ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA

ȘCOALA MASTERALĂ ”ADMINISTRAREA AFACERILOR”

REFERAT

INSTRUMENTE, PROCEDEE ȘI METODE DE

CERCETARE

ELABORAT:
Matei Alexandra, gr. AA-171FR

CHIȘINĂU
- 2019 -
 Cuprins

1. Stabilirea unităţilor de analiză şi eşantionarea

2 .Tehnici şi instrumente de căutare şi culegere a datelor
3 .Instrumente şi unităţi de măsură
4. Metode de prelucrare şi analiză a datelor

-2-
 1. Stabilirea unităţilor de analiză şi eşantionarea

Cercetarea ştiinţifică se dezvoltă pornind de la studiul caracteristicilor stabilite pentru un

număr de unităţi de observare şi analiză. Numărul acestor unităţi de observare şi analiză poate fi egal
cu totalitatea faptelor şi evenimentelor reale care compun colectivitatea de referinţă, caz în care nu se
pune problema unei selecţii sau esantionări. Astfel de situaţii sunt rare.
Colectivităţile sau populaţiile ca ansambluri sunt fie prea mari, fie insuficient delimitate, iar
resursele angajate în cercetare sunt de cele mai multe ori insuficiente pentru a permite studiul tuturor
unităţilor posibile de observare şi analiză.
Unităţile de observare şi analiză prestabilite şi selectate pe baza unor criterii şi tehnici potrivite
formează ceea ce se numeşte eşantionul cercetării.
Un astfel de eşantion este un subgrup de unităţi al colectivităţii sau populaţiei totale, special
selectat, stabilit pe baza unor criterii şi tehnici specifice, care urmează a fi observat, studiat şi analizat
în scopul obţinerii informaţiilor dorite asupra întregii colectivităţi, asupra căreia vor fi extinse
explicaţiile, interpretările şi concluziile cercetării.
Eşantionarea admite întotdeauna anumite marje de eroare pentru că există o probabilitate mai
mică sau mai mare, ca grupul unităţilor de observare şi analiză astfel selectat, să nu reproducă perfect
populaţia de bază şi/sau caracteristicile acesteia.
Pentru a reduce la maxim asemenea erori, sunt recomandate două soluţii potrivite:
1. selecţia aleatoare;
2. reproducerea fidelă a structurii şi caracteristicilor populaţiei de bază.

Tehnicile şi instrumentele cunoscute în literatura de specialitate se încadrează în aceste două

direcţii de eşantionare, fiind redate în continuare:
1. Eşantionarea întâmplătoare simplă se bazează pe principiul conform căruia orice element al
populaţiei sau colectivităţii de bază are aceeaşi probabilitate de a fi selectat în eşantion. Cum nu se
cunosc a priori caracteristicile unităţilor de observare şi analiză ce fac parte din colectivităţile
unităţilor de bază, se admite premisa că oricare dintre aceste unităţi este probabil semnificativă sau
este probabil egal semnificativă cu oricare altă unitate de observare şi analiză făcând parte din aceeaşi
colectivitate.
2. Eşantionarea întâmplătoare stratificată se realizează proporţional cu părţile omogene sau
relativ omogene ale populaţiei de bază. Ea presupune cunoaşterea sau posibilitatea stabilirii structurii
acestei colectivităţi pe subgrupuri omogene numite „straturi”. Omogenitatea straturilor se rezumă la
una sau mai multe caracteristici importante în cercetare. Aceste caracteristici sau variabile pot sta la
baza stratificării colectivităţii în urma extragerii (selecţiei) unităţilor de observare.
Selecţia se realizează apoi din fiecare subgrup (strat) al colectivităţii în contextul respectării
criteriilor de proporţionalitate fixate.
Se poate proceda la o eşantionare stratificată neproporţionala, soluţie la care se ajunge atunci când
nu sunt disponibile informaţii suficient de pertinente asupra structurii reale a populaţiei de bază şi a
straturilor ce o compun.
3. Eşantionarea grupată (ciorchine) este recomandată pentru situaţiile în care colectivitatea de
bază este structurată natural pe categorii relativ omogene. Unităţile de observare şi analiză cuprinse

-3-
în eşantion sunt selectate întâmplător în grupuri corespunzând categoriilor ce compun populaţia de
origine.
Această tehnică este considerată potrivită şi atunci când colectivitatea de bază nu poate fi
identificată prin toate elementele ce o compun.
De obicei, această eşantionare se dezvoltă prin ramificare, din grupul selectat reţinându-se
ulterior fie subgrupuri mai mici, fie unităţi individuale de observaţie şi analiză.
4. Eşantionarea sistematică se bazează pe selecţia unităţilor de observare şi analiză după un
interval prestabilit dintr-o listă a unităţilor populaţiei totale cunoscută sau anterior stabilită.
Preexistenţa unei asemenea liste exhaustive a elementelor colectivităţii de bază limitează
aplicabilitatea acestei tehnici de eşantionare. De obicei, se preferă un interval de selecţie dat prin
raportul dintre numărul elementelor populaţiei totale şi numărul elementelor din eşantion.
Opţiunea pentru numărul de ordine al primului element din populaţia totală care va face parte din
eşantion este cea care decide configuraţia acesteia. Se recomandă folosirea tabelelor cu numere
aleatoare pentru acest prim element care va face parte din eşantion.
5. Eşantionajul accidental face parte din tehnicile de selecţie neprobabilistică prin intermediul
cărora unităţilor potenţiale de observare din populaţia totală nu li se atribuie şi oferă şanse egale de a
fi reţinute în eşantion.
Aceste tehnici sunt recomandate atunci când cercetatorul nu are acces la toate elementele
colectivităţii de bază, fiind deci obligat să recurgă la alegerea dintre elementele accesibile sau
disponibile.
Eşantionajul accidental se realizează efectiv în funcţie de elementele care sunt la un moment dat
într-un anumit loc disponibil şi accesibil cercetătorului. Includerea unităţilor de observare şi analiză
în eşantion se realizează, practic, oarecum forţat pe măsura accesului pe care-l poate avea cercetătorul.
Acest tip de eşantionaj, deseori, singurul accesibil, poate introduce distorsiuni importante,
unităţile de observare şi analiză astfel incluse în eşantion nefiind în mod sigur şi reprezentative.
6. Eşantionarea pe cote încearca să amelioreze rezultatele obţinute prin folosirea eşantionării
accidentale. Ea se bazează pe structurarea colectivităţii de bază în funcţie de caracteristicile reţinute
ca reprezentative în studiu. Sunt astfel construite subgrupe de elemente ale populaţiei de origine,
respectând proporţiile în care aceasta este sau poate fi considerată formată în structura ei originară.
7. Eşantionarea raţională permite cercetătorului fixarea deliberată a unor criterii de selecţie a
unităţilor de observare şi analiză din eşantion. Cercetătorul poate construi eşantionul pe baza unor
elemente caracteristice pe care le consideră importante în studiul întreprins. Este vorba de selectarea
unor cazuri particulare, care caracterizează abaterile de la normalitate.
8. Eşantionarea relaţională sau „în avalanşă” are la baza ideea că elementele unei populaţii date,
situate pe o anumită ramificaţie a acesteia, posedă caracteristici similare sau apropiate. Primele
elemente din eşantion sunt alese de cercetător. Pornind de la acestea, se produce selecţia ulterioară în
funcţie de ceea ce furnizează ca informaţie elementele anterior selectate. Riscul legat de
subiectivismul alegerii sugerate anterior este important, dar el trebuie asumat de cercetător atunci când
nu are alte soluţii.
Tehnica de eşantionare poate fi aleasă de cercetător în funcţie de informaţiile pe care le deţine
asupra caracteristicilor colectivităţii în cauză. Tehnica pentru care optează este însă doar unul dintre
elementele care pot asigura succesul cercetării.

4
 2. Tehnici şi instrumente de căutare şi culegere a datelor
Trei grupe de tehnici de culegere a datelor ar putea fi evidenţiate:
1. tehnici de culegere mediată a datelor;
2. tehnici de culegere prin contact direct;
3. tehnici de simulare sau bazate pe scenarii de construire şi selecţie probabilistică a datelor.

2.1. Tehnici de culegere mediată a datelor

În această grupă regăsim tehnicile prin intermediul cărora sunt culese date preexistente adunate
şi uneori sistematizate pe diferite documente statistice, contabile, financiare, comerciale, tehnice sau
de alta natură. Aceste tehnici relativ simple şi uşor de exploatat sunt în relaţie directă cu natura şi tipul
documentului care deţine informaţia şi care trebuie consultat pentru a înregistra datele necesare
cercetării.
O grupare a documentelor în funcţie de natura lor ar putea orienta asupra tehnicilor de culegere
favorite.
Cinci grupe de documente pot fi evidenţiate pentru întreprindere sau organizaţie:
a) Documente de prezentare şi popularizare;
b) Statistici oficiale;
c) Documente curente de gestiune;
d) Rapoarte, studii şi sinteze ocazionale;
e) Arhive.

Documentele de prezentare şi popularizare conţin date cu caracter general şi selectiv. Este

relativ uşor de reperat şi studiat de pe astfel de documente, informaţiile fiind nespecializate şi
accesibile.
Datele disponibile în aceste documente sunt utile în măsura în care studiul presupune
considerarea explicită a unităţilor de observare şi analiză.
Statisticile oficiale pot fi elaborate la nivel de întreprindere sau organizaţie, la nivel
departamental, regional, naţional sau internaţional. Cele la nivel de întreprindere ar trebui să aibă şi
cea mai mare corectitudine şi, implicit, relevanţă pentru cercetător.
De regulă, întreprinderea sau organizaţia nu elaborează decât uneori asemenea statistici oficiale
pentru nevoi proprii. Aceasta va furniza însă rapoarte statistice către organisme specializate regional
sau naţional, şi, mai rar, internaţional, datele respective fiind cuprinse direct sau agregate în indicatori
specifici.
De aici, şi obligaţia cercetătorului de a admite o doză de relativitate pentru statisticile pe care le
poate consulta, din care poate culege date pentru întreprindere.
Documentele curente de gestiune fac parte, de regulă, din categoria surselor mai greu
accesibile. Acestea sunt considerate de întreprindere sau organizaţie ca documente confidenţiale.
Accesul la aceste documente poate fi realizat în urma unor demersuri specifice, de regulă
oficiale, finalizate prin acorduri sau convenţii semnate asumate de părţi.
În diferite tipuri de cercetare aplicată sau predictivă, documentele de acest tip sunt absolut
necesare.
Cercetătorul poate întreprinde acţiuni pentru a convinge organizaţia să accepte şi chiar să
plătească cercetarea, caz în care rezultatele, integral sau parţial, după cum se convine, pot fi puse la
dispoziţia beneficiarului şi exploatate de cercetător numai în măsura în care există un acord în acest
sens.
Rapoartele, studiile şi sintezele ocazionale sau periodice elaborate de întreprindere sau alte
instituţii şi organisme (de evaluare, auditate, monitorizare sau control) au un regim confidenţial sau

5
aproape confidenţial, în funcţie de scop şi destinaţie. Unele dintre ele sunt mai uşor accesibile.
Altele fac parte din categoria documentelor secrete sau strict supravegheate.
Ca şi în cazul documentelor curente de gestiune rapoartele, studiile şi sintezele de întreprindere
pot fi consultate pe baza unor acorduri sau convenţii semnate între parteneri.
Arhivele conţin documente privind trecutul organizaţiei, unele dintre ele uşor accesibile, altele
făcând parte din categoria acelora confidenţiale sau strict secrete.
Accesul la arhivele de întreprindere, ca şi la cele ale unor organisme având relaţii de diferite
categorii cu întreprinderea (administraţii regionale, organisme de auditare sau evaluare, de investiţii
şi asigurare), este posibil şi depinde, în cea mai mare măsura de capacităţile şi abilităţile de negociator
ale cercetătorului sau instituţiei de care acesta aparţine.
Datele obţinute prin recoltare mediată au avantajul reproducerii fidele a realităţii pe care o
reprezintă. Într-un anume fel, ele pot fi considerate obiective.
Instrumentele folosite pentru culegerea mediată a datelor sunt de tip tabele de înregistrare,
fotocopii, înregistrarea rezumativă sau sinteză documentară.
În faza de pregătire a cercetării, instrumentele respective vor fi construite, adaptate şi
operaţionalizate corespunzător scopului şi obiectivelor cercetării, naturii variabilelor, anvergurii
valorilor posibile a fi atinse de fiecare variabilă, natura sau tipul de unităţi de măsură folosite în
culegerea datelor.

2.2. Tehnici de culegere directă

Aceste tehnici presupun contactul direct dintre cercetător şi realitatea investigată. Ele sunt
supuse intervenţiilor subiective ale celor două grupe de actori, cercetătorul, pe de o parte, şi unităţile
de observare şi analiză, pe de altă parte.
Contactul direct nu este niciodată perfect neutru. Ceea ce rezultă este un compromis realizat
între raţional şi percepţiile comune, mereu împinse spre zone neaşteptate, imprevizibile şi nu uşor de
depistat.
Printre cele mai cunoscute şi utilizate tehnici de culegere directă a datelor putem considera:

 Observaţia;

 Întrevederea;

 Interviul;

 Chestionarul;

 Metoda Delphi;

Metoda proiectivă.

Aceste tehnici permit înregistrarea directă a datelor de către cercetător, fie ca rezultat al
propriilor sale percepţii (dominate sau nu de raţional), fie ca expresie a ceea ce subiectul cercetării
(unitatea observată si de analiză) furnizează ca răspuns la solicitarea cercetătorului.
Observaţia sau observarea presupune o plasare directă a cercetătorului faţă de realitatea
(unitatea de observare şi analiză) pentru care trebuie să obţină datele necesare studiului.
Observarea, ca tehnică de culegere a datelor, presupune obţinerea de răspunsuri la întrebări
formulate a priori cu privire la comportamente, manifestări, forţe sau evenimente ce se produc în
cadrul unor colectivităţi date şi în împrejurări caracteristice în raport cu scopul şi obiectivul cercetării
prin implicarea cercetătorului devenit observator.
Observarea se produce pe parcursul unei perioade de timp sau la anumite intervale stabilite pe
baza unor estimări de frecvenţă şi periodicitate. Cercetătorul alege, provoacă, înregistrează şi codifică,
după anumite reguli, comportamente, fapte, evenimente şi împrejurări caracteristice colectivităţii
observate şi în funcţie de scopul şi obiectivele cercetării.

6
 Acest lucru înseamnă că observarea nu se produce întâmplător, ci pe baza unor reguli şi în
funcţie de intenţiile cercetătorului-observator.
Realizarea corectă a observării obligă la poziţionarea ei corectă în timp (în ce moment sau în
ce perioadă trebuie făcută observarea), în spaţiu (unde anume, în ce organizaţie sau întreprindere) şi
ca relaţie (între cercetătorul observator şi subiecţii observării, unităţile de observare şi analiză).
Asupra acestor aspecte cercetătorul se pronunţă ţinând cont de scopul şi obiectivele sale,
factura şi mărimea colectivităţii, respectiv eşantionului, informaţiile anterioare cu privire la modul de
producere a faptelor, evenimentelor, împrejurărilor studiate.
Interviul este o tehnică de observare manipulativă. Cercetătorul construieşte un set de întrebări
şi de reacţii cu ajutorul cărora încearcă să afle răspunsuri sau poziţii cât mai explicit formulate de la
subiecţii din colectivitate sau din eşantion.
Prin interviu se realizează o comunicare verbală directă între cercetător şi interlocutor – subiect
al cercetării. Această tehnică presupune însă o foarte bună stăpânire a regulilor pe care se bazează,
dar şi un control puternic al situaţiilor create prin astfel de întâlniri.
Interviul poate fi structurat, nestructurat sau mixt.
Interviul structurat se bazează pe construcţii preliminare riguroase cuprinzând dominant
întrebări, dar posibil şi stări ce trebuie create pentru a afla răspunsuri sau poziţii din partea
interlocutorului intervievat.
Acest tip de interviu are avantajul că asigură comparabilitatea răspunsurilor sau poziţiilor
tuturor celor care răspund la întrebări.
Interviul nestructurat lasă impresia unei mari libertăţi atât pentru cercetător, cât şi pentru
intervievat. Practic, însă, cercetătorul trebuie să stăpânească foarte bine tehnica pentru a obţine
răspunsuri edificatoare.
Acest tip de interviu lasă loc flerului şi improvizaţiilor atât din partea cercetătorului, cât şi din
partea intervievatului. Pregătirea acestui interviu este pretenţioasă şi presupune o bună stăpânire a
elementelor sale tehnice şi a situaţiei de teren.
Instrumentele folosite în tehnica interviului pot fi de tipul înregistrărilor imediate (reportofon,
stenogramă, film) sau al acelora de tip rememorativ, realizate dupa încheierea interviului.
Înregistrările directe trebuie să aibă acordul intervievatului.
Datele obtinute şi înregistrate prin interviu sunt dominant de natură calitativă şi obligă la
analize rafinate pentru a putea obţine bune rezultate în cercetare.
Chestionarul este tehnica de culegere a datelor prin care se obţin răspunsuri scrise la întrebări
lansate pe un suport scris. În multe privinţe chestionarul se aseamănă cu interviul, mai ales în forma
sa structurată. Chestionarul nu presupune prezenţa observatorului în timpul furnizării răspunsurilor de
către subiectul chestionat, aceasta fiind diferenţa cea mai importantă faţă de interviu.
Instrumentul folosit de această tehnică poartă acelaşi nume: chestionar.
Chestionarul, ca instrument, este purtătorul întrebărilor şi răspunsurilor, ca şi al explicaţiilor
pe care cercetătorul trebuie să le furnizeze chestionatului pentru ca acesta să îşi poată exprima în
cunoştinţă de cauză răspunsurile.
Chestionarele pot conţine întrebări deschise sau închise, întrebări cu alegere prestabilită sau
întrebări cu răspunsuri libere.
Întrebările închise sau cu alegere limitată (fixă) furnizează un grup determinat de răspunsuri
posibile între care chestionatul poate face alegerea. Astfel de întrebări pot avea două sau mai multe
răspunsuri posibile sau pot propune plasarea răspunsului pe o scală calitativă sau numerică furnizată
de chestionar.
Întrebările cu alegere prestabilită sau fixă fac parte din categoria celor închise. Răspunsurile
pot fi plasate însă, în anumite intervale prestabilite şi furnizate de cercetător la întrebarea respectivă.

7
 Astfel de întrebări sunt foarte potrivite în situaţiile în care subiectul chestionat nu poate avea
informaţii foarte precise pentru a răspunde exact la întrebarea pusă sau preferă să nu furnizeze un
răspuns foarte precis, considerând că acesta trebuie să rămână relativ confidenţial.
Întrebările cu răspunsuri libere sau deschise lasă integral opţiunea răspunsului la latitudinea
chestionatului. Această libertate poate genera efecte negative, fie din neînţelegere fie din
superficialitate sau grabă.
Practica întrebărilor libere este mai potrivită interviului decât chestionarului. Pentru a
contracara eventualitatea unor răspunsuri superficiale, chestionarul poate cuprinde întrebări
suplimentare, de tip filtru sau capcană, prin care se realizeaza un anumit control asupra corectitudinii
răspunsurilor la întrebările de bază.
Pentru reuşita chestionarului, formularul trebuie conceput cu atenţie, iar întrebările puse într-
o ordine logică sau mai apropiată de percepţiile comune ale chestionaţilor.

2.3. Tehnici de simulare

Simularea este o tehnică de culegere şi producere a datelor, utilizată uneori în cercetarea din
economie şi management, mai ales în cazul unor studii bazate pe analiza unor variabile aleatorii, cu
influenţe având intensităţi diferite, în funcţie de anumiţi parametri mai mult sau mai puţin controlabili.
Simularea este recomandată în situaţiile în care nivelurile posibile ale unor variabile economice
şi de gestiune nu pot fi cunoscute şi nici estimate cu precizie.
Această tehnică este obiectivă sau dominant obiectivă deoarece prin intermediul simulării
valorile variabilelor sunt obţinute pe baza distribuţiilor raţionale şi prin recurs la modele adecvate, de
regulă construite special în acest scop şi pentru fiecare problemă în parte.
Cea mai cunoscută tehnică de simulare şi cu o largă utilizare practică în cercetare rămâne
simularea Monte - Carlo.
În general, simularea parcurge euristic următoarele etape:
1. identificarea variabilelor caracteristice problemei şi a relaţiilor dintre acestea;
2. construirea modelului de simulare prin considerarea adecvată a variabilelor identificate
şi parametrilor asociaţi acestora;
3. construirea sau selectarea distribuţiilor de repartiţie pentru fiecare variabilă considerată
în model;
4. fixarea zonelor de selecţie dintr-un tabel de numere aleatoare cunoscut;
5. stabilirea corespondenţei dintre numărul aleator selectat din tabel şi valorile
corespunzătoare ale variabilelor prin corelare cu legile respective de repartiţie; astfel se
obţin cele mai probabile valori ale tuturor variabilelor considerate în model;
6. introducerea în model a tuturor combinaţiilor de valori considerate pentru a obţine
valoarea variabilei endogene (independente) corespunzătoare şi a genera atâtea valori
probabile pentru variabila endogenă câte combinaţii ale valorilor variabilelor exogene pot
fi construite.

Instrumentele simulării sunt modelul şi distribuţia de proporţii. Uneori se poate face apel la
coreloramă sau la arborele de decizie. Recursul la instrumentele necesare este în funcţie de natura
problemei, de modul de aplicare şi utilizare a datelor generate de simulare, dar şi de cunoştinţele pe
care le posedă cercetătorul.

8
 3. Instrumente şi unităţi de măsură

Operaţia de măsurare în orice domeniu şi pentru orice variabilă sau caracteristică presupune
preexistenţa (stabilirea a priori) a cel puţin patru elemente:
1. conceptul;
2. unitatea de măsură;
3. instrumentul de măsurare;
4. procedeul de măsurare.

Conceptul este reperul fundamental al măsurării. Prin concept se realizează o generalizare

abstractă a unei manifestări sau a unei variabile particulare, a unui eveniment, a unei atitudini sau
a unui comportament.
Conceptul devine astfel un element simbolic al cărui conţinut sau sens este descifrabil pe baza
definiţiei construite în condiţii determinate.
Un concept corect definit stă la baza măsurării variabilelor sau caracteristicilor respective.
Pentru a putea efectua măsurarea, conceptul trebuie operaţionalizat, adică adus la o formă
care să facă posibile observarea, constatarea şi exprimarea lui numerică.
Unitatea de măsură este un echivalent fix, stabilit be baze convenţionale, în conformitate cu
anumite reguli, prin care este dimensionat pasul sau intervalul unitar care permite trecerea de la o
mărime la alta a variabilei sau caracteristicii în cauză, în funcţie de nivel şi intensitate.
Unitatea de măsură permite deci determinarea sau estimarea cantităţii, mărimii unei dimensiuni,
intensităţii sau calităţii unei caracteristici, a unei variabile în condiţii date.
Maniera clasică de considerare a unităţilor de măsură conturează trei clase sau sisteme
generice:
- sistemul unităţilor fizice sau naturale;
- sistemul unităţilor valorice;
- sistemul unităţilor de clasare subiectivă.

Unităţile naturale sau fizice au o raportare la dimensiuni ale naturii imediate, fizice, în această
categorie regăsindu-se unităţi de măsură devenite comune: metrul, gramul, ora, gradul, amperul.
Aceste unităţi au un caracter concret, fizic şi sunt acompaniate de instrumente de măsură
pentru care exista un singur etalon, păstrat în condiţii de securitate.
În plus, ele sunt universale, având o folosire generală în toate domeniile în care se operează
cu variabile sau caracteristici natural-fizice.
Unităţile valorice sunt plasate într-un spaţiu simbolic sau imaginar, măsurând sau exprimând
ceea ce devine valoare a elementelor natural-fizice, tangibile sau intangibile.
Acestea se bazează pe folosirea unui anumit echivalent material-fizic sau emoţional-simbolic
pentru a defini baza de raportare (unitatea valorică de referinţă).
Unităţile monetare de măsură au fost create în economie şi folosite în toate extensiile teoretice
şi aplicative ale acestui domeniu.
În management, ca şi în alte domenii, multe variabile şi/sau caracteristici nu pot fi exprimate
şi măsurate prin raportare la unitatea monetară (valorică).
În magementul resurselor umane, ca şi în marketing sau în managementul intercultural, multe
dintre variabilele şi/sau caracteristicile legate de comportamente, atitudini, sentimente, opinii
individuale sau de grup rămân puţin receptive faţă de unităţile de măsură valorice ca şi faţă de cele
natural-fizice.

9
 Pentru a exprimă, măsură, înregistra şi analiza asemenea variabile şi caracteristici, se utilizează
şi unităţi de măsură specifice.
Deseori trebuie creată sau imaginată o unitate de măsură specială pentru a realiza operaţiuni
de cercetare în cazuri particulare.
Am inclus ansamblul eterogen al acestor unităţi de măsură în sistemul clasării subiective.

Instrumente şi procedee de măsurare

Scalarea este procedeul prin care mărimile determinate sau estimate, sunt ordonate într-un
anumit fel, de regulă crescător sau descrescător, folosind ca etalon unitatea de măsură stabilită sau
selectată pentru respectiva variabilă sau caracteristică.
Ceea ce rezultă din scalare este o scară de evaluare sau măsurare ordonată a nivelurilor cantitative sau
calitative ale unor variabile sau caracteristici.
În funcţie de modul de ordonare, scările, şi, respectiv, procedurile de scalare pot fi ordinale,
tipologice, nominale sau de clasă, pe intervale şi de raport sau proporţionale.

4. Metode de prelucrare şi analiză a datelor

Tehnicile, procedeele şi instrumentele de cercetare cunoscute sunt asimilitate unei metode sau
alteia, funcţie de dominantele lor calitative sau calitative. Rareori avem tehnici, procedee şi
instrumente pur calitative sau pur cantitative.

4.1 Analiza calitativă

1. Analiza comparativă este realizată prin tehnici, procedee şi instrumente dominant

calitative. Aceasta este folosită în foarte multe cercetări din economie şi management, deşi, ca şi în
alte domenii ea este mai degrabă pretext decât manieră propriu-zisă de realizare a unui demers
ştiinţific.
Analiza comparativă propune confruntarea între contexte diferite pentru a explica şi înţelege
asemanările şi diferenţele; ea este şi o strategie de acces la realitate, menită a evidenţia şi explica
similitudini sau diferenţe dintre medii, logici de acţiune, configuraţii, caracteristici, cauze sau efecte.
Compararea poate fi:
  empirică (eşantioane, situaţii, populaţii, etc.);
 metodologică (strategii diferite de cercetare, între rezultate diferite obţinute prin metode
 diferite, la momente diferite);
 teoretică (validarea rezultatelor cercetării prin teorii diferite).

2. Analiza biografică îşi are originea în istorie şi sociologie. Ea este potrivită pentru demersuri
în studiul leadership-ului, stilului de management, comportamentului consumatorului, motivaţiei.
Biografiile şi autobiografiile pot explica anumite evenimente trecute, trăite de autor, totdeauna
raportate la subiectivismul acestuia. Este motivul pentru care este nevoie de o bună stăpânire a multor
elemente privitoare la aspectele relatate.
Folosirea în combinaţie cu analiza comparativă poate furniza şi rezultate de un bun nivel.

3. Tehnica incidentelor critice are ca scop înţelegerea potenţialelor interne, a schimbărilor

inter sau intradimensiuni corporale şi considerarea actelor acestor potenţiale de către însăşi persoana
în cauză pentru a descoperi sau desluşi sensul activităţilor umane.

10
 Unitatea de analiză folosită este incidentul, considerat ca orice eveniment, manifestare vizibilă
privitoare la individ şi presupunând o acţiune sau o reacţie din partea acestuia.

4. Explorarea limbajului
Limbajul folosit în comunicarea orală sau scrisă este putătorul unor mesaje afectate de
numeroşi factori. Elementele respectivului limbaj pot contribui la descifrarea sensului mesajului, dar
şi la identidicarea multor aspecte semnificative ale contextului în care a fost construit, transmis şi
receptat respectivul mesaj.

5. Analiza conţinutului comunicării constă în descrierea obiectivă, sistematică, calitativă şi

cantitativă a conţinutului unei comunicări. Este o modalitate de analiză calitativă şi cantitativă a
conţinutului şi sensurilor unei comunicări şi o tehnica de cercetare prin care se pot realiza inferenţe,
pe baza identificării sistematice şi obiective a caracteristicilor specifice din cadrul unui text. (Chelcea,
S., 2001).

6. Abordarea fenomenologică este o poziţionare dominant naturalistă şi interpretativă în

tratarea şi analiza datelor rezultate din cercetare. Ea realizeaza, într-o manieră specifică, cercetarea
acţiunilor trăite, a propriilor experienţe legate de problema sau obiectul în cauză.

7. Studiul documentelor
Documentele sunt surse de date în cercetarea ştiinţifică. Ele există în măsura în care
cercetătorul este capabil să le utilizeze ca indiciu.
Documentele pot fi oficiale, personale şi oficioase. Diderenţele dintre aceste categorii sunt
importante în cercetare pentru a aprecia autenticitatea şi fidelitatea „urmelor” pe care le surprind.

4.2 Analiza cantitativă

În analiza cantitativă sunt folosite tehnici foarte diferite, în funcţie de scop şi obiective, de
natura şi structura datelor ce vor fi exploatate în cercetare.

1. Sistematizarea (gruparea, seria, tabelarea, graficul, diagrama)

Datele sau informaţiile culese nu sunt ordonate, apar în forme diferite, deseori neputând
furniza indicii relevante ca atare. Sistematizarea datelor poate fi o operaţiune preliminară sau una de
prelucrare propriu-zisă prin care se obţin forme adecvate tratării ulterioare, analizei şi interpretării.
Rezultatele sistematizării sunt de tip serii, tabele, grafice, diagrame şi cuprind date ordonate
după anumite criterii.

2. Uniformizarea şi ajustarea
Datele culese pot prezenta anumite neregularităţi datorate influenţei unor factori secundari,
nesemnificativi sau cu influenţă întâmplătoare, nerelevantă.
Seriile pentru asemenea date ar trebui uniformizate sau ajustate pentru a prezena semnificaţie în
cadrul unor tendinţe normale, neafectate de erori întâmplătoare.
Pentru aducerea la o condiţie minimă de normalitate a datelor, sunt folosite diferite metode de
ajustare:
- Media mobilă;
- Graficul de ajustare;
- Sporul mediu;
- Ritmul mediu;
- Cele mai mici pătrate.

11
 3. Indicatori si indici
Indicatorul este o mărime construită, determinată sau derivată operaţional din date
primare
prin care se exprimă nivelul, volumul, valoarea sau structura unei colectivităţi sau a unei
caracteristici, în mărimi absolute.
Indicatorii pot fi primari (privitor la volumul sau structura de baza a unei colectivităţi) sau
derivaţi (privitori la relaţiile dintre caracteristici ale unei colectivităţi, dintre variabile sau valori
carcteristice).
Indicatorii relativi sau în mărimi relative exprimă rapoarte dintre niveluri sau dintre valori
comparabile.
Indicatorii în mărimi absolute sunt redaţi prin rezultatele numerice ale măsurătorilor,
rezultă din operaţii de tip adunare, scădere, iar în această categorie intră indicatorii de nivel şi cei
ai variaţiilor absolute (obţinuţi din diferenţe absolute).
Indicatorii relativi sau în mărimi relative sunt cei rezultaţi din compararea a doi indicatori
absoluţi şi sunt construiţi sub formă de raport unitar, procentual. Aceşti indicatori pot fi: de
structură, de corespondenţă (de coordonare), de intensitate, ai dinamicii sau evoluţiei în timp.

4. Mărimi medii (media aritmetică, geometrică, armonică, patratică), mediana, modul sau
dominanta.
Mărimile medii exprimă, în mod sistetic, printr-o mărime derivată prin calcule, starea de
normalitate a unităţilor unei colectivităţi în funcţie de o anumită caracteristică.
Pot fi:
  
Fundamentale – media aritmetică, modul, mediana;

 Speciale – media geometrică,
media armonică, media patratică, media progresivă, media
cronologică, media mobilă;
  
De calcul – media aritmetrică, geometrică, armonică, pătratică;
 
De poziţie – identificabile prin poziţia ocupată în seria de referinţă.

12