MICUL MARE EROU ,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”LUCIAN BLAGA”,

BAIA MARE, MARAMUREȘ

ERA SFÂRȘITUL ANULUI 1915. FUSESE O PERIOADĂ PLINĂ PENTRU FAMILIA BACIU, CU EVENIMENTE

NEAȘTEPTATE ȘI ÎNTORSĂTURI DE SITUAȚIE . TOȚI ERAU ADUNAȚI ÎN JURUL MESEI DE CRĂCIUN, DIANA
DUMITRESCU, BUCĂTĂREASA NU PRIDIDEA CU ADUSUL BUNĂTĂȚILOR PREGĂTITE PENTRU EI . AVEAU
OASPEȚI DE SEAMĂ LA MASĂ: COLONELUL ȘI SOȚIA DÂNSULUI , UN VERIȘOR DE DEPARTE PE NUMELE LUI

MARCEL IORGOVAN, BĂRBAT AFLAT ÎNTR-O IMPORTANTĂ FUNCȚIE POLITICĂ LA BUCUREȘTI, VENIT

ÎMPREUNĂ CU CELE DOUĂ FETE ALE SALE, MARIA ȘI ANA.

- Care sunt noutățile? întrebă domnul Baciu în timp ce servitoarea

îi așeza friptura în farfurie.
- Veștile nu sunt dintre cele mai bune, răspunse Marcel Iorgovan,
domnul colonel poate să îți confirme acest lucru. Ne străduim să alegem
opțiunea cea mai bună pentru țărișoara noastră. Alături de cine să

1
luptăm? Cine ne garantează libertatea în schimbul vieților ce se vor
curma?
- Ce înseamnă acest lucru? întrebă speriată Adela. Adică există
siguranța că vor muri oameni? Atunci de ce să intrăm în acest Război?
Mergem de bunăvoie spre pieire?
- Te rog să nu intervii în discuțiile adulților, domnișoară! o mustră
doamna Baciu cu severitate. Domnilor, poate ar fi mai bine să păstrați
aceste discuții pentru cafeaua de după masă, în biroul soțului meu.
Domnii încuviințară, dar colonelul rămase surprins de intuiția fetei
la doar 15 ani. Gânduri multe îi treceau prin minte, ideea intrării în
război era un fapt inerent, plata aderării la oricare dintre tabere avea să
fie foarte scumpă, presimțea acest lucru.
Masa continuă în liniște, conversațiile fiind banale, despre vreme,
despre planuri și economii, despre faptul că țara se afla pe locul III în
lume, după Statele Unite ale Americii și Rusia în ceea ce privea petrolul.
La ușă se auziră bătăile puternice ale colindătorilor. Diana
Dumitrescu le deschise ușa, după datină, și vocile lor răsunară:
”Staţi, fraţilor, în lături
Că şi eu ştiu nişte sfaturi
Care-s mai folositoare
Şi de toţi lăudătoare
Eu sunt împărat jidovesc
Mai bine ca toţi ghicesc
Cu sfaturile dumneavoastră
Nu se umple punga noastră
Ci cu sfaturi de-ale mele
Că umpli punga cu ele
Iar bunei gazde de loc
2
 Dumnezeu să-i dea noroc
Ne dă doi, trei sfănchiţei
Să umplem punga cu ei
Sau colac şi cârnaţ
Că ţine bine de saţ
Sau unt şi brânză
Că ţine bine la rânză
Iar noi vom mulţumi
Tot bine le vom pofti
Dumnezeu să vă blagoslovească
Şi ce-aveţi, să vă trăiască
Ca întru mulţi ani fericiţi!”
- Mulțumim pentru urări, răspunse doamna Baciu politicos,
uitându-se cu coada ochiului la cizmulițele pline de zăpadă care se
transforma în șiroaie ce inundau holul principal. Apoi le oferi nuci,
colaci și mere și închise ușa spunând mai mult pentru sine:
- Sper să se încheie odată urările ăstea!
Copiii simțiră răceala stăpânei și ieșiră, cu ochii lungiți după bradul
frumos împodobit, cadourile împachetate în hârtie colorată și masă
plină de prăjituri.
În același timp, în casa familiei Dumitrescu era mare veselie. Deși
bradul lor era împodobit mai mult cu bucăți de hârtie transformate în
diverse forme de animale, copiii râdeau alături de bunicii și tatăl lor. Se
înfruptau toți dintr-o bucată mică de carne, dar plăcerea de a fi
împreună era imensă și depășea orice lipsă materială, resimțită
constant în casa lor modestă. Zoe, pasionată de desen, spuse:

3
 - Am pregătit câte un cadou pentru fiecare...știți cât de mult vă
iubesc pe toți! Mi-aș dori să ajungă și mama mai devreme acasă, să
desfacem împreună cadourile.
Dar mama întârzia și se așezară în jurul bradului. Zoe le aduse
tuturor desenele pe care le făcuse pentru ei. Toți zâmbeau. Rareș primi
în dar un portret al Adelei, cu care Zoe observase că s-a împrietenit, și
care îl făcu să roșească în fața celorlalți deoarece își dădu seama că nu
mai era niciun secret că o plăcea pe fata familiei Baciu.
- Îți mulțumim, îi spuse bunicul Ion. Uite ce avem noi pentru voi! Și
scoase câte o pereche de șosete de lână colorată pentru fiecare copil. Ce
bucurie!
- Ne va fi cald la picioare, spuse Ștefan fericit deoarece veșnic se
întorcea de la școală cu picioarele înghețate. De vină erau și ghetuțele
învechite, dar nimic nu îl putea opri să fie prezent la școală în fiecare zi.
Colindătorii ajunseră și la ușa lor și bunica îi deschise. Își începură
urarea, diferită de cea ce se auzise în casa familiei Baciu, deoarece
urătorii aveau colinde diferite pentru oamenii înstăriți și pentru cei
modești:
”Eu sunt împăratul Petru
Care umblu ca vântul
Şi port cărţile
Prin toate curţile
Cu bună simbrie sunt tocmit
Dar în traistă n-am nimic
Fără o ploscuţă cu vin
Dintr-acesta la toţi închin
Eu sunt un diac
Cât un gândac
4
 Atâta de mare
De nu mă văd din cărare
De trei ani umblu la şcoală
Şi mâine tot coleşă goală
Duce-m-oi la porci
Caltaboşii-s groşi
Duce-m-oi la capre
Laptele îmi place
Nu-i de treabă
Caltaboşii s-or sfârşi
Şi caprele vor stârpi
M-am socotit să învăţ puţină carte
Sau popă mă voi face
Voi boteza, voi cununa
Bună plată voi căpăta
Cine va asculta această oraţie
Să-mi pună bani cu ţidulă
De hârtie în mână
Iar cine n-a da nici dutculiţa
Să-i mânce cârnaţii mâţa!”
Bunica le mulțumi și îi invită să se încălzească puțintel lângă sobă,
apoi îi servi cu prăjitură și cu ceai de cozi de cireșe. Copiii îi mulțumiră,
apoi plecară la alte case, bucuroși că fuseseră tratați atât de frumos în
acea casă. Copiii familiei Dumitrescu dormeau când ajunse și Diana
acasă, tristă peste poate că nu reușise să își îmbrățișeze copiii în ziua de
Crăciun.

5
 -Au avut musafiri, care au rămas peste noapte la conac. Am lăsat
totul pregătit pentru mâine dimineață, l-am rugat pe domnul Baciu să
mă lase să mă duc doar când prânzesc.

- Bogații nu ne cred sărăcia...nici nu știu ei că mai de preț sunt

copiii și nu leii...S-au bucurat azi copiii, au petrecut pe cinste! Am avut și
colindători, deci sperăm că ne va merge bine anul ce vine.
-Așa să fie, cum spui. Și Diana își făcu cruce și stinse lumânarea din
odaie.
În casa familiei Baciu, doar fetele dormeau. Doamnele stăteau în
camera de zi și beau ceai de mentă, vorbind despre moda de la
București, despre pălăriile ce se purtau și jachetele dantelate asortate
fustelor de crep. Bărbații, adunați în bibliotecă, fumau și beau cafea,
vorbind parcă șoptit.
- Domnule Baciu, spuse colonelul, băiatul pe care l-ați trimis la
București...ăăăă....Rareș Dumitrescu e băiat de ispravă. E isteț foc și a

6
 deprins repede mânuirea armelor! După cum se vede, nu va apuca să
facă stagiul militar, că nemții se apropie...toți doresc pământul nostru...
- Da, interveni Marcel Iorgovan. Toată lumea a crezut într-o victorie rapidă după
Bătălia de la Marna...
- Nu cunoaște prea multe detalii, spuneți-ne și nouă, rogu-vă ce s-a întâmplat acolo...
- Prea bine, se arătă încântat domnul Iorgovan. Această Bătălie a reprezentat una
dintre cele mai spectaculoase victorii ale Antantei asupra Puterilor Centrale. Atunci am
crezut că Războiul se va sfârși înainte de a începe cu adevărat. Trupele germane au
avansat pe teritoriul Franței după ce invadaseră Belgia și au ajuns la mai puțin de 50
kilometri de Paris.
Bărbații îl ascultau cu multă atenție pe Marcel Iorgovan. Domnul Baciu tresărea din
când în când auzind noutățile.
- Operațiunile germane se desfășurau conform Planului Schlieffen, al cărui principal
obiectiv era înfrângerea rapidă a Franței, continuă domnul Iorgovan aproape fără să
respire, încântat fiind de atenția ce i se arăta. La început de septembrie, Armatele I și II
germane erau încercuite, iar generalul von Moltke a suferit o cădere nervoasă când a aflat
aceste lucruri, iar subordonații săi au preluat comanda, ordonând o retragere a trupelor la
Aisne, pentru o regrupare rapidă...
- Realizați, domnii mei, câtă dorință de cotropire, câtă încredere în propriile forțe
trebuia să simtă acest general? Se credea de neînvins, zic eu, de aceea i-a picat atât de greu
blocarea propriilor trupe!
- Câteva zile mai târziu, palnul Schlieffen a eșuat, trupele nemțești s-au retras și nici
nu era mijlocul lui septembrie. Moltke a raportat Kaiserului: „Maiestatea Voastră, am
pierdut războiul”.
- Mulți oameni, prea mulți uciși de gheara nemiloasă a războiului, interveni colonelul
pentru prima dată, care de-a lungul istorisirii lui Iorgovan se uitase în gol și dădea din cap
ușor, părând pierdut printre rotocoalele trabucului... Prea mulți... pentru ce…bine se mira
domnișoara Adela…chiar un copil înțelege că acest Război aduce doar durere?
7
 - Francezii au avut peste 250.000 de victime, așa se spune, din ăștia, 100.000 morți.
Nemții cam la fel, deși nu recunoasc... Englezii ăștia puțini de toți... Greu războiul, greu... Și
după cum puteți înțelege, noi stăm pe dinafară, momentan, până când, nu știu. Intrarea
noatră în Primul Război Mondial este pe punctul de a se produce...
- Oare când? Nu de partea nemților...
- Nu cred că vom intra de partea nemților, nu ne garantează nimic. Ei vor doar să
stăpânească toate națiile pământului.
- Așa de grav este, domnule colonel? Cu cine vom lupta alături?
Imperiul Austro-Ungar se extinde peste noi, dacă vom cădea la pace cu
ei, vor urmări să ne dezbine, bine zic?
- Așa credem și noi...cred că de partea rușilor ne-om alătura...Ne tot
promit, dar nu scriu nicio hârtie... Fiica dumneavoastră este foarte
isteață și dânsa...
Și colonelul își aminti că pe Adela o cunoscuse atunci când ea se
pierduse de casă, ajungând tocmai în celălalt capăt al orașului. Se
prezentase foarte hotărâtă și îl rugă să o îndrume spre casă. Tot ea îi
povestise de prietenul ei, Rareș, pe care îl învățase să citească și care
dorea cu ardoare să lupte pentru patrie, să se înroleze. Domnul Baciu
consimțise plecare băiatului la București împreună cu colonelul
deoarece știa că acesta își va da cu părerea despre capacitățile lui Rareș.
-Mulțumesc, răspunse absent domnul Baciu. Știți, uneori cred că
acești copii dezleagă mai bine tainele viitorului decât o facem noi, au
atâta însuflețire, atâta dragoste pentru ceea ce fac.
Trecuse miezul nopții când merseră cei trei domni la culcare,
fiecare umbrit de propriile imagini ale viitorului ce se apropia parcă mai
repede ca niciodată.
Timpul, nemilor și nerăbdător, parcă o luase din loc. Schimbările
erau resimțite încet-încet de toată lumea, de la cei înstăriți la cei mai
8
nevoiași. Domnul Baciu începu să facă economii, pentru ”zile negre”
spunea el când era întrebat de consoartă de ce nu-și mai poate cumpăra
pălăriile noi cu pene aduse tocmai din capitală. Taxele creșteau și
afectați erau în primul rând cei care se descurcaseră destul de rău și
până atunci. Diana Dumitrescu mergea la familia Baciu doar până la
prânz, apoi se întorcea la familia sa, bucurându-se de cei mici și de
timpul pe care nu îl avuseseră vreodată nelimitat. Adela întrerupse
cursurile de pian, tatăl său îi spusese că domnul Sălățeanu se
îmbolnăvise, dar fata nu îi dădea crezare întrucât percepea schimbările
din jurul ei: rămaseră cu o singură servitoare, o doamnă în vârstă
despre care știa că e singură pe lume și nu avea unde să se ducă,
grădinarul venea mai rar, mama nu mai cumpărase semințe de flori și
trandafiri ca în alți ani, Diana stătea tot mai puțin în casa lor și mesele
nu mai erau atât de pline ca înainte.
Continua se se vadă cu Rareș deoarece acesta urma să plece la
București la începutul lunii iunie. Domnul Baciu era de acord cu
întâlnirile lor, părea mai absent ca de obicei, arătând că era preocupat
de ceva. Doamna Baciu nu înțelegea ceea ce fiica lor vedea: tatăl se
temea de venirea Războiului și de urmările acestuia asupra familiei sale.
Luna august 1916 a fost luna care a adus vestea cutremurătoare:
țara avea să intre în Război! Acel cuvânt temut de toți prindea viață în
fața tuturor. Adela nu mai știa nimic de Rareș de două luni, de când
plecase în capitală fiindcă îl chemase de urgență colonelul, nici unde se
afla, era sigură că acesta se înrolase deja, fiind pregătit să intre în Război
să își apere pământurile. Simțea un jind care îi sfârteca sufletul și își
dădu seama că îi era frică pentru prietenul ei bun. Îl lua pe Toto și se
plimba prin grădină, deși tatăl începuse să îi interzică să mai iasă afară
din casă deoarece starea de alertă fusese declarată.
9
 Începură să mișune soldații, să ceară adăpost și hrană, iar poveștile
lor erau înfiorătoare. În luna decembrie ajunseră niște soldați, scăpați
din Bătălia de la Turtucaia, iar descrierea pe care o făceau părea un
coșmar oglindit într-o luptă:
-Când te afli acolo, pe câmp, spunea cu privirea pierdută Gheorghe
Ionașcu, când patul tău e în tranșeele mlăștinoase, când fumul te
cuprinde și te ustură și când respiri, știi că ai ajuns în Iad...sau că a
coborât Iadul pe pământ. Să îți ții în brațe prietenul omorât de un obuz,
să mănânci pământ și să bei apă din ochiurile puturoase de pământ...e
Infernul, dați-mi crezare...Dar trebuie să scăpăm...să luptăm până la
moartea ultimului dintre noi...Nu ne vindem țara...
În glasul aspru i se citea durerea față de nedreptatea destinului, în
fața unui Război monstru care omorâse deja peste 100 000 de oameni.
Doamna Baciu îl privea cu atenție, se schimbase mult în ultima vreme.
Moda dispăruse din viața ei și se resemna cu gândul că va reveni la un
moment dat, începuse să gătească deoarece nu o mai plăteau pe Diana și
îi ajuta pe soldații care înnoptau la ei cu ceea ce putea. Simțeai că nu îi
face plăcere, dar eleganța îi era desăvârșită chiar și cu ultimul soldat
care îi trecea pragul. Colonelul îi trimitea la familia Baciu, știind că se
poate baza pe aceștia. Zvonurile anunțau că Bucureștiul va fi ocupat și
mulți oameni se retrăgeau deja din sudul țării. Zilnic treceau trăsuri cu
oameni ale căror fețe erau triste, iar domnul Baciu se pregătea și el să ia
o decizie în ceea ce privea soarta familiei lui.
Nici nu se desprimăveră, la început de martie 1917, familia Baciu
împacheta de zor. Domnul Baciu anunță și familia Dumitrescu, de care
se apropiase destul de mult, invitându-i să îi însoțească deoarece se
auzea că Bucureștiul fusese ocupat și oamenii fugeau din calea morții.
Singura opțiune pe care o aveau era să se retragă la Iași, deoarece
10
Moldova era singura parte liniștită, neatinsă de arme, unde puteau să se
retragă. Urcați în trăsuri, cu lucrurile necesare luate la ei, lăsară în urmă
trecutul lor în camerele numeroase ale conacului. Sperau să se întoarcă
într-o zi și să găsească toate lucrurile dosite în beciul casei, printre
pânze de păianjeni, ferite de ochii prădătorilor străini. Trăsurile
porniră, dar la periferie, Vasile, poștașul gârbov ce aducea noutăți strigă
după ei și îi dete Adelei un plic murdar. Aceasta recunoscu imediat
scrisul discipolului ei și ochii i se umeziră.

”București,septembrie 1916

Draga mea Adela,

Îți scriu aceste rânduri, să afli că sunt bine, bine pe care ți-l doresc
și ție. Sper ca scrisoarea mea să te găsească veselă, așa cum sunt și eu
când mă gândesc la tine și la plimbările cu Toto, la părinții și frații mei.
Imaginea tranșeelor este cumplită, moartea îți suflă în ceafă mereu.
Dacă anul trecut ne muzam prin livadă, anul acesta simt că am
picioarele de plumb. Războiul acesta nu glumește și de aceea aș vrea să
îți spun ce simt, poate nu va mai exista o dată viitoare, poate mâine nu
este pentru toți. Mi-ai căzut dragă de prima dată când te-am zărit, de
prima dată când m auzit muzica divină ce ieșea din mâinile tale. Pentru
bunătatea și inteligența ta, te respect enorm, pentru toate lucrurile bune
pe care le-ai făcut, te îndrăgesc și îți mulțumesc că ai scos din mine tot
ce a fost mai bun.

Te îmbrățișez, al tău Rareș

11
 P.S. Îmbrățișează-i pe toți de acasă, nu știi cât de dor îmi este de voi
toți.”

Scrisoarea ajunsese abia după șase luni. Adela se hotărî să îi

răspundă în momentul în care se așeza undeva la Iași, citea și recitea o
scrisoare ce îi declara dragostea și prețuirea...eforturile ei dădeau
roade...dar ce folos că dădeau roade acum, când întreaga lume era în
Război?

”Iași, aprilie 1917

Dragul meu Rareș,

Am citi cu mult drag rândurile scrise de tine...Află că ne-am mutat

la Iași cu toții, părinții și frații tăi sunt toți bine, bunica nu mai este, dar
bunicul este lângă ei. Și Toto îți simte lipsa...oare ne vom mai întâlni? Te
voi aștepta atât timp cât nu îmi găsesc curaju de a fugi către tine,
încercând să te regăsesc în chipurile soldaților dornici de luptă, care se
întorc răniți sau schilozi de pe front...măcar ei se întorc... Să ai grijă de
tine!
Cu drag, Adela”

Vara anului 1917 a adus doar vești proaste. Deși înfrângerile

Puterilor Centrale de pe fronturi reprezentau un motiv de bucurie
pentru români, vestea că Rareș fusese grav rănit la trecătoarea de la
Oituz, Ofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane
având ca scop forțarea Carpaților Orientali fusese dură și nemiloasă,
astfel vestea picase ca obuz asupra familiei sale și o rănise enorm pe
12
Adela. Nu se știa unde era, zvonurile spuneau că ar fi fost transportat la
București, la Spitalul militar, întrucât trecuse repede de la soldat la
fruntaș și apoi la caporal, apoi la locotenent –colonel al forțelor armate
terestre, în urma curajului și iscusinței de care dăduse dovadă în
apărarea trecătorilor de la Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz.
Rareș se afla la București la Spitalul Militar, fiind mutat cu
rapiditate într-o clinică improvizată, la vreo 50 de kilometri de Iași.
Fusese o perioadă în comă, așa îi spuseseră asistentele, apoi începu ușor
să reacționeze și să își vină în fire. Era imobilizat și își petrecea timpul
încercând să își amintească îngrozit momentele prin care trecuse,
teroarea și suflul morții, o stare de permanentă teamă. Încerca să uite
chipurile camarazilor pline de sânge și praf, foamea cumplită pe care o
simțise de când se înrolase, frigul și cizmele rupte prin care pătrundea
noroiul îmbâcsit, argilos. Nu i se părea corect faptul că el era țintuit la
pat, iar ceilalți erau pe front, luptând fără oprire. Știa că ar mai fi putut
să le fie și altor soldați model demn de urmat, cum le fusese colegilor de
la trecători... știa că fața lui neînfricată îi făcuse și pe ceilalți să fie
curajoși, că îi îndemnase și îi conduse cu multă dibăcie.
Visul lui era acum împlinit: își servise patria, luptase pentru a o
apăra, pentru a nu lăsa dușmanul să intre în inima ei.
Apoi se gândea la Adela, fata care îl fermecase cu sunetele de pian
magice, ce răsunau în conac și în grădinile care îl împrejmuiau.
Plimbările prin pădure, când o aștepta pe Adela să apară însoțită de
Toto... ce s-o fi întâmplat cu Toto? Pe unde era oare minunea cu ochi ca
mărgelele? Îi veneau în minte și clipele când Adela încerca să îl facă să
descopere tainele cititului și el buchisea cuvintele „A fossst o-da-tă” și
ea zâmbea, încurajându-l să continue. Așa învățase Rareș să citească,
însoțit de o nemărginită răbdare a fetei care îi căzuse dragă, deși
13
statutul lor social foarte diferit îi făcuse să devină incompatibili. Era
conștient de acest lucru, dar, în adâncul sufletului, îi încolțise dorința de
a o lua de soție pe Adela, dacă s-ar mai fi întâlnit vreodată, la sfârșitul
acestui Război crunt.
Gândurile și amintirile care îi însoțeau zilele îi fuseseră curmate
într-o zi însorită, când acel spital improvizat primi o vizită neașteptată.
Tocmai Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I veni să viziteze spitalul.
Cu o blândețe covârșitoare, aceasta se oprea la patul fiecărui bolnav,
ascultându-l și încurajându-l.
- Bună ziua, se auzi o voce caldă și, deschizându-și ochii, Rareș zări o
femeie frumoasă îmbrăcată în alb, cu ochi curați și zâmbet vindecător.
Cum te numești?
- Numele meu este Rareș Dumitrescu...
- Faimosul nostru locotenent! Cât curaj ai în sufletul dumitale, Rareș
Dumitrescu! Ai familie?
- Da, am lăsat în urmă părinți și bunici, frați și surori... și ochii i se
umeziră... și prieteni dragi...
- Cu ajutorul lui Dumnezeu îi vei reîntâlni când vom fi din nou liberi...
să nu îți pierzi niciodată speranța...
- Vă mulțumesc, Doamnă, pentru ceea ce faceți pentru soldați. Pentru
că sunteți aproape de poporul care vă iubește și care vă respectă.
- Îți mulțumesc pentru frumoasele cuvinte, tinere. Să dea bunul
Dumnezeu să fim liberi!
Și Regina Maria merse mai departe, oprindu-se la alte paturi și
stând de vorbă cu alți soldați, insuflându-le curaj și speranță fiecăruia
dintre ei. Poveștile care circulaseră despre ea, erau toate adevărate.
Mersese pe front de nenumărate ori, le era alături celor care luptaseră.
Era o femeie foarte frumoasă, de o simplitate desăvârșită, astfel că nu
14
puteai să faci diferența între ea și celelalte surori de pe front. Nu purta
mănuși și nu îi era frică de bolile ce le putea lua, chiar dacă unul dintre
copii murise de tifos. Se zvonea că era și o artistă desăvârșită, realizând
diverse obiecte de mobilier sau înfrumusețându-le prin pictură,
preferând crinii și panseluțele mov. Prezența ei le făcea bine răniților
deoarece îi încuraja spunându-le cuvinte calde, ce ajungeau la sufletele
lor în suferință. Avea acea răbdare pe care doar o inimă nobilă o poate
arăta soldaților care visau să își îmbrățișeze familiile, să revadă copiii și
locurile natale. Toți o respectau și o iubeau necondiționat. Războiul nu
omorâse ceea ce era bun în sufletele oamenilor, iar ideea de libertate
strălucea mai tare ca oricând. Pământ eliberat, unire în simțiri,
libertatea deplină a neamului românesc, fără asupriri.
Mânată de răzbunare și dornică de a-și servi patria, la fel ca Rareș,
Adela fugi într-o noapte de acasă, lăsând în urmă câteva rânduri în care
explica motivele pentru care plecase: dorea să se înroleze, să contribuie
la eliberarea țării, să găsească un rost vieții ei. Din acel moment nimeni
nu mai află nimic de ea. Unele zvonuri spuneau că ar fi ajuns soră
medicală pe front la Mărășești, iar ai ei urmăreau știrile care veneau de
pe front cu sufletul la gură. Bătălia de la Mărăști a fost prima din marile
bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul campaniei anului
1917. Anunțul câștigării luptei de către ai noștri bucură familia Baciu,
dar o întristă totodată fiindcă de Adela nu mai știau nimic.
În luna noiembrie 1918, după ce Războiul se încheie, Regele
Ferdinand I convocă la București toți eroii Războiului rămași în viață
pentru a le mulțumi și pentru a-i decora pe cei merituoși. Familia Baciu
și Familia Dumitrescu se aflau în marea sală deoarece veniseră să îl
însoțească pe Rareș, care își revenise destul de bine: se putea mișca, iar

15
durerile erau din ce în ce mai neînsemnate- doar urmele gloanțelor de
pe corp stăteau mărturie vitejiei cu care luptase.
După multe enumerări de nume, de titluri, de oameni care mergeau
sfios în fața tururor, mândri că își serviseră țara vitejește, triști pentru
numeroșii camarazi avuți și pierduți în ghearele morții, Regele
Ferdinand I a spus răspicat:
-Ordinul de Război ”Mihai Viteazul”, clasa III, îi revine lui George
Silvestru, om de bază al frontului românesc, sufletul Bătăliei de la
Mărăști, neînfricat și dârz român. Îți mulțumim pentru dragostea rătată
patriei tale, pentru grija ta pentru soldații răniți în luptă, pentru că ai
salvat ce nu au putut ei să ucidă...
Atunci, lacrimile șiroiră din ochii Adelei. Se simțea obosită.
Fuseseră niște ani lungi și acum parcă respira liniștită.
- Cu tot respectul, Excelența Voastră, numele meu este Adela Baciu.
Am 18 ani. Vă rog să mă iertați. Nu ar fi acceptat vreodată cineva să
lupte pe front o fetișcană.
Toată lumea rămase încermenită. Doamna Baciu scoase un sunet
ascuțit, ce arăta uimirea. Toți erau șocați. În spatele acelei vitejii și
curajului de nedescris, se afla un suflet blând care își căuta răzbunarea
celor ce au apărat țara și pieriseră prea devreme... Aplauzele nu se mai
opreau. Apoi ieșiră toți din marea sală și se urcară în trăsuri. Familia
Baciu se regăsise și toți zâmbeau. Adela își află părinții îmbătrâniți de
nenumăratele griji pe care și le făcuseră în lipsa ei. Toți aveau la
dispoziției puține zile pentru a ajunge la Alba Iulia, unde promisiunea
râvnită de toți avea să prindă aripi. Acolo spera să se întâlnească și cu
prietenul ei, Rareș.În ochii lor putea zări dorința libertății, iar pe buze
puteai citi cuvintele care îi ținuseră în viață până atunci: LIBERTATE.
UNIRE. ROMÂNIA MARE.
16
17