Am descoperit că îmi place să scriu de la o vârstă fragedă.

Stăteam la bunica şi
scriam poezii sau compuneri. Descriam ce vedeam: o pisică, un căţel, un cireş, vecinii
bunicii – menţionându-le şi replicile care, pe atunci, îmi păreau încredibil de interesante.
În fiecare weekend şi vacanţă mergeam la ţară, la bunica. Fie singură, fie cu mama. (Asta
până ca cele două să se certe atât de tare încât să nu îşi mai vorbească) Fratele meu nu
venea prea des cu mine cu pretextul că se plictisea. Nu prea erau multe lucruri de făcut
acolo, într-adevăr. Şi totuşi, am fost captivată de modul oamenilor de a trăi – pentru o
perioadă. După ce am crescut şi am început să gândesc şi singură, am început să
cataloghez lucrurile pe care odată le consideram normale drept fiind toxice. Dintr-o dată,
nu-mi mai plăcea să o aud pe bunica spunându-mi să mă fac mare şi să devin doctor,
poliţistă sau avocată pentru a câştiga cât mai mulţi bani sau pe bunicul plângându-se de
sistemul corupt. Ştiam că ceva nu mergea tocmai cum ar fi trebuit, dar ce puteam să fac
eu? Aveam în jur de şase ani; pensiile şi salariile nu erau încă în mintea mea. Detestam
încă de pe atunci să mi se spună ce carieră ar trebui să aleg sau să iau ca scop principal
în viaţă obţinerea sumelor tot mai mari de bani. Am crescut mai mult la bunici, auzind zi
de zi că ţara noastră a intrat în criză şi că e vina lui X-escu, Y-escu, Z-escu şi tot aşa. Am
crescut auzind cuvinte urâte şi totuşi am fost învăţată ca niciodată să nu vorbesc urât
(asta până când am crescut şi bunica îmi spunea să le spun celor ce mă supără să se ducă
dracului) şi să fiu întotdeauna politicoasă şi cuminte. Şi m-am conformat tuturor
regulilor, deşi bunica a început să îmi spună că sunt nesimţită de când am împlinit
paisprezece ani. Bunicii mei nu au fost niciodată religioşi. Nici nu îmi amintesc să îmi fi
spus vreodată să merg la Biserică cu ei. M-au învăţat Tatăl nostru şi Înger Îngeraşul meu
– rugăciuni pe care le spuneam seară de seară când eram mai micuţă. Aşadar, nici cu
mine nu s-a întâmplat vreo minune şi nu am fost cuprinsă de dorinţa arzătoare de a mă
călugări sau măcar de a merge la Biserică din când în când. Am aflat că îmi place să
cercetez şi apoi să cred şi exact asta am făcut. Am început să citesc orice găseam. Reviste,
cărţi de orice gen, ziare şi aşa mai departe. Totul pentru ca într-un sfârşit să ajung în
punctul în care sunt acum. Multe convingeri mi-au dispărut şi chiar mai multe au apărut
în schimb.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să spun că un copil precum sunt eu le ştie pe
toate, dar trebuie să ştiţi că îmi doresc să le ştiu pe toate. Astfel, pentru a cunoaşte
lucruri noi trebuia să mă conving de veridicitatea informaţiilor pe care le cunoşteam
deja. Şi am început cu câte un subiect.
Capitolul 1 – Religia
Odată cu trecerea timpului am descoperit că tot ce este demn de crezut merită
cercetat. Astfel, am început să caut diverse informaţii despre religie şi tot ce ţine de ea.
Am aflat lucruri din Biblie, din cărţile lui Dan Brown, din Spovedania unui preot ateu de
Ion Aion, din cărţile lui Yuval Noah Harari, din geografie, din istorie, muzică, artă, de la
oameni şi multe alte surse.
Bineînţeles, crescând într-o familie credincioasă, mă rugam şi credeam că cineva,
acolo sus pe un nor, mă veghează fiindcă el m-a creat. Cred că-mi conferea o anumită
siguranţă gândul ăsta. (Desigur, o pace interioară este încă prezentă atunci când îmi
imaginez un bărbat cu barbă condamnând la moarte omenirea fiindcă a muşcat Eva
dintr-un măr.) Totuşi, între timp, am încetat să mă mai rog. Am încetat să mai aştept ca
Doamne-Doamne din ceruri să facă ceva. M-am gândit că nimeni nu poate să mă ajute
dacă eu nu fac nimic. Nimeni nu îmi poate schimba viaţa în mod miraculos doar fiindcă
spun o poezie în faţa unei icoane. Cursul vieţii mele nu este hotărât fiindcă pot lua decizii
atât de diferite pe zi ce trece. Eu sunt capabilă de a-mi crea şi a-mi distruge aşa-zisul
destin.
Ceea ce nu mi-a venit în minte până într-un anumit moment a fost faptul că
fiecare dintre noi suntem unici, diferiţi, speciali sau cum vreţi să-i spuneţi. Astfel, cu toţii
fiind speciali, avem acest lucru în comun, ceea ce face ca o parte din noi să nu fie în
totalitate unică, nu-i aşa? Putem să avem mult mai multe lucruri în comun, însă doi
oameni nu pot fi la fel nicicând. Am început să cred în inexistenţa lui „aşa a vrut
Dumnezeu” (echivalentul destinului)