupra câte unui
singur element la un moment dat. Ordinea de apariţie a fiecărui element (text sau grafic) poate fi
configurată şi totodată se poate automatiza apariţia fiecărui element la un anumit interval de timp
sau se poate alege ca fiecare element să fie afişat cu un click de mouse.

7. repetiţia generală

După finalizarea realizării prezentării este indicat să se realizeze o repetiţie generală a

acesteia pentru sesizarea eventualelor greşeli respectiv pentru o verificare finală.
Orice prezentare trebuie să aibă un scop şi rezultate măsurabile, prin care să se poată
identifica succesul acesteia. O prezentare reuşită este o prezentare al cărei scop a fost atins.

57
 CAP XIII. REȚELE DE CALCULATOARE

INTRODUCERE

O reţea de calculatoare este definită ca fiind "un sistem de comunicaţii şi de schimb de date
bazat pe calculatoare, care este creat prin conectarea fizică a două sau mai multe calculatoare prin
intermediul plăcilor de interfaţă cu reţeaua şi al cablurilor şi care rulează un sistem de operare pe
reţea".
Cea mai simplă reţea este compusă din două calculatoare, legate între ele printr-un cablu ce
permite accesul de pe unul din calculatoare la datele de pe celălalt calculator. Extinzând numărul de
calculatoare, se obţin reţele mai complexe, care oferă şi facilităţi mai multe utilizatorului.
Considerentele care au dus la apariţia reţelelor de calculatoare sunt de ordin practic: un
singur calculator, care execută anumite aplicaţii, are acces doar la resursele sale (procesor, memorie,
imprimantă, etc.) care nu întotdeauna sunt la parametri de vârf. Acest mod de lucru (figura 1), numit
independent, permite legătura cu un alt calculator, pentru transferul informaţiilor, numai folosind
anumite suporturi de memorie externă. (dischetă, CD, etc.).

Utilizator

Figura 1. Modul de lucru independent

Prin legarea mai multor calculatoare între ele (figura 2), aceste dezavantaje dispar şi se
transformă în avantaje: fiecare utilizator are acces la datele de pe celelalte calculatoare, la o
imprimantă mai bună care nu este legată la calculatorul său, etc. Operaţia prin care utilizatorului de la
un calculator i se permite accesul la alt calculator se numeşte partajare (a resurselor). Reţeaua
permite utilizatorilor să-şi partajeze următoarele tipuri de resurse:
• informaţiile de tip text sau grafic de pe harddisk;
• mesajele;
• imprimantele;
• memoria, procesorul, alte dispozitive de calcul;
• fax-modem-urile;
• etc.

Figura 2. Modul de lucru în reţea

Primele reţele care au fost utilizate, la începutul anilor 80, au fost compuse din maxim 30
calculatoare, care partajau împreună o imprimantă, acestea fiind dispuse de-a lungul unui cablu care nu
putea depăşi 200 metri lungime. Reţeaua se potrivea foarte bine pentru nevoile unei firme de
dimensiune mică/medie, dispusă într-o clădire mică sau un etaj al unei clădiri mijlocii. Faţă de modul
de lucru independent, reţeaua aducea avantaje, dar extinderea ei la un număr mai mare de utilizatori
sau pe un spaţiu mai întins nu era posibilă din cauza limitărilor impuse de tehnologia de lucru. Pentru o

58
firmă cu birouri într-o clădire întinsă, în mai multe clădiri alăturate sau cu filiale aflate la distanţă,
mecanismul de conectare utilizat nu mai corespundea.
Pentru utilizatorii aflaţi la distanţe mai unii de alţii au fost adoptate alte standarde de legare în
reţea, care permit mii de calculatoare conectate şi care partajează resursele lor pentru a oferi un spor de
putere de calcul şi memorare pentru fiecare utilizator.
Avantajul acesta al partajării resurselor este unul foarte important şi complex. Pentru un
utilizator care are la dispoziţie un calculator cu parametri slabi, accesul la reţea permite să utilizeze
puterea de calcul a reţelei, care poate include calculatoare foarte performante. De asemenea, o
imprimantă de calitate superioară poate fi accesată chiar dacă nu este legată direct la calculatorul
utilizatorului. Un suport tehnic de informaţie de ultimă generaţie, de tipul disc extern, bandă
streamer, zip drive, etc. pot fi şi ele utilizate, chiar dacă ele sunt legate fizic la alt calculator al reţelei.
Pe de altă parte, reţeaua permite oricărui utilizator să facă schimb de mesaje on-line cu ceilalţi
utilizatori folosind tehnici de transmitere a mesajelor sau de poştă electronică.
În fine, prin reţeaua de calculatoare se pot utiliza în comun aplicaţii care folosesc fie baze de
date comune, fie programe comune, fie necesită putere de calcul care local nu este disponibilă.

TIPURI DE REŢELE

Pentru clasificarea reţelelor de calculatoare se pot utiliza mai multe criterii, care depind de
parametrii care sunt analizaţi pentru a realiza departajarea.
Funcţie de răspândirea geografică, reţelele se împart în:
 reţele locale (Local Area Networks, LAN, limba engleză), utilizate pentru a conecta
calculatoarele unei firme în scopul schimbului de informaţii şi utilizării în comun a anumitor
dispozitive periferice.
Au dimensiuni restrânse şi de aceea timpul maxim de transmisie a unui mesaj este limitat şi
cunoscut dinainte. Transmiterea informaţiilor se face folosind un singur cablu la care sunt legate toate
calculatoarele, permiţând viteze de transfer de 10-100 Mbps*. Sunt utilizate topologii de aranjare a
calculatoarelor în reţea de tip magistrală (la un cablu liniar se leagă toate calculatoarele) sau de tip inel
(la un cablu închis de forma unui inel se leagă toate calculatoarele);
 reţele metropolitane (Metropolitan Area Networks, MAN, limba engleză) sunt LAN-
uri extinse ce acoperă birouri învecinate sau cartiere alăturate. Pe acelaşi cablu (eventual două cabluri)
se transmit date, voce şi chiar televiziune prin cablu;
 reţele larg răspândite geografic (Wide Area Networks, WAN, limba engleză)
acoperă zone întinse, ca ţara sau continentul, şi sunt compuse din calculatoare şi subreţeaua de
comunicaţii. Calculatoarele pe care se execută programele utilizatorilor se numesc gazde (host, limba
engleză). Subreţeaua de comunicaţii transmite mesajele de la o gazdă la alta, şi se compune din liniile
de transmisie (numite linii sau canale) şi elementele de comutare a mesajelor (calculatoare
specializate care transmit mai departe informaţiile primite, numite noduri de comutare a pachetelor
sau rutere).
Subreţeaua se compune dintr-un număr oarecare de linii telefonice, cu ajutorul cărora
informaţiile se transmit de la o gazdă la alta, prin parcurgerea succesivă a anumitor segmente. O astfel
de subreţea se numeşte punct-la-punct sau subreţea cu comutare de pachete. Cele mai des utilizate
topologii pentru aceste subretele sunt stea, inel, arbore, completă sau neregulată;
 reţele radio. Sunt utilizate pentru a lega între ele calculatoare, fără a se utiliza firul ca
element de legătură. Astfel, pentru ca un calculator să poată accesa reţeaua de pe uscat, de pe apă sau
din aer, se utilizează legătura radio cu ajutorul căreia se pot transmite sau primi faxuri, mesaje de
poştă electronică, se pot citi fişiere, etc. Au viteze mai mici de transmitere a informaţiei (1-2 Mbps)
şi o rată mai mare a erorilor, în schimb permit legături în orice situaţie;
 Internet-ul Este definit ca un sistem mondial de reţele de calculatoare interconectate,
care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la
distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii.
*
1 Mbps = 1 megabit/secundă, adică o viteză de transfer de 1x106 biţi/secundă
59
 Internet-ul are 5 aplicaţii principale:
- poşta electronică.- utilizatorii conectaţi compun, trimit şi primesc mesaje;
- ştiri.- utilizatorii conectaţi la grupuri de ştiri primesc şi transmit informaţii pe diferite
teme;
- conectare la distanţă - utilizatorii se pot conecta la orice calculator pe care au cont deschis;
- transfer de fişiere - utilizatorii conectaţi pot copia informaţii de pe un calculator pe altul.
- WWW (World Wide Web) prin care pe un calculator sunt puse la dispoziţia utilizatorilor
conectaţi, pagini de informaţii ce cuprind text, poze, sunet, video, cu posibilitatea de
navigare de la o pagină la alta.

Tabelul 1
Tipuri de reţele de calculatoare funcţie de aria de răspândire

Distanţa între Procesoarele sunt Exemplu

procesoare situate în (pe) aceeaşi
0,1 m placă de circuite maşină de tip flux de date
1m calculator Multicalculator
10m cameră reţea locală
100m clădire
1 km cartier
10 km oraş reţea metropolitană
100 km tară reţea de largă
răspândire
geografică
1000 km continent

10000 km planetă Internet

Sursa: Andrew S.Tanenbaum, Reţele de calculatoare, p.7

Reţelele de calculatoare se împart, funcţie de tehnologia de transmisie, în:

 reţelele cu difuzare, care au un singur canal de comunicaţie care este accesibil
tuturor calculatoarelor din reţea.
La nevoie, fiecare calculator transmite mesaje scurte numite pachete, primite de toate celelalte
calculatoare; o parte a mesajului (numită câmp de adresă) specifică destinatarul mesajului.
Calculatoarele din reţea aşteaptă mesaje, iar când un pachet apare în reţea, el este prelucrat de
calculatorul care şi-a recunoscut adresa, dar este ignorat de celelalte calculatoare din reţea. Această
operaţie poartă numele de transmitere de mesaje.
O variantă a trimiterii de pachete este aceea în care toate calculatoarele din reţea sunt
destinatari ai pachetului, operaţiunea numindu-se în acest caz difuzare de pachete. Pentru unele reţele
se poate defini şi operaţiunea de trimitere multiplă, care constă în trimiterea pachetelor către o
submulţime a calculatoarelor din reţea;
 reţele punct la punct, care dispun de mai multe conexiuni între calculatoarele
reţelei, ideal fiind cazul când fiecare calculator este legat de toate celelalte. Cum fizic (şi nu numai)
acest lucru este de obicei greu de realizat, reţeaua dispune de conexiuni între anumite calculatoare.
Transmiterea mesajului se face prin parcurgerea unui traseu ce conţine unul sau mai multe
calculatoare; uneori există mai multe trasee posibile şi atunci intervin algoritmii de dirijare care caută
traseele cele mai scurte (sau cele mai ieftine, etc.).

60
 Prin topologia unei reţele se înţelege modul de interconectare a calculatoarelor în reţea.
Folosirea unei anumite topologii are influenţă asupra vitezei de transmitere a datelor, a costului
de interconectare şi a fiabilităţii reţelei.
După topologia reţelelor, ele pot fi:
 reţele cu topologie tip magistrală (bus), este cea mai folosită atunci când se
realizează reţele locale de mici dimensiuni, iar performanţele nu trebuie să fie spectaculoase. Acest
model topologic se mai numeşte şi magistrală liniară, deoarece există un singur cablu care leagă
toate calculatoarele din reţea. Avantajul este atât acela al costului mai scăzut (se foloseşte mai puţin
cablu), dar şi acela că, în cazul ruperii unui cablu sau defectării unui calculator, nu se ajunge la
oprirea întregii reţele. Dezavantajul folosirii unui singur cablu este că, atunci când doreşte să
transmită date, calculatorul trebuie să "lupte" pentru a câştiga accesul (trebuie să aştepte eliberarea
cablului. Este metoda cea mai uzuală de conectare, permite transmiterea mesajelor între calculatoare
folosind principiul expus la reţelele cu difuzare;
 reţele cu topologie tip inel, conectează fiecare calculator de alte două, imaginea
fiind aceea a unor calculatoare aşezate în cerc. Datele transmise de un calculator trec prin toate
calculatoarele intermediare înainte de a ajunge la destinaţie. Daca nu se folosesc cabluri
suplimentare, oprirea unui calculator sau ruperea unui cablu duce la oprirea întregii reţele.
Performantele unei reţele inel sunt ceva mai mari decât ale unei reţele de tip magistrală. Utilizează
pentru transmitere acelaşi principiu al reţelelor cu difuzare;
 reţele cu topologie tip stea, foloseşte:
- un calculator central care va fi conectat cu toate celelalte calculatoare prin
cabluri directe. Toate transferurile de date se realizează prin intermediul calculatorului central. Dacă
se foloseşte un calculator central de mare putere, atunci reţeaua va avea performante ridicate, însă
defectarea acestuia duce la oprirea reţelei.
- sau în care calculatoarele sunt legate la o componentă centrală numită
concentrator (hub). Utilizează pentru transmitere principiul reţelelor punct la punct;
 reţele cu topologie tip arbore, în care calculatoarele sunt legate ierarhizat,
 reţele cu topologie tip completă, în care toate calculatoarele sunt legate între ele
pentru a asigura existenţa unei legături între oricare din punctele reţelei, în caz de defectare a unui (mai
multor) cablu;
 reţele cu topologie de tip neregulată, sunt de obicei reţelele realizate fizic în
care s-a pornit de la topologie care apoi a fost extinsă fără a se respecta una din topologiile
prezentate anterior.

61
 Figura 3. Topologia reţelelor

După criteriul funcţiei calculatoarelor din reţea, adică al existenţei sau nu al unui calculator
numit server, se deosebesc:
 reţele de tip peer-to-peer (workgroups, grupuri de lucru), în care toate calculatoarele
sunt egale între ele, fără o organizare ierarhică şi fără existenţa unui server. Fiecare calculator îşi
stabileşte politica de partajare a resurselor, având atât rolul de server cât şi cel de client. Sunt reţele
simple, au până la 10 calculatoare distribuite într-o zonă restrânsă, sunt uşor de construit şi relativ
ieftine. Sistemele de operare sunt uzuale, fără nivele deosebite de performanţe şi securitate, cum ar fi
Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows for Workgroups, Microsoft Windows 95,
96, 2000, etc.;

Figura 4. Reţele de tip peer-to-peer

 reţele bazate pe server, în care există un calculator puternic, cu performanţe deosebite,

care deserveşte cererile celorlalte calculatoare şi asigură securitatea datelor din reţea. Serverul poate
fi dedicat sau nededicat, şi este calculatorul care conduce practic reţeaua, asigurând următoarele
funcţiuni principale:
- serverul de date şi tipărire, administrează accesul la date şi imprimantă. Datele sunt prelucrate

cu o aplicaţie de pe calculatorul utilizatorului, dar se păstrează pe server şi sunt tipărite la o

imprimantă legată la server;

62
 - serverul de aplicaţii, administrează accesul la aplicaţii şi date. Datele sunt păstrate pe server, la fel şi aplicaţiile, iar utilizatorul are pe
calculatorul său doar rezultatele executării aplicaţiilor dorite. Utilizează metodologia de lucru numită client/server;
- serverul de poştă electronică, administrează transferul de mesaje electronice între calculatoarele din reţea;

- serverul de fax, administrează traficul de mesaje fax între calculatoarele din reţea;
- serverul de comunicaţii, administrează transferul de date şi mesaje e-mail între calculatoarele
din reţea;
- serverul de directoare, administrează informaţiile din reţea din punct de vedere al păstrării,
gestionării, localizării şi măsurilor de protecţie.
Sistemele de operare utilizate pentru reţele cu servere sunt specializate, deoarece ele dispun de
periferice avansate care necesită aplicaţii care să valorifice puterea acestora, şi se poate aminti aici
Microsoft Windows NT Server;

Figura 5. Reţele bazate pe server

 reţele combinate, care îmbină avantajele tipurilor prezentate anterior.

PROGRAME DE REŢEA

Sisteme de operare în reţea

În etapa de trecere de la utilizarea calculatoarelor în mod independent, la utilizarea în reţea, a
apărut necesitatea existenţei unui software care să gestioneze funcţiile impuse de lucrul în reţea.
Cum în acel moment, calculatoarele independente aveau deja instalat sistemul de operare, în
prima etapă software de reţea s-a adăugat celui existent. Pe acelaşi calculator coexista atât un sistem
de operare independent cât şi unul de reţea.
În sistemele de operare avansate (Microsoft Windows NT Server, Microsoft Windows NT
Workstation, Microsoft Windows 95 şi următoarele) cele două sisteme de operare au fost reunite într-
unul singur, care oferă ambele funcţionalităţi.
Aceste sisteme de operare au o sarcină foarte complexă, în care sunt angrenate toate resursele
calculatorului: procesorul, memoria, harddisk-ul, alte dispozitive periferice.
Principalele obiective ale unui software de reţea sunt:
• conectarea calculatoarelor şi celorlalte periferice din reţea;
• coordonarea funcţionării calculatoarelor şi perifericelor din reţea;
• asigurarea unui nivel corespunzător de securitate a accesului la resursele de calcul şi datele
din reţea.
Una din facilităţile care trebuie oferite de un astfel de sistem de operare este aceea de
multitasking, adică posibilitatea de a executa simultan mai multe programe (aplicaţii, procese,
taskuri). Concret, fiecare procesor din cele existente în arhitectura calculatorului poate executa un
program. Dacă sunt mai multe programe decât procesoare, această politică nu se mai poate aplica, şi
programele sunt executate pe rând, fiecare câte un anumit interval (scurt) de timp, astfel încât
utilizatorul are impresia că procesele sunt simultane. Dacă se lucrează în reţea, multitaskingul se poate
realiza prin comutarea între un program local şi un program de reţea.
Deoarece funcţionarea reţelei depinde de modul cum organizează serverul întreaga activitate,
software-ul de reţea are două direcţii de manifestare:
• software instalat pe server;
• software instalat pe staţiile de lucru (clienţi).

63
 Software-ul server este componenta care asigură accesul utilizatorului conectat o staţie de
lucru, la resursele şi datele din reţea. Pentru aceasta, el primeşte cererile de operaţii de la client, o
analizează şi trimite serverului care execută cererea respectivă.
Executarea unei astfel de cereri este însă condiţionată de drepturile pe care utilizatorul de pe
calculatorul client le are asupra respectivelor resurse sau date. Pentru aceasta, administratorul de
reţea, care este persoana care stabileşte regulile de lucru în reţea (prin exploatarea sistemului de
operare de pe server), stabileşte pentru fiecare utilizator în parte la care resurse şi date are acces şi ce
operaţie poate executa (citire, scriere, modificare, ştergere, etc.).
Tot administratorul de reţea stabileşte şi lista utilizatorilor care au acces la reţea, prin
acordarea către fiecare a unui nume şi a unei parole, stabilirea drepturilor şi privilegiilor sale, sau
anularea dreptului de acces.
Software-ul client este componenta care asigură utilizatorului accesul la resursele
calculatorului propriu, iar dacă operaţia dorită face referire la resurse sau date de pe alt calculator,
trimite cererea pe reţea către serverul unde se află resursa necesară.
Transmiterea cererii se face de către un program numit redirector, care stabileşte despre ce este
vorba în cerere, care este calculatorul căreia îi este adresată, apoi face o solicitare către acel calculator
pentru rezolvarea cererii, în procesul de rezolvare a cererii, problema localizării resursei respective nu
revine utilizatorului, care nu trebuie să cunoască decât numele respectivei resurse.

Drivere de reţea
Legătura între două calculatoare din reţea se face folosind cablu de un anumit tip. Cablul este
legat la calculator folosind o placă echipată cu componente electronice, numită placă de reţea. Aceasta
are ca rol pregătirea datelor din calculator pentru a fi transmise pe cablu şi recepţia semnalelor electro-
optice de pe cablu şi transformarea lor în octeţi de date.
Componenta software care asigură efectuarea acestor operaţiuni de către placa de reţea se
numeşte driver de reţea. Driverele însoţesc de obicei placa de reţea, fiind elaborate de către firma
care furnizează şi suportul hardware, dar ele se pot obţine şi de la servicii on-line de pe Internet.
Driverul plăcii de reţea este partea care asigură legătura între calculator şi placa de reţea, iar
placa de reţea asigură legătura între calculator şi cablu (şi mai departe legătura cu celelalte
calculatoare).

MODELE DE REFERINŢĂ
Un avantaj principal al utilizării reţelelor este acela că permite transferul de date între
calculatoare. Cum calculatoarele din reţea pot fi de mai multe tipuri, cum software-ul utilizat poate fi
diferit de la un calculator la altul, este necesar ca să existe un nivel de standardizare care să permită
buna comunicare între elementele reţelei.
Standardele sunt aprobate de organizaţii internaţionale, cum ar fi: OSI (International
Standards Organisation), ECMA (European Computer Manufacturer's Association), IEEE (Institute
of Electrical and Electronical Engineers), ANSI. Elaborarea standardelor pentru reţele a devenit
necesară datorită diversificării echipamentelor si serviciilor, care a condus la apariţia de reţele
eterogene din punctul de vedere al tipurilor de echipamente folosite. În plus, multitudinea de medii
fizice de comunicaţie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea
sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinţă pentru interconectarea calculatoarelor,
cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System Interconnection).
Modelul ISO-OSI împarte arhitectura reţelei în şapte nivele, construite unul deasupra altuia,
adăugând funcţionalitate serviciilor oferite de nivelul inferior. Modelul nu precizează cum se
construiesc nivelele, dar insistă asupra serviciilor oferite de fiecare şi specifică modul de
comunicare între nivele prin intermediul interfeţelor. Fiecare producător poate construi nivelele aşa
cum doreşte, însă fiecare nivel trebuie să furnizeze un anumit set de servicii. Proiectarea arhitecturii
pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului. De exemplu, schimbarea
mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic, lăsând intacte celelalte
nivele.
64
 1. Nivelul fizic are rolul de a transmite datele de la un calculator la altul prin intermediul
unui mediu de comunicaţie. Datele sunt văzute la acest nivel ca un şir de biţi. Problemele tipice sunt
de natură electrică: nivelele de tensiune corespunzătoare unui bit 1 sau 0, durata impulsurilor de
tensiune, cum se iniţiază şi cum se opreşte transmiterea semnalelor electrice, asigurarea păstrării
formei semnalului propagat. Mediul de comunicaţie nu face parte din nivelul fizic.
2. Nivelul legăturii de date corectează erorile de transmitere apărute la nivelul fizic,
realizând o comunicare corectă între două noduri adiacente ale reţelei. Mecanismul utilizat în acest
scop este împărţirea biţilor în cadre ( frame), cărora le sunt adăugate informaţii de control. Cadrele
sunt transmise individual, putând fi verificate şi confirmate de către receptor. Alte funcţii ale
nivelului se referă la fluxul de date (astfel încât transmiţătorul să nu furnizeze date mai rapid decât
le poate accepta receptorul) şi la gestiunea legăturii (stabilirea conexiunii, controlul schimbului de
date şi desfiinţarea conexiunii).
3. Nivelul reţea asigură dirijarea unităţilor de date între nodurile sursă şi destinaţie, trecând
eventual prin noduri intermediare (routing ). Este foarte important ca fluxul de date să fie astfel
dirijat încât să se evite aglomerarea anumitor zone ale reţelei (congestionare). Interconectarea
reţelelor cu arhitecturi diferite este o funcţie a nivelului reţea.
4. Nivelul transport realizează o conexiune între două calculatoare gazda (host) detectând şi
corectând erorile pe care nivelul reţea nu le tratează. Este nivelul aflat în mijlocul ierarhiei,
asigurând nivelelor superioare o interfaţă independentă de tipul reţelei utilizate. Funcţiile principale
sunt: stabilirea unei conexiuni sigure între două maşini gazdă, iniţierea transferului, controlul
fluxului de date şi închiderea conexiunii.
5. Nivelul sesiune stabileşte şi întreţine conexiuni (sesiuni) între procesele aplicaţie, rolul
său fiind acela de a permite proceselor să stabilească "de comun acord" caracteristicile dialogului si
sa sincronizeze acest dialog.
6. Nivelul prezentare realizează operaţii de transformare a datelor în formate înţelese de
entităţile ce intervin intr-o conexiune. Transferul de date între maşini de tipuri diferite (Unix-DOS,
de exemplu) necesită şi codificarea datelor în funcţie de caracteristicile acestora. Nivelul prezentare
ar trebui să ofere şi servicii de criptare/decriptare a datelor, în vederea asigurării securităţii
comunicaţiei în reţea.
7. Nivelul aplicaţie are rolul de "fereastra" de comunicaţie între utilizatori, aceştia fiind
reprezentaţi de entităţile aplicaţie (programele). Nivelul aplicaţie nu comunică cu aplicaţiile ci
controlează mediul în care se execută aplicaţiile, punându-le la dispoziţie servicii de comunicaţie.
Printre funcţiile nivelului aplicaţie se află:
- identificarea partenerilor de comunicaţie, determinarea disponibilităţii acestora şi
autentificarea lor;
- sincronizarea aplicaţiilor cooperante şi selectarea modului de dialog;
- stabilirea responsabilităţilor pentru tratarea erorilor;
- identificarea constrângerilor asupra reprezentării datelor;
- transferul informaţiei.

65
 Figura 6. Modelul arhitectural ISO-OSI

COMPONENTE HARDWARE

Placa de reţea
Placa de reţea este un ansamblu de circuite integrate şi alte componente, care împreună cu
anumite programe incluse în memorii de pe placă asigură legătura între cablul de reţea şi calculator.
La calculatorul sursă, au ca rol convertirea informaţiilor sosite pe magistrala de date, sub
forma a 8-16-32 biţi de date, în semnale electrice/optice, sub forma unei succesiuni de biţi care va
parcurge cablul de reţea; la calculatorul destinaţie are loc procesul invers, înainte de demararea
procesului de transfer, cele două plăci corespondente realizează o negociere asupra parametrilor
operaţiei de transfer: dimensiunea grupurilor de date, viteza de transmitere, modalitatea de conformare
a primirii şi momentul trimiterii ei, etc.
Un alt rol important al plăcii de reţea este gestiunea adresei de reţea a calculatorului respectiv,
adică al modalităţii prin care fiecare server sau staţie client se identifică fată de celelalte calculatoare.

66
 Figura 7. Placa de reţea

Cablul de reţea
Legarea calculatoarelor în reţea se face de cele mai multe ori utilizând ca suport fizic al
legăturii un anumit tip de cablu. Din multitudinea de cabluri utilizate, se disting trei categorii
principale:
• cablul coaxial;
• cablul torsadat;
• cablul de fibră optică.
Cablul coaxial constă într-un fir central din cupru, înconjurat de un înveliş izolator, apoi
un strat de ecranare a semnalelor parazite format dintr-o plasă metalică, iar la exterior o cămaşă de
protecţie. Cea mai uzuală asemănare a sa este cablul TV, de care diferă doar prin parametrii
electrici. Firul central este cel care transportă semnalul electric, adică datele, în timp ce plasa
metalică protejează firul central de influenţa zgomotului (semnalelor parazite din jur) şi a diafoniei
(interferenţa cu un posibil fir alăturat).

Figura 8. Cablu de reţea coaxial

Cablul coaxial se prezintă în două forme, anume cablul subţire (thinnet), mai uşor şi flexibil,
având cea 0,6 cm diametru, o impedanţă de 50 ohmi, permiţând transmiterea semnalului la max.
185 m, care se poate lega direct la placa de reţea prin conector, şi respectiv cablul gros (thicknet),
având cea 1,2 cm grosime, mai greu şi mai dificil de folosit, care permite transmiterea semnalului
la max. 500 m, legat de calculator printr-un dispozitiv numit transceiver şi utilizat cel mai frecvent
pentru a realiza o conexiune (numită backbone) la nivel de etaj sau de coloană în cadrul unei clădiri,
care leagă mai multe reţele constituite din cablu subţire.
Cablul torsadat (twisted pair) este un cablu compus din două fire de cupru, izolate,
răsucite după o anumită specificaţie. Există cablu torsadat neecranat (UTP, Unshielded Twisted
Pair), la care firele sunt introduse într-un înveliş neecrant, asigurând o transmitere corectă a datelor
până la 100 metri, şi cablu ecranat (STP, Shielded Twisted Pair), la care firele ecranate între ele şi
faţă de mediu printr-o folie, ceea ce permite o lungime mai mare a cablului.

Figura 9. Cablul de reţea torsadat: neecranat (UTP) şi ecranat (STP)

67
 Cablul de fibră optică asigură transmiterea datelor prin impulsuri luminoase modulate.
Cablul este alcătuit din fibre optice, fiecare fibră având un cilindru foarte subţire de sticlă (uneori
plastic), utilizat pentru a transmite semnalul într-o anumită direcţie, înconjurat de o armătură de
asemenea din sticlă, protejat de un strat de material plastic pentru rigidizare. Un cablu se compune
din mai multe fibre, întărite mecanic prin utilizarea unui înveliş din kevlar. Avantajele utilizării
fibrei optice sunt date de viteza foarte mare de transmitere a informaţiei (uzual 1000 Mbps, dar
funcţionează fără probleme şi la 1 Gbps) şi de imposibilitatea interceptării semnalelor deoarece nu
radiază în jur. Dezavantajele majore sunt, deocamdată, preţul mai mare ca al cablului electric şi
tehnologia de conectare care este destul de pretenţioasă.

Figura 10. Cablul de reţea de fibră optică

O comparaţie a caracteristicilor şi posibilităţilor oferite de diferitele tipuri de cablu este

prezentată în tabelul l.2.

Tabelul 2
Tipuri de cablu utilizate în reţele de calculatoare

Tipul de cablu Coaxial subţire Coaxial gros UTP Fibra optică

Lungime utilă 185m 500m 100m 2000m
Viteză de 10Mbps 10Mbps 100Mbps 1 Gbps
transmitere
Flexibilitate bună slabă foarte foarte
Instalare uşoară uşoară foarte uşoară uşoară
Interferenţă slabă slabă sensibil nu
Recomandări reţele coloană reţele cu buget reţele mari,
de utilizare medii/mari cu principală în mic viteză şi
nevoi de reţele mari cu securitate
securitate nevoi de sporite
securitate
Sursa: Bazele reţelelor de calculatoare, p. 112

Mufa de reţea
Legarea calculatoarelor în reţea se face prin intermediul cablului, care are la capetele sale
mufe (conectori). Există următoarele tipuri de mufe legate la cablu:
• conectorul de cablu BNC. Este mufa care este legată (lipită, sertizată) direct de
cablul coaxial;

Figura 11. Conectoarele pentru cablu BNC

• conectorul BNC în T. Este mufa care leagă conectorul anterior de placa de reţea, şi
se numeşte în T din cauza formei sale: la cele două laturi superioare se leagă cablul
iar la piciorul literei se leagă calculatorul prin intermediul plăcii de reţea;

68
 Figura 12. Conectorul BNC în T

• conectorul RJ-45. Leagă cablul torsadat de placa de reţea.

Figura 13. Conector pentru cablu torsadat

Conectorul tubular BNC

Când se doreşte prelungirea unui cablu prea scurt, această operaţie se poate executa
instalând pe cablu o mufă numită conector tubular BNC, continuată cu o altă bucată de cablu.
Utilizarea acestei metode nu este tocmai cea mai indicată deoarece conectorul introduce o atenuare
a semnalului şi astfel parametrii de lucru ai reţelei au de suferit. Este de preferat a se utiliza un
cablu de lungime mai mare decât un conector.

Figura 14. Conectorul tubular BNC

Repetorul
Pentru prelungirea unui cablu prea scurt, reţeaua poate folosi un conector tubular BNC. Aşa
cum s-a prezentat anterior însă, din cauza scăderii parametrilor semnalului electric, metoda nu este
cea mai avantajoasă. Ca alternativă, pe cablu se poate monta un dispozitiv numit repetor, care pe
lângă posibilitatea de prelungire mai oferă şi o amplificare a semnalului electric, dar nu permite
un volum mare al traficului de date.

Puntea (bridge)
O altă soluţie pentru extinderea unei reţele o constituie utilizarea unei punţi. Aceasta
permite în plus faţă de un repetor un control mai bun al traficului de date, deoarece foloseşte o
tehnică de memorare a adreselor calculatoarelor din reţea, prin care tine minte care este calea prin
care un pachet de date ajunge la calculatorul destinaţie, ceea ce duce ia scăderea traficului din reţea.

Routerul
Dacă puntea are un nivel de inteligenţă mai mare decât un repetor, deoarece poate dirija
pachetele pe anumite trasee, un router este şi mai evoluat deoarece nu numai că recunoaşte traseul
ce trebuie urmat de un pachet, ci şi tipul de protocol de transmitere şi care din căile posibile este cea
mai potrivită, funcţie de încărcarea reţelei.

Poarta de interconectare
La legarea între ele a mai multor reţele diferite, pot apărea probleme de incompatibilitate.
Acestea sunt eliminate de porţile de interconectare (gateways) care modifică datele sosite dintr-o
reţea prin eliminarea componentelor legate de protocolul din reţeaua sursă, apoi reface datele
conform cerinţelor protocoalelor din reţeaua unde trebuie să ajungă datele.

Terminatorul
Când calculatoarele sunt legate în reţea, pe cablu circulă semnale electrice sau optice.
Semnalele electrice care ajung la capătul cablului de reţea se vor întoarce şi vor continua să se
69
propage de-a lungul cablului, ceea ce ar duce evident la alterarea informaţiilor din cauza
suprapunerii de semnale. Pentru a preveni o astfel de acţiune nedorită, la capătul liber al cablului se
montează un conector numit terminator, care are rolul de a absorbi semnalele libere.

Reţeaua fără fir

Exprimarea de „reţea fără fir" nu este chiar corectă, deoarece face referire la o reţea clasică,
extinsă prin înglobarea unor conexiuni fără fir. Acestea pot proveni fie din existenţa unei nevoi de
mărire a reţelei existente pentru un timp scurt, fie din asigurarea unor linii de rezervă, fie pentru a
asigura legătura cu o subreţea instalată în locuri aglomerate sau pentru a deservi utilizatori cu grad
mare de mobilitate.
Reţelele fără fir pot fi locale (într-o clădire), caz în care stabilesc legătura între calculatoare
prin unde radio, infraroşii sau laser, şi echipamente de legătură numite transceivere; reţele locale
extinse (între clădiri), caz în care folosesc unde radio cu spectru împrăştiat, şi calculatoare mobile,
care folosesc ca suport al transmisiei serviciile de telefonie mobilă.

Concentratorul
La conectarea mai multor calculatoare în topologie stea, în centrul reţelei este dispus un
echipament numit concentrator (hub), având rolul de a lega fiecare calculator de nodul central.
Concentratoarele pot fi active, dacă ele au şi rol de a amplifica semnalul electric (caz în care
trebuie alimentate de la reţeaua electrică) sau pasive, dacă doar leagă fizic calculatoarele.

Transceiverul
Este o componentă utilizată pentru realizarea legăturii în reţea pentru reţelele cu cablu
coaxial gros, cu rol de a transforma fluxul de date paralel de pe magistrala calculatorului în flux
serial pe cablu, şi invers, aşa cum arată şi numele său (TRANSmitter/reCElVER, emiţător/receptor.

70
 CAP XIV. PRINCIPIILE INTERNET-ULUI

DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ

Internet-ul este la ora actuală cea mai importantă reţea mondială de calculatoare. Ea nu
are o dată precisă a apariţiei, rezultând în urma interconectării a mii de utilizatori, din toată
lumea, fiind de fapt o reţea de reţele.
În anul 1969, Departamentul Apărării al S.U.A. a lansat un proiect numit ARPANET
(ARPA - Advanced Research Project Administration = Administraţia pentru proiecte de
cercetare avansată; NET = reţea). Scopul său era de a conecta departamentul, cu cercetătorii în
domeniul militar dintr-un anumit număr de universităţi, pentru un schimb mai rapid de
informaţii. Ca urmare a succesului realizat, la sfârşitul anilor ’70, U.S. National Science
Foundation (Fundaţia Naţională de Ştiinţă din S.U.A. - NSF), a organizat o nouă reţea, numită
CSNET. La aceasta se puteau conecta pentru diferite servicii (în general poştă electronică),
universităţile care nu aveau contracte cu Departamentul Apărării, deci conexiune la ARPANET.
Impactul asupra lumii a fost atât de puternic, încât, ca urmare a cererilor crescânde de conectare,
NSF-ul a creat o nouă reţea, numită NSFNET. NSFNET-ul era bazată pe supercalculatoarele
existente în 6 oraşe ale S.U.A., fiecare legate la un calculator mai mic, acestea din urmă formând
o subreţea. De asemenea, NSF a finanţat aproximativ 20 de reţele regionale, permiţând în acest
fel interconectarea a mii de utilizatori (universităţi, biblioteci, laboratoare etc.). În urma acestei
creşteri exponenţiale a utilizatorilor, această reţea de reţele a început să fie privită ca un internet,
respectiv “INTERNET-ul”.
Dintre facilităţile “oferite” de reţeaua Internet menţionăm: servicii de poştă electronică
(e-mail), conversaţii în regim permanent (talk - uri), obţinerea de informaţii (serviciul World
Wide Web - WWW), servicii de ştiri, transfer de date etc.
Pentru apelarea acestor servicii este necesară existenţa unui soft care să permită
navigarea pe Internet. Printre cele mai utilizate programe de acest tip (browser Internet) sunt
Internet Explorer (produs de Microsoft) şi Netscape Navigator (produs de firma Netscape
Communications Corporation).
În reţeaua Internet există o multitudine de calculatoare legate între ele. Aceste
calculatoare, însă, se împart în două categorii: calculatoare client (sau gazdă) şi calculatoare
server. Acestea din urmă au rolul de a răspunde cererilor primite de la calculatoarele client şi de
a contacta alte calculatoare de tip server. Fiecare calculator conectat la Internet (numit şi
calculator gazdă - host -) este identificat prin intermediul unui număr unic, pentru a putea fi
deosebit de celelalte. Acest număr este alcătuit din patru părţi, de exemplu “111.22.33.77”, prin
intermediu său putând fi accesată gazda. Deoarece reţinerea acestor numere este destul de
dificilă, majoritatea calculatoarelor au şi un nume, cu care este mult mai uşor de operat. La
rândul său acesta este format din mai multe părţi, separate prin puncte, de exemplu
“tibiscus.info.edu”. Pentru apelarea unui calculator (prin intermediul numărului sau numelui)
este necesară existenţa unui specializat în “navigare”.

MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC

Browser : program de navigare, care permite realizarea unei

legături cu un server din Internet, pentru vizualizarea
şi salvarea datelor accesate;
Download : transfer de date din Internet pe calculatorul local;
e-mail : poştă electronică;
File : protocol pentru accesarea unui fişier local de pe hard
disk;
ftp : (File Transfer Protocol) protocol pentru transferul de
- fişiere;
71
 gopher : protocol pentru încărcarea fişierelor text;
homepage : prima pagină a unui document web, indicând locul
iniţial al documentului;
Host : (gazdă) numele calculatorului care se doreşte a fi
accesat;
HTML : (HyperText Markup Language) limbaj care permite
crearea şi accesare a paginilor web;
http : (HyperText Transfer Protocol) protocol de transfer şi
legătură între mai multe pagini web;
hyperlink : porţiune dintr-o pagină web, care permite accesarea
directă a unei alte pagini web, imagini etc.;
mailto : protocol pentru transmitere de poştă electronică prin
intermediul unui program de navigare;
News : protocol pentru accesarea unui server de ştiri;
pagină web : fişier text sau HTML, care poate fi vizualizat de un
browser;
telnet : protocol pentru conectare la distanţă pentru
conversaţii;
URL : (Uniform Resource Locator) adresa (individuală) a
unei pagini web;
website : colecţie de pagini şi documente web, cu o anumită
legătură între ele;
WWW : (World Wide Web) parte a Internet-ului, constând
dintr-o colecţie de documente, situate pe diferite
calculatoare.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB

World Wide Web (cunoscut şi ca WWW, Web sau W3) este un serviciu de informaţii de
tip hipertext folosit la navigarea pe Internet. Folosind acest serviciu nu este necesar să se ştie, să
se memoreze sau să se cunoască adrese şi nume de fişiere putându-se ajunge pe server-e a căror
adresă nu a fost cunoscută. WWW permite navigarea printre documente legate între ele, prin
selectarea elementelor marcate numite legături hipertext (hypertext links - în general, cuvinte sau
asociaţii de cuvinte subliniate) sau a hiperlegăturilor (hyperlinks - în general, imagini sau
icoane). Prin selectarea unei hiperlegături se pot vizualiza informaţiile care ne interesează sub
forma unei pagini web; din această pagină se poate selecta un alt subiect şi să se vizualizeze
astfel informaţia asociată paginii web anterioare, tot sub forma unei pagini web. În acest fel se
poate naviga de pe un document din Internet pe un altul de-a lungul computerelor gazdă (host)
răspândite prin Internet. Aceasta cale uşoară de navigare prin Internet este ceea ce face din
World Wide Web, probabil, una din cele mai uşoare instrumente pentru folosirea Internet - ului.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP

Reţeaua Internet conţine milioane de fişiere accesibile public - domenii publice,

programe demonstrative, cărţi, poze, fişiere de sunet, informaţii privind aproape orice subiect.
Toate aceste fişiere pot fi transferate local (pe calculatorul propriu.), folosind serviciul FTP (File
Transfer Protocol - protocol de transfer al fişierelor). FTP-ul este un protocol care asigură un
standard comun pentru mutarea fişierelor de la un computer la altul de-a lungul unei reţele.
Serviciul FTP permite intrarea în structura de directoare a unui calculator ce se află legat
în reţeaua Internet, crearea de directoare, importarea de fişiere sau punerea de fişiere în
directoarele acestor calculatoare, mutarea de fişiere între directoarele calculatorului, redenumire,
ştergere de fişiere.
72
 Transferurile de fişiere sunt întotdeauna iniţiate de către client şi pot fi executate in mod
ASCII sau in mod binar.
Calculatorul care suportă toate aceste funcţii (care poate fi accesat la distanţă) este un
server FTP sau un aşa numit FTP Site; fiecare server FTP are o adresă proprie cu care poate fi
accesat in Internet. În plus, este necesar un soft care ştie să se conecteze şi să suporte comenzile
FTP dorite (Netonizer, FTP Explorer, CuteFTP, WSFTP).
Pentru a putea accesa server-ul FTP, pe lângă adresa server-ului, trebuie să avem un
nume de utilizator şi o parolă. Administratorul server-ului acordă clienţilor care intenţionează să
acceseze server-ul FTP un cont pe server-ul respectiv, cont care cuprinde numele de utilizator,
parola şi anumite drepturi de acces; numele de utilizator şi parola sunt cerute la conectare.
Conectarea la un sever FTP se poate face în două moduri:
 Conectarea in Mod Anonim :
Dacă nu există un cont special pe un server de FTP, legătura se poate realiza prin
conectare drept utilizator Anonymous . Acest utilizator nu are parolă, deci este accesibil oricui şi
dă acces restrâns la resursele server-ului de FTP respectiv. Accesul este numai la citire şi se văd
numai o parte din informaţiile existente pe acel server (informaţii de domeniu public).
 Conectarea cu Nume de Utilizator şi Parolă
Dacă se doreşte un acces mai larg pe un server FTP trebuie să existe un cont acordat de
către administratorul server-ului FTP. Odată obţinut acest cont se poate realiza conectarea la
acel server FTP, având drepturile acordate de administrator la crearea contului, drepturi,
bineînţeles, mai largi decât pentru un utilizator Anonymous.

NAVIGAREA PE WEB

Conectarea la serviciul WWW se face prin lansarea în execuţie a browser-ului Web.

Odată lansat în execuţie se realizează încărcarea automată a unei pagini Web. Pentru
deschiderea unei pagini Web, calculatoarele aflate în interacţiune schimbă între ele diverse
informaţii ajungându-se în final la pagina Web dorită. Fiecărei pagini Web îi este asociată o
adresă unică numită Universal Resource Locator (Locator universal de resurse) sau pe scurt
URL. O adresă Web arată în felul următor:
http://www.yahoo.com
Ea este alcătuită din două zone:
a) protocolul;
b) adresa calculatorului unde pagina Web ce se doreşte a fi accesată este stocată.
În exemplul de mai sus protocolul folosit de browser-ul Web este http care provine de la
HTTP - Hypertext Transfer Protocol (protocolul de transferare a hipertextului) şi se găseşte situat
în stânga celor două slashuri (//). Toate calculatoarele ce se află în reţeaua Internet comunică
între ele prin intermediul unor reguli impuse de protocoale.
Un browser Web poate utiliza mai multe protocoale, dar nu într-o singură adresă. Iată
câteva dintre acestea: ftp, gopher, mailto, news, telnet, etc. Întotdeauna protocolul este separat de
adresa paginii Web prin două slashuri (“//”).
Adresa paginii Web sau a calculatorului ce găzduieşte această pagină (numit în general
server) este prezentată aproape întotdeauna sub o formă prietenoasă. De fapt în spatele acestei
forme foarte prietenoase se găseşte adevărata adresă a server-ului care este formată din patru
grupe a câte maxim trei cifre fiecare. Pentru exemplul nostru adevărata adresă a paginii Web
principale (home page) a server-ului Yahoo este 205.217.231.67 De fapt această înşiruire de
numere este folosită de calculatorul client (calculatorul care solicită conectarea la o anumită
pagină Web) în comunicarea cu celelalte calculatoare din reţeaua Internet. Adresa este împărţită
şi ea în mai multe zone. În general atunci când se doreşte accesarea unei pagini diferite de pagina
principală a unui server, adresa este mai lungă decât cea prezentată mai sus. Deocamdată ne vom
rezuma doar la acest exemplu pentru a înţelege mai bine adresa unei pagini Web, urmând ca la
secţiunea de probleme comentate să abordăm şi alte exemple. Se observă că adresa (URL- ul)
73
este împărţită în trei părţi separate de punct. Prima parte - www - ne informează că s-a apelat la
serviciul WWW, în a două parte se găseşte numele instituţiei sau a subreţelei apelate, iar în
ultima parte se găseşte sufixul care identifică tipul de instituţie. Sufixele se împart în două mari
categorii: cu trei litere respectiv cu două litere. Sufixele cu trei litere împart reţeaua în zone după
tipul de instituţie, iar cele cu două litere împart reţeaua în zone geografice.
Exemple de sufixe:

74
 Sufix - Tipul instituţiei:
com - firmă comercială;
edu - instituţie educaţională;
gov - agenţie guvernamentală;
mil - zonă militară;
org - zonă a unei organizaţii neguvernamentale;
net - furnizor de servicii Internet.
Sufix - Zona geografică:
au - Australia;
uk - Marea Britanie;
us - USA;
ro - România;
it - Italia;
de - Germania.