UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

Maria STRULEA Dorina GUREV

Mihaela BOTNARENCO

DELINCVENŢA JUVENILĂ
SUPORT DE CURS

Aprobat de
Consiliul Calităţii al USM

Chişinău, 2017
CZU
M

Recomandat de Departamentul Drept Penal

Recenzenţi:
Sergiu BRÎNZA, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Xenofon ULIANOVSCHI, doctor habilitat în drept, profesor
universitar, Judecător la Curtea de Apel Chişinău

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A C ĂRŢII

Strulea, Maria
Delincvenţa juvenilă. Suport de curs / Maria Strulea, Dorina
Gurev, Mihaela Botnarenco; Universitatea de Stat din Moldova,
Facultatea de Drept, Departamentul Drept Penal – CEP USM, 2017. –
371 p.
150 ex.
ISBN

ISBN
© M.Strulea, D.Gurev,
M.Botnarenco, 2017

© CEP USM, 2017

2
 CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR..........................................................................7

CUVÂNT ÎNAINTE...................................................................................8

TEMA 1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A DELINCVENŢEI

JUVENILE.................................................................................12

1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă.................................15

2. Particularităţile delincvenţei juvenile....................................................24
3. Obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă..........................27
4. Scopul şi funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă..............................30
5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile....................................32
6. Legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte
ştiinţe juridice şi nejuridice....................................................................33

TEMA 2. REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE

ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE........................36

1. Reglementările Consiliului Europei în materia

delincvenţei juvenil................................................................................41
2. Reglementările Naţiunilor Unite în materia
delincvenţei juvenile………………………........................……….….52
3. Standardele internaţionale şi ale UE în materia
delincvenţei juvenile…………………...............................…………...68

TEMA 3. CADRUL LEGAL NAŢIONAL ÎN MATERIA

DELINCVENŢEI JUVENILE………………………...….…...89

1. Reglementări naţionale în materia protecţiei drepturilor copiil…….....97

2. Regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova……….....104
3. Aspecte privind probaţiunea juvenilă şi executarea pedepselor
de către minori……………...................................................................119
4. Elemente privind justiţia juvenilă…......……………………………....138
5. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală comparată……..146

3
TEMA 4. CURENTE ŞI MODELE EXPLICATIVE ALE
DELINCVENŢEI JUVENILE……………………….…......161

1. Teorii de orientare bioantropologică.....................................................163

1.1. Teoria criminalului înnăscut (Cesare Lombroso).........................163
1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale
(Ernst Kretshmer şi Wiliam Sheldon)…......................................165
1.3. Teoria inadaptării sociale (Olof Kinberg)....................................167
1.4. Teoria cromozomului crimei (Patricia Jacobs)..............................170
2. Teorii de orientare psihologică..............................................................172
2.1. Bazele psihanalizei (Sigmund Freud)............................................172
2.2. Teoria complexului de inferioritate (Alfred Adler).......................175
2.3. Teoria psihomorală (Etienne de Greeff şi Noël Mailloux)...........177
2.4. Teoria personalităţii criminale (Jean Pinatel)...............................178
3. Teorii de orientare sociologică...............................................................180
3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale (Edwin Satherland)......………....181
3.2. Teoria „conflictului de culturi” (Frederich Thrasher, Eleonor
Glueck, William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki)…..............184
3.3. Teoria „anomiei sociale” (Robert K. Merton)..............................187
3.4. Teoria stigmei (etichetării) (Howard Becker)………...................189

TEMA 5. CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE...............193

1. Aspecte generale privind cauzalitate, cauzele, condiţiile şi

factorii delincvenţei juvenile................................................................195
2. Factorii criminogeni.............................................................................201
2.1. Factori endogeni................................................................................203
2.2. Factori exogeni..................................................................................205

TEMA 6. STAREA, STRUCTURA ŞI DINAMICA DELINCVENŢEI

JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA…...….………...215

1. Starea delincvenţei juvenile…………………......………….….…….216

2. Structura delincvenţei juvenile............................................................222
2.1. Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi
cunoaştere....................................................................................223
2.2. Structura criminalităţii conform categoriilor de
infracţiuni.....................................................................................226
2.3. Structura criminalităţii conform gradului de

4
 prejudiciabilitate..........................................................................228
2.4. Structura social-demografică a criminalităţii............................229
2.5. Structura criminalităţii conform ocupaţiei.................................230
2.6. Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate........231
3. Dinamica delincvenţei juvenile............................................................232
3.1. Dinamica criminalităţii în spaţiu................................................232
3.2. Dinamica criminalităţii în timp...................................................236

TEMA 7. PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR...........241

1. Noţiunea de personalitate a delincventului minor...............................244

2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii
delincventului minor ...........................................................................248
2.1. Elemente biologice: vârsta; sexul...............................................248
2.2. Elemente psihologice: temperamentul; caracterul;
aptitudinile; inteligenţa...............................................................254
2.3. Elemente sociologice: macromediul; micromediul;
anturajul.......................................................................................262
3. Formarea personalităţii delincventului minor......................................267
3.1. Dezvoltarea personalităţii.........................................................267
3.2. Principalele modele de formare a personalităţii
delincventului minor..................................................................271
4. Tipologia delincvenţilor minori...........................................................281

TEMA 8. FORMELE COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL

MINORILOR.........................................................................288

1. Consideraţiuni generale cu privire la comportamentul

deviant al minorilor.............................................................................290
2. Tipologia comportamentului deviant al minorilor..............................294
3. Delincvenţa individuală......................................................................298
4. Delincvenţa în grup.............................................................................302
4.1. Consideraţii generale privind delincvenţa în grup....................302
4.2. Tipologia delincvenţei în grup...................................................306

5
TEMA 9. MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII.............................310

1. Conceptul de victimă............................................................................313
2. Comportamentul victimei minore în mecanismul
actului infracţional................................................................................319
3. Sursa victimizării şi tipologii ale victimelor minore...........................327
4. Prevenţia victimologică........................................................................334

TEMA 10. PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE...................345

1. Noţiuni generale referitoare la prevenirea delincvenţei juvenile..........347

2. Politicile de prevenire a delincvenţei juvenile......................................355
3. Modele de prevenire a delincvenţei juvenile.........................................358
4. Experienţe ale altor state referitor la prevenirea
delincvenţei juvenile.............................................................................364

6
 LISTA ABREVIERILOR

alin. - alineat
art. - articol
CE - Consiliul Europei
CtEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
ECOSOC - Consiliul Economic şi Social al ONU
IRP - Institutul de Reforme Penale
lit. - litera
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
RM - Republica Moldova
UE - Uniunea Europeană
UNICEF - Fondul pentru Copii al Naţiunilor Unite

7
 CUVÂNT ÎNAINTE

Nașterea unui copil, dezvoltarea socială și morală a acestuia,

implicarea lui în activități sociale utile au fost întotdeauna
preocupările primordiale ale familiei, societății și statului, iar
bunăstarea familiei, societății și a statului depinde, în mare măsură,
de soluționarea eficientă a acestor sarcini. Tocmai din această
perspectivă eșecul educației și dezvoltarea unui comportament
deviant (delincvent, antisocial) al copilului reprezintă fundament al
cercetării Delincvenţei juvenile și se regăseşte în câmpul
cercetărilor frecvente nu doar a juriștilor dar și a pedagogilor,
psigologilor, sociologilor etc.
Prezentul Suport de curs la disciplina Delincvența juvenilă
reprezintă versiunea actualizată și desfășurată a lucrări editate în
anul 2013 (autori: Strulea Maria, Gurev Dorina). Modificările de
esență introduse în noul suport sunt în consonanță cu fluctuațiile
intervenite în legislație (Codul penal, Codul contravențional, Codul
civil; Codul familiei etc.). Valurile de modificări legislative din
domeniul drepturilor minorilor se află în corelație cu: evoluția
relațiilor sociale care au determinat necesitatea reglementării
răspunderii pentru alte categorii de fapte care lezează drepturile;
Hotărârea Curții Constituționale nr.33 din 17.11.2016 pentru
controlul constituționalității unor prevederi din Codul civil și
Codul de procedură civilă ale Republicii Moldova (drepturile și
libertățile persoanelor cu dizabilități mintale); revizuirea măsurilor
educative din legislația penală, precum și consolidarea rolului
probațiunii juvenile la resocializarea și reintegrarea minorilor etc.
Totodată, în legătură cu actualitatea unor instituții juridice
care au câștigat teren în contextul justiției juvenile: probațiunea
juvenilă, mediere (procedeu de soluționare a conflictelor
caracteristic justiției restaurative) s-a decis să se acorde mai multă
atenție în aria de cercetare, examinându-le tranșant.

8
 Indiscutabil, orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi
izolat de relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de
organismele internaţionale, fapt relevat şi în lucrarea de faţă, prin
prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor de
recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al
Consiliului Europei sau al Uniunii Europene. În acest plan, a fost
regândit viziunea în privința abordării documentelor internaționale
în materia delincvenței juvenile, astfel încât au suplimentat
conținutul unității de conținut cu informație nouă, în sensul
detalierii examinării actelor internaționale deja abordate sau
analizei unor documente internaționale care prezintă interes pentru
materia delincvenței juvenile, dar care nu au fost cercetate în
lucrarea precedentă.
Concomitent, au fost actualizate datele statistice relevante
pentru ilustrarea stării, structurii și dinamicii delincvenței juvenile.
Or, fără o imagine reală și obiectivă care să reflecte situația actuală
în domeniu se denaturează valabilitatea concluziilor formulate
referitoare la tendințele delincvenței juvenile și eficacitatea
măsurilor de prevenire aplicate.
Conținutul lucrării a fost racordat la noul curriculum al
disciplinei Delincvența juvenilă, în acest sens în lucrare au fost
inserate nu numai modificări de formă și structură, dar și de
conținut. Astfel, Suportul de curs conține: lista abrevierilor; cuvânt
înainte; tema 1. Aspecte introductive privind delincvenţa juvenilă; tema
2. Reglementări internaţionale şi standarde în materia delincvenţei
juvenile; tema 3. Cadrul legal naţional în materia delincvenţei juvenile;
tema 4. Curente şi modele explicative ale delincvenţei juvenile; tema 5.
Cauzalitatea delincvenţei juvenile; tema 6. Starea, structura şi dinamica
delincvenţei juvenile în Republica Moldova; tema 7. Personalitatea
delincventului minor; tema 8. Formele comportamentului deviant al
minorilor; tema 9. Minorul – victima infracţiunii; tema 10. Prevenirea
delincvenţei juvenile. Fiecare temă conține: obiective de referință;
repere de conținut; bibliografie recomandată; termeni cheie;

9
activități de evaluare; probleme și abordări ce depășesc cadrul
curricular.
Este de notat că, fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele
juridice şi cele nejuridice, cercetarea delincvenţei juvenile nu se
poate priva de investigaţiile şi rezultatele cercetărilor realizate în
domeniul altor ştiinţe, cum ar fi criminologia, psihologia,
psihiatria, sociologia etc. Iată de ce în studiul respectiv au fost
utilizate şi izvoare doctrinare de ramură. Cercetarea delincvenţei
juvenile se conturează în calitate de conţinut prin prisma lucrărilor
ştiinţifice elaborate de M.Born, J.-F.Renucci, Ch.Courtin,
G.Bonnemaison, T.Amza, N. Mitrofan, F.Grecu, Ig.Ciobanu etc. În
aceeaşi ordine de idei, studiul materiei presupune şi cercetarea
rapoartelor, a datelor statistice emise de instituţiile guvernamentale
sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în domeniul
delincvenţei juvenile, făcându-se referire şi la cercetările realizate
în urma amplei activităţi a organismelor internaţionale.
Evident, orice abordare a unei tematici poate implica
conotaţii conceptuale diferite. Prin prezentul Suport de curs, se face
o încercare de a soluţiona unele chestiuni problematice, care poate
că nici nu au o soluţie unică, dar care tind a constitui o finalitate şi
un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. Printre domeniile
ce ar forma obiect de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile;
modalităţi oportune de minimizare a devianţei minorilor;
perspectivele justiţiei juvenile restaurative; politici de resocializare
a delincvenţilor minori etc.
În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem
importanţa societăţii şi rolul familiei în soarta şi în devenirea
oricărui copil, precum şi rolul culturii în evoluţia fenomenului
delincvenţial. De aceea, fără a intenţiona de a oferi soluţii
exhaustive în combaterea delincvenţei juvenile, susţinem
necesitatea dezvoltării unei ambianţe educaţionale adecvate pentru
orice minor. Din aceste considerente, acordăm atenţie şi
conceptului amplu de „justiţie prietenoasă copilului”, care se referă

10
la sistemele de justiţie ce garantează respectarea şi implementarea
eficientă a tuturor drepturilor copiilor la cel mai înalt nivel posibil,
ţinându-se cont de principiile dreptului, consideraţiune
corespunzătoare acordându-se nivelului de maturitate al copilului
şi înţelegerii circumstanţelor cazului. Justiţia prietenoasă copilului
este, în particular, o justiţie accesibilă, corespunzătoare vârstei,
rapidă, adaptată la şi concentrată pe necesităţile şi drepturile
copilului, inclusiv pe dreptul la un proces echitabil, pe dreptul de a
participa la procese şi de a le înţelege, pe dreptul la viaţă privată, la
integritate şi demnitate.
Suportul de curs Delincvenţa juvenilă este destinat studenţilor
anului II de studii secția cu frecvență la zi și anului III secția cu
frecvență redusă de la Ciclul I: Licenţă, dar şi celor de la Ciclul II:
Master (120 credite). Studiul disciplinei Delincvenţa juvenilă
formează studenţilor un șir de competenţe, prinre care se numără:
identificarea noilor situaţii sociale delincvenţiale; elaborarea
soluţiilor în vederea soluţionării problemelor violenţei în şcoală şi
în familie; propunerea programelor de prevenire a actelor
suicidare la minori; aplicarea eficientă a modalităţilor de studiere a
personalităţii delincventului minor; investigarea factorilor
(exogeni şi endogeni) ale cauzalităţii delincvenţei juvenile;
identificarea modalităţilor oportune de resocializare a infractorilor
minori; elaborarea programelor de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile.

Autorii cursului

11
 TEMA 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DELINCVENŢA
JUVENILĂ

UNITĂŢI DE CONŢINUT:

1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă

2. Particularităţile delincvenţei juvenile
3. Obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă
4. Scopul şi funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă
5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile
6. Legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe
juridice şi nejuridice

OBIECTIVE:
- să definească conceptele de: copil, devianţă, delincvenţă juvenilă,
criminalitate a minorilor;
- să determine coraportul dintre conceptele „delincvenţă juvenilă” şi
„criminalitatea minorilor”;
- să relateze despre particularităţile delincvenţei juvenile ca
disciplină didactică;
- să identifice obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă;
- să descrie scopul disciplinei Delincvenţa juvenilă;
- să analizeze funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă;
- să stabilească metodele de bază ale disciplinei Delincvenţa
juvenilă;
- să distingă legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe
juridice şi nejuridice;
- să precizeze locul şi rolul disciplinei Delincvenţa juvenilă în
sistemul ştiinţelor juridice.

Termeni-cheie: devianță, delincvența juvenilă, criminalitatea

minorilor, minor, copil, tânăr, comportament antisocial, încălcări ale
normelor juridice.

12
 BIBLIOGRAFIE:
Acte normative şi practica judiciară:
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, în vigoare
de la 27.08.94. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1994,
nr.1, art.1.
2. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86.
3. Codul familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.47-48
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la
24.03.61, în vigoare de la 1.07.61. În: Veştile Sovietului Suprem
al RSSM, 1961, nr.10, art.42.
5. Legea Republicii Moldova privind protecţia specială a copiilor
aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din
14.06.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013,
nr.167-172.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la tineret, nr.215 din
29.07.2016. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016,
nr.315-328
7. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului, nr.338 –
XIII din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1995, nr.13/127.
8. Convenţia Internaţonală cu privire la drepturile copilului,
adoptată la New York la 20 noiembrie 1989.
9. Ansamblul de Reguli minime pentru tratamentul delinvenţilor,
aprobat prin Rezoluţia nr.663 C (XXIV) a Consiliului Economic şi
Social al ONU din 31 iulie 1955.
10. Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
administraţia justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing),
adoptate prin Rezoluţia nr.40/33 a Adunării Generale a ONU din
29 noiembrie 1985.
11. Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor
privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 a Adunării
Generale a ONU din 14 decembrie 1990.
12. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor
măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate
prin Rezoluţia nr.45-110 a Adunării Generale a ONU din 14

13
 decembrie 1990.
13. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la
practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din
22.11.2004. www.csj.md

Literatura de specialitate:
1. Banciu D. Radulescu S. Evoluţii ale delicvenţei juvenile în
România. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
2. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept Penal. Partea
Generală. Vol. I. Ediţia a II-a. Chişinău: Cartier Juridic, 2005.
3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Cartdidact-Reclama,
2004.
4. Coşleţ O. Analiza generală a noţiunilor de delincvenţă juvenilă.
În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumaniste”.
Vol. I. Chişinău, 2005.
5. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti:
Univers Enciclopedic, 1996.
6. Dicţionar de sociologie / Coordonatori: Zamfir C., Vlăsceanu L.
Bucureşti: Babce, 1993.
7. Dicţionar de psihologie / Coordonator: Şchiopu U. Bucureşti:
Babce, 1997.
8. Gârleanu I. Coordonate psihosociale ale delincvenţei juvenile în
perioada tranziţiei. Timişoara: Audo Towrs, 1996
9. Grecu F., Rădulescu S. Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România.
Bucureşti: Lumina LEX, 2003.
10. Mirişan V. Criminologie. Oradea: Editura Împrimeriei de Vest,
2000.
11. Oancea I. Probleme de criminologie. Bucureşti: ALL, 1994.
12. Părnulescu I. Delincvenţa juvenilă în Valea Jiului. Petroşani:
Universitas, 2000.
13. Pop O. Aspecte criminologice privin delincvenţa juvenilă în
perioada de tranziţie în România. Timişoara: Mirton, 2003.
14. Popa N., Răducanu A. Quelques considérations sur la notion de
la méthodologie juridique. În: Analele Universităţii din Bucureşti.
Seria „Drept”, 1983, nr.2.
15. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP

14
 USM, 2008.
16. Strulea M., Gurev D. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs.
Chişinău: CEP USM, 2013.
17. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999.
18. Криминология: Учебник для вузов / Под ред. Долговой А.И.
Москва: НОРМА, 2001.
19. Криминология: Учебник / Под ред. Кузнецовой Н.Ф., Лунева
В.В. 2-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2004.
20. Криминология: Учебник для юридических вузов / Под ред.
Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е. Москва: Юристъ, 1995.

1. CONCEPTE DEFINITORII PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ

La momentul actual de dezvoltare a societăţii atenţia societății

este îndreptată spre comportamentul deviant al minorilor, problema
privind educarea tinerei generaţii în spiritul respectării normelor
morale şi de drept.
În general, fenomenul delincvenţei juvenile este abordat de un
şir de ştiinţe, cum ar fi: psihologia, sociologia, psihiatria, filosofia,
criminologia etc. Ca urmare, în literatură sunt întâlnite o varietate de
definiţii ale conceptului de delincvenţă juvenilă, care, la rândul lor,
întrunesc, din perspectiva ramurii care o defineşte, toate trăsăturile
acestui fenomen. Astfel privite lucrurile, este absolut necesar de a
identifica definiţia care să permită integrarea lui precisă în sistemul
conceptual al disciplinei respective. Dacă termenul este utilizat în mai
multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora
dintre termenii cu care se va opera în acest Suport de curs, primordial
cu termenii de devianţă, delincvenţă şi criminalitate.
Termenul devianţă este preluat din limba engleză, în care
„deviance” are înţelesul de abatere de la normele acceptate. Originea
termenului „devianţă” provine din limba latină, de la verbul „deviare”,
care înseamnă „abatere de la drum” („via” – cale, drum).
Dicţionarulul explicativ al limbii române prin devianţă

15
desemnează abatere de la direcţia dată sau normală.
Astfel, devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare
care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup
social particular”. Devianţa este un tip de comportament care se opune
celui convenţional (acceptat prin tradiţie), cuprinzând, pe lângă
încălcările legii, şi „orice deviere” de conduită care nu are un caracter
patologic constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele
sociale, fiind percepută ca atare de membrii societăţii.
Devianţa are un caracter relativ, realitate determinată de faptul
că un act va fi condamnat numai dacă este pus într-o anumită situaţie şi
nu va fi condamnat în altă situaţie, iar în multe împrejurări acel act va
fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului. De exemplu,
un tânăr care ucide săvârşeşte un act deosebit de reprobat de societate,
o crimă extrem de gravă; în schimb, acelaşi tânăr, aflat pe front, poate
ucide mai mulţi adversari, fără ca actele sale să fie incriminate, ci, din
contra, ele putând fi chiar elogiate sau recompensate. De asemenea,
devianţa va depinde de contextul normativ în care apare, adică ceea ce
este condamnat în sânul unei culturi sau într-o anumită epocă, este
tolerat în alt mediu sau în altă perioadă de timp.
Acest proces, care este şi antisocial, cuprinde, pe lângă
încălcările legilor, şi încălcările regulilor stabilite de grupurile sociale
(obiceiuri, tradiţii etc.), organizaţii şi instituţii (reguli stabilite prin
regulamente, dar şi de cultura colectivităţii etc.).
Se constată că sfera comportamentelor deviante cuprinde
următoarele acte sau conduite neconformiste:
a) actele sau conduitele considerate ca excentrice, cum sunt:
- ţinuta neobişnuită, cum ar fi purtatul pantalonilor jeans rupţi;
- purtatul unor bijuterii atipice, cum ar fi inele şi butoni prinşi pe
corp;
- limbaj cu expresii şi cuvinte de jargon;
- gesturi neconformiste (cum sunt cele care mimează actul
sexual) în timpul unor spectacole muzicale.
b) acte imorale, indecente sau obscenităţi, cum sunt petrecerile

16
zgomotoase în timpul zilei, dar şi (mai des) al nopţii;
c) acte antisociale, criminale;
d) acte asociale, cum sunt cele comise de bolnavii mintal.
Pe baza constatărilor făcute în urma investigaţiilor efectuate în
cadrul societăţii, în general, şi în rândul minorilor şi tinerilor, în
special, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei:
a) după natura devianţei:
- pozitivă (inovativă),
- negativă (infracţiune),
- neutră (excentricităţi);
b) după forma de manifestare:
- deschisă (transparentă),
- ascunsă (corupţia);
c) după tipul normei încălcate:
- penală,
- contravenţională,
- politică,
- religioasă,
- familială,
- autoagresivă;
d) după actor:
- individuală,
- de grup;
e) după gravitatea actului:
- tolerată (ţinută indecentă),
- relativ tolerată sau contravenientă,
- gravă, sancţionată penal;
f) după criteriul medical:
- normală,
- patologică;
i) după vârstă:
- adultă,
- juvenilă.

17
 În ceea ce urmează vom statua asupra definirii termenului
delincvenţă care în Dicţionarul de sociologie este similat cu cel de
crimă şi devianţă. Noţiunea de crimă, în viziunea lui Durkheim
reprezintă acel „comportament pe care legea este autorizată să-l
sancţioneze”, iar devianţa constituie „transgresiunea, identificată ca
atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În
primul caz se vorbeşte despre încălcarea legii – ceea ce sugerează un
aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte despre
normă – ceea ce sugerează un aspect social.
Dicţionarul de psihologie defineşte delincvenţa ca fiind
„ansamblul infracţiunilor penale”. Rămâne de văzut ce se înţelege prin
infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi alt gen de
infracţiuni. Consultând termenul infracţiune distingem că aceasta este
„conduita ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei
publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi
contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o
infracţiune, indiferent de prevederile legale ale acesteia. Prin urmate,
infracţiune penală reprezintă conduita ce atentează la prevederile
restrictive ale legii.
Dicţionarul explicativ al limbii române prin delincvenţă
subînţelege:
1. Fenomen social care constă în săvârşirea de delicte.
2. Totalitatea delictelor savârşite la un moment dat, într-un
anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă.
Este de menţionat că, în ceea ce priveşte conceptul delincvenţă,
există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni: de la
conceperea ei ca o formă de „devianţă” (din punctul de vedere al
sociologului) sau ca „abatere de la normele penale” (din perspectiva
juristului) şi până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori
„tulburare comportamentală” (în concordanţă cu evaluările
psihologilor sau psihiatrilor). Absenţa unei definiţii unitare şi unanim
acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona
constatările, investigaţiile sociologice şi criminologice în acest

18
domeniu.
În sensul Recomandării Rec (2003)20 a Comitetului de Miniştri
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la
rolul justiţiei juvenile, adoptate la 14 septembrie 2003, „delicvenţă
semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal. În unele
state aceasta se extinde asupra comportamentului antisocial şi /sau
deviat care face parte din sfera administrativă şi civilă”. Prin urmare,
Comitetul de Miniştri priveşte delincvenţa ca comitere de infracţiuni,
însă acceptă şi situaţiile când delincvenţa se extinde şi peste alte
încălcări de lege.
În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta
este o specie a devianţei, fiind şi o încălcare a legii penale. Aşadar,
devianţa este genul proxim al delincvenţei; dacă noţiunii delincvenţă îi
va fi atribuită şi violarea normelor morale sau a unor interdicţii impuse
de către adult copilului, noţiunea de delincvenţă va fi similară cu cea
de devianţă.
Totuşi, reprezentând o formă distinctă de devianţă, delincvenţa
juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul
conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de normele juridice.
Din punct de vedere juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea
normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană,
limitarea libertăţii personale, adaptarea inadecvată la mediul social,
disconcordanţa dintre aptitudinile individuale şi cerinţele sociale.
Astfel, aceste două noţiuni nu sunt şi nici nu pot fi identice, deoarece
comiterea unei deviaţii din partea minorului, ca, de exemplu, fuga de
acasă, deşi este interzisă de părinţi, de normele morale, nu este o
interdicţie legală, însă poate fi un „mijloc”, o „cale”, o „ocazie” spre
viitoarele fapte infracţionale.
Prin urmare, conceptul delincvenţă nu este sinonim şi deci nu se
confundă cu noţiunea devianţă, deoarece sfera conceptului devianţă
este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea delincvenţă,
formând un coraport de parte şi întreg, unde delincvenţa este parte, iar
devianţa – întregul.

19
 Conceptul delincvenţă juvenilă cuprinde două noţiuni distincte, şi
anume: cea de delincvenţă şi de juvenil. Deşi ambii termeni au intrat în
limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce,
ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă,
ci şi în limbajul ştiinţific. Termenul delincvenţă juvenilă nu este
întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv
din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de
infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, considerându-se, în mod
justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi
determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală, a
subiectului activ al infracţiunii.
Din punct de vedere etimologic, conceptul delincvenţă juvenilă
provine din două termene de origine latină, respectiv: „delinquo -
delinquere”, ceea ce înseamnă „a greşi” (neintenţionat), „a scăpa din
vedere” („delictum” însemna, în primul rând, greşeală) şi „juvenis -
juvenilis”, ceea ce înseamnă „tineresc”, „adolescentin”.
Dicţionarul explicativ al limbii române de asemenea similează
cuvântul juvenil cu cel de „tinereţe”, care, la rândul său, este definit ca:
„perioadă din viaţă a omului între copilărie şi maturitate”. Iar noţiunea
„adolescenţă” a fost analizată apelând la Dicţionarul de sociologie:
adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează
între copilărie şi tinereţe, prezentând aspecte caracteristice în plan
biologic şi psihosocial. De aici putem formula o definiţie prealabilă,
pur nominală, în care „delincvenţa juvenilă” ar desemna o greşeală a
tânărului, a adolescentului.
În altă ordine de idei, nu putem trece cu vederea noţiunea
criminalitate, prin care, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii
române, se înţelege: „săvârşire de omoruri: totalitatea infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă”. În
conformitate cu doctrina, criminalitatea reprezintă totalitatea crimelor
comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de
persoane vinovate de comiterea acestor fapte. Din contextul dat reiese

20
că criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii, care redă
aspectul social al fenomenului în cauză. Aceşti oameni, prin faptele
săvârşite, sunt legaţi de criminalitate şi fac parte din criminalitate. Ei
alcătuiesc populaţia penală asupra căreia trebuie să se îndrepte multe
organe (de stat ori altele).
În literatura de specialitate, criminalitatea se grupează, printre
altele, şi în funcţie de vârsta celor implicaţi în ea: criminalitatea
minorilor (între 14 şi 18 de ani), criminalitatea tinerilor (în
conformitate cu doctrina între 18 şi 21 de ani sau 18 şi 23 ori 25 de ani,
iar în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la tineret,
nr.215 din 29.07.2016, prin tânăr se înţelege persoana cu vârstă
cuprinsă între 14 şi 35 de ani), criminalitatea majorilor (între 18 şi 60
de ani) şi criminalitatea vârstnicilor (peste 60 de ani).
În prezentul studiu ne axăm doar pe criminalitatea minorilor.
Astfel, criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise
pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de către
minori.
Dicţionarul explicativ al limbii române enumeră mai multe
semnificaţii ale cuvântului minor, însă în sensul în care prezintă interes
pentru acest studiu alegem următoarea definiţie: „fiinţa umană care nu
a împlinit încă vârsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.
Este de subliniat că în Recomandarea Rec (2003)20 menţionată
supra termenul minor este identic cu cel de juvenil şi însemnă persoana
care a atins vârsta de răspundere penală, dar nu şi majoratul. Totuşi,
această Recomandare se poate extinde asupra celora care în viitorul
apropiat vor atinge sau au atins această vârstă. Prin urmare, minorul
care nu a atins vârsta răspunderii penale nu cade sub incidenţa acestei
Recomandări.
De altfel, definiţia noţiunii de minor o regăsim şi la lit.(a) pct.11
din Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor
privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie
1990, şi anume: „Minorul reprezintă orice persoană care nu a împlinit
18 ani”. Prevederi similare regăsim şi în legislaţia naţională, in

21
concreto – în Codul de procedură penală al Republicii Moldova
(alin.(2) art.474). La fel, acelaşi sens îl conferă minorului şi pct.2 al
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la
practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din
22.11.2004.
De remarcat că atât actele internaţionale, cât şi cele naţionale
utilizează termenul copil, care este echipolent termenului minor.
Astfel, instrumentul juridic internaţional principal destinat să asigure
protecţia drepturilor copiilor (Convenţia ONU cu privire la Drepturile
Copiilor (1989)) la art.1 prevede: „prin copil se înţelege orice fiinţă
umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii
aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă”. Şi
Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva
exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale de la Lanzarote 2007
defineşte noţiunea de copil ca fiind orice persoană cu vârsta mai mică
de 18 ani (art.3).
Cu referire la legislaţia autohtonă, putem enumera un şir de acte
normative ce utilizează termenul de copil şi nu cel de minor. În acest
sens, menţionăm Cod civil al RM care la alin.(1) art.20 stabileşte că
capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică
devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. De altfel, similar
definesc noţiunea de copil ca persoana care nu a atins vârsta de 18 ani
(majoratul) următoarele acte naţionale: Legea privind drepturile
copilului, nr.338 (alin.(2) art.1); Codul familiei al RM (alin.(1) art.51);
Legea cu privire la protecţia copiilor împotriva impactului negativ al
informaţiei, nr.30; Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140.
În această ordine de idei, concretizăm că în contextul disciplinei
Delincvenţa juvenilă termenul minor va fi utilizat alături de cel de
copil şi prin aceştia se va înţelege persoana fizică care nu a împlinit
vârsta de 18 ani.
Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţa
juvenilă şi termenul criminialitatea minorilor este necesar să

22
evidenţiem că criminialitatea minorilor exprimă totalitatea
infracţiunilor comise de minori la atingerea vârstei de răspundere
penală, adica se are în vedere vârsta generală de 16 ani şi, pentru unele
componenţe de infracţiune prevăzute de art.21 CP RM, vârsta de 14
ani. Când vorbim despre delincvenţa juvenilă, avem în vedere nu doar
infracţiunile comise de minori, ci toate încălcările de lege, şi nu are
importanţă vârsta la care ele au fost comise; vorbim despre totalitatea
încălcărilor de norme legale şi morale comise de fiinţe umane până la
împlinirea vârstei de 18 ani. Deci, termenul delincvenţă juvenilă este
mai larg, referindu-se la un spectru mai larg de subiecţi, precum şi de
încălcări comise de minori.
Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră şi din alte ţări (de
exemplu, Franţa şi Italia) cuvântul crimă era asociat cu un regim sever
de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptare tacită, şi
conceptul delincvenţă, care s-a generalizat treptat în cazul minorilor,
fără să elimine însă conceptul criminalitate. De aceea, ele continuă să
fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. În Franţa şi în Italia termenul
criminalitate juvenilă este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în
timp ce sintagma delincvenţă juvenilă este folosită mai frecvent în
studiile şi cercetările criminologice, sociologice şi psihologic.
În conformitate cu disciplina noastră, nu toate formele de devianţă
interesează, ci doar delincvenţa juvenilă – fenomen cu implicaţii
negative atât pentru societate, cât şi pentru destinul ulterior al tinerilor.
În limbajul comun, precum şi în cel ştiinţific, câmpul semantic al
conceptului de delincvenţa deseori se suprapune cu cel al termenilor
devianţă şi criminalitate. În accepţiunea prezentului demers, în
ansamblul formelor de devianţa se include şi delincvenţa care cuprinde
atât totalitatea delictelor (acte nepermise de lege şi sancţionate printr-o
pedeapsă corecţională) şi a crimelor (violare a legii penale, dar şi cele
mai grave încălcări aduse legii), incluzând, astfel, în înţelesul ei atât
criminalitatea (totalitatea faptelor criminale considerate într-o
societate), cât şi contravenţiile şi chiar unele acte de încălcare a
normelor morale (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, actele săvârşite

23
de minorii ce nu răspund penal).
Făcând o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, stabilim
că:
 prin devianţă se înţelege orice conduită, gest sau manifestare
care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale
grupului social particular din care face parte persoana care a
avut o astfel de conduită;
 prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce
constituie încălcare a normelor juridice (indiferent de
caracterul penal al acestora), comise la un moment dat, într-
un anumit mediu de către minori;
 prin criminalitatea minorilor se înţelege totalitatea
infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă
determinată de timp, de către persoane care n-au împlinit
vârsta de 18 ani.

2. PARTICULARITĂŢILE DELINCVENŢEI JUVENILE

Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui

fenomen îi sunt specifice o serie de trăsături care îi dezvăluie etiologia
complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale
negative.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin
„particularitate” se înţelege caracter particular; notă distinctivă;
calitate; proprietate; caracter. De asemenea, prin „trăsătură” se
înţelegesemn particular al unui lucru sau al unei persoane; caracter;
particularitate; proprietate; calitate. Astfel, în contextul studiului de
faţă termenii de particularitate, trăsătură, caracter sunt sinonime.
Trăsăturile delincvenţei juvenile sunt generale şi speciale.
Trăsăturile speciale îi acordă delincvenţei juvenile identitate proprie
în aria de manifestare a criminalităţii.

24
 Această identitate proprie este reflectată prin atenţia sporită
acordată categoriei de indivizi la care se referă: or, Delincvenţa
juvenilă studiază criminalitatea prin prisma unui subiect special –
minorul. Minorul, în vizorul Delincvenţei juvenile, este tratat ca o
personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice proprii,
pornind de la deziderate de prevenţie prin îndepărtarea cauzelor
delicvenţei juvenile, protejarea minorilor şi asigurarea unei dezvoltări
sigure a personalităţii lor.
O altă arie de interes a delincvenţei juvenile, ce-i conferă
identitate proprie, este comportamentul antisocial al minorului.
Astfel, Delincvenţa juvenilă studiază comportamentul antisocial al
minorului manifestat prin incapacitatea acestuia de a se adapta la
normele de conduită din societate.
O notă distinctivă a Delincvenţei juvenile, ca disciplină de studiu,
reprezintă şi spectrul de cercetare a unor încălcări ale normelor
juridice apartenente întregului sistem al dreptului; or, Delincvenţa
juvenilă studiază încălcările minorului delincvent pornind nu doar de la
periclitarea normelor juridico-penale, dar şi a altor norme juridice
nepenale.
Pe de altă parte, trăsăturile generale ale Delincvenţei juvenile sunt
acele caracteristici care, deşi sunt aferente delincvenţei juvenile, pot fi
specifice şi altor discipline de studiu. Din categoria acestora fac parte:
1) Caracterul social de masă, în sensul că are o anumită frecvenţă
şi se dezvoltă în societate, care poate fi înfăţişată în cifre, ceea ce
justifică utilizarea unor metode statistico-matematice pentru elaborarea
concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvenţei juvenile, la
prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile la scara întregii societăţi.
2) Caracterul instorico-evolutiv, care exprimă ideea persistenţei
fenomenului delincvenţă juvenilă, dar în structură şi dinamică diferită,
de la o epocă la alta, de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la
alta.
Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti

25
şi nu există premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea,
indiferent de orânduirile sociale care se vor succeda.
Caracterul istorico-evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică
constantă, ascendentă sau descendentă, a fenomenului delincvenţă
juvenilă, ci producerea unor schimbări în structura şi dinamica
fenomenului, în formele de exprimare, în raport de care trebuie căutate
cauzele şi remediile.
3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe
care o are în sine fenomenul delincvenţă juvenilă pentru valorile
sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei,
pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi civilizaţia
umană.
4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe
predominant bio-psiho-sociale. Această trăsătură exprimă faptul că
delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii, comportamentului şi
activităţii acesteia. Fenomenul reflectă deci şi individualitatea bio-
psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale
normelor morale şi de drept, care exprimă atât caracterul complex al
etiologiei comportamentului antisocial al minorilor, cât şi diversitatea
tipurilor existente.
5) Caracterul variat al delincvenţei juvenile, care derivă din
varietatea încălcărilor de lege şi de morală comise de minori, precum şi
varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite
comise. Aşa cum nu există doi oameni identici, tot aşa nu există nici
acţiuni ilicite identice. Acest caracter este privit şi din alt unghi de
vedere, adică de la o perioadă de timp la alta variază tipurile de
încălcări de norme juridice săvârşite de către minori; numărul acestor
încălcări este de asemenea variabil.
6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constând în
aceea că, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, delincvenţa
juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal, nu poate fi de
natură necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi morală
comise de minori sunt favorizate de anumiţi factori; totodată, este

26
posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru
combaterea lor prin măsuri preventive şi de represiune penală.
7) Caracterul preventiv al delincvenţei juvenile. Conform acestui
caracter, delincvenţa juvenilă vizează în primul rând prevenirea
manifestărilor antisociale din partea minorilor. Un prim obiectiv al
societăţii constă în îndreptarea forţelor spre diminuarea acestui
fenomen.

3. OBIECTUL DE STUDIU AL DELINCVENŢEI JUVENILE

Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă

obiectul ei de studiu. Delincvenţa juvenilă este o disciplină relativ
nouă, mai ales pentru Republica Moldova, fiind introdusă ca obiect de
studiu abia în 2005, pe când în alte state din Europa, precum şi în SUA
această disciplină de studiu există deja ceva timp, având diverse
denumiri. Astfel, în majoritatea statelor europene acest obiect este
intitulat Drept penal al minorilor sau Criminalitatea minorilor şi,
respectiv, Delincvenţa juvenilă.
Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc
în domeniul delincvenţei juvenile, precum şi problematica majoră
analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că
obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile include: delincvenţa
juvenilă ca fenomen social de masă, formele de devianţă,
personalitatea delincventului minor, actul delincvenţial, victima
minoră, reacţia socială faţă de delincvenţa juvenilă şi prevenirea şi
combaterea delincvenţei juvenile.
Delincvenţa juvenilă ca fenomen social de masă
Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al Delincvenţei juvenile îl
reprezintă criminalitatea minorilor ca fenomen social, considerăm că,
pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să
permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui
model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social,
criminalitatea minorilor reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii

27
proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
Modelul nostru de analiză evită considerarea criminalităţii
minorilor ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu,
într-o perioadă de timp dată, poziţie care subliniază doar latura
cantitativă a fenomenului studiat. Trebuie făcută o distincţie între
criminalitatea reală, aparentă şi cea legală.
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune
totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă de timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor
semnalate sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru
care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este
denumită cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale
care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul
justiţiei penale.
Obiectul Delincvenţei juvenile are în vedere criminalitatea reală a
minorilor, cercetarea stiinţifică încercând să surprindă dimensiunile
adevărate ale acestui fenomen.
Formele de devianţă
Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile constituie şi formele de
devianţă, adică comiterea diverselor încălcări de legi de către minori,
comiterea, întâi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către
minori, delicte civile, contravenţii administrative, precum şi a altor
încălcări de lege şi morală, manifestate prin diverse modalităţi, prin
diverse mijloace şi metode pe un teritoriu determinat, într-o perioadă
determinată de timp.
Personalitatea delincventului minor
Încercările de a surprinde portretul unui delincvent juvenil
sugerează existenţa unei personalităţi delincvente.
Strict juridic, delincventul minor este persoana care, cu vinovăţie,
săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală. Din punctul de vedere al

28
delincvenţei juvenile, conceptul de delincvent minor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină
pe minor să încalce legea.
Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de
ordin bio-antropologic care să diferenţieze delincventul de non-
delincvent, minorul care încalcă legea penală este considerat ca un eşec
al procesului de socializare. Delincvenţa juvenilă a analizat şi continuă
să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice,
culturale etc., care au relevanţă pentru alegerea conduitei infracţionale
şi „trecerea la act”.
Actul delincvenţial este exprimat prin încălcarea normelor juridice
dintr-o ordine de drept. Normele juridice ce intră sub incidenţa
prezentului studiu aparţin diferitelor domenii ale dreptului:
contravenţional, penal, al familiei, muncii etc., de asemenea şi altor
acte, cum ar fi diferite regulamente, ordine sau dispoziţii.
Victima minoră
Minorii sunt o categorie vulnerabilă din punctul de vedere al
riscului de implicare în activităţi infracţionale sau de victimizare. În
acelaşi timp, din perspectiva eficienţei demersurilor şi acţiunilor cu
caracter preventiv, ei constituie un grup-ţintă în privinţa cărora ne
putem aştepta la feedback pozitiv. Astfel, Delincvenţa juvenilă
studiază victima minoră din două perspective:
- ca victimă directă a actului delincvenţial;
- ca victimă indirectă a atitudinii negative a societăţii.
Reacţia socială faţă de fenomenul delincvenţei juvenile
Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul
infracţional poate fi prevenit şi controlat, Delincvenţa juvenilă nu
poate exclude din obiectul său de studiu reacţia socială formală şi
informală asupra criminalităţii minorilor. Reacţia socială intervine atât
ante-factum – prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum
– prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia
socială a infractorilor.
Reacţia socială împotriva criminalităţii minorilor se realizează atât

29
prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale, cât
şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi
descoperite de organele de drept, în vederea curmării activităţilor
infracţionale, împiedicării repetării acestora, tragerii la răspundere
penală a infractorilor minori şi sancţionării lor sau aplicării măsurilor
de constrângere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor,
precum şi reintegrării post-penale.
Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile
Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi
prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează prin
aplicarea ansamblului de măsuri statale şi sociale orientate spre
înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii minorilor, reţinerea lor de la comiterea unor fapte
interzise de legislaţia în vigoare, corectarea comportamentului lor în
spiritul respectării normelor morale şi de drept.

4. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE DELINCVENŢEI JUVENILE

Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva

încălcărilor de lege comise de minori, precum şi prevenirea comiterii
unor fapte interzise de legea penală.
Vorbind despre apărarea celor mai importante valori sociale
ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar să evidenţiem că întâi de
toate are loc apărarea: vieţii şi sănătăţii persoanei, a drepturilor şi
libertăţilor omului, a proprietăţii omului, a mediului înconjurător, a
orânduirii constituţionale, a suveranităţii Republicii Moldova, a păcii,
securităţii omenirii, precum şi a altor valori ocrotite atât de legea
penală, cât şi de alte acte normative.
Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în
vigoare se realizează prin două mari direcţii de bază: prevenirea
generală, care se referă la toţi minorii, având ca obiectiv abţinerea din
partea lor de a comite unele fapte interzise de legislaţia în vigoare şi
prevenirea specială, aceasta referindu-se doar la minorii care au

30
încălcat prevederile legislaţiei şi care se realizează prin aplicarea
măsurilor de constrângere faţă de astfel de persoane.
În alt aspect, scopul delincvenţei juvenile poate fi:
a) imediat – cunoaşterea fenomenului în toată complexitatea lui,
prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină şi
favorizează, precum şi a proceselor care îl caracterizează;
b) mediat – stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în
practica antidelincvenţială, pentru limitarea fenomenului şi a
consecinţelor acestuia.
În categoria de funcţii ale Delincvenţei juvenile se înscriu:
Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor
privind volumul criminalităţii minorilor, fie global, fie într-o ţară, fie
într-o anumită zonă geografică, într-o anumită unitate de timp.
Totodată, această funcţie asigură cunoaşterea structurii
criminalităţii minorilor, a felului de crime săvârşite – pe tipuri sau
grupuri de infracţiuni (de exemplu: infracţiuni contra persoanei:
omoruri, vătămări corporale, violuri; infracţiuni contra patrimoniului:
furturi, tâlhării, jafuri etc.), precum şi după locul săvârşirii
(criminalitatea urbană sau rurală).
Funcţia explicativă – are menirea de a favoriza cunoaşterea reală
a fenomenului criminalităţii minorilor, în special a etiologiei crimelor,
cauzelor, condiţiilor, factorilor ce au determinat comiterea lor.
Funcţia predictivă – se realizează în direcţia anticipării unor
modificări cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în
rândurile minorilor, atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cât
şi autorii implicaţi, pe o anumită perioadă de timp, într-un spaţiu
determinat, în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru
prevenirea şi combaterea acestuia.
Funcţia profilactică – se materializează în elaborarea ştiinţifică a
unui sistem eficient de măsuri de prevenire şi combatere a
criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice
despre fenomenul infracţional, crimă, personalitatea infractorului
minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi despre

31
minor ca victimă a infracţiunii, despre posibilitatea corectării lui în
spiritul respectării legilor.

5. METODELE DE CERCETARE A DELINCVENŢEI JUVENILE

În literatura de specialitate metodologia juridică a fost definită ca

un „... sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr
suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul
cunoaşterii fenomenului juridic”. La rândul său, cuvântul „metodă”
provine din grecescul methodos, ceea ce înseamnă „cale”, „drum”, fie
„mod de expunere”. Termenul „metodologie” este, etimologic,
derivatul a două cuvinte: methodos şi logos – „metodă” şi „ştiinţă”,
deci, simplu vorbind, înseamnă ştiinţa despre metodă şi reprezintă
„...sistemul celor mai generale legi obiective”. Ca şi oricare altă
disciplină, Delincvenţa juvenilă se bazează pe folosirea unei
metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee de cercetare.
Printre principalele metode ale Delincvenţei juvenile pot fi
menţionate metoda statistică, metoda observării, metoda
experimentală, metoda istorică, metoda comparativă, metoda de
predicţie etc. În continuare ne vom opri pe scurt la analiza acestor
metode.
Metoda statistică
Are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii
criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a
modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele
de stat şi obşteşti.
O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice,
interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica
criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între
starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de
drept.
Sarcina metodei statistice rezidă şi în a determina tendinţele

32
evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia. Această sarcină se
realizează prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţelor în
practica combaterii criminalităţii minorilor, ceea ce va contribui la
elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind eficientizarea
acesteia.
Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor
fapte, evenimente.
Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui
fenomen sau a mai multor fenomene. Ulterior se vor stabili, pe calea
experimentului, legăturile de intercondiţionare dintre fenomenele care
au avut loc şi vor fi elaborate ipoteze privind veridicitatea sau falsitatea
lor.
Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen: apariţia lui,
evoluţia şi dispariţia ulterioare.
Metoda comparativă oferă posibilitatea de a demonstra legătura
cauzală dintre evenimentele ce au avut loc; comparându-le, se
demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-o perioadă determinată
de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălalt.
Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor
evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de
prevenire a acestui fenomen.

6. LEGĂTURILE DELINCVENŢEI JUVENILE CU ALTE ŞTIINŢE

JURIDICE ŞI NEJURIDICE

Chiar dacă unii cercetători îi contestă caracterul de ştiinţă

autonomă, Delincvenţa juvenilă este o ştiinţa autonomă, cu obiect de
studiu propriu şi metode de cercetare specifice, având o multitudine de
conexiuni cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice
O primă legătură strânsă pe care o are Delincvenţa juvenilă este
cu Dreptul penal, deoarece ambele se ocupă de fenomenul
criminalităţii. Dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al
criminalităţii, Delincvenţa juvenilă are în acest domeniu un spectru

33
mai îngust, studiind doar infracţiunile comise de minori, cauzele,
condiţiile lor, apariţia şi evoluţia acestora.
Atât Dreptul penal, cât şi Delincvenţa juvenilă tratează, sub
diverse aspecte, problema privind lupta cu criminalitatea. Dreptul
penal, însă, stabileşte totalitatea sancţiunilor aplicate minorilor, pe
când Delincvenţa juvenilă, pe lângă faptul că studiază principalele
sancţiuni aplicate minorilor, elaborează măsuri adecvate de prevenire
şi combatere a acestui fenomen.
Dreptul procesual penal studiază regulile de bază ale activităţii de
descoperire a infracţiunilor comise de minori şi de tragere a lor la
răspundere penală, pe când Delincvenţa juvenilă este interesată de
dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de organele
judiciare, de culegerea celor mai variate date despre fenomenul
criminalităţii minorilor din activitatea de urmărire penală şi de
judecată.
Delincvenţa juvenilă este în strânsă legătură cu Criminologia.
Însă, Criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general, iar
Delincvenţa juvenilă se ocupă de studierea doar a criminalităţii în
rândurile minorilor; Criminologia studiază personalitatea infractorului,
stabilind multitudinea de factori şi condiţii care-l determină să comită
fapte interzise de legea penală, pe când Delincvenţa juvenilă studiază
personalitatea infractorului minor, componenţele de infracţiune comise
cel mai des de minori, sancţiunile aplicate lor, precum şi locurile de
ispăşire a pedepsei de către minori.
Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi
combatere a criminalităţii, pe când Delincvenţa juvenilă enumeră
modalităţile specifice (din cauza vârstei fragede) de luptă cu
criminalitatea în rândurile minorilor, se ocupă de elaborarea unor
măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.
Delincvenţa juvenilă şi Psihologia au la fel legătură strânsă,
deoarece Psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii temperamentului,
caracterului minorului, factorii externi şi interni care îşi pun amprenta
pe formarea lui ca delincvent minor.

34
 Delincvenţa juvenilă şi Psihiatria de asemenea au legătură între
ele, deoarece Psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul
deviaţiei penale, care este determinată nu doar de factori exogeni
(externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale
personalităţii, cu dereglări la limita sau chiar în domeniul patologiei
mentale.
Delincvenţa juvenilă şi Statistica de asemenea intră în
conexiune, deoarece Statistica constituie una dintre cele mei
importante surse de date referitoare la criminalitate ca fenomen social
de masă, Delincvenţa juvenilă fiind interesată în acest domeniu de date
statistice referitoare la criminalitatea minorilor, numărul minorilor
abandonaţi, numărul minorilor care au comis fapte interzise de legea
penală etc. Pe baza datelor statistice există posibilitatea de a cunoaşte
starea, structura, dinamica criminalităţii minorilor într-o perioadă
determinată de timp, pe un teritoriu determinat.

Activităţi de evaluare:
1. Definiţi conceptele de: copil, devianţă, delincvenţă juvenilă,
criminalitate a minorilor.
2. Relataţi despre: particularităţile, obiectul de studiu, metodele de
bază ale Delincvenţei juvenile ca disciplină didactică.
3. Identificaţi noi metode şi tehnici de investigare a delincvenţei
juvenile.
4. Analizaţi funcţiile Delincvenţei juvenile.
5. Stabiliţi scopul imediat şi mediat al Delincvenţei juvenile.
6. Distingeţi legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe
juridice şi nejuridice.
7. Precizaţi locul şi rolul disciplinei Delincvenţa juvenilă în sistemul
ştiinţelor juridice.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot

constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Coraportul conceptelor delincvenţă şi predelincvenţă.
2. Legătura Delincvenţei juvenile cu Dreptul penal al minorilor.

35
 TEMA 2
REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE ÎN
MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE

„Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume

nu reprezintă o imposibilitate inerentă.
Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm”.
Eglantyne Jebb

UNITĂŢI DE CONŢINUT:

1. Reglementările Consiliului Europei în materia delincvenţei

juvenile.
2. Reglementările Naţiunilor Unite în materia delincvenţei
juvenile.
3. Sandarde internaţionale şi standarde UE în materia
delincvenţei juvenile.

OBIECTIVE:
- să reproducă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului;
- să descrie Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
- să interpreteze Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile
Copilului;
- să identifice principiile de urmat în materia protecţiei drepturilor
copilului;
- să descrie Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării
deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea
supravegherii copiilor;
- să interpreteze Liniile directorii ale Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei pentru Justiţie Prietenoasă Copiilor, din 17
noiembrie 2010;

36
- să relateze despre Ansamblul de Reguli minime pentru tratamentul
delincvenţilor;
- să interpreteze Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite
cu privire la administraţia justiţiei pentru minori (Regulile de la
Beijing);
- să evidenţieze importanţa regulilor minime ale Naţiunilor Unite
pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de
la Tokyo);
- să evalueze impactul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului în materia justiţiei minorilor în dezvoltarea standardelor
internaţionale şi a jurisprudenţei naţionale.

Termeni-cheie: reglementări europene, reglementări ale ONU,

standarde internaționale obligatorii, standarde internaționale cu
caracter de recomandare, vârsta responsabilităţii penale, măsuri
prejudiciare, proceduri judiciare, condiţii de detenţie a minorilor,
prevenire, reintegrare.

BIBLIOGRAFIE:
Acte normative şi practica internațională:
1. Agenda Uniunii Europene privind drepturile copilului din 2011.
2. Ansamblul Principiilor pentru protecţia tuturor persoanelor supuse
unei forme oarecare de detenţie (1988).
3. Ansamblul Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor
(1955).
4. Ansamblul Regulilor minime ale ONU privind administrarea
justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing, 1985).
5. Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite pentru
tratamentul deţinuţilor (Regulile Nelson Mandela, 2015).
6. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C
83/02).
7. Codul de conduită pentru responsabili cu aplicarea legilor, adoptat

37
 prin Rezoluţia nr.34/169 a Adunării Generale a ONU în şedinţa
plenară din 17 decembrie 1979.
8. Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului (1989).
9. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale (1950).
10. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale (1993).
11. Child participation assessment tool.
12. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).
13. Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele
criminalităţii şi victimele abuzului de putere (Rezoluţia Adunării
Generale a ONU 40/34(1985)).
14. Linii directoare în materia justiţiei în afacerile implicând copiii
victime şi martorii actelor criminale (Rezoluţia ECOSOC
2005/20(2005)).
15. Lignes directrices du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe
sur une justice adaptée aux enfants et leur exposé des motifs.
Adoptées par le Comité des Ministres le 17 novembre 2010, lors
de la 1098e réunion des Délégués des Ministres
16. Observaţia generală nr.10 a ONU privind drepturile copilului în
sistemul justiţiei pentru minori (2007).
17. Observaţia Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului privind
Raportul Republicii Moldova în baza art.44 al Convenţiei (2009).
18. Observaţia nr.13 (2011) a Comitetului ONU privind drepturile
copilului, referitoare la dreptul copilului de a fi protejat contra
tuturor formelor de violenţă.
19. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966).
20. Principiile directorii ale ONU pentru prevenirea delincvenţei
juvenile (Principiile de la Riyadh, 1990).
21. Principiile fundamentale referitoare la recurgerea la programe ale
justiţiei restaurative în materie penală (Rezoluţia ECOSOC
2002/12 (2002)).
22. Raportul Republicii Moldova în faţa Comitetului ONU pentru

38
 Drepturile Copilului (2011-2015).
http://tbinternet.ohchr.org/_layouts/treatybodyexternal
23. Recomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de
Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu
privire la sancţiunile şi măsurile comunitare.
24. Recomandarea Rec (2003)20, adoptată la 14 septembrie 2003,
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la
rolul justiţiei juvenile.
25. Recommendation No. R (87)20 of the Committee of Ministers to
Member States on Social Reactions to Juvenile Delinquency.
Adopted by the Committee of Ministers on 17 September 1987 at
the 410th meeting of the Ministers' Deputies.
26. Recommendation CM/Rec(2012)2 of the Committee of Ministers
to member States on the participation of children and young
people under the age of 18.
27. Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate
(Regulile de la Havana, 1990).
28. Regulile ONU privind tratamentul deţinuţilor şi impunerea
măsurilor nonprivative de libertate delincvenţilor (Regulile de la
Bangkok).
29. Regulile minime ale ONU pentru elaborarea măsurilor
nonprivative de libertate (Regulile de la Tokyo, 1990).
30. Rezoluţia (78) 62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea
socială, adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978.
31. Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind
delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii.
32. Strategia Consiliului Europei privind drepturile copilului pentru
perioada 2016-2021.
33. Cauza V. v Marea Britanie (16.12.1999).
34. Cauza Bouamar v Belgia (29.02.1988).

Literatura de specialitate:
1. Amza T. Criminologie. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.

39
2. Brezeanu O. Minorul şi legea penală. Bucureşti: All Beck, 1998,
p.73
3. Ciobanu I. Criminologie.Chişinău: Tipografia Centrală, 2011.
4. Dolea I. ş.a. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica
Moldova. Chişinău: Cartea Juridică, 2014.
5. Guide de la justice des mineurs à la lumière des standards
internationaux et des dispositions nationales.
http://www.cndh.org.ma/sites/default/files/documents/Guide_de_l
a_justice_des_mineurs_FRC.pdf
6. Melnic V. Drepturile minorului aflat în conflict cu legea la nivel
european. În: Studii juridice universitare, 2009, nr.3-4.
7. Strulea M. Rolul instituţiilor internaţionale în prevenirea şi
combaterea delincvenţei juvenile. În: Revistă ştiinţifică a USM
„Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe Sociale”, 2012,
nr.8(58).
8. Strulea M., Gurev D. Reglementări la nivel european în materia
justiţiei juvenile. În: Revistă Ştiinţifică a USM „Studia
Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe Sociale”, 2014, nr.3(73).
9. Rusanovschi S. Evaluarea cadrului normativ şi a practicilor
privind implicarea copiilor în procesul penal în Republica
Moldova. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2014.
10. Ţarălungă V. Justiţia juvenilă.
http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2411
/1/taralunga_162-172_conf_ziua_jurist_Drept_2005.pdf
11. Zermatten J. La prise en charge des mineurs délinquants:
quelques éclairages à partir des grands textes internationaux et
d’exemples européens.
https://www.usherbrooke.ca/droit/fileadmin/sites/droit/documents/
RDUS/volume_34/34-12-zermatten.pdf

Site-uri utile:
1. http://www.un.org/en/index.html
2. http://eur-lex.europa.eu/

40
 3. http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home
4. http://www.ipjj.org/fr/a-propos-de-nous/
5. http://www.coe.int/en/web/portal/home
6. http://www.europarl.europa.eu/portal/en
7. https://childhub.org

1. REGLEMENTĂRILE CONSILIULUI EUROPEI ÎN MATERIA

DELINCVENŢEI JUVENILE

În materia delincvenţei juvenile Consiliul Europei a adoptat un set

de recomandări orientate spre protecţia copiilor, prevenirea
delincvenţei juvenile, justiţia juvenilă.
Printre obiectivele Consiliului Europei se înscriu: promovarea
democraţiei pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea
rasismului, xenofobiei, intoleranţei, protecţia minorităţilor naţionale,
coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea judiciară.
Printre recomandările europene merită a fi evidenţiată
Recomandarea nr.(78)62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea
socială, adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978 la cea
de a 296-a reuniune a Comitetului. Aceasta Recomandare este
orientată spre protecţia copiilor, justiţia penală aplicată minorilor
infractori, integrarea acestora în societate, precum şi spre prevenirea
delincvenţei juvenile. Ea are la bază dezvoltarea opilului, a mediului
social în care creşte şi se dezvoltă acesta, fiind propuse concomitent:
 Îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi a facilităţilor sociale
pentru familiile cu copii aflate în situaţii defavorabile, prin efectuarea
de servicii de cazare disponibile şi adecvate pentru a promova cele
mai bune condiţii de dezvoltare a tinerilor;
 Să se asigure că există o oportunitate pentru toţi adolescenţii să
aibă pregătire profesională, care corespunde intereselor şi
aptitudinilor lor;
 Sporirea ajutoarelor financiare pentru familiile cu mulţi copii,

41
 astfel asigurând grija şi siguranţa acestora;
 Revizuirea sistemelor şcolare, urmărindu-se ca şcoala să
asigure necesităţile fiecărui copil, în dependenţă de cerinţele moderne
ale societăţii actuale, astfel putând detecta din timp dificultăţile
acestora atât la nivel psihologic, cat şi social.
Astfel, se recomandă ca guvernele statelor membre ale Consiliului
Europei să ţină cont de aceste măsuri, în scopul prevenirii delincvenţei
juvenile şi reintegrării minorilor delincvenţi în societate. La fel se
recomandă aplicarea unor măsuri în domeniul justiţiei penale a
minorilor, cum ar fi:
• protejarea drepturilor fundamentale ale tinerilor prin participarea
lor în toate acţiunile judiciare care îi privesc;
• revizuirea sancţiunilor aplicate tinerilor, precum şi a măsurilor de
reintegrare socială;
• menţinerea la un nivel minim a sancţiunilor şi a altor măsuri, care
presupun privarea de libertate şi dezvoltarea metodelor alternative
de tratament;
• revizuirea Legii cu privire la minori, în scopul de a furniza o
asistenţă cât mai eficientă tinerilor infractori, evitându-se în
acelaşi timp marginalizarea acestora.
Pe lângă aceste recomandări mai găsim şi cele orientate către
reintegrarea delincvenţilor juvenili în societate, adresate în special
comunităţii din care aceştia fac parte, precum şi organismelor
implicate în asistarea tinerilor infractori.
O altă recomandare a Consiliului Europei este Recomandarea
nr.(87)20 a Comitetului de Miniştri privind reacţiile sociale la
delincvenţa juvenilă, adoptată la 17 septembrie 1987 la cea de-a 410-a
reuniune a Comitetului, în termenii articolului 15.b din Statutul
Consiliului Europei. Această Recomandare se referă cu precădere la
prevenirea delincvenţei juvenile, în special făcând o paralelă la
condiţiile de dezvoltare a minorilor, precum şi la sancţiunile aplicate
acestora. O importanţă deosebită se acordă sistemului penal pentru
minori, care ar trebui să fie caracterizat prin obiectivul său de educaţie

42
şi de integrare socială şi care ar trebui să elimine, pe cât posibil,
închisoarea pentru minori. În cadrul acestei Recomandări este
accentuat rolul instituţiilor de socializare într-o societate în schimbare,
guvernelor statelor membre fiindu-le propus să revizuiască şi să
implementeze în legislaţia lor, în cazurile necesare, următoarele
puncte:
I. Prevenirea: Prevede întreprinderea sau continuarea
eforturilor specializate de prevenire a delincvenţei: a) prin punerea în
aplicare a unei politici de promovare a integrării sociale a tinerilor; b)
prin acordarea de asistenţă specială şi introducerea de programe de
specialitate în şcoli, în scopul de a-i integra pe acei tineri care se
confruntă cu dificultăţi în acest domeniu; c) luarea masurilor de
reducere a oportunităţilor oferite tinerilor pentru comiterea
infracţiunilor.
II. Mediere: Intervenirea organelor speciale de protecţie a
copilului, pe lângă procurori. La fel să se ia în considerare participarea
familiei în proces, precum şi asigurarea protejării intereselor şi
drepturilor minorului.
III. Proceduri împotriva minorilor: Se referă în special la
reţinerea minorilor, la privarea acestora de libertate. Printre aceste
proceduri am dori să evidenţiem în special poziţia minorului în cadrul
procedurii, unde se recomandă a se ţine cont în special de: prezumţia
de nevinovăţie; dreptul la asistenţă din partea unui avocat, care, dacă
este necesar, poate fi numit oficial şi plătit de către stat; dreptul
părinţilor sau al unui alt reprezentant legal de a fi prezent la procedură,
care ar trebui să fie informat la începutul procedurii; dreptul minorilor
de a apela, interoga şi confrunta martorii; posibilitatea minorilor de a
cere un al doilea expert de aviz sau orice alte măsuri echivalente;
dreptul minorilor de a vorbi şi, dacă este necesar, de a da un aviz cu
privire la măsurile avute în vedere pentru ei; dreptul la recurs; dreptul
de a aplica pentru o trecere în revistă a măsurilor dispuse; dreptul
minorului la respectul faţă de viaţa lui privată;
IV. Intervenţiile: în special, se urmăreşte scopul de a se asigura

43
că intervenţiile în ceea ce priveşte minorii delincvenţi sunt orientate
către beneficiul acestora.
V. Cercetarea presupune promovarea unei cercetări
comparative în domeniul delincvenţei juvenile, astfel încât să se ofere
o bază pentru politica promovată în acest domeniu. Accentul se pune
pe: măsurile de prevenire; relaţia dintre poliţie şi tineri; politicile
privind criminalitatea şi modul de funcţionare a sistemelor juridice în
cauză cu minori; alternativele la privarea de libertate; implicarea
comunităţii în grija de tinerii delincvenţi; relaţia dintre factorii
demografici şi cei vizând piaţa forţei de muncă, pe de o parte, şi
minorii delincvenţi, pe de altă parte; rolul mass-mediei în domeniul
delincvenţei şi reacţia acesteia la delincvenţă; măsurile şi procedeele
de reconciliere între tinerii infractori şi victime.
La fel putem menţiona şi Recomandarea nr.(92)16 din 19
octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei
referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare, elaborate pe baza Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptate de Consiliul Europei
în 1950. Referindu-se la sancţiunile neprivative de libertate în sistemul
european al drepturilor omului, analizăm această Recomandare
reţinând că Regulile europene au avut un triplu scop: să stabilească
standardele după care legislaţiile naţionale să reglementeze sancţiunile
comunitare neprivative de libertate, să realizeze un sistem de garanţii
împotriva încălcării drepturilor omului pentru infractorii supuşi unor
asemenea sancţiuni şi să creeze un ansamblu de reguli necesare celor
care sunt răspunzători de implementarea şi administrarea acestor
măsuri. Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliul Europei prin
Regulile menţionate supra sunt exprimate în Recomandarea nr. (92)17
adoptată în aceeaşi zi, în care se arată că sancţiunile privative de
libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă, la care se
recurge numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod
evident inadecvată. În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor
comunitare, instanţa va pronunţa o sancţiune sau o măsură comunitară

44
în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni.
Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate
trebuie înţelese ca adevărate pedepse, atât de către legiuitor, cât şi de
către opinia publică, aceasta din urmă fiind chemată să sprijine şi să
participe la implementarea lor.
Desigur, de-a lungul anilor Consiliul Europei a elaborat şi alte
recomandări, cum ar fi:
• Recomandarea R (88)6 cu privire la reacţiile sociale la delincvenţa
juvenilă în rândul familiilor imigrante;
• Recomandarea R (87)19, adoptată la 17 septembrie 1997, privind
organizarea prevenirii criminalităţii;
• Recomandările Rec (2003)20, adoptate la 14 septembrie 2003,
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la
rolul justiţiei juvenile;
• Recomandarea R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal
(Strasbourg, 1985);
• Recomandarea R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986);
• Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la
comerţul şi alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987);
• Recomandarea R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17
septembrie 1997 (Strasbourg, 1988) privind organizarea prevenirii
criminalităţii;
• Recomandarea R (87)7 asupra principiilor referitoare la
răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau
pornografic (1989);
• Recomandarea R (91)11 a Comitetului de Miniştri asupra
exploatării sexuale, pornografiei şi prostituţiei, precum şi asupra
traficului de copii şi tineri adulţi, adoptată la 9 septembrie 1991;
• Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri către
statele membre referitoare la noile moduri de abordare a
delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptate de
Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853-a
şedinţă a viceminiştrilor;

45
• Recomandarea R (2002) a Comitetului de Miniştri către statele
membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu
privire la sancţiunile şi măsurile comunitare;
• Recomandarea Rec (2003)22 a Comitetului de Miniştri către
statele membre privind liberarea condiţionată;
• Recomandarea Rec (2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele
membre referitoare la regulile europene pentru penitenciare.
Pentru promovarea şi realizarea obiectivelor propuse, în cadrul
organismelor Consiliului Europei a mai fost adoptată o serie de
convenţii, carte, documente, printre care menţionăm:
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950;
• Carta Socială Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1965;
• Convenţia – Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale,
adoptată în 1994;
• Convenţia privind prevenirea torturii, a pedepselor şi a
tratamentelor inumane sau degradante adoptată în 1997;
• Carta europeană a autonomiilor locale;
• Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa
publică la nivel local;
• Carta privind participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională,
semnată în 1992, care fixează principiile ce încurajează tinerii să
ia parte la deciziile ce-i privesc şi să participe activ la schimbările
sociale ce au loc pe stradă, în cartierul, municipiul sau regiunea
lor.
Astfel, prin intermediul acestor texte, principii, Forul european
sugerează soluţii care includ decriminalizarea, medierea, realizarea de
structuri noi şi crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea
modernă şi umanitară a problemelor legate de ocrotirea juridică a
infractorului minor.
Totodată, prin intermediul acestor recomandări, convenţii, cărţi
Consiliul Europei urmăreşte să perfecţioneze cadrul legislativ în
domeniul prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile. Acest proces
prevede reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori, în

46
conformitate cu cerinţele europene în domeniul respectiv. Obiectivele
principale ale acestora sunt prevenirea delincvenţei juvenile, precum şi
recuperarea minorului infractor, prin modalităţi cât mai adecvate
vârstei acestuia.
Nu este de neglijat şi activitatea Observatorului European de
Justiţie Juvenilă (OEJJ) fondat la 13 iulie 2008 la Bruxelles. OEJJ are
în calitate de obiective crearea unui spaţiu european de reflecţie, de
dezvoltare a iniţiativelor, de elaborare a codurilor şi standardelor
bunelor practici, precum şi a serviciului de educaţie şi integrare a
tinerilor aflaţi în conflict cu legea.
Actele normative de bază privind reglementarea domeniului
delincvenţei juvenile sunt Convenţia europeană a drepturilor omului,
care asigură şi garantează respectarea drepturilor omului, inclusiv a
minorilor, jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul Convenţiei
Europene cu privire la Drepturile Omului, adaptând-o la evoluţia vieţii
sociale şi Convenţia europeană privind drepturile copilului, care
recunoaşte în special drepturi specifice minorilor, stabilind că
drepturile fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul
unei protecţii particulare.
În prezent un loc important în orientările de principiu ale
Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de
minori, precum şi evitarea, pe cât posibil, a procedurii judiciare pentru
sancţionarea faptelor comise de minori, prin transformarea anumitor
infracţiuni în contravenţii sau încălcări ale legii civile, astfel încât să se
evite desfăşurarea unei proceduri penale.
În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri
către statele membre referitoare la noile moduri de abordare a
delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile, „delincvenţă” s-a
considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale, în acelaşi
timp recunoscându-se că în unele ţări ea include comportamentul
antisocial şi/sau deviant care poate cădea sub incidenţa legii
administrative sau civile. În conformitate cu aceste recomandări,
statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri

47
comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar, totuşi, proporţionale). Ele
trebuie să vizeze direct nu doar comportamentul infractor, dar şi
nevoile infractorului. Acestea trebuie să implice şi părinţii infractorului
sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului când acest lucru este
considerat contraproductiv) şi, atunci când este posibil şi oportun, să
acorde victimei medierea, restaurarea şi repararea. Culpabilitatea
trebuie să reflecte mai bine vârsta şi gradul de maturitate a
infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a
infractorului, iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe
măsura creşterii responsabilităţii individuale. De asemenea, reflectând
tranziţia extinsă spre maturitate, ar trebui să fie posibil ca adulţii sub
vârsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al
minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii în cazul în care
judecătorul consideră că ei nu sunt tot atât de maturi şi responsabili
pentru acţiunile lor ca şi adulţii.
La 17 noiembrie 2010 au fost adoptate Liniile directorii ale
Comitetului de Miniştri al CE privind justiţia adaptată copiilor.
Aceste Linii tratează problemele şi rolul drepturilor şi necesităţilor
minorilor în cadrul procedurilor judiciare şi în cadrul alternativelor la
aceste proceduri. Liniile directorii ar trebui să se aplice oricărei situaţii
în care este posibil să se afle minorul; acestea prevăd posibilitatea
minorului de a intra în contact cu serviciile competente în materia
justiţiei penale, civile sau administrative.
Liniile directorii vizează în mod special ca în cursul procedurilor
să fie respectate toate drepturile copiilor, în special dreptul la
informare, la reprezentare, la participare şi la protecţie, ţinându-se cont
de nivelul de maturitate şi înţelegere a copilului, de circumstanţele
cauzei. Vârsta minimă de responsabilitate penală nu ar trebui să fie
prea joasă, urmând a fi stabilită de lege. Soluţionarea cauzelor prin
mediere, modalităţi judiciare sau alternative trebuie din start încurajate
pentru a servi intereselor superioare ale copilului. Referitor la relaţiile
dintre minor şi poliţie, Liniile directorii subliniază, în pct.32, că
autorităţile trebuie să se asigure ca copilul plasat în custodia sa să

48
beneficieze de condiţii de siguranţă şi care satisfac necesităţile lui. O
justiţie adaptată copiilor pe parcursul procedurilor judiciare trebuie să
garanteze accesul acestora la instanţa de judecată şi la proceduri de
judecată, consiliere şi reprezentare juridică, dreptul de a fi înţeleşi şi de
a-şi exprima opinia, să garanteze evitarea tergiversărilor, organizarea
procedurilor în limba înţeleasă de copil. Întrevederile şi audierile
copiilor ar trebui să fie exercitate de către profesionişti calificaţi. Totul
ar trebui să fie organizat astfel încât minorului să i se permită să
depună mărturii, dacă e cazul, în circumstanţele cele mai favorabile,
luându-se în considerare vârsta acestuia, nivelul de maturitate şi
înţelegere, precum şi eventualele dificultăţi de comunicare. Declaraţiile
audiovizuale ale minorilor victime sau martori ar trebui încurajate,
respectându-se în deplinătate drepturile altor părţi de a contesta
conţinutul acestor declaraţii.
Pe lângă Liniile directorii din 2010, la data de 02 martie 2016
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat o nouă Strategie
privind drepturile copilului pentru perioada 2016-2021 (a treia la
număr), care identifică cinci priorităţi:
1. Oportunităţi egale pentru toţi copiii. Statele urmează să
asigure drepturile sociale ale copiilor şi să prevină discriminarea prin
modificarea legislaţiei şi a politicilor bazându-se pe standartele
Consiliului Europei.
2. Participarea tuturor copiilor. Statele urmează să asigure
participarea copiilor la luarea deciziilor ce ţin dezvoltarea,
implementarea şi evaluarea legilor, politicilor şi acţiunilor ce îi privesc.
O modalitate de a realiza acest lucru este prin utilizarea instrumentului
Consiliului Europei de evaluare a participării copiilor pentru a evalua
măsura în care ţările implică copiii la luarea deciziilor. Noua strategie
face referire la Rec (2012)2 a Comitetului de Miniştri cu privire la
participarea copiilor şi tinerilor sub vârsta de 18 ani.
3. O viaţă fără violenţă pentru toţi copiii. Statele urmează să
asigure un cadru legal, administrativ, social şi educaţional adecvat
pentru a proteja copiii de la orice formă de violenţă fizică sau mintală,

49
accidentări sau abuzuri, tratament indiferent sau neglijent, maltratare
sau exploatare, inclusiv sexuală. Rezultatele aşteptate ale Strategiei
sunt: modificarea legislaţiei şi a politicii pentru implementarea Rec
(2009)10 a Comitetului de Miniştri cu privire la strategiile naţionale
integrate pentru protecţia copiilor împotriva violenţei, ratificarea şi
implementarea Convenţiei cu privire la protecţia copiilor împotriva
exploatării sexuale şi abuzului sexual (Convenţia de la Lanzarote) şi a
Convenţiei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva
femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de la Istanbul); luarea de
măsuri pentru a interzice pedepsele corporale; implementarea
standardelor Consiliului Europei referitor la alte forme de violenţă. De
asemenea, se propune ca în fiecare an pe data de 18 noiembrie să fie
sărbătorită Ziua europeană de protecţie a copiilor împotriva exploatării
sexuale şi a abuzului sexual.
4. Justiţie prietenoasă copiilor. Statele urmează să promoveze
justiţia prietenoasă copiilor, să asigure protecţie în cazul privării lor de
liberate şi să se orienteze la drepturile copiilor în familie. De
asemenea, statele sunt încurajate să ratifice şi să implementeze al
treilea Protocol opţional la Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la
Drepturile Copilului privind procedura de comunicare, ceea ce va
permite copiilor ale căror drepturi au fost încălcate să adreseze
plângeri în faţa unei comisii a ONU.
5. Drepturile copiilor în mediul digital. Toţi copiii trebuie să aibă
posibilitatea de a utizilia în siguranţă tehnologiile informaţionale şi de
comunicaţie, să poată participa pe deplin, să se exprime, să caute
informaţii şi să se bucure de toate drepturile prevăzute în Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, de aceea statele
urmează să asigure o protecţie sporită în acest sens.
Deşi minorii sunt vizaţi în Convenţia europeană a drepturilor
omului, totuşi ca şi subiect special ce beneficiază de protecţie el apare
mai curând în cazul unor drepturi, cum ar fi dreptul la viaţa privată şi
de familie, dreptul la educaţie, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul
la un proces echitabil, legalitatea pedepselor, protecţia împotriva

50
discriminării. Convenţia europeană tace în mare parte în privinţa
drepturilor copilului şi face referiri doar ocazionale la drepturile
copilului în legătură cu publicitatea procedurilor în instanţele pentru
delincvenţi minori. Astfel, această Convenţie nu fundamentează
drepturile copilului în cadrul specific copilăriei, aşa cum au fost
dezvoltate de Convenţia de la New York.
Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin
jurisprudenţa sa în baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. Jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului cuprinde mai multe cauze cu implicarea minorilor,
în care Curtea s-a pronunţat în funcţie de circumstanţele cauzei.
Jurisprudenţa europeană nu vorbeşte despre o iresponsabilitate penală
a minorului, dar nici nu acceptă un prag prea jos al vârstei tragerii
acestuia la răspundere penală. Astfel, este recunoscută cauza V. contra
Regatului Unit, care este eminentă în jurisprudenţă prin interpretarea
vârstei responsabilităţii penale, Curtea statuând că dacă un copil este
judecat şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat. Însă lui nu i
se poate imputa aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi, având în vedere
imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de
reeducare ar fi mai eficace.
În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea
plasării unui minor într-o casă de arest, cu titlu de măsură provizorie de
supraveghere. În speţă, Naim Bouamar a locuit din iunie 1977 până în
mai 1978 în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune
socială preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor măsuri
judiciare. În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite
măsuri provizorii, printre care nouă plasări în închisoare, fiecare având
o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul
unei proceduri de urgenţă, prevăzute de art.53 al Legii din 1965
privind protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe imposibilitatea
materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească
pe loc, luând în calcul şi comportamentul periculos al acestuia.
În baza Hotărârii din 29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra

51
încălcării art.5 alin.(1) al Convenţiei, potrivit căruia „orice persoană
are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ...
d) dacă este vorba despre detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul
aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit Curţii, se impune a fi
luată în considerare necesitatea exercitării controlului asupra
respectării „regularităţii”, inclusiv „căile legale” privind detenţia lui
Bouamar. Or, „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei
naţionale, dar şi conformitatea măsurii privative de libertate cu scopul
prevăzut de art.5: protejarea împotriva arbitrarului. În cazul de faţă, o
acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea niciun
scop educativ.
În cauza S.C. contra Regatului Unit din 10.11.2004, Curtea a
constatat încălcarea art.6 alin.(1) al Convenţiei. În fapt, minorul, de 11
ani, a fost condamnat pentru tentativă de jaf cu aplicarea violenţei.
Spre deosebire de cauza V. contra Regatului Unit, în cauza respectivă,
unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe
psihice necorespunzătoare vârstei sale şi rămânea în urmă cu
dezvoltarea faţă de semenii săi, Curtea a pus la îndoială faptul că
reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe realmente la
procesul său în măsura asigurată de art.6 alin.(1), potrivit căruia „orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, … de către o
instanţă … care va hotărâ … asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa”.
Pedeapsa cu închisoarea în virtutea art.5 pct.1 al Convenţiei
europene, în cazul delincvenţilor minori, nu trebuie să fie decât o
ultimă măsură aplicabilă. La aplicarea pedepsei minorilor străini,
Curtea a estimat că trebuie să se ţină cont nu doar de natura şi
gravitatea infracţiunii comise, dar şi de relaţiile sociale, culturale şi
familiale pe care le are autorul faptei comise cu statul gazdă. În cauza
Maslov contra Austriei, Curtea a considerat că impunerea şi aplicarea
unei interdicţii de sejur, cuprins de o durată limitată contra unei

52
persoane minore când va împlini 18 ani, este ingerinţă în respectarea
dreptului la protecţia vieţii private şi familiale.

2. REGLEMENTĂRILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN MATERIA

DELINCVENŢEI JUVENILE

Delincvenţa juvenilă fiind un fenomen complex ce a afectat şi

afectează în prezent toate ţările lumii, de la cele mai dezvoltate până la
cele mai puţin dezvoltate, a trezit un interes deosebit pentru toate
organizaţiile internaţionale, în special pentru Organizaţia Naţiunilor
Unite. Astfel, ONU s-a preocupat mereu de elaborarea unor
ansambluri minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor
delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului
penal” în privinţa minorilor delincvenţi.
ONU organizează, la fiecare 5 ani, Congresul internaţional pentru
combaterea, prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covârşitor
al ONU a fost exercitat odată cu adoptarea de către Adunarea
Generală, în 1989, a Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului.
Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării acestei Convenţii:
Declaraţia de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului
(aşa-numita „Declaraţie de la Geneva”) – elaborată de Eglantyne Jebb,
fondatoarea mişcării „Salvaţi Copiii” din Marea Britanie, adoptată la
23 februarie 1923 de către Uniunea Internaţională Salvaţi Copiii, în
timpul celui de-al IV-lea Congres general, ratificată la al V-lea
Congres general, la 24 februarie 1924. Declaraţia stipula următoarele
principii: copilului trebuie să i se ofere toate resursele necesare pentru
dezvoltarea sa normală, atât din punct de vedere material, cât şi
spiritual; copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care
este bolnav trebuie îngrijit, copilul care este retardat trebuie ajutat,
copilul care este delincvent trebuie să fie reabilitat, iar copilul orfan şi
care vagabondează trebuie să fie protejat şi sprijinit; copilul trebuie să
primească, cu precădere, alinare în perioadele de suferinţă; copilului

53
trebuie să i se asigure condiţiile pentru a-şi putea câştiga existenţa şi
trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare; copilul trebuie
să fie educat în aşa fel încât să conştientizeze faptul că aptitudinile sale
trebuie puse în slujba semenilor săi.
Declaraţia Drepturilor Copilului, adoptată prin Rezoluţia
Adunarii Generale a Naţiunilor Unite 1386 (XIV) din 20 noiembrie
1959. Această Declaraţie a reafirmat principiile cuprinse în Convenţia
de la Geneva şi a adăugat noi reglementări (referitoare la dreptul la
identitate, familie, educaţie şi dreptul copilului de a nu fi discriminat).
Totodată, poate fi considerată primul document internaţional care
instituie principiul interesului superior al copilului. Ţinând cont de
caracterul său declarativ, Declaraţia nu a instituit anumite obligaţii
concrete pentru state privind ameliorarea cadrului normativ şi
instituţional în interesul superior al copilului. Declaraţia nu a avut
decât valoare simbolică, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului
(adoptată mai târziu) fiind cea care a produs efecte juridice pentru
ţările semnatare.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat
în 1966. Pactul interzice sancţionarea cu pedeapsă capitală a
persoanelor sub 18 ani, dispune că tinerii deţinuţi să fie separaţi de
adulţi şi deferiţi, cât mai curând posibil, în faţa unui judecător,
garantează ca unui minor delincvent să i se recunoască aceleaşi
drepturi ca şi oricărui alt inculpat în procesul penal şi obligă statele
părţi la Pact să instituie proceduri penale care ţin cont de vârsta şi de
interesul pe care îl prezintă reeducarea copiilor în conflict cu legea.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin
Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 44/25 la 20 decembrie
1989, este un instrument juridic important în ce priveşte justiţia pentru
minori (Convenţia este pertinentă pentru toate statele ONU, cu
excepţia SUA, care până la moment nu au ratificat-o). Deoarece cele
două declaraţii anterioare, din 1924 şi 1959, nu erau documente care să
oblige statele lumii să le aplice, Convenţia din 1989 a devenit
instrumentul legal prin care statele semnatare îşi puteau asuma

54
obligaţia fermă să pună în practică principiile ei. Articolul 40 al
Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului oferă o definiţie juridică a
minorului delincvent. Este vorba despre „orice copil bănuit, acuzat sau
dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent”
depinde doar de circumstanţa conform căreia comportamentul
minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce constituie un model al
reacţiei sociale faţă de actul respectiv.
Concomitent, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului
prevede patru principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale
Convenţiei. Principiile au caracter obligatoriu şi sunt completate de
standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie.
Principiile nominalizate sunt:
1) Principiul nediscriminării – din cauza lipsei de maturitate
fizică şi intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de
îngrijiri speciale. Statele părţi se angajează să garanteze drepturile
tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nicio distincţie,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie a copilului sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de
originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de
incapacitatea lor sau de altă situaţie.
2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în
toate deciziile care vizează copiii, fie că sunt luate de instituţii publice
sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi
administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale
copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. Statele părţi
se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare
pentru bunăstarea sa, ţinând cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor
săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, şi
vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi administrative
corespunzătoare.
Sintagma „interesul superior al copilului” se regăseşte şi în alte
articole ale Convenţiei, acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în
vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art.9

55
 în legătură cu separarea de părinţi; în art.18, care reglementează
responsabilităţile ambilor părinţi pentru creşterea şi dezvoltarea
copilului; în art.20, care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial
au dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului; în art.21,
care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37, care
ţine de privarea de libertate a copiilor; în art.40, care ţine de audierea
în faţa instanţelor judecătoreşti a cazurilor de încălcare a legii penale
de către minori.
Uneori, chestiuni discutabile apar la determinarea faptului ce ar
trebui să constituie interes superior pentru un copil. În această ordine
de idei, există câteva modele de determinare:
 modelul obiectiv – cel care ia decizia acţionează din
convingerea că anumite condiţii sunt considerate a fi în interesul
superior al copilului;
 modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi
exprime propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează
direct viaţa;
 modelul mixt – îmbină atât elemente obiective, cât şi cele
subiective.
3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice
copil are un drept inerent la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare, iar
statele părţi vor asigura în deplină măsură realizarea acestor drepturi.
Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia
drepturilor omului. Statului îi revine datoria primordială de a asigura
dreptul la viaţă, implementând o legislaţie penală concretă care evită
aducerea atingerilor persoanei, precum şi datoria de a lua în mod
preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui
viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane.
Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în
virtutea căruia orice fiinţă omenească, precum şi toate popoarele, au
dreptul să participe, să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea
economică, socială, culturală şi politică prin intermediul cărora toate
drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.

56
 Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o
parte, satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană, sănătate,
educaţie), iar, pe de altă parte, protejarea demnităţii umane prin
intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale, care reprezintă baza
creativităţii individuale, a contribuţiei inovatoare la progresul
economic, tehnologic şi social.
4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu
discernământ i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate
în considerare, avându-se în vedere vârsta lui şi gradul de maturitate
(art.12 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului).
Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a
difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de
frontiere, sub formă verbală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice
alte mijloace, la alegerea copilului (art.13 din Convenţia cu privire la
drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă autodeterminarea
copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce
privesc propria-i persoană. În ce priveşte vârsta copilului de la care se
admite exercitarea acestui drept, nici actele internaţionale, nici
jurisprudenţa nu o stabilesc exact. Dreptul la exprimare este asigurat
chiar şi la vârsta fragedă a copilului, chiar dacă acesta nu-şi poate încă
exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernământ. Un barem
etalon de vârstă nu poate fi stabilit, deoarece fiecare copil are nivel
diferit de dezvoltare. De aceea, aprecierea şi seriozitatea exprimării
urmează a fi luate în considerare în fiecare caz în parte, în dependenţă
de gradul de maturitate a copilului.
Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau
administrative. Nu există o listă exhaustivă a cauzelor când copilul se
poate pronunţa, dar, cu titlu de exemplu, ar fi: divorţul părinţilor,
proceduri de adopţie, schimbarea numelui etc. Nu are importanţă
modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant.
Concluzionând, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului
stabileşte următoarele drepturi: dreptul la viaţă; dreptul la

57
supravieţuire şi dezvoltare; dreptul la un nume şi o naţionalitate;
dreptul la educaţie şi informare; dreptul la identitate culturală şi
religioasă; dreptul la asistenţă medicală; dreptul la joc, odihnă,
recreere; dreptul de a avea o familie; dreptul de a fi protejat împotriva
oricărei forme de discriminare; dreptul de a-şi exprima opinia; dreptul
de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării;
dreptul la asociere.
Pe lângă Convenţia cu privire la Drepturile Copilului ONU a mai
elaborat un set de acte, obligatorii sau cu caracter de recomandare
pentru statele membre, cu reglementări speciale în sfera de protecţie a
drepturilor copiilor sau cu reglementări generale, dar inerente
domeniului delincvenţei juvenile. În rândul acestora se înscriu:
Ansamblul Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor,
adoptate la Primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
crimei şi tratamentul delicvenţilor în 1955, aprobate prin Rezoluţia
nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957. Vizează stabilirea principiilor şi
regulilor unei bune organizări penitenciare şi a practicării tratamentului
faţă de deţinuţi. Printre altele, se recomandă: diferitele categorii de
deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte,
separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor,
de motivele detenţiei lor şi de necesităţile tratamentului lor. Unele
reguli se referă în special la tinerii deţinuţi: instruirea analfabeţilor şi a
tinerilor deţinuţi trebuie să fie obligatorie şi administraţia trebuie să
vegheze cu atenţie asupra acesteia. După posibilităţi, instruirea
deţinuţilor trebuie să fie coordonată cu sistemul învăţământului public,
pentru ca aceştia să poată continua pregătirea lor fără dificultăţi, după
punerea în libertate.
Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori, elaborate în cadrul celui de-al
VII-lea Congres de la Beijing, din 14-18 mai 1985 (Regulile de la
Beijing). Regulile ghidează statele în ce priveşte dezvoltarea justiţiei
juvenile, adică protecţia drepturilor copilului atunci când el se
confruntă cu sistemul specializat al justiţiei pentru minori. Acesta

58
fusese primul instrument juridic care a detalizat normele pentru
administrarea justiţiei pentru minori, luând în calcul drepturile şi
necesităţile specifice copiilor. Regulile de la Beijing promovează
adoptarea, în cadrul legislaţiilor naţionale, a unui set de legi, norme şi
reguli aplicate în mod specific infractorilor minori, precum şi crearea
unor instituţii şi structuri care se vor ocupa de funcţionarea şi
administrarea justiţiei juvenile; încurajând acordarea unei atenţii
speciale „măsurilor pozitive care implică mobilizarea tuturor resurselor
posibile, incluzând familia, voluntarii şi alte grupuri comunitare,
precum şi şcolile şi alte instituţii la nivel de comunitate, pentru a
promova bunăstarea minorilor, în scopul reducerii necesităţii
intervenţiilor prin lege şi prin tratarea eficientă, corectă şi umană a
minorului aflat în conflict cu legea”.
Principiile directorii ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea
delicvenţei juvenile, adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie
1990 (Principiile sau Ghidul de la Riyadh) reprezintă o tratare
completă şi pozitivă a prevenirii şi reintegrării sociale şi detalizează
strategiile economice şi sociale care implică aproape toate domeniile
societăţii. Deopotrivă, subliniază importanţa concentrării acţiunilor
statelor membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în
domeniul protecţiei şi ocrotirii minorilor şi tinerilor, prin diminuarea
factorilor criminogeni şi prin consolidarea intervenţiilor statale în
asigurarea socializării/reintegrării sociale a acestora. Ele acoperă
stagiul pre-conflict, înainte ca tinerii să intre în conflict cu legea.
Principiile apelează la o orientare centrată pe copil şi la o perspectivă
de dezvoltare a copilului ce evoluează către prevenirea delincvenţei ca
parte integrantă a administraţiei justiţiei juvenile. O atenţie specială se
acordă copiilor care sunt cu un risc social ridicat, de exemplu în situaţii
ce compromit dezvoltarea copilului, măresc vulnerabilitatea acestuia
de a cădea victimă sau de a produce infracţiuni. În acest scop, măsurile
complete, interdisciplinare şi zonale, sunt conturate pentru a asigura
tinerilor o viaţă fără crime, victime şi conflicte cu legea, cu accent pe
modalităţile de intervenţie protectivă şi preventivă, non-deranjantă.

59
Inter alia, la art.1 al Principiilor se dispune recunoaşterea necesităţii şi
importanţei „studierii în mod sistematic, precum şi a elaborării
măsurilor ce trebuie recunoscute (...) pentru dezvoltarea copilului
însuşi, de a se evita incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un
comportament care nu a avut urmări grave”. Textul indică
raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale
faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau
atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sunt o parte a
procesului de maturitate şi creştere şi, la majoritatea indivizilor, au
tendinţa să dispară spontan, odată cu atingerea maturităţii acestora.
Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”, „delincventă” sau
„predelincventă” se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament
sistematic nedorit al acesteia”. Problema invocată este deci de a evita
stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea
comportamentului său. În realitate, nu se pune sarcina de a modificăra
infracţiunile imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil a
criminalizării comportamentului său.
Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de
libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990
(Regulile de la Havana). Acest instrument expune în detaliu normele
aplicabile situaţiilor în care un copil este deţinut într-o instituţie sau un
centru, oricare ar fi acesta: penal, corecţional, educativ sau preventiv,
şi că acesta este deţinut deoarece fie este bănuit, fie există convingerea
că a comis o infracţiune şi, de asemenea pentru că se consideră că
copilul este în pericol. În corespundere cu acestea, privarea de libertate
trebuie aplicată în condiţii şi împrejurări care asigură respectarea
drepturilor minorilor. Minorilor deţinuţi în instituţii trebuie să li se
asigure participarea la activităţi şi programe care să le promoveze şi
susţină sănătatea şi respectul de sine, să le stimuleze simţul răspunderii
şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care îi vor ajuta în
dezvoltarea potenţialului lor ca membri ai societăţii. Sub niciun motiv
legat de statutul lor nu li se vor refuza minorilor privaţi de libertate
drepturile civile, economice, politice, sociale sau culturale care le sunt

60
acordate prin dreptul naţional sau internaţional şi care sunt compatibile
cu privarea de libertate. Protecţia drepturilor individuale ale minorilor,
în special în ceea ce priveşte legalitatea executării măsurilor de
detenţiune, va fi garantată de autoritatea competentă, pe când
obiectivele integrării sociale vor fi asigurate prin inspecţii periodice şi
alte mijloace de control, efectuat în conformitate cu standardele
internaţionale, legile şi reglementările naţionale, de către un corp de
control corespunzător constituit, autorizat să viziteze minorii şi care nu
aparţine instituţiei de detenţiune. Se recomandă totodată crearea
instituţiilor de detenţiune deschise pentru minori, cu măsuri minime de
securitate sau fără astfel de măsuri. Populaţia acestor instituţii trebuie
să fie cât mai redusă posibil. Numărul minorilor deţinuţi în instituţii
închise ar trebui să fie destul de mic, încât să permită tratamentul
individualizat.
Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate,
aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990, prevăd o serie de reguli
destinate să ghideze deţinerea minorilor în privaţiune de libertate.
Printre altele, se arată că sistemul justiţiei pentru minori trebuie să
susţină drepturile şi siguranţa şi să promoveze bunăstarea fizică şi
mintală a minorilor. Pedeapsa cu închisoarea trebuie folosită numai ca
o metodă extremă. Normele determină vârstă până la care o persoană
este considerată minor, adică vârsta de 18 ani. Totodată, stabilesc ca
limita de vârstă sub care nu este permisă privarea de libertate a unui
copil trebuie determinată prin lege. Privarea de libertate trebuie
aplicată în condiţii şi împrejurări care asigură respectarea drepturilor
minorilor. Minorilor deţinuţi în instituţii trebuie să li se asigure
participarea la activităţi şi programe care să le promoveze şi susţină
sănătatea şi respectul de sine, să le stimuleze simţul răspunderii şi să
încurajeze acele atitudini şi aptitudini care îi vor ajuta în dezvoltarea
potenţialului lor ca membri ai societăţii.
Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea
măsurilor nonprivative de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45 / 110 a
Adunării Generale ONU pe 14 decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo).

61
Conţin reglementări privind: sancţiunile şi măsurile neprivative de
libertate; implementarea şi administrarea măsurilor comunitare;
standardele de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest
domeniu; politicile de implementare a acestor sancţiuni; cooperarea
internaţională în materia prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului
infractorilor. Încurajează menţinerea persoanei în stare de libertate ori
de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi procesului
penal, precum şi respectarea demnităţii sale. Cu atât mai mult, minorii
care au incălcat legea trebuie să fie trataţi din perspectiva alternativelor
extrajudiciare.
Regulile ONU privind tratamentul deţinuţilor femei şi impunerea
măsurilor nonprivative de libertate delincvenţilor femei (Regulile de
la Bangkok), adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la data
de 21 decembrie 2010. Cele 70 de reguli sunt destinate să răspundă
necesităţilor specifice femeilor în sistemul de justiţie penală şi în
detenţie şi să reducă privarea inutilă de libertate a femeilor. Regulile de
la Bangkok conţin reglementări referitor la copiii care însoţesc părinţii
în închisori, precum şi reglementări referitor la minorii în conflict cu
legea de sex feminin. Regulile mai prevăd că instituţionalizarea
minorilor aflaţi în conflict cu legea trebuie să fie evitată în cea mai
mare măsură posibilă. Vulnerabilitatea minorilor delincvenţi bazată pe
criteriul de sex trebuie să fie luată în considerare la luarea deciziilor.
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, semnată la Haga, la 29 mai 1993, la care
Republica Moldova a aderat în 1998, recunoaşte importanţa creşterii
copilului în mediul familial, priorităţii menţinerii copilului în familia
sa de origine şi reiterează că adopţia internaţională trebuie să
urmărească interesul superior al copilului, prevenirea răpirii, vânzării
sau traficului de copii. Convenţia stabileşte aspectele generale de
competenţă şi procedură privind depunerea cererii de adopţie,
aprecierea capacităţii persoanei de a adopta, modul de apreciere a
statutului copilului adoptabil, importanţa examinării situaţiei familiale,
sociale, medicale, etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinţii

62
adoptivi şi alte aspecte ale adopţiei internaţionale. Obiectivele
principale ale Convenţiei sunt: a) să stabilească garanţii pentru ca
adopţiile internaţionale să se înfăptuiască în interesul superior al
copilului şi în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt
recunoscute în dreptul internaţional; b) să instaureze un sistem de
cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul acestor
garanţii şi să prevină astfel răpirea, vânzarea sau traficul de copii; c) să
asigure recunoaşterea în statele contractante a adopţiilor realizate
potrivit Convenţiei.
Principiile fundamentale referitoare la recurgerea la
programele justiţiei restaurative în materie penală (Rezoluţia
ECOSOC 2002/12 (2002)) conţin importante lămuriri de ordin teoretic
şi practic în domeniul justiţiei restaurative, precum definirea unor
termeni, principiile şi standardele de implementare a practicilor de
justiţie restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie
restaurativă şi anumite recomandări în legătură cu dezvoltarea
programelor de justiţie restaurativă.
Linii directoare în materia justiţiei în cauzele implicând
copiii victime şi martori ai actelor criminale (Rezoluţia ECOSOC
2005/20(2005)). Furnizează un cadru practic care permite a ajuta
statele să elaboreze legi, proceduri şi practici ce garantează
respectarea drepturilor copiilor victime şi martori ai actelor criminale,
precum şi a ajuta persoanele care sunt în contact cu copiii victime şi
martori să-i trateze cu sensibilitate. În Rezoluţie sunt specificate în
principal următoarele drepturi ale copiilor victime şi martori ai actelor
criminale: dreptul de a fi tratat cu demnitate şi compasiune; dreptul de
a fi protejat împotriva discriminării; dreptul de a fi informat; dreptul de
a fi auzit şi de a exprima opiniile şi preocupările; dreptul la asistenţă
efectivă; dreptul la intimitate; dreptul de a fi protejat de la greutăţi în
timpul procesului de justiţie; dreptul la siguranţă; dreptul la
despăgubire; dreptul la măsuri speciale de precauţie. Organizaţia
Naţiunilor Unite şi UNICEF au elaborat un model de lege în domeniul
justiţiei în cauze ce implică copiii victime şi martori ai actelor

63
criminale, fiind prezentate şi comentariile de rigoare.
Observaţia generală nr.10 a Comitetului ONU pentru
Drepturile Copilului privind drepturile copilului în sistemul justiţiei
pentu minori (2007). Aceasta încurajează statele să formuleze şi să
aplice o politică globală în materia justiţiei pentru minori, urmărind
prevenirea delincvenţei juvenile. În particular, Observaţia formulează
unele note în privinţa principiilor generale conţinute în articolele 2, 3,
6, 12, 37 şi 40 ale Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului. Printre
altele, se recomandă statelor să ia toate măsurile necesare pentru a
asigura un tratament juridic egal copiilor în conflict cu legea. O atenţie
deosebită trebuie acordată discriminărilor, care ar putea rezulta din
lipsa unei politici consecvente în domeniu referitoare la grupurile
vulnerabile de copii, cum ar fi copiii străzii, copii aparţinând unor rase,
etnii, religii aflate în minoritate etc. Deopotrivă, se arată că în cazurile
cu minorii delincvenţi principiul protecţiei interesului superior al
copilului reclamă ca obiectivele justiţiei tradiţionale, cum ar fi
represiunea/retribuţia, să fie înlocuite cu obiectivele reabilitării şi
justiţiei restaurative. Observaţia reiterează importanţa promovării
dezvoltării armonioase a personalităţii, talentelor, abilităţilor fizice şi
mentale ale copilului, insistând asupra responsabilităţii familiei în
crearea unui anturaj compatibil cu acest deziderat. Se atrage atenţia
asupra importanţei ca toate persoanele cu vârsta până la 18 ani care au
comis ilegalităţi să răspundă conform normelor justiţiei juvenile. Sunt
formulate constatări şi pe marginea garanţiilor unei judecăţi echitabile:
neretroactivitatea justiţiei juvenile, prezumţia nevinovăţiei, dreptul de a
fi auzit, dreptul la o participare efectivă în cadrul procedurilor etc.
Observaţia Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului
privind Raportul Republicii Moldova în baza art.44 al Convenţiei
(2009). Comitetul pentru Drepturile Copilului formulează constatările
în baza art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Printre altele, în materie de
discriminare, Comitetul este îngrijorat de faptul că, în pofida
garanţiilor legislative care există contra discriminărilor, principiul non-
discriminării nu este pe deplin respectat şi, prin urmare, copii care

64
provin din familii socialmente vulnerabile, copiii cu dizabilităţi, copiii
care trăiesc cu HIV/SIDA sau copiii care aparţin unor etnii diferite sau
de o altă religie riscă să devină obiectul unor discriminări. În special,
copiii romilor sunt frecvent victime ale discriminărilor şi au un acces
limitat la educaţie, la sănătate şi un nivel de viaţă adecvat. Astfel,
Comitetul recomandă supravegherea respectării principiului
nondiscriminării de către stat, în special în cazul copiilor care provin
din familii socialmente vulnerabile, copiilor cu dizabilităţi, copiilor
care trăiesc cu HIV/SIDA, copiilor care aparţin unor etnii diferite sau
de o altă religie. Constatări şi recomandări sunt formulate şi în privinţa
drepturilor şi libertăţilor fundamentale (art.7, 8, 13, 17, 19 şi 37).
Printre observaţiile Comitetului ONU se regăsesc şi cele referitoare la:
mediul de familie al copilului (inclusiv situaţia copiilor privaţi de un
mediu familial) adopţie; copiii cu dizabilităţi (inclusiv sănătatea
adolescenţilor, serviciile de sănătate), cu HIV/SIDA, cu un nivel de
viaţă scăzut; educaţie, implicit la formarea profesională şi orientarea în
profesie; măsurile de protecţie speciale (vis-a-vis de probleme precum
exploatarea economică a copilului, copiii care locuiesc sau lucrează în
stradă).
Observaţia nr.13 (2011) a Comitetului ONU pentru Drepturile
Copilului, referitoare la dreptul copilului de a fi protejat contra
tuturor formelor de violenţă. Aceasta cuprinde analiza juridică a
Articolului 19 din Convenţia de la New York cu privire la Drepturile
Copilului, urmărind ca obiectiv identificarea surselor de violenţă şi
abuz aplicate asupra copiilor şi luarea măsurilor posibile, la nivel
naţional şi internaţional, în vederea eradicării oricărei forme de abuz
din viaţa copiilor.
Obiectivele Observaţiei nr.13 (2011) sunt: de a ghida statele
membre pentru înţelegerea obligaţiilor asumate în temeiul art.19 din
Convenţie; de a interzice, preveni şi răspunde la toate formele de
violenţă fizică şi psihică, vătămări sau abuzuri, neglijenţă sau
imprudenţă, maltratare sau exploatare a copiilor, inclusiv abuzarea
sexuală, în timp ce sunt în grija părinţilor, tutorelui sau a oricărei alte

65
persoane, inclusiv reprezentant al statului; de a contura măsurile
legislative, judiciare, administrative, sociale şi educaţionale pe care
statul membru trebuie să le îndeplinească; de a depăşi iniţiativele
izolate, fragmentate şi reactive în abordarea îngrijirii şi protecţiei
copilului, care au avut un impact limitat asupra prevenirii şi eliminării
tuturor formelor de violenţă; de a promova o abordare holistică a
implementării articolului 19 bazată pe perspectiva generală a
Convenţiei de a asigura dreptul copiilor la supravieţuire, demnitate,
bunăstare, sănătate, dezvoltare, participare şi nediscriminare – a căror
realizare este ameninţată de violenţă; de a asigura statelor membre şi
altor părţi interesate o bază în temeiul căreia să se dezvolte un cadru
coordonat pentru eliminarea violenţei prin măsuri cuprinzătoare bazate
pe drepturile copilului la îngrijire şi protecţie; de a evidenţia pentru
toate statele membre necesitatea îndeplinirii rapide a obligaţiilor
asumate în temeiul articolului 19.
Al IV – lea Raport periodic al Republicii Moldova privind
implementarea Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (2014). Raportul reflectă principalele rezultate obţinute în
perioada anilor 2010-2013, care a urmat după prezentarea celui de-al
III-lea Raport periodic al Republicii Moldova (2009), aprobarea
Opiniei a III-a asupra Moldovei a Comitetului Consultativ privind
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
ACFA/OPIII(2009)003 din 26 iunie 2009 şi Rezoluţiei Res CMN
(2010)6 a Comitetului de Miniştri din 5 mai 2010. Raportul este
structurat în trei părţi.
În Partea întîi este expusă informaţia cu privire la măsurile
întreprinse de Republica Moldova pentru continuarea implementării
Convenţiei-Cadru, consolidării participării societăţii civile la acest
proces.
În Partea a doua este reflectată informaţia cu privire la măsurile
întreprinse de Republica Moldova în vederea abordării problemelor
identificate în ciclul trei de monitorizare, precum şi a altor probleme
esenţiale care rămîn a fi nesoluţionate după trei cicluri: componenţa

66
legislativă (consolidarea cadrului legislativ-normativ; monitorizarea
internă a procesului de implementare a legislaţiei); asigurarea
drepturilor străinilor şi apatrizilor; situaţia în regiunea transnistreană;
studierea limbii de stat de către alolingvi adulţi; activitatea Biroului
Relaţii Interetnice; organizarea recensămîntului populaţiei din 2014;
măsurile întreprinse pentru pregătirea ratificării Cartei europene a
limbilor regionale sau minoritare (CELRM); măsurile întreprinse întru
susţinerea populaţiei de etnie romă din Republica Moldova.
În Partea a treia este prezentată informaţia cu privire la evoluţiile
în procesul de implementare a unor articole aparte ale Convenţiei-
Cadru (art.3-9, 12, 14, 15, 16, 17 ale Convenţiei-Cadru).
Raportul Republicii Moldova în faţa Comitetului ONU pentru
Drepturile Copilului (2011-2015). În respectivul raport Republica
Moldova a prezentat măsurile luate în perioada 2011-2015 în scopul
implementării Pactului internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale. În particular, aşa cum reiese din cele raportate o
serie de măsuri au fost implimentate în sfera garantării egalităţii şi
nediscriminării, a dreptului la muncă a minorului, precum şi protecţiei
acestuia în sfera relaţiilor de muncă (implicit, fiind raportate măsurile
care vizează politica salarizării; siguranţa şi sănătatea ocupaţională;
posibilităţile egale de avansare în carieră; odihna, timpul liber,
limitarea raţională a muncii; dreptul de a constitui sindicate; dreptul la
grevă); protecţiei şi asistenţei în familie, protecţiei acordate mamelor
înainte şi după naşterea copilului; protecţiei şi asistenţei copiilor şi
adolescenţilor; garantării dreptului la îmbunătăţirea continuă a
nivelului de viaţă; asigurării accesului la serviciile de apă şi canalizare;
protecţiei sănătăţii fizice şi psihice a persoanei; garantării dreptului la
educaţie.


Raportul poate fi consultat accesând următorul link:
http://tbinternet.ohchr.org/_layouts/treatybodyexternal/Download.
aspx?symbolno=E%2FC.12%2FMDA%2F3&Lang=en

67
 3. STANDARDE INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE ALE UE ÎN MATERIA
DELINCVENŢEI JUVENILE

Standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile

constituie un corpus iuris ce conţine un minimum de drepturi şi
garanţii care trebuie respectate şi asigurate de statele membre la
instrumentele care le consacră, precum şi un set de măsuri de prevenire
a delincvenţei juvenile care trebuie sau se recomandă a fi
implementate. Drepturile şi garanţiile privesc minorul în special în faţa
justiţiei penale (faza de urmărire penală, faza de judecată sau ulterioare
procesului judiciar).
Standardele pot fi obligatorii (convenţiile, potrivit adagiului latin
pacta sunt servanda), sau cu caracter de recomandare (soft law).
Pentru prima categorie, statele pot stabili o protecţie mai largă a
drepturilor, dar nu una mai restrânsă.
La general, standardele internaţionale în materia delincvenţei
juvenile pot fi grupate în cele referitoare la:
1) vârsta responsabilităţii penale;
2) măsurile prejudiciare;
3) procedurile judiciare sau măsurile alternative;
4) condiţiile detenţiei minorilor;
5) prevenire şi reintegrare.
Vârsta responsabilităţii penale. Nu există standarde
internaţionale exacte cu privire la vârsta la care un minor ar putea fi
pasibil de răspundere penală. Legislaţiile naţionale ale statelor stabilesc
niveluri diferite de vârstă în acest sens. Potrivit art.40.3 lit.a) din
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului din 1989, „statul va lua
toate măsurile pentru ca să stabilească o vârstă minimă sub care copiii
să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală”.
Totodată, acelaşi articol dispune că statele părţi vor „stabili o vârstă
minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a
încălca legea penală”. Această dispoziţie impune statelor să introducă

68
în legislaţia lor vârsta majorităţii penale, adică vârsta de la care
minorului i se poate imputa răspunderea penală ca unui adult.
Regulile de la Beijing adaugă că „începutul acestei vârste nu
trebuie să fie fixat la o vârstă prea mică, avându-se în vedere
imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (regula 4.1.).
Deopotrivă, în comentariile acestora se menţionează că „vârsta minimă
a răspunderii penale diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau
culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în considerare faptul dacă
copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi
psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în
virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi tras la
răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă
vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu
există o limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără
sens.”
La determinarea pragului de vârstă sub care minorul nu poate fi
ţinut responsabil pentru fapta delincventă ar fi vorba despre două
probleme: prima – vârsta la care minorii nu răspund în niciun caz,
neavând atinsă vârsta intermediară care este mai mică decât vârsta
majoratului penal; a doua – vârsta intermediară atinsă deja de minor
care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica
unele măsuri speciale adaptate vârstei. Responsabilitatea se bazează pe
recunoaşterea unui minim de discernământ după care minorii au
conştiinţa celor săvârşite. În aceste condiţii este evident că necesitatea
fixării unei vârste intermediare este strâns legată de natura măsurilor ce
pot fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi
numite cele de ajutor, independent de vârstă, de aceea s-ar părea în
plus stabilirea unei vârste intermediare. În realitate, însă, nu fapta
comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de
către minor sau starea prin care el trece. Din aceste considerente,
fixarea unei astfel de vârste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica
răspunderea imputată minorului. De asemenea, nu există o singură
măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al acestora, în

69
dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să
perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă.
Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului, nici Convenţia cu privire la Drepturile Omului nu
impun explicit statelor să stabilească un etalon al vârstei intermediare.
Articolul 40 alin.(1) al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului
stipulează doar că statele trebuie „să ţină seama de vârsta lui, precum şi
de necesitatea de a promova reintegrarea copilului” în societate.
Aliniatul (4) al aceluiaşi articol dispune că orice măsuri aplicate
trebuie „să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi
proporţional atât condiţiilor lor, cât şi infracţiunii comise”. Din
considerentele nominalizate, se impune stabilirea unui etalon de vârstă
de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială.
Nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon
de vârstă exact, fix şi unic. Această sarcină îi revine statului potrivit
legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două vârste: una de la
care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele
măsuri educative. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei
responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la
naştere. În ţările în care vârsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o
ţară la alta este uluitor.
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a criticat, în special,
statele în care această vârstă este stabilită la limita de până la10 ani.
Vârsta la care este stabilită pasibilitatea de răspundere penală este
determinată de politica de prevenire şi de represiune a criminalităţii în
plan naţional.
Limita vârstei răspunderii penale nu este una arbitrară; or, copilul
căruia urmează să i se aplice procedurile penale trebuie tratat „într-un
mod corespunzător promovării sentimentului de demnitate şi valoare a
copilului…. şi care ţine cont de vârsta lui…” (art.40.1 din Regulile de
la Beijing).
Măsurile prejudiciare. Prin măsuri prejudiciare avem în vedere
reţinerea şi alte măsuri dispuse până la judecată. Convenţia de la New

70
York obligă statele să ia, ori de câte ori este posibil, măsuri speciale în
cauzele cu minorii fără a se recurge la procedura judiciară, cu condiţia
ca drepturile şi garanţiile legale să fie respectate pe deplin.
Documentele Naţiunilor Unite recomandă să se excludă
recurgerea la detenţie preventivă pentru minori, cu excepţia cazurilor
de infracţiuni deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari.
În aceste din urmă cazuri, să se limiteze durata detenţiei preventive,
minorii să fie separaţi de adulţi şi hotărârile de acest gen să fie, în
principiu, ordonate, după consultări prealabile, cu un serviciu social, în
vederea alegerii unor propuneri alternative. Aceste reglementări
internaţionale acceptă privarea de libertate a minorilor în anumite
cazuri, însă nu se referă în mod expres la condiţiile aplicării arestului
preventiv, ci vorbesc despre privarea de libertate.
Regulile de la Tokyo stabilesc că detenţia provizorie nu poate fi
decât o măsură de ultimă instanţă în procedurile penale, ţinându-se
cont în mod special de ancheta infracţiunii prezumtive şi de protejarea
societăţii şi a victimei. Măsurile de înlocuire a detenţiei provizorii sunt
folosite din momentul în care aceasta devine posibil.
Referitor la arestul preventiv, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului menţionează în articolul 5 alineatul 1 că: orice persoană are
dreptul la libertate şi siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de normele legale şi în
conformitate cu căile legale; orice persoană arestată trebuie sa fie
informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege,
asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa; orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de
îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi a dreptului de a fi judecată,
într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii, iar punerea
în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea celui interesat la judecată.
Procedurile judiciare sau măsurile alternative.
Documentele Naţiunilor Unite subliniază faptul că este de preferat

71
ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi
instituţionalizării, prevăzându-se o întreagă gamă de dispoziţii, precum
cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la
perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie
generală şi profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea
într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor un tratament în
interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea
săvârşită.
Regulile de la Beijing determină drepturile minorului în toate
fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toată
durata investigaţiilor şi procesului, precum şi tratamentul la locul de
detenţie. Instituţionalizarea este apreciată ca o soluţie de ultimă
instanţă. Regulile prevăd pentru prima oară într-un document
internaţional lista drepturilor procesuale ale infractorilor minori:
prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a i se aduce la cunoştinţă faptele
de care este învinuit; dreptul la neautodenunţare; dreptul de a fi asistat
de un avocat; dreptul părinţilor sau al altor ocrotitori legali de a fi
prezenţi la audierea minorului ; dreptul de a-şi susţine public, în
contradictoriu, cauza; dreptul de a face apel la o instanţă superioară;
dreptul la protecţia vieţii private; dreptul de a nu se publica nicio
informaţie care ar face posibilă identificarea infractorului minor, etc.
Drepturi similare sunt prevăzute şi de art.40 al Convenţiei ONU cu
privire la Drepturile Copilului: neretroactivitatea justiţiei juvenile;
prezumţia nevinovăţiei până la stabilirea vinovăţiei; informarea
promptă şi directă cu privire la acuzaţiile aduse; accesul imediat la
asistenţă juridică; judecarea fără întârziere a cauzei de către o autoritate
competentă şi independentă, în prezenţa unui apărător legal şi a
reprezentantului legal, dacă interesul superior al copilului o cere;
dreptul de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că
este vinovat; dreptul de a recurge la o cale de atac cu privire la decizie
în faţa unei autorităţi competente, independente şi imparţiale; dreptul
de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba utilizată; dreptul la respectarea deplină a vieţii private, în toate

72
fazele procedurii. Dacă instituirea unui sistem separat de justiţie
juvenilă este imposibilă, guvernele sunt încurajate să asigure că
specialiştii din domeniul justiţiei sunt instruiţi profesional în ceea ce
priveşte gestionarea cazurilor cu implicarea copiilor prin specializare,
instruire continuă, cursuri de recapitulare etc. Colaboratorii din
domeniul justiţiei juvenile trebuie să reflecte diversitatea copiilor în
contact cu sistemul justiţiei penale din punctul de vedere al egalităţii de
gen şi a minorităţilor.
Una dintre obligaţiile prevăzute de Regulile de la Beijing se referă
la reglementarea unei game cât mai largi şi flexibile de sancţiuni,
printre care: hotărârile de supraveghere; probaţiunea; munca în
comunitate; compensaţia şi restituirea; amenzi penale; consilierea şi
terapia de grup; decizii de asistenţă alternativă; decizii de internare în
centre educaţionale etc. Standardele la fel interzic aplicarea pedepsei
capitale minorilor.
În corespundere cu standardele internaţionale în domeniul justiţiei
juvenile, oriunde este posibil şi oportun, copiii care au incălcat legea
trebuie să fie trataţi din perspectiva alternativelor extrajudiciare – a
referirii la organe nonjudiciare (comisii, consilii sau alte servicii
competente), constituite în afara sistemului formal de justiţie. Scopul
alternativei extrajudiciare este să redirecţioneze copiii spre programele
de sprijin la nivel de comunitate, pentru a evita expunerea la traumele
psihologice şi stigmatizarea care pot rezulta din arest, procesul judiciar
şi pronunţarea sentinţei. Aceste măsuri pot fi aplicate la orice etapă:
înainte de arest (poliţia ia decizia ca să nu aresteze copilul care a
încălcat legea); înainte de procesul în curte (procurorul îşi retrage
acuzaţiile); drept o opţiune de pedeapsă (judecătorul pronunţă o altă
sentinţă decât cea privativă de libertate). Cu cât mai devreme este luată
această decizie, cu atât mai protejat este tânărul de efectele pe care le
poate avea asupra personalităţii sale contactul direct cu organele de
drept.
Regulile de la Beijing prescriu că orice recurs la mijloace
extrajudiciare, implicând trimiterea către servicii comunitare sau alte

73
servicii competente, cere consimţământul interesatului sau al părinţilor
ori al tutorelui său, fiind de la sine înţeles că această hotărâre de
amânare a chestiunii poate (dacă se consideră) fi subordonată unei
reexaminări de către autoritatea competentă. În scopul de a facilita
reglementarea discreţionară a cazurilor de delicvenţă juvenilă, se vor
depune eforturi în vederea organizării programelor comunitare, cu
precădere a celor de supraveghere şi orientare temporară, şi în vederea
asigurării restituirii bunurilor şi indemnizaţiei victimelor.
Deopotrivă, şi Regulile de la Tokyo stabilesc o serie de posibilităţi
care pot fi aplicate până la şi după judecarea cauzei, precum:
avertismentele verbale, eliberarea condiţionată, repararea daunelor
cauzate victimei, probaţiunea şi supravegherea judecătorească, munca
în folosul comunităţii, redirecţionarea către un centru de plasament,
împăcarea, scuzele, etc. Documentul încurajează statele să prescrie
prin lege definiţia şi aplicarea măsurilor neprivative de libertate şi să
reglementeze necesitatea evaluării minuţioase a contextului şi
personalităţii copilului bănuit de săvârşirea unei infracţiuni (prin
intermediul referatelor presentinţiale) până la alegerea măsurii potrivite
neprivative de libertate.
Principalele instrumente internaţionale care statuează că adoptarea
unor legi şi proceduri special concepute pentru copiii care au intrat în
conflict cu legea penală şi care să le fie aplicabile exclusiv este
dezirabilă sunt Convenţia cu privire la Drepturile Copilului şi Regulile
Minimale Standard ale Naţiunilor Unite pentru Administrarea Justiţiei
Juvenile (Regulile de la Beijing). Articolul 40 din Convenţie subliniază
că statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la
care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un
tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, care să
întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile
fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta acestuia,
precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea lui în societate şi
exercitarea unui rol constructiv în societate.
În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate

74
acestea, standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui
şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. Aceasta se
explică prin faptul că multe state nu au avut niciodată instanţe
specializate în acest sens. Încurajarea creării unor instanţe specializate
derivă din art.40.3 al Convenţiei privind Drepturile Copilului, după
care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor,
procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor
bănuiţi, acuzaţi sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”.
În concluzie, se reţin două din obiectivele cele mai importante ale
justiţiei pentru minori, prevăzute în Regulile de la Beijing:
Primul este asigurarea bunăstării minorului. Este obiectivul
principal al sistemelor juridice în care cazurile delincvenţilor juvenili
sunt examinate de către tribunale pentru copii sau de către autorităţile
administrative, dar trebuie de insistat, de asemenea, şi asupra
bunăstării minorului în sistemele juridice în care se remarcă jurisdicţia
de drept comun, pentru a se evita aplicarea unor sancţiuni excesive.
Al doilea obiectiv este principiul de proporţionalitate. Acest
principiu binecunoscut foloseşte la moderarea sancţiunilor punitive, în
general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delicvenţii
juvenili, trebuie ţinut cont nu doar de această gravitate, ci şi de
circumstanţele personale. Acestea din urmă (poziţia socială, situaţia
familială, daunele cauzate de delict sau de alţi factori cu influenţă
asupra circumstanţelor personale) trebuie să intervină pentru
proporţionarea deciziei (de exemplu, ţinând cont de efortul depus de
delincvent pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa lui de a reveni
la o viaţă sănătoasă şi utilă).
Condiţiile detenţiei minorilor
În conformitate cu dispoziţiile art.37 alin.(1) lit.(b) din Convenţia
cu privire la Drepturile Copilului, copiii nu trebuie să fie privaţi de
libertate în mod ilegal sau arbitrar. Daca se află în arest, copiii trebuie
să fie separaţi de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se consideră că
este în interesul copilului să nu se procedeze astfel. Toţi copiii privaţi
de libertate vor fi trataţi uman şi cu respect, şi într-un mod care să ţină

75
seamă de nevoile lor specifice. Un astfel de tratament uman include
dreptul la asistenţă juridică sau de altă natură, cum ar fi serviciile
medicale sau psihologice. Acelaşi articol din Convenţie, precum şi
Regulile de la Tokyo, prevăd şi faptul că, în cazul copiilor, se poate
recurge la privarea de libertate doar ca la o măsura extremă şi pentru
perioada cea mai scurtă care se impune. Conform prevederilor
Convenţiei, orice copil are dreptul să conteste legalitatea măsurii
privative de libertate adresându-se autorităţii competente, relevante,
independente şi imparţiale, şi să primească o soluţionare imediată.
Odată ce s-a recurs la aplicarea detenţiei, urmează a se respecta
condiţiile detenţiei minorilor. Protecţia drepturilor individuale ale
minorilor va fi garantată de autoritatea competentă, pe când obiectivele
integrării sociale vor fi asigurate prin inspecţii periodice şi alte
mijloace de control, efectuat în conformitate cu standardele
internaţionale, legile şi reglementările naţionale, de către un corp de
control constituit, autorizat să viziteze minorii şi care nu aparţine
instituţiei de detenţie. Trebuie înfiinţate instituţii de detenţie deschise
pentru minori, cele cu măsuri minime de securitate sau fără astfel de
măsuri. Populaţia acestor instituţii trebuie să fie redusă la maximum.
Numărul minorilor deţinuţi în instituţii închise ar trebui să fie destul de
mic, încât să permită tratamentul individualizat. Articolul 37 al
Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului garantează ca
niciun copil să nu fie supus relelor tratamente, inclusiv torturii, şi
interzice pedeapsa capitală sau detenţia pe viaţă pentru copiii
delincvenţi. Vor fi interzise măsurile disciplinare precum pedeapsa
corporală, plasamentul într-o celulă neiluminată, încarcerarea sau orice
alte pedepse care ar putea afecta starea fizică şi psihică sau bunăstarea
copilului. Va fi instituit un mecanism efi cace şi accesibil de depunere
a plângerilor, iar copiii urmează să cunoască despre existenţa lui. De
asemenea, vor fi efectuate inspecţii calificate independente şi regulate
în locurile de detenţie a copiilor.
Având în vedere vulnerabilitatea copiilor privaţi de libertate,
importanţa legăturilor de familie şi promovarea reintegrării în

76
societate, autorităţile competente ar trebui să garanteze şi să sprijine în
mod activ respectarea drepturilor copilului, astfel cum acestea sunt
prevăzute în instrumentele internaţionale şi europene. Pe lângă alte
drepturi, copiilor ar trebui să le fie garantate în special următoarele
drepturi: menţinerea contactelor regulate şi semnificative cu părinţii,
familia şi prietenii prin intermediul vizitelor şi al schimbului de
corespondenţă, cu excepţia cazului în care se impun restricţii în
interesul justiţiei şi al copilului. Restricţionarea acestui drept nu ar
trebui să fie utilizată niciodată ca modalitate de pedeapsă. Copilul
trebuie să dispună de dreptul la educaţie, orientare şi formare
profesională, la asistenţă medicală corespunzătoare. Lui trebuie să i se
asigure dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie,
precum şi accesul la activităţile de petrecere a timpului liber, inclusiv
educaţie fizică şi sport. Necesită a fi aplicate programele care pregătesc
în avans copilul privat de libertate pentru reîntoarcerea în cadrul
comunităţii, acordându-se atenţia cuvenită nevoilor emoţionale şi
fizice ale acestuia, relaţiilor de familie, locuinţei, posibilităţilor de
şcolarizare şi angajare, precum şi statutului socioeconomic. Privarea de
libertate a minorilor neînsoţiţi, inclusiv a celor care solicită azil, şi a
copiilor separaţi nu ar trebui să fie niciodată motivată sau să se bazeze
exclusiv pe lipsa statutului de rezident.
Prevenire şi reintegrare
Legislaţia internaţională cheamă statele membre să insereze în
sistemele de justiţie juvenilă Principiile ONU privind prevenirea
delincvenţei juvenile. Acest document încurajează statele membre să
dezvolte servicii şi programe comunitare pentru prevenirea implicării
copiilor în activitatea infracţională. Documentul se concentrează
asupra ridicării nivelului calităţii vieţii, al bunăstării generale şi nu
numai asupra unei eliminări imediate, a unor probleme clar definite,
dar parţiale. În acest sens, scopul nu trebuie să fie prevenirea situaţiilor
„negative” (o abordare definitivă), ci mai degrabă o stimulare a
potenţialului social (o abordare ofensivă).
Conform acestora, planuri de prevenire a delincvenţei juvenile vor

77
trebui instituite la fiecare nivel al conducerii de stat şi presupun:
- analiza atentă a problemei şi identificarea de programe, servicii,
facilităţi şi resurse avute la dispoziţie;
- definirea clară a responsabilităţilor pentru agenţiile, instituţiile şi
persoanele implicate în eforturile de prevenţie;
- politici, programe şi strategii bazate pe studii de previziuni vor fi
desfăşurate şi monitorizate, evaluate cu grijă şi, bineînţeles,
aplicate;
- implementarea de metode pentru reducerea efectivă a actelor
criminale;
- oferirea de către comunitate a unei game largi de servicii şi
programe;
- cooperarea apropiată între naţiuni, state, guverne locale şi
provinciale cu implicarea celor din sectorul particular, a
reprezentanţilor cetăţenilor şi ai comunităţii pentru a manifesta grijă
faţă de copil, a oferi o educaţie sănătoasă;
- intrarea în vigoare a unor legi şi crearea unor agenţii judiciare
pentru iniţierea acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile şi a
delincvenţei tinere;
- participarea tineretului în politica de prevenţie a delincvenţei,
incluzând apelul la resursele comunităţii, autoajutorarea tinerilor,
precum şi programe de asistenţă şi compensare a victimei;
- specializarea personalului la toate nivelurile.
Regulile de la Beijing deopotrivă menţionează importanţa
protecţiei sociale a tineretului în vederea reducerii nevoii de intervenţie
a legii, stabilind că statele membre trebuie să se mobilizeze să ia
măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor resurselor
existente, mai ales familia, persoanele benevole, precum şi şcolile, alte
instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării minorului şi,
deci, şi în scopul reducerii nevoii de intervenţie a legii, astfel încât
persoana aflată în conflict cu legea să fie tratată eficace, echitabil şi
uman.
În aceeaşi arie, Recomandarea Nr. R (87)20 a Comitetului de

78
Miniştri către Statele Membre privind reacţiile sociale la delincvenţa
juvenilă precizează că prevenţia vizează o politică comprehensivă de
promovare a integrării sociale a tinerilor; oferirea asistenţei speciale şi
introducerea unor programe specializate, pe baze experimentale, în
şcoală, în organizaţii sportive şi de tineret pentru o mai bună integrare
a tinerilor care au dificultăţi serioase în acest domeniu; întreprinderea
unor măsuri tehnice şi contextuale pentru a reduce oportunităţile de a
comite infracţiuni.
Standarde ale UE în materia delincvenţei juvenile
Uniunea Europeană de asemenea tinde să reglementeze sau să
stabilească un cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile.
„Delincvenţa juvenilă poate fi combătută eficient doar prin adoptarea
unei strategii integrate la nivel naţional şi european”, subliniază
Parlamentul European într-un Raport adoptat la Strasbourg, la 7 iunie
2007. Astfel, delincvenţa juvenilă a căpătat proporţii enorme şi începe
acum de la vârste mult mai fragede; singurul mod de contracarare a
fenomenului constă într-o strategie integrată, la nivel naţional şi
european. În conformitate cu acest Raport, strategia va trebui să
includă trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare şi
măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor
tinerilor). Se evidenţiază necesitatea elaborării unor politici la nivel
naţional, precum şi la nivel european. Toţi actorii societăţii trebuie
implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale, se
menţionează în Raport. În acelaşi context, este nevoie de o politică
integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să
contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea
timpurie a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în
rândul copiilor este, totodată, crucială.
Astfel, prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după
cum urmează:
• la nivel primar (pentru toţi cetăţenii);
• la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent
ocazional);

79
• la nivel terţiar (minorilor cu comportament delincvent persistent).
Raportul preconizează diferite măsuri, cum ar fi un concediu
parental de un an, cursuri de formare pentru cadrele didactice, cursuri
de gestionare a situaţiilor conflictuale şi „o foaie de parcurs”
europeană, destinată mass-media.
Cât priveşte politicile la nivel european, statele membre, în
colaborare cu Comisia, ar trebui să stabilească fără întârziere standarde
minime şi principii directoare comune ce ar viza acţiunile de prevenire
a delincvenţei juvenile. Comisia ar trebui să instituie un Observator
European pentru Delincvenţa Juvenilă, care să centralizeze statistici de
la statele membre, să asigure schimb de bune practici şi să planifice
programe noi interregionale, europene şi internaţionale, ceea ce şi s-a
făcut prin fondarea Observatorului European al Justiţiei Juvenile, la
Bruxelles în 2008.
Ca urmare a Raportului menţionat mai sus, precum şi a
dezbaterilor la tema respectivă, la 21 iunie 2007 se adoptă Rezoluţia
Parlamentului European privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al
familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)). Rezoluţia a fost elaborată în
baza principiilor internaţionale adoptate sub egida ONU, a
recomandărilor Consiliului Europei, precum şi a altor tratate, decizii,
rapoarte, elaborate şi adoptate atât de Uniunea Europeană, cât şi de alte
organisme internaţionale, şi lansează următoarele propuneri la nivel
naţional şi european.
Astfel, la nivel naţional:
• este extrem de important ca toate părţile interesate dintr-o societate,
şi anume – statul, în calitate de administraţie centrală, autorităţile
regionale şi locale, responsabilii comunităţii şcolare, familia, ONG-
urile şi, în special, cele privind tinerii, societatea civilă şi fiecare
individ în parte – să fie direct implicate în conceperea şi punerea în
aplicare a unei strategii naţionale integrate; se subliniază, de
asemenea, că, pentru a pune în aplicare măsuri eficiente de
combatere a delincvenţei juvenile, este vital să se poată dispune de
resurse financiare suficiente;

80
• o luptă eficace împotriva delincvenţei juvenile necesită punerea în
aplicare a unei politici integrate şi eficace pe plan şcolar, social,
familial şi educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor
sociale şi civice şi la socializarea timpurie a tinerilor; se consideră
de asemenea că este necesar să se definească o politică axată pe o
mai bună coeziune economică şi socială vizând reducerea
inegalităţilor sociale şi combaterea excluderii sociale şi a sărăciei, o
atenţie deosebită fiind acordată sărăciei care îi afectează pe copii;
• se consideră că este necesar ca familiile, educatorii şi societatea să
transmită valori tinerilor de la cea mai fragedă vârstă;
• se consideră că prevenirea delincvenţei juvenile impune adoptarea
de politici publice şi în alte domenii, inclusiv cele referitoare la
locuinţe, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, timp
liber şi interacţiunile între tineri;
• familiile, şcoala şi societatea, în general, ar trebui să colaboreze din
ce în ce mai accentuat la combaterea violenţei în rândul tinerilor;
• statele membre sunt încurajate să includă în politicile lor naţionale
instituirea unui concediu parental de un an, pentru ca familiile să se
concentreze, dacă doresc, asupra educaţiei timpurii a copiilor,
aceasta având un rol decisiv în dezvoltarea lor;
• statele membre sunt invitate să acorde un sprijin deosebit familiilor
care se confruntă cu probleme economice şi sociale; se subliniază
că adoptarea unor măsuri vizând acoperirea nevoilor esenţiale în
materie de locuinţă şi hrană, accesul garantat la educaţia de bază şi
îngrijirea sănătăţii pentru toţi membrii familiei, începând cu copiii,
precum şi măsurile vizând asigurarea accesului echitabil al
membrilor familiei la piaţa muncii şi la viaţa socială, economică şi
politică, vor contribui la asigurarea unui mediu familial sănătos şi
echitabil pentru dezvoltarea şi socializarea timpurie a copiilor;
• statelor membre şi autorităţilor de reglementare competente pe plan
naţional şi regional li se solicită să vegheze cu stricteţe la
respectarea absolută a legislaţiei comunitare şi naţionale privind
semnalarea conţinutului emisiunilor de televiziune şi al altor

81
 programe care ar putea conţine scene deosebit de violente sau
nerecomandate minorilor; de asemenea, statele membre sunt
încurajate să adopte, împreună cu factorii responsabili din mass-
media, o „foaie de parcurs” pentru protecţia drepturilor copilului şi,
în special, a drepturilor minorilor delincvenţi, în ceea ce priveşte
interdicţia de difuzare a unor scene extrem de violente la anumite
ore ale zilei şi interdicţia de a dezvălui identitatea minorilor
implicaţi în acte de delincvenţă;
• se subliniază că mass-media poate juca un rol considerabil în
prevenirea delincvenţei juvenile, prin luarea unor iniţiative de
informare şi sensibilizare a publicului, precum şi prin difuzarea
unor emisiuni de înaltă calitate, care să pună în valoare contribuţia
pozitivă a tinerilor, concomitent cu controlarea difuzării scenelor de
violenţă, pornografice şi de consum de droguri, pe bază de acorduri
ce vor fi integrate în „foaia de parcurs” şi vor avea ca scop protecţia
drepturilor copilului;
• se subliniază, de asemenea, că în lupta împotriva delincvenţei
juvenile statele membre urmează să ia măsuri care să prevadă
alternative la pedeapsa cu închisoarea şi măsuri educaţionale, la
discreţia instanţelor, care să aibă caracter educativ – munca în
folosul societăţii, reabilitarea şi medierea reconcilierii cu victimele
şi cursuri de formare, în funcţie de gravitatea delictului, vârstei şi
personalitatea delincventului, precum şi de gradul de maturitate a
acestuia;
• statele membre sunt invitate să adopte noi măsuri, inovatoare, în
contextul rezolvării judiciare a problemelor: participarea directă a
părinţilor şi tutorilor minorului la toată procedura penală, de la
acţionarea în justiţie până la executarea sancţiunilor, în paralel cu
reeducarea şi suportul psihologic intensiv; alegerea unei familii
adoptive însărcinate cu educarea minorului, dacă este cazul;
informarea şi consilierea părinţilor, a cadrelor didactice şi a elevilor
în cazurile de comportament violent al minorilor în mediul şcolar.
La fel, Rezoluţia conţine un set de recomandări la nivel

82
european:
• recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze
şi să adopte fără întârziere o serie de norme şi principii directoare
minime în domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor
membre, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali
reprezentaţi, în primul rând, de prevenţie, în al doilea rând, de
măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rând, de
reabilitare, integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor
stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi
Principiile de la Riyadh, prin Convenţia ONU privind Drepturile
Copilului, precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest
domeniu;
• consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar
trebui să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru
soluţionarea şi gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul
la măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să
constituie ultima alegere şi să fie puse în aplicare doar atunci când
se consideră absolut necesar;
• consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi
deciziile care-i privesc sunt condiţii indispensabile pentru definirea
unor soluţii comune, care să se bucure de succes; din acest motiv,
asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă
experienţă în domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să beneficieze de o
pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rândul
tinerilor;
• solicită Comisiei să stabilească criterii specifice pentru toate statele
membre privind colectarea statisticilor naţionale, pentru a se asigura
că acestea sunt comparabile şi, deci, utilizabile în procesul de
elaborare a măsurilor la nivel european; invită statele membre să
participe activ la activităţile Comisiei, prin punerea în circulaţie şi
furnizarea de informaţii provenind de la toate autorităţile naţionale,
regionale şi locale competente, de la asociaţii, ONG-uri şi alte
organizaţii ale societăţii civile, care desfăşoară activităţi în acest

83
 domeniu;
• solicită Comisiei şi statelor membre să înceapă prin a valorifica
mijloacele şi programele europene existente, în care să integreze
acţiuni de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, precum şi
de reinserţie normală în societate a delincvenţilor şi victimelor;
• subliniază faptul că este necesară o cooperare strânsă, inclusiv în
reţea, la nivel naţional şi comunitar între toate autorităţile judiciare
şi poliţieneşti privind anchetarea şi soluţionarea cazurilor de copii
dispăruţi care devin victime ale delincvenţei juvenile, în baza
obiectivelor specifice cuprinse în Strategia europeană în domeniul
drepturilor copilului, aşa cum au fost prezentate în Comunicarea
Comisiei;
• se subliniază că unul dintre elementele de prevenire şi de combatere
a delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de
comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste
probleme, eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor
audiovizuale, a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe
programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea unor norme
europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atât în mediile
audiovizuale, cât şi în presa scrisă.
În conformitate cu art.79 din Versiunea consolidată a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene (2010), Uniunea Europeană dezvoltă măsuri în mai
multe domenii, printre care combaterea traficului de persoane, în
special de femei şi copii. În acest sens trebuie evidenţiată lupta contra
victimizării copiilor.
Potrivit art.24 al Cartei, „copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile
necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod
liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc,
în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate. În toate acţiunile
referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice
sau instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie
considerat primordial”.

84
 Tratatul de la Lisabona consideră promovarea şi protecţia
drepturilor copilului unul dintre obiectivele Uniunii Europene. În acest
sens, la 15.07.2011 a fost aprobată Agenda privind drepturile
copilului, menită să consolideze promovarea şi protecţia drepturilor
copilului prin punerea în practică a principiilor enunţate în Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a standardelor
internaţionale în domeniu. Aceasta cuprinde o serie de acţiuni menite
să stimuleze o mai bună integrare a bunăstării şi protecţiei copiilor în
politicile Uniunii. Agenda UE privind drepturile copilului este menită
să asigure că toate politicile UE cu repercusiuni asupra copiilor
respectă drepturile acestora. Aceasta defineşte principiile şi obiectivele
UE în domeniu.
Obiective în materie ar fi:
• O justiţie în interesul copilului: fie că sunt victime, martori,
suspecţi, solicitanţi de azil sau în cazul în care părinţii lor
divorţează, copiii se pot confrunta cu sistemul judiciar din multiple
motive. Uniunea trebuie să le ofere acces la justiţie, ţinând seama de
nevoile lor specifice şi de vulnerabilitatea lor.
• Protejarea copiilor în situaţii de vulnerabilitate: acţiunea UE
trebuie să se concentreze, îndeosebi, asupra acelor categorii de copii
deosebit de vulnerabile, cum sunt copiii supuşi riscului sărăciei şi
excluziunii sociale, copiii cu handicap, copiii solicitanţi de azil şi
copiii romi sau copiii dispăruţi. La un alt nivel, tinerii internauţi
sunt, de asemenea, vulnerabili, deoarece riscă să fie expuşi unor
conţinuturi dăunătoare sau pot deveni victime ale hărţuirii în spaţiul
digital.
• Promovarea şi protejarea drepturilor copilului în contextul
acţiunii externe a UE: Uniunea doreşte să facă din promovarea şi
protejarea drepturilor copilului o prioritate în cadrul relaţiilor sale
cu ţările terţe. Aceasta va lupta, în special, pentru a combate
violenţa împotriva copiilor, munca infantilă, implicarea copiilor în
grupările armate şi în turismul sexual, prin intermediul cooperării
bilaterale şi multilaterale, al instrumentelor comerciale şi al

85
 ajutorului umanitar.
• Sensibilizarea copiilor: sondajele Eurobarometrului arată că 76%
din copiii chestionaţi nu sunt conştienţi de faptul că au drepturi, iar
79% dintre aceştia nu ştiu cui să i se adreseze în caz de nevoie.
Uniunea doreşte să asigure o mai bună informare a copiilor cu
privire la drepturile lor, pentru ca aceştia să poată participa la
deciziile care îi privesc.
De asemenea, UE propune 11 acţiuni care vizează promovarea şi
protejarea drepturilor copilului, şi anume:
• adoptarea unei propuneri de directivă care să confere o protecţie
sporită victimelor vulnerabile, îndeosebi copiilor;
• prezentarea unei propuneri de directivă de stabilire a unor măsuri de
protecţie speciale destinate persoanelor suspectate care sunt
vulnerabile, îndeosebi copiilor;
• revizuirea legislaţiei UE de facilitare a recunoaşterii şi executării
hotărârilor privind răspunderea părintească;
• promovarea orientărilor Consiliului Europei privind o justiţie în
interesul copilului şi luarea acestora în considerare la elaborarea
legislaţiei civile şi penale;
• sprijinirea activităţilor de formare a judecătorilor şi a altor
profesionişti în domeniu pentru a favoriza o participare optimă a
copiilor la sistemele judiciare;
• o mai bună formare a autorităţilor care se ocupă de minorii originari
din ţările terţe neînsoţiţi de un adult la sosirea lor pe teritoriul UE;
• acordarea unei atenţii deosebite copiilor în cadrul măsurilor luate de
statele membre pentru integrarea romilor;
• încurajarea introducerii rapide a liniei europene directe 116 000
pentru copiii dispăruţi şi a mecanismelor de alertă în cazul răpirii
copiilor;
• adoptarea de măsuri în cadrul Programului UE pentru un internet
mai sigur, menite să combată hărţuirea, manipularea psihologică în
scopuri sexuale, expunerea la conţinuturi dăunătoare şi alte riscuri
la care sunt supuşi tinerii internauţi;

86
• punerea în aplicare a Orientărilor UE privind promovarea şi
protejarea drepturilor copilului în cadrul relaţiilor cu ţările terţe,
precum şi a Orientărilor UE privind copiii şi conflictele armate;
• crearea unui punct unic de acces pe site-ul EUROPA destinat
copiilor, care să le faciliteze accesul la informaţii privind Uniunea şi
drepturile lor.
Eficienţa strategiilor în materia delincvenţei juvenile, independent
de nivel, se bazează pe prevenţie, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi
pe integrarea socială a delincvenţilor minori.

Activităţi de evaluare:
1. Determinaţi structura organelor şi strategiile actuale de luptă
împotriva delincvenţei juvenile la nivel internaţional.
2. Reproduceţi domeniile prioritare ale Strategiei CE privind
drepturile copilului pentru anii (2016-2021).
3. Grupaţi standardele internaţionale în sfera justiţiei juvenile.
4. Determinaţi exigenţele internaţionale referitoare la vârsta
răspunderii penale.
5. Selectaţi cele mai de bază acte internaţionale în vederea
reglementării problemei priind apărarea drepturilor minorilor.
6. Analizaţi rolul instituţiilor internaţionale în materia prevenirii
delincvenţei juvenile.
7. Examinaţi activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în lupta cu
delincvenţa juvenilă.
8. Demonstraţi influenţa Recomandărilor Consiliului Europei în
materia delincvenţei juvenile în Republica Moldova.
9. Argumentaţi oportunitatea implementării standardelor
internaţionale referitoare la condiţiile de detenţie a minorului în
ordinea juridică naţională.
10. Propuneţi soluţii de armonizare a prevederilor legislaţiei naţionale
la normele şi standardele internaţionale privind statutul
delincvenţilor minori.
11. Evaluaţi semnificaţia acquis-ului comunitar în domeniul

87
 delincvenţei juvenile pentru ordinea juridică naţională.
12. Apreciaţi exigenţele internaţionale referitoare la detenţia
minorilor.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care

pot constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Criteriile de constatare a acuzaţiei penale a minorilor în baza
jurisprudenţei CtEDO.
2. Standarde internaţionale, europene şi bune practici referitoare la
reacţia faţă de delincvenţa juvenilă şi judecarea cauzelor cu
implicarea minorilor.

88
 TEMA 3
CADRUL LEGAL NAŢIONAL ÎN MATERIA
DELINCVENŢEI JUVENILE

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Reglementări naţionale în materia protecţiei drepturilor
copiilor.
2. Regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova.
3. Aspecte privind probaţiunea juvenilă şi executarea pedepselor
de către minori.
4. Elemente privind justiţia juvenilă. Procesul penal pentru minori.
Justiţia restaurativă.
5. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală
comparată.

OBIECTIVE:
- să interpreteze legea Republicii Moldova privind drepturile
copilului;
- să distingă prevederile din Codul Familiei al Republicii Moldova cu
privire la drepturile copiilor;
- să stabilească temeiurile răspunderii penale a minorilor;
- să identifice cazurile liberării de răspundere penală şi de pedeapsă
penală a minorilor;
- să enumere sancţiunile aplicate minorilor în conformitate cu
prevederile Codului penal;
- să descrie măsurile de siguranţă aplicate minorilor;
- să interpreteze prevederile Legii cu privire la probaţiune referitoare
la minorat;
- să distingă prevederile Codului de executare al Republicii Moldova
în problema determinării statutului juridic al condamnatului minor;
- să descrie particularităţile executării pedepselor aplicate minorilor;
- să descrie modalităţile executării măsurilor de siguranţă aplicate

89
 minorilor;
- să descrie regimul de deţinere în penitenciarele pentru minori;
- să analizeze elemente de justiţie juvenilă;
- să stabilească particularităţile răspunderii penale a minorilor în
legislaţia penală a altor state democratice.

Termeni-cheie: reglementări naționale, protecția drepturilor copiilor,

justiție juvenilă, probațiune juvenilă, executarea pedepselor de către
minori, reglementări de drept penal vizând minorii, justiție
restaurativă, drept penal comparat.

BIBLIOGRAFIE:
Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în
vigoare de la 27.08.94. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1994, nr.1, art.1.
2. Codul familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26.10.2000, în
vigoare de la 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2001, nr.47-48, art.210.
3. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86/661.
4. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV, adoptat la
18.04.2002, în vigoare de la 1.01.2003. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr.128-129 (1013-1014), art.1012.
5. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la
14.03.2003, în vigoare de la 12.06.2003. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2003, nr.104-110, art.447.
6. Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat la 24.12.2004,
în vigoare de la 01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2005, nr. 34-35, art.112.
7. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat la
24.10.2008, în vigoare de la 26.05.2009. În: Monitorul Oficial al

90
 Republicii Moldova, 2009, nr.3-6, art.15.
8. Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154 din 28.03.2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648.
9. Codul penal al României. Legea nr.286/2009, publicat la
24.07.2009, în vigoare de la 1.02.2014. În: Monitorul Oficial,
Partea I, 2009, nr.510.
10. Hotărârea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei
materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea
pensiei alimentare, nr.769 din 25.11.92. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1992, nr.11/353.
11. Hotărârea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor
socialmente vulnerabile, nr.198 din 16.04.93. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr.4/119.
12. Hotărârea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru
combaterea şi profilaxia criminalităţii în rândurile minorilor,
nr.566 din 15.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr.87-90/600;
13. Hotărârea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire
la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, nr.1643 din 31.12.2003 în:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.16-18/124.
14. Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Standardelor minime de
calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din
Centrul de plasament temporar, nr.450 din 28.04.2006. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.75-78.
15. Hotărârea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale
privind protecţia copilului şi familiei, nr.434 din 10.06.2014. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.160-166/774.
12. Instrucţiunea cu privire cu privire la organizarea activităţilor de
probaţiune sentinţială şi postpenitenciară în privinţa
condamnaţilor adulţi şi minori, aprobată prin ordinul OCP nr.168
din 30.12.2013.
13. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului, nr.338-

91
 XIII din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1995, nr.13, art.127.
14. Legea Republicii Moldova cu privire la probaţiune, nr.8 din
14.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008,
nr.103-105, art.389.
15. Legea privind regimul juridic al adopţiei, nr.99 din 28.05.2010. În
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr. 131-134.
16. Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc
şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din 14.06.2013. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172/534.
17. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere, nr.137 din
03.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015,
nr.224-233, art.445.

Literatura de specialitate:
1. Andronache A. Justiţia Juvenilă: Manual de curs. Chişinău:
Combinatul Poligrafic, 2014.
2. Beşliu N. ş.a. Copiii în conflict cu legea – neglijaţi sau uitaţi:
studiu privind situaţia copiilor în conflict cu legea aflaţi sub
vârsta răspunderii penale. Chişinău, 2011.
3. Bolocan-Holban A. Best interests of the child for children in
conflict with the law (Age of criminal responsibility). În:
Rezumatele comunicărilor Conferinţei ştiinţifice naţionale cu
participare internaţională „Integrare prin cercetare şi inovare”,
Ştiinţe juridice. Volumul I, Chişinău, 28-29 septembrie 2016.
Chişinău: CEP USM, 2016.
4. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept Penal. Partea
Generală. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2012.
5. Bulgaru M. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale.
Chişinău: CEP USM, 2003.
6. Cebotari S., Popa V. Programul de pregătire către liberare a
minorului. Chişinău, 2015.
7. Ciobanu V., Rotaru V., Zaharia V., Dolea I. Justiţia juvenilă.

92
 Instituţia probaţiunii în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Medierea penală: Suporturi de curs. PNUD Moldova, Institutul
Naţional al Justiţiei. Chişinău: Elan Poligraf S.R.L., 2009.
8. Corcenco A. Evoluţia dreptului penal privind infractorii minori.
Referinţe de ordin istoric. În: Revista Naţională de Drept, 2002,
nr.7.
9. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976.
10. Dignan J. Understanding victims and restorative justice. Open
University Press, 2005.
11. Dolea I. ş.a. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica
Moldova. Chişinău: Cartea Juridică, 2014.
12. Dolea I., Zaharia V. Proceduri prietenoase aplicate copiilor aflaţi
în contact cu politia: Ghid pentru poliţişti / Institutul de Reforme
Penale. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2011.
13. Rusanovschi S. Evaluarea cadrului normativ şi a practicilor
privind implicarea copiilor în procesul penal în Republica
Moldova. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2014.
14. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie: Ghid practic IRP. Chişinău, 2009.
15. Grecu F., Rădulescu S.R. Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană. Bucureşti: Lumina LEX, 2003.
16. Grosu V. Justiţia penală juvenilă: experienţe ale altor state. În:
Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, 23-24
aprilie 2004, cu tema: Probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii
ilegale / Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel
Mare”. Chişinău, 2004.
17. Florian Gh., Zaharia V., Dilion M., Popa V., Moraru-Chilimar R.
Probaţiunea presentenţială în privinţa minorilor. Teorie şi
practică / Institutul de Reforme Penale. Chişinău: „Bons Offices”
SRL, 2005.
18. Institutul Naţional de Criminologie. Programe de justiţie

93
 restaurativă în lumea contemporană (analiză documentară).
http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study
/Programe%20de%20justitie%20restaurativa%20in%20lumea%20cont
emporana%20-%20Rezumat.pdf
19. Lupan Ş. Delincvenţa sub aspectul cercetărilor interdisciplinare.
În: Delincvenţa juvenilă: prevenire şi recuperare. Chişinău, 2002.
20. Manual de măsurare a indicatorilor justiţiei juvenile. Naţiunile
Unite, Biroul Naţiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor şi a
Criminalităţii (UNODC) şi UNICEF. New York, 2007.
21. Manual de probaţiune, Coord., Sciaucu V., Canton R. Bucureşti:
Euro Standard, 2008.
22. Marshall T. Restorative Justice. An Overview. Home Office
Research Development and Statistics Directorate, 1999.
23. Melnic V. Drepturile minorului aflat în conflict cu legea la nivel
european. În: Studii juridice universitare, 2009, nr.3-4.
24. Montanu M.-R. Delincvenţa juvenilă: aspecte teoretice şi
practice. Iaşi: Polipress, 2003.
25. Moraru A. Sancţiunile penale aplicate copiilor în condiţiile
sistemului totalitar. În: Delincvenţa juvenilă: prevenire şi
recuperare. Chişinău, 2002.
26. Mucchielli L. L’évolution de la délinquance juvénile en France.
http://www.europarl.europa.eu/hearings/20070320/femm/mucchie
lli_fr.pdf
27. Necula C., Mânzală D. Răspunderea penală a minorilor şi
regimul de sancţionar în legislaţia altor ţări. Institutul Naţional
de Criminologie. www.mpublic.ro
28. Nota informativă la proiectul Legii pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative.
http://www.justice.gov.md/public/files/transparenta_in_procesul_
decizional/proiecte_spre_examinare/2016/februarie/NOTA_finala.
pdf
29. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti, 1996.
30. Paşca M.-D. Delincvenţa juvenilă şi reintegrarea în comunitate.

94
 Bucureşti, 2000.
31. Paşca M.D. Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate.
http://www.bjmures.ro/bd/P/001/05/P00105.pdf
32. Preda A. Probaţiunea în România, rezultatele unei cercetări
empirice evaluative.
http://en.revistadesociologie.ro/sites/default/files/09-apreda.pdf
33. Popa V. Probaţiune presentinţială. Algoritmul întocmirii
referatelor presentinţiale de evaluare psihosocială a personalităţii
minorului. În: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de
integrare şi cooperare: Culeg. de art. elab. în baza comunic. la
conf. şt. „Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de
integrare şi cooperare” din 22 aprilie 2005. Universitatea de Stat
din Moldova, Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa
Socială / Coord.: Maria Bulgaru. Chişinău: CEP USM, 2005.
34. Popa V.Conceptul de probaţiune penitenciară. Managementul
pedepsei. În: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de
integrare şi cooperare: Culeg. de art. elab. În baza comunic. la
conf. şt. „Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de
integrare şi cooperare” din 22 aprilie 2005. Universitatea de Stat
din Moldova, Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa
Socială. / coord.: Maria Bulgaru. Chişinău: CEP USM, 2005.
35. Puica V. Justiţia juvenilă – îndrumar pentru judecători şi
procurori. Chişinău: Combinatul Poligrafic, 2014.
36. Rotari O. Delincvenţa juvenilă: probleme actuale şi căi de
soluţionare. Chişinău: ULIM, 2010.
37. Rusu V. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor.
Chişinău: Pontos, 2001.
38. Scheinost M. Crime prevention in the Czech Republic. Personal
communication. Prague, 2005.
39. Spoială A. Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor.
Chişinău: Centrul Editorial al UASM, 2009.
40. Stevens A., Kessler I., Gladstone B. Review of Good Practices in
Preventing Juvenile Crime in then European Union. Report

95
 prepared for the European Commission, Februarie 2006.
41. Strulea M., Gurev D. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs.
Chişinău: CEP USM, 2013.
42. Strulea M., Bolocan A. Importanţa şi rolul măsurilor cu caracter
educativ. În: Studias Universitatis Moldaviae. Seria „Ştiinţe
sociale”, 2017, nr.3(103), p.82-87.
43. Trocin O., Csatlos-Dima I., Popa V. Ghidul consilierului de
probaţiune specializat în lucrul cu minorii. Chişinău, 2010.
44. Ţarălungă V. Justiţia juvenilă.
http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2411/1/tar
alunga_162-172_conf_ziua_jurist_Drept_2005.pdf
45. Ulianovschi X., Mârza V., Golubţov I., Rijicova S. Ghid privind
munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată faţă de
minori. Chişinău, 2006.
46. Zaharia V., Popa V., Rotaru V. ş.a. Raport privind implementarea
alternativelor la detenţie. Chişinău: Helmax-Exim SRL, 2009.
47. Zaharia V., Harconiţă N., Popa V. Ghid de implicare comunitară
în activitatea de probaţiune în privinţa minorilor. Chişinău: „Bons
Offices” SRL, 2010.
48. Zaharia V., Stey H.-G. Popa V. Manualul consilierului de
probaţiune. Chişinău: „Cu drag” SRL, 2011.
49. Zaharia V., Pistrinciuc V., Tarasov Al. Ghid juridic şi de bune
practici pentru personalul care lucrează cu copiii aflaţi în
detenţie. Chişinău, 2010.
50. Криминология: Учебник / Под ред. Кузнецовой Н.Ф., Лунева
В.В., 2-е издание. Предов Т.Г. Ресоциализация на
престъпниците-рецидивисти. София, 1980.
51. Рыбак М.С. Ресоциализация осужденных к лишению
свободы: проблемы теории и практики. Саратов, 2001.

96
 1. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ÎN MATERIA PROTECŢIEI
DREPTURILOR COPIILOR

Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor

şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative,
care, pe de o parte, asigură drepturi, iar pe de alta, sancţionează faptele
minorilor şi/sau apără victima minor. Printre actele normative privind
protecţia drepturilor copilului se enumeră:
 Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15.12.94. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13/127;
 Legea privind regimul juridic al adopţiei, nr.99 din 28.05.2010. În
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.131-134;
 Legea cu privire la probaţiune, nr.8 din 14.02.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105;
 Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi
a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din 14.06.2013. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172/534.
 Legea cu privire la mediere, nr.137 din 03.07.2015. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.224-244/445.
 Codul familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.47-48/210;
 Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661;
 Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154 din 28.03.2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648;
 Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.08,
în vigoare de la 26.05.09. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2009, nr.3-6/15;
 Codul penal al Republicii Moldova, nr.985 din 18.04.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012;
 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din
14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003,
nr.104-110/447;

97
 Codul de executare al Republicii Moldova, nr.443 din 24.12.2004.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.34-35/112;
 Hotărârea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei
materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea
pensiei alimentare, nr.769 din 25.11.92. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1992, nr.11/353;
 Hotărârea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor
socialmente vulnerabile, nr.198 din 16.04.93. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 1993, nr.4/119;
 Hotărârea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru
combaterea şi profilaxia criminalităţii în rândurile minorilor, nr.566
din 15.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003,
nr.87-90/600;
 Hotărârea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire
la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, nr.1643 din 31.12.2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.16-18/124.
 Hotărârea Guvernului privind aprobarea Strategiei pentru protecţia
copilului pe anii 2014-2020, nr.434 din 10.06.2014. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.160-166/481.
Făcând o succintă incursiune în reglementările naţionale în
materia delincvenţei juvenile, putem menţiona că statul, stabilind
priorităţile de prim ordin ale politicii, societăţii şi economiei, nu a lăsat
fără atenţie respectarea drepturilor copilului. Astfel, la 15.12.1994 a
fost adoptată Legea privind drepturile copilului în care este stabilit
statutul juridic al copilului ca subiect independent, prevede asigurarea
sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei lui civice
pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji
deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi temporar sau permanent de
anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau
extreme. Legea consacră următoarele drepturi fundamentale ale
copilului: dreptul la viaţă; dreptul la inviolabilitatea persoanei, la
protecţie împotriva violenţei fizice şi psihice; dreptul la apărarea

98
demnităţii şi onoarei; dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei; dreptul
la dezvoltarea capacităţilor intelectuale; dreptul la învăţătură; dreptul la
muncă; dreptul la odihnă, dreptul la asociere în organizaţii obşteşti. În
materie de obligaţii ale copilului, art.14 al Legii prevede: copilul este
obligat să conştientizeze şi să respecte ordinea publică şi normele de
convieţuire, să preţuiească atât tradiţiile şi valorile culturale naţionale,
cât şi cele general-umane, să acumuleze cunoştinţe şi să se pregătească
pentru o activitate utilă, să manifeste o atitudine grijulie faţă de părinţi,
mediul ambiant, proprietatea publică şi privată. Alte reglementări ale
legii se referă la: familia şi copilul; copilul în condiţii nefavorabile şi
extreme.
Legea privind regimul juridic al adopţiei din 28.05.2010
reglementează raporturile juridice privind: protecţia drepturilor
copilului prin adopţie; stabilirea regimului juridic al adopţiei;
cooperarea autorităţilor administraţiei publice cu organizaţii
neguvernamentale pentru a asigura copilului un mediu familial
sănătos; colaborarea internaţională în domeniul protecţiei copilului
prin adopţie. De asemenea, legea formulează următoarele principii de
bază ale adopţiei: respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale copilului; respectarea interesului superior al copilului; informarea
copilului şi luarea în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta
şi cu gradul lui de maturitate; prioritatea adopţiei naţionale faţă de cea
internaţională; continuitatea în creşterea şi în educarea copilului,
ţinându-se cont de originea etnică, culturală şi lingvistică; celeritatea în
îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei; garantarea
confidenţialităţii informaţiilor obţinute în procesul de adopţie în ceea
ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului, precum şi ale
părinţilor biologici.
Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de
risc şi a copiilor separaţi de părinţi din 14.06.2013 stabileşte
procedurile de identificare, evaluare, asistenţă, referire, monitorizare şi
evidenţă a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de
părinţi, precum şi autorităţile şi structurile responsabile de aplicarea

99
procedurilor respective. Comportă relevanţă pentru materia
delincvenţei juvenile şi definiţiile unor noţiuni potrivit legii, printre
care:
1) copil;
2) copil aflat în situaţie de risc – copil în privinţa căruia, ca urmare a
evaluării, se constată una sau mai multe din situaţiile prevăzute la
art.8;
3) copil separat de părinţi – copilul lipsit efectiv de grija părinţilor în
situaţii determinate de absenţa acestora, inclusiv în cazul plecării
părinţilor la muncă peste hotare, copilul luat de la părinţi din cauza
existenţei pericolului iminent pentru viaţa sau sănătatea acestuia,
precum şi copilul căruia i s-a stabilit statutul de copil rămas
temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire
părintească;
4) copil abandonat – copilul identificat ca fiind fără părinţi sau fără alt
însoţitor legal în cazul în care nu pot fi stabilite datele de identitate
nici ale copilului, nici ale părinţilor lui;
5) interesul superior al copilului – asigurarea condiţiilor adecvate
pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, ţinându-se
cont de particularităţile individuale ale personalităţii lui şi de
situaţia concretă în care acesta se află;
6) violenţă împotriva copilului – forme de rele tratamente aplicate de
către părinţi/reprezentanţii legali/persoana în grija căreia se află
copilul sau de către orice altă persoană, care produc vătămare
actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol
viaţa, dezvoltarea, demnitatea sau moralitatea, care includ tipurile
de violenţă definite în art.2 din Legea nr.45-XVI din 1 martie 2007
cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
7) neglijarea copilului – omisiunea sau ignorarea voluntară sau
involuntară a responsabilităţilor privind creşterea şi educarea
copilului, fapt care pune în pericol dezvoltarea lui fizică, mintală,


Definiția noțiunii respective a se vedea la tema nr.1.

100
 spirituală, morală sau socială, integritatea lui corporală, sănătatea
lui fizică sau psihică. Neglijarea poate lua următoarele forme:
neglijare alimentară, neglijare vestimentară; neglijare a igienei;
neglijare medicală; neglijare educaţională; neglijare emoţională,
neglijare în supraveghere.
Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002.
Reglementările Codului civil semnificative pentru aria protecţiei
drepturilor minorilor se referă la: capacitatea de exerciţiu, în particular
la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu a minorului prin căsătorie
şi emancipare, capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit
vârsta de 14 ani, dar şi a minorului care nu a împlinit această vârstă,
restricţiile la încheierea actelor juridice în numele minorului care nu
are capacitate deplină de exerciţiu, regimul mijloacelor băneşti ale
minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu.
Alte reglementări relevante în domeniu vizează: domiciliul
minorului, tutela şi curatela minorilor. Astfel, potrivit legii civile,
tutela se instituie asupra minorilor în vârstă de până la 14 ani, iar
curatela asupra minorilor cu vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani în cazul
în care acestora li s-a atribuit statut de copii rămaşi temporar fără
ocrotire părintească sau statut de copii rămaşi fără ocrotire părintească.
Dacă minorul a fost plasat în serviciul de plasament de tip familial sau
de plasament de tip rezidenţial, atribuţiile de tutore sau, după caz,
curator asupra minorului sunt exercitate de instituţia în care acesta a
fost plasat, cu excepţia cazului în care minorul are tutore sau curator.
Este de precizat că valul de modificări ale normelor legislaţiei civile în
materie de tutelă şi curatelă au fost determinate de Hotărârea Curţii
Constituţionale nr.33 din 17.11.2016 pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi din Codul civil şi Codul de
procedură civilă ale Republicii Moldova (drepturile şi libertăţile
persoanelor cu dizabilităţi mintale)1, publicată în Monitorul Oficial al
Republcii Moldova nr.30.39 din 03.02.2017.

1
sesizările nr.49a/56a/63g/90g/2016

101
 Alt izvor important de drept ce reglementează drepturile şi
obligaţiile minorului este Codul familiei al Republicii Moldova din
26.10.2000. Codul familiei conţine reglementări referitoare la minori
ce vizează relaţiile juridice dintre părinţi şi copii, norme privind
obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei, privind drepturile
părinţilor minori. Comportă relevanţă şi inserarea art.571 în Codul
familiei (concomitent cu art.53 care stabileşte răspunderea părinţilor
pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor
de îngrijire şi educaţie a copilului), care prevede dreptul copilului la
repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, prin încălcarea drepturilor
personale nepatrimoniale ca urmare a violenţei, neglijării, exploatării
sau eschivării în orice alt mod a părinţilor de a-şi exercita drepturile şi
obligaţiile părinteşti, care au prejudiciat viaţa şi sănătatea copilului,
precum şi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de
către o autoritate publică sau instituţie a obligaţiei stabilite de actele
normative în scopul protecţiei contra riscului de producere a unui
anumit prejudiciu. În acelaşi context, prezintă interes şi art.572 din
Codul familiei, care stabileşte autorităţile tutelare în domeniu.
Protecţia copilului este asigurată prin stablirea relaţiilor juridice
referitoare la rudenie şi afinitate; a temeiurilor apariţiei drepturilor şi
obligaţiilor reciproce ale părinţilor şi copiilor; stabilirea provenienţei
copilului; stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească; contestarea
paternităţii (maternităţii); prin stabilirea drepturilor şi obligaţiilor
copiilor născuţi în afara căsătoriei.
Minorii au un regim juridic special, ei având nevoie de o protecţie
sporită. Astfel, Codul familiei prevede mai multe drepturi privite ca
garanţii pentru copil, cum ar fi: dreptul copilului la abitaţie şi educaţie
în familie; dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
dreptul copilului de a fi protejat; dreptul copilului la exprimarea
opiniei; dreptul copilului la nume de familie şi prenume; schimbarea
numelui de familie şi prenumelui copilului; drepturile patrimoniale ale
copilului. Aceste drepturi au menirea de a crea un climat normal pentru

102
dezvoltarea copilului şi prevenirea delincvenţei în rândul minorilor.
Codul muncii al Republicii Moldova din 2003 reglementează în
Capitolul III munca persoanelor în vârstă de până la 18 ani, stabilind
faţă de minori reguli speciale. Bunăoară, salariaţilor în vârstă de până
la 18 ani, angajaţi după absolvirea gimnaziilor, liceelor, a şcolilor
medii de cultură generală, a şcolilor profesionale polivalente şi a
şcolilor de meserii, angajatorul le stabileşte norme de muncă reduse, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, cu convenţiile colective şi cu
contractul colectiv de muncă. În particular, durata săptămânală redusă
a timpului de muncă constituie: 24 de ore pentru salariaţii în vârstă de
la 15 la 16 ani; 35 de ore pentru salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani.
Deopotrivă, este interzisă utilizarea muncii persoanelor în vârstă de
până la 18 ani la lucrările cu condiţii de muncă grele, vătămătoare
şi/sau periculoase, la lucrări subterane, precum şi la lucrări care pot să
aducă prejudicii sănătăţii sau integrităţii morale a minorilor (jocurile de
noroc, lucrul în localurile de noapte, producerea, transportarea şi
comercializarea băuturilor alcoolice, a articolelor din tutun, a
preparatelor narcotice şi toxice). Nu se admite ridicarea şi
transportarea manuală de către minori a greutăţilor care depăşesc
normele maxime stabilite pentru ei.
Minorii pot fi susceptibili şi de răspunderea contravenţională, în
cazul comiterii unor contravenţii. Codul contravenţional al Republicii
Moldova din 2009 în art.16 prevede răspunderea contravenţională a
persoanei fizice. Conform alin.(1), este pasibilă de răspundere
contravenţională persoana fizică cu capacitate de exerciţiu care, în
momentul săvârşirii contravenţiei, are împlinită vârsta de 18 ani.
Excepţie de la această regulă este reglementarea de la alin.(2) care
stabileşte că persoana fizică cu vârsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de
răspundere contravenţională pentru săvârşirea faptelor prevăzute la
art.69 alin.(1), art.78, 85, 87, art.88 alin.(1), art.89, art.91 alin.(1),
art.104, 105, 203, art.204 alin.(1), (2) şi (3), art.228–245, 336, 342,
352–357, 363, 365, art.366 alin.(1), art.367, 368, 370, art.372 alin.(2).
Prin urmare, excepţia se referă doar la anumite contravenţii.

103
 În materie de contravenţii, în care minorul evoluează nemijlocit pe
post de victimă, Codul contravenţional prevede: art.63 „Neîndeplinirea
obligaţiilor de întreţinere, de educare şi de instruire a copilului”;
art.631„Admiterea aflării persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16
ani în localurile de agrement fără însoţire în afara orelor stabilite”;
art.64 „Împiedicarea exercitării dreptului de a comunica cu copilul şi
de a-l educa”; art.65 „Necomunicarea despre existenţa unui pericol
pentru viaţa ori sănătatea copilului”; art. 651 „Discriminarea în
domeniul învăţământului”; art.66 „Încălcarea regulilor înfierii,
instituirii tutelei (curatelei) asupra copiilor rămaşi fără îngrijire”.
Regimul minorului în dreptul contravenţional este unul special.
De aceea, în cazul minorului care a săvârşit o faptă ce se încadrează în
dispoziţia normei din Partea Specială a Cărţii întâi a Codului
contravenţional, agentul constatator, procurorul sau instanţa de
judecată expediază materialele cauzei contravenţionale autorităţii
administraţiei publice locale pentru problemele minorilor. La demersul
agentului constatator, instanţa de judecată poate aplica faţă de minor
măsuri de constrângere cu caracter educativ conform art.104 din Codul
penal.

2. REGIMUL JURIDICO-PENAL AL MINORILOR ÎN

REPUBLICA MOLDOVA

Importante reglementări naţionale privind delincventul minor sunt

prevăzute şi de Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. În
ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova,
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru
faptele prevăzute de legea penală. Aceasta deoarece, în conformitate cu
art.21 CP RM, vârsta de la care orice persoană responsabilă răspunde
penal pentru săvârşirea unei fapte prejudiciabile este vârsta de 16 ani,
iar minorii care au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de
16 ani, sunt pasibili de răspundere penală numai pentru săvârşirea în
stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP

104
RM.
Minorilor care au comis infracţiuni li se pot aplica măsuri
educative şi pedepse. Din spectrul pedepselor aplicabile minorilor fac
parte:
 Munca neremunerată în folosul comunităţii – ce constă în
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de
studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice
locale. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi resocializării
minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de
libertate care au un efect opus, dar care sunt totodată şi cel mai
frecvent aplicabile. Durata timpului de prestare a muncii neremunerate
în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care
condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau
la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a
studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore. Munca neremunereată
în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor care nu au atins
vârsta de 16 ani. Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi
aplicată ca pedeapsă principală sau – în cazul condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie
pentru perioada termenului de probă.
 Închisoarea – constă în privarea de libertate a persoanei
vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de
mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărârii instanţei de
judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP
RM). La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data
săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se
stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru
infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate (alin.(3) art.70 CP RM). La
stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa
închisorii nu poate depăşi 25 de ani pentru adulţi şi 12 ani şi 6 luni
pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe – de 30 ani pentru adulţi
şi de 15 ani pentru minori. Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care
poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii legale sau

105
impedimente de ordin obiectiv legate de particularităţile de vârstă ale
minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de
către instanţele de judecată. Persoanele care nu au atins vârsta de 18
ani execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori,
ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale
şi de gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
 Amenda – în conformitate cu alin.(1) art.64 CP RM, este o
sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în
limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrângere a
drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în
reducerea patrimoniului său. Amenda, nefiind exclusă din sfera
sancţiunilor delincvenţilor minori, rămâne de o aplicabilitate restrânsă
în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor cu
vârsta de până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, de a avea o
situaţie materială satisfăcătoare, de a avea o altă sursă independentă de
venit. Astfel, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani dispun practic de
posibilităţi infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor
având vârstă de 14-15 ani această pedeapsă pecuniară în genere practic
nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea unei amenzi faţă
de minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în
caz că el totuşi nu reuşeşte să o achite.
În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării
de răspundere penală şi de pedeapsă penală. Astfel, în conformitate cu
prevederile art.54 CP RM, liberarea minorilor de răspundere penală
este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:
infracţiunea să fie săvârşită de o persoană în vârstă de până la 18 ani;
infracţiunea să fie săvârşită pentru prima oară; infracţiunea săvârşită
să fie uşoară sau mai puţin gravă; să fie posibilă corectarea persoanei
fără ca ea să fie supusă răspunderii penale. Persoanelor liberate de
răspundere penală li se aplică măsurile de constrângere cu caracter
educativ prevăzute la art.104 CP RM. Deopotrivă, potrivit art.93 CP
RM, minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare,
mai puţin grave sau grave sunt liberaţi de pedeapsă de către instanţa

106
de judecată dacă se constată că scopurile pedepsei pot fi atinse prin
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ prevăzute la
art.104 CP RM.
În literature de specialitate se atrage atenţia, justificat, asupra
naturii diferite a gravităţii faptei. Astfel, minorul care a comis o
infracţiune gravă nu poate fi liberat de răspundere penală, dar ar putea
fi liberat de pedeapsă penală dacă se constată că scopul pedepsei
penale poate fi realizat altfel – o discrepanţă ce denotă inconsecvenţa
legiuitorului; or, pedeapsa penală este nu altceva decât o formă de
realizare a răspunderii penale. În plus, ajungem la concluzia că
liberarea de răspundere penală este un temei discreţionar, fapt
demonstrat prin formularea „poate fi liberat”, în opoziţie cu formularea
în contextul art. 93 CP RM, „dacă se constată...”. Această formulare
care, aparent, ţine de condiţia demonstrării realizării scopului pedepsei
penale prin aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ,
este condiţionată de respectarea condiţiilor impuse de lege (comiterea
unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave), pe de o parte, şi
intima convingere a judecătorului, pe de altă parte, acesta urmând să
decidă asupra eficienţei unei măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute
de lege şi obligarea minorului în scopul executării măsurii la care a
fost supus.
Este important să accentuăm că măsurilor de constrângere cu
caracter educativ este supus minorul care: a atins vârsta răspunderii
penale (16 ani sau 14 ani pentru infracţiunile prevăzute în mod
exhaustiv de legea penală); a comis infracţiuni pentru prima dată, adică
minorul anterior nu a comis nicio infracţiune sau a intervenit
prescripţia tragerii al răspundere penală, fie antecedentele penale au
fost anulate sau stinse; gravitatea infracţiunii fiind până la 2 ani,
inclusiv pentru infracţiunile uşoare, până la 5 ani, inclusiv pentru
infracţiunile mai puţin grave şi până la 12 ani, inclusiv pentru
infracţiunile grave – condiţie în contextul art.93 CP RM. Spre regret,
nu există soluţii legale pentru copiii care comit infracţiuni sub vârsta
răspunderii penale, legea penală fiind inaplicabilă în acest caz; prin

107
urmare, sarcina reeducării acestor copii revine altor specialişti din
cadrul sistemului de protecţie socială a copilului.
În cazul în care instanţa de judecată ajunge la concluzia că este
posibilă liberarea de răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ. Prin aplicarea
măsurilor cu caracter educativ se urmăreşte scopul de a contribui la
corectarea minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă
şi un caracter de constrângere, de executare forţată ce se exprimă prin
faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau a
reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa
puterii de stat. Astfel, măsurile de constrângere cu caracter educativ
sunt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării.
Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt variate după
conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra
minorului. Articolul 104 CP RM prevede următoarele măsuri de
constrângere cu caracter educativ:
1. Avertismentul – măsură educativă determinată de săvârşirea
de către minor a unor fapte foarte uşoare sau determinate de anumite
împrejurări ce constă în dojenirea minorului, arătarea pericolului social
al faptei comise, atenţionarea şi preîntâmpinarea acestuia că în cazul
săvârşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe,
inclusiv aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative prevăzute de
legea penală.
2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat –
constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor
nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă
şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului
minorului, de a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării
lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate.
Potrivit art.184 CPP RM, transmiterea sub supraveghere a minorului
constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore,
curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de

108
către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă
minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul
de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara unele
acţiuni, printre care: ascunderea de organul de urmărire penală sau de
instanţă, exercitarea presiunii asupra martorilor, nimicirea sau
deteriorarea mijloacelor de probă sau împiedicarea într-un alt mod a
stabilirii adevărului în procesul penal, săvârşirea altor infracţiuni.
Transmiterea minorului sub supraveghere se face numai la cererea
scrisă a persoanelor, cum ar fi unul dintre părinţi, tutore, curator sau o
altă persoană demnă de încredere, precum şi a conducătorului
instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul, care iau
cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se
consemnează în procesul-verbal. Măsura respectivă se aplică în cazul
în care acestor persoane şi organe le sunt explicate responsabilităţile şi
instanţa urmează să se încredinţeze de posibilitatea reală a acestora de
a asigura măsura de constrângere cu caracter educativ. În cazul în care
minorul este încredinţat pentru supraveghere părinţilor, în conformitate
cu drepturile părinţilor, aceştia, ambii, sunt responsabili de minor, dacă
locuiesc împreună.
3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate – constă în
recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin
săvârşirea infracţiunii. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată
se aplică în următoarele cazuri: 1) când minorul este obligat să întoarcă
persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent celui
dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) când minorul poate repara
în bani costul obiectului sau dauna cauzată stabilită de către
materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) când dauna cauzată
urmează să fie reparată de către făptuitorul minor prin munca lui
proprie. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare
starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de venit propriu,
angajarea în câmpul muncii etc.
4. Obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare
psihologică. Această măsură educativă a fost inserată în Codul penal

109
prin Legea nr.123 din 02.06.2016. Aplicarea ei este determinată de
dereglările de comportament al minorului, dependente de starea
familială, situaţia dificilă la şcoală în planul relaţionalizării, de
atragerea lui la săvârşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi etc.
În legea penală legiuitorul nu a definit reabilitarea psihologică.
Făcând o interpretare sistemică a legislaţiei, este de evidenţiat că în
Regulamentul privind modul de reabilitare socială a persoanelor care
au suferit în urma unui act terorist, aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr.873 din 8 iulie 2002, legiuitorul a stabilit că reabilitarea psihologică
se efectuează de către instituţiile de asistenţă socială, de ocrotire a
sănătăţii, oficiile forţei de muncă, alte organizaţii, prin acordarea
asistenţei psihologice şi psihoterapeutice persoanelor care au suferit în
urma unui act terorist, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În termeni generali, obligarea minorului de a urma un curs de
reabilitare psihologică se aplică dacă starea psihică a minorului
necesită intervenţia unei asistenţe psihologice avansate, concretizată
prin intervenţia psihologică în situaţia de criză, psihoterapie; este un
suport social sau altul de acest gen în scopul reorientării minorului spre
o bună conduită şi al readaptării lui la viaţa socială. Măsura dată nu
este privativă de libertate şi se aplică când cursul de reabilitare
psihologică poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a
minorului.
5. Obligarea minorului de a urma un curs de învăţământ
obligatoriu a fost introdusă în Codul penal al Republicii Moldova
relativ recent prin Legea nr.123 din 02.06.2016 la art.104 alin.(1)
lit.e). Inter alia, din motivul că instituţii speciale de învăţământ şi de
reeducare şi instituţii curative şi de reeducare nu mai există, iar
înfiinţarea acestora în viitor ar fi în contradicţie cu principiul educaţiei
incluzive (ultima instituţie de acest gen – Şcoala-internat specială
pentru copii cu devieri de comportament din s. Soloneţ, r-nul Soroca,
fiind lichidată la 1 ianuarie 2011, conform Hotărârii Guvernului
nr.1183 din 22 decembrie 2010), a apărut necesitatea de a adapta
cadrul legal situaţiei existente. Astfel, au fost excluse prevederile ce

110
 vizează aplicarea măsurii de constrângere cu caracter educativ –
internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, fiind introdusă
o nouă măsură de constrângere cu caracter educativ – obligarea
minorului de a urma cursul de învăţământ obligatoriu.
Codul educaţiei al Republicii Moldova prevede la art.13
obligativitatea învăţământului general, care începe cu grupa
pregătitoare din învăţământul preşcolar şi finalizează cu învăţământul
liceal sau învăţământul profesional tehnic secundar şi postsecundar.
Obligativitatea frecventării învăţământului obligatoriu încetează la
vârsta de 18 ani. Responsabilitatea şcolarizării obligatorii a copiilor cu
vârsta de până la 16 ani revine părinţilor sau altor reprezentanţi legali
şi autorităţilor administraţiei publice locale de nivelurile un şi doi.
Este relevantă în context următoarea remarcă: reglementarea
respectivă (adică, cea de la art.13 din Codul educaţiei) depăşeşte cadrul
constituţional de reglementare; or, potrivit art.35 din Constituţie,
„dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general
obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin
învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de
perfecţionare”. În acest sens, textul constituţional excede învăţământul
liceal sferei învăţământului obligatoriu. În vederea înlăturării
deficienţelor, prin Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova nr.7 din 16.02.2017, ca urmare a constatării reglementărilor
confuze, a fost emisă o Adresă Parlamentului.
Realitatea atestă că, în cele mai dese cazuri, copiii în conflict cu
legea sunt cei care abandonează şcoala, iar persoanele responsabile de
şcolarizarea obligatorie nu dispun de un mecanism sancţionator care i-
ar impune s-o frecventeze.
Dacă minorul aflat în conflict cu legea nu respectă această măsură
de constrângere cu caracter educativ, în temeiul alin.(4) art.104 CP
RM, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate,
anulează măsurile educative şi decide trimiterea cauzei penale
procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia

111
persoana a fost condamnată, după caz. În aceste circumstanţe,
răspunderea nu va fi suportată doar de părinţi sau persoanele care îi
înlocuiesc în conformitate cu art.63 din Codul contravenţional (pentru
neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere, de educare şi de instruire a
copilului), dar şi de minorul afalt în conflict cu legea.
6. Obligarea minorului de a participa la un program probaţional a
fost introdusă în Codul penal prin Legea nr.196 din 28.07.2016. În
acord cu art.2 din Legea cu privire la probaţiune nr.8 din 14.02.2008,
„programe probaţionale pot fi programe de corecţie a
comportamentului social şi programe de reintegrare socială.
Programele probaţionale se desfăşoară individual şi/sau în grup”.
Programele de corecţie a comportamentului social constau în
modificarea comportamentului, viziunilor şi capacităţilor care au
condus la săvârşirea infracţiunii sau contravenţiei.
Programele de reintegrare socială constau în redobândirea
capacităţilor de a soluţiona problemele vieţii sociale cotidiene.
Verificarea dacă minorul urmează cursul de învăţământ general
obligatoriu ori de calificare sau participă la un program probaţional
ţine de competenţa organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se
află domiciliul minorului. Acelaşi organ de probaţiune va fi
responsabil de înştiinţarea instanţei de judecată, după caz, a
procurorului despre executarea de către minor a măsurii cu caracter
educativ aplicate. Cu astfel de prevederi a fost completat art.291 din
Codul de executare.
În altă ordine de idei menţionăm că doctrina pune accentul pe
reeducarea minorului.
În Dicţionarul explicativ al limbii române „a reeduca” se
defineşte ca activitate de a îndrepta educaţia (cuiva); de a da cuiva o
nouă educaţie; de a deprinde un infirm să se folosească din nou de acea
parte a corpului sau de acea facultate psihică ce a suferit un traumatism
sau un accident, sau a deprinde o persoană cu o nouă meserie (adecvată
situaţiei sale).
În sens larg, prin reeducare se înţelege ansamblul de instituţii şi

112
metode utilizate în favoarea copiilor inadaptaţi, a căror conduită nu
este în concordanţă cu normele sociale. În sfera de acţiune a reeducării
intră: delincvenţii, copiii–problemă sau deficienţii mintal. Scopul
urmărit este reinserţia acestora, într-o măsură cât mai mare, în
societate. Problemele de reeducare sunt extrem de dificil de rezolvat,
avându-se în vedere că fiecare individ trebuie abordat din perspectivă
diferită, fiecare alcătuind un caz aparte. Aceste probleme nu pot fi
rezolvate de la sine, ci presupun servicii de depistare, servicii speciale,
şcoli corespunzătoare, medici, colaborarea cu părinţii, cu comunitatea
etc.
În Dicţionarul juridic penal reeducarea este definită ca o funcţie a
pedepsei care constă în transformarea conştiinţei condamnatului, în
schimbarea mentalităţii şi a deprinderilor antisociale, în formarea
unei atitudini corecte şi constructive faţă de muncă, faţă de ordinea de
drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
Conceptul de reeducare, în cazul delincvenţilor juvenili, este
folosit cu dublu sens:
a) în sens psihosocial, ca proces de transformare morală şi
socială a infractorului minor, prin mijloace pedagogice,
psihoterapeutice şi alte metode educative adecvate, proces care se
desfăşoară în contextul executării sancţiunii de drept penal şi pe
fondul reglementării juridice specifice, prin organizarea unui mediu
pedagogic adecvat.
b) în înţelesul instituţiei reeducării, constituindu-se astfel ca
mijloc specific prin care societatea îşi exprimă poziţia faţă de această
categorie de infractori şi, totodată, exprimă opţiunea sa privind
mijloacele principale care trebuie folosite pentru realizarea
constrângerii penale şi pentru recuperarea minorilor vinovaţi. Aceste
trăsături se întrepătrund cu conţinutul instituţiei reeducării,
imprimând măsurilor educative şi reeducative substanţa necesară
realizării finalităţii lor.
Reeducarea minorilor şi tinerilor delincvenţi se face în scop de
eliminare a lacunelor educaţiei, pentru prevenirea postinfracţională,

113
scopul ei fiind de a-i reda societăţii pe aceşti oameni.
Astfel, în prim-plan instituţia reeducării minorului este identificată
de normele dreptului penal, care se realizează prin introducerea
măsurilor educative în sistemul de sancţionare (tratamentul juridic
penal) a minorului.
Înţeleasă în acest sens, instituţia reeducării apare în dublă
ipostază:
- ca mijloc specific de drept penal, prin care societatea îşi exprimă
poziţia faţă de această categorie de infractori, în apărarea valorilor
sale – vizând o prevenire adecvată, asociată cu opţiunea privind
mijloacele folosite pentru recuperarea minorilor vinovaţi, şi
- ca aptitudine funcţională a măsurilor educative (sancţiuni de drept
penal) în realizarea scopului aplicării legii penale.
Instituţia reeducării este implicată în acţiunea şi finalitatea
măsurilor educative, constituind în acelaşi timp mijloc şi scop al
acestor măsuri. Din acest unghi de referinţă, instituţia reeducării aduce
cu sine o atenuare a măsurilor de constrângere juridică penală în cazul
faptelor săvârşite de minori (o limitare a mijloacelor represive).
Conceptul în discuţie are, în această perspectivă, atât un temei juridic,
cât şi unul etic – ca orice act de sancţionare juridică în societate – lucru
ce se poate confunda chiar cu realizarea justiţiei, a dreptăţii. Aceasta cu
atât mai mult cu cât măsurile educative în principiu corespund mai
bine caracterului care trebuie să-l aibă aplicarea sancţiunilor de drept
penal unei categorii de infractori aflaţi în plin proces de formare a
personalităţii.
În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia, fiind
reglementată prin norme de drept penal, instituţia reeducării apare
numai în condiţiile unui raport juridic din sfera acestei ramuri de drept,
izvorât din săvârşirea unei infracţiuni – consecinţă a răspunderii penale
a minorului. Ca atare, nu poate exista un astfel de raport juridic înainte
de încălcarea de către minor a acelor relaţii sociale care sunt ocrotite de
legea penală (săvârşirea de infracţiuni), după cum nu putem vorbi
despre instituţia reeducării minorului infractor în afara acestui raport

114
juridic.
În situaţia dată este divizat însuşi scopul urmărit prin aplicarea
legii penale care, după cum se ştie, este unitar prin concepţia şi
funcţiile sancţiunilor de drept penal aplicate minorilor. Astfel, se
identifică divizarea raportului juridic penal şi a celui execuţional, ceea
ce este absolut incorect. Natura juridică complexă a procesului de
reeducare prin norme de drept penal include în sine, ca parte, şi
raportul juridic execuţional, în procesul căreia este instituţionalizată
reeducarea. Se are în vedere dependenţa funcţională care există între
cele două categorii de raporturi juridice – condiţionat unul de apariţia
celuilalt, având drept cauză comună de apariţie încălcarea legii penale
– care determină un proces unitar în desfăşurarea lor în scopul
reeducării delincventului minor.
În această ordine de idei, între cele două concepte (instituţia
reeducării şi procesul de reeducare propriu-zisă) există aceeaşi relaţie
de dependenţă funcţională care este întâlnită între cele două categorii
de raporturi juridice (raportul juridic penal şi raportul juridic
execuţional).
Această trăsătură nu exclude însă nici diversificarea metodelor şi
mijloacelor de reeducare care are loc în procesul de individualizare a
executării sancţiunilor de drept penal şi nici organizarea unui mediu
pedagogic raportat la nivelul cuceririlor ştiinţei educaţiei şi ale
învăţământului şi în conformitate cu recomandările organismelor
internaţionale în materie.
Astfel, prin cele două categorii de raporturi juridice care practic se
prezintă într-o legătură indisolubilă, statul realizează restabilirea
ordinii de drept tulburate prin încălcarea regulilor de conduită
prevăzute de lege şi recuperarea minorului infractor. Aprecierea nu ar
exclude însă şi un caracter de sine stătător al fiecăreia din aceste
categorii atunci când intră în discuţie organizarea relaţiilor sociale
specifice fiecăreia.
În alt context, este necesar de a face distincţie între conceptul de
reeducare ca instituţie de drept penal şi conceptul de reeducare

115
înţeleasă în sens psihosocial, ca proces sistematic de transformare
morală şi socială a delincventului minor – prin mijloace pedagogice,
psihoterapeutice etc. şi metode educative adecvate, deşi, în
criminologie şi aceste aspecte apar şi evoluează, în contextul executării
unei sancţiuni de drept penal, tot pe fundalul unor reglementări juridice
specifice.
În general, nu doar literatura de specialitate, ci şi structurile
responsabile de reeducarea copiiilor în conflict cu legea penală nu se
centrează doar pe aplicarea sancţiunilor, ci şi pe un sistem de metode
educative. De altfel, însăşi acţiunea de reeducare asigură posibilitatea
de a redobândi învăţătura necesară şi pregătirea profesională care
trebuie să se înfăptuiască într-un regim de disciplină apt să formeze la
minor deprinderea de a se comporta în mod corespunzător şi de a
respecta legea, prin care în esenţă se traduce în viaţă regimul
reglementat pentru minorii ce execută o sancţiune de drept penal.
Este de menţionat că şi procesul de reeducare, înţeles ca mijloc
prin care normele dreptului penal acţionează asupra minorului în
realizarea scopului său de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni
(adică, aplicarea unei sancţiuni: măsuri educative sau pedeapsa penală)
poate să se desfăşoare numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege.
În contextul organizării întregii vieţi sociale pe bază de legi şi
norme, procesul de reeducare a minorului – desfăşurându-se într-un
climat de legalitate, etică, ordine şi disciplină socială – poate beneficia
de un ansamblu de influenţe educativ-formative, care acţionează şi
interacţionează într-un cadru organizat, ceea ce grăbeşte recuperarea
minorului şi deschide calea unei mai pronunţate activităţi ştiinţifice în
domeniu, spre o pedagogie a reeducării specific naţionale.
Aspectele menţionate devin cu atât mai importante cu cât un
regim sancţionator, fie el considerat oricât de perfect, nu trăieşte şi nu
poate trăi prin conţinutul lui teoretic ci, îndeosebi, prin modul în care
este tradus în viaţă.
Sub un alt vector al problematicii abordate, este de menţionat că

116
reeducarea ar mai avea şi alte accepţiuni, cum ar fi de pildă: ca una
dintre funcţiile principale ale pedepsei (art.61 CP RM); în sensul unei
acţiuni de a îndrepta sau de a reface de la capăt o educaţie nereuşită
sau numai devenită inadecvată (a unui handicapat, de exemplu); o
reeducare funcţională (a unui infirm etc.); o reeducare profesională
etc.; conceptul de reeducare pe care-l întâlnim în special în ipostaza de
activitate preinfracţională prin măsuri de ocrotire a minorilor expuşi să
devină infractori. Altfel spus, reeducarea este privită ca o
particularitate a procesului de educaţie permanentă, fapt ce ar putea
contribui la prevenirea unor comportamente inadecvate nu doar la
minori.
În acest mod, putem afirma că instituţia reeducării apare, prin
origine şi structură, esenţă şi finalitatea ei, ca un sistem de relaţii – fapt
ce trebuie reţinut în toate etapele prin care minorul trece, de la
intrarea în conflict cu normele de drept şi până la completa lui
reintegrare în societate.
Astfel, generalizând cele expuse, putem face o delimitare între
„educare” şi „reeducare”. Dacă educaţia influenţează sistematic şi
conştient asupra dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale
copiilor şi tineretului, atunci, în directă legătură cu aceste concepte,
reeducarea apare ca fiind ansamblul de măsuri întreprinse pentru a
repara, a reface educarea greşită a cuiva. Noţiunea de educare este
aplicabilă numai atâta timp cât minorul nu a adoptat încă un tip de
conduită delincventă, cel mult având tendinţe de comportament deviant
sau chiar predelincvent. În situaţia în care minorul a ajuns în ipostaza
de delincvent, soluţia corectării comportamentului său rezidă numai în
procesul de reeducare.
Revenind la anliza prevedeilor din Codul penal al Republicii
Moldova, nu putem ignora faptul că, tratamentul juridico-penal al
minorilor nu se rezumă numai la sistemul de pedepse şi măsurile de
siguranţă analizate supra. Astfel, trebuie de subliniat că la art.76
alin.(1) lit.b) CP RM este prevăzută în calitate de circumstanţă
atenuantă la aplicarea pedepsei „săvârşirea infracţiunii de către un

117
minor”; totodată, la art.77 CP RM alin.(1) lit.e) este prevăzută
circumstanţa agravantă „săvârşirea infracţiunii cu bună ştiinţă
împotriva unui minor”. Deci, legiuitorul autohton a fost preocupat nu
doar de instituirea unui regim special al răspunderii şi sancţionării
penale a minorului-infractor, dar şi a unui regim special de protecţie a
minorului victimă. Mai mult ca atât, în Partea Specială a Codului
penal, în cazul unor infracţiuni (art.171 „Violul”, art.172 „Acţiuni
violente cu caracter sexual”) este prevăzută agravarea diferenţiată a
răspunderii penale atunci când fapta infracţională este săvârşită cu
bună ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei persoane minore în
vârstă de până la 14 ani. Cu cât vârsta minorului este mai redusă cu
atât gravitatea faptei este mai sporită.
Mai mult ca atât, în Partea Specială a Codului penal sunt
prevăzute infracţiuni concrete care atentează asupra minorilor. În cazul
acestor fapte, calitatea de victimă a minorilor rezultă nemijlocit din
specificul incriminării. Bunăoară, din categoria acestor fapte fac parte
infracţiunile prevăzute în Capitolul VII al Codului penal „Infracţiuni
contra familiei şi minorilor”. În mod exclusiv, minorul este victimă în
cazul infracţiunilor de: trafic de copii, scoatere ilegală a copiilor din
ţară, atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la
săvârşirea unor fapte imorale, pornografie infantilă, recurgere la
prostituţia practicată de un copil, atragerea minorilor la consumul
ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant.
Desigur minorul poate evolua în calitate de victimă şi în cazul
infracţiunilor de incest, violenţă în familie, divulgarea secretului
adopţiei, abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor. Recent,
Codul penal a fost completat cu o nouă incriminare care se înscrie în
aria preocupărilor legiuitorului de a proteja copilul faţă de acţiunile
neglijente din partea părinţilor, incriminând la art.2012 fapta de
exercitare necorespunzătoare a obligaţiilor părinteşti, dacă aceasta a
determinat plasamentul copilului în instituţii rezidenţiale sau servicii
sociale de plasament. Codul penal prevede şi alte infracţiuni în care
minorul este victima exclusivă, chiar dacă infracţiunele nu se regăsesc

118
în Capitolul VII al acestuia, de exemplu: infracţiunea prevăzută la
art.174 CP RM „Raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit
vârsta de 16 ani”, la art.175 CP RM „Acţiuni perverse”, la art.1751 CP
RM „Ademenirea minorului în scopuri sexuale”.

3. ASPECTE PRIVIND PROBAŢIUNEA JUVENILĂ ŞI EXECUTAREA

PEDEPSELOR DE CĂTRE MINORI

Din punct de vedere etimologic, termenul „probaţiune” provine

din latinescul „probatio“ – perioadă de încercare, iertare. În sens
tradiţional, probaţiunea reprezintă un procedeu de a supraveghea şi de
a reabilita delincvenţii prin oferirea de sfaturi, asistenţă şi companie.
În literatura de specialitate sunt identificate mai multe sensuri ale
probaţiunii: ca sentinţă, probaţiunea reprezintă o dispoziţie judiciară
care stabileşte statutul legal al celui acuzat, adică libertatea lui în
comunitate este asigurată în continuare, dar devine un subiect aflat,
pentru supervizare, în evidenţa unui serviciu de probaţiune şi, totodată,
subiect aflat într-o condiţionare impusă de o instanţă; ca instituţie,
probaţiunea vizează o agenţie de servicii desemnată să „asiste”/să
deservească o instanţă şi să execute anumite servicii în administrarea
justiţiei penale; ca proces, probaţiunea implică o investigare anterioară
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, pentru instanţă, dar şi
monitorizarea persoanelor în comunitate.
În funcţie de volumul restrângerii unor drepturi în timpul
executării, în literatura de specialitate au fost delimitate următoarele
tipuri de probaţiune: probaţiunea tradiţională, probaţiunea intensivă,
probaţiunea şoc.
Pentru prezentul studiu prezintă relevanţă în mod special definiţia
legală a noţiunii de probaţiune prevăzută de Legea cu privire la
probaţiune: „Probaţiunea este o evaluare psihosocială, control al
persoanelor aflate în conflict cu legea penală şi resocializarea lor,
adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenţie, pentru

119
preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni”. Reieşind din aceste
caracteristici, probaţiunea combină în sine şi activităţi pe plan juridic,
şi activităţi sociale.
La rândul său, resocializarea presupune un proces de influenţă
asupra subiectului probaţiunii (organizatoric, psihosocial, pedagogic,
educativ etc.) în scop de a schimba la el unele orientări negative,
comportamentul antisocial şi de a consolida rezultatele corectării.
Elementele de resocializare includ: evaluarea personalităţii şi a
necesităţilor minorului, evaluarea motivaţiei minorului pentru
schimbare, evaluarea riscului de recidivă, supravegherea, asistenţa şi
consilierea.
Consilierii de probaţiune împart etapa de integrare socială a
minorului în două perioade corespunzător nivelului de integrare a
subiectului de probaţiune:
1) nivelul integrării sociale – în care se armonizează relaţiile dintre
delicvenţi şi cei apropiaţi, alte grupuri de oameni, contactele
interpersonale pot fi intense, atitudinile sunt cele împărtăşite de
tot grupul, individul aderă la scopurile comune şi are un rol
social relativ bine determinat în cadrul grupului;
2) nivelul integrării psihosociale – conduita delicventului depinde
de statutul lui social actual, sursele de stres devin mai puţine (îşi
pierd semnificaţia) sau îşi diminuează forţa.
În Nota informativă la Proiectul de lege pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative (nr.123 din 02.06.016, în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.232-255) se arată că statul trebuie să
intervină pentru a asigura o justiţie prietenoase copilului, o justiţie
accesibilă, corespunzătoare vârstei, rapidă, adaptată şi concentrată pe
necesităţile şi drepturile copilului, inclusiv pentru acordarea
serviciilor de calitate presentinţială, sentinţială în comunitate,
penitenciară şi postpenitenciară.
Astfel, probaţiunea juvenilă este o parte integrantă a probaţiunii în
sensul legal general, însă cu particularităţi inevitabile legate de
specificul de vârstă şi implicit de dezvoltare (fizică şi psihică) a

120
persoanelor minore.
Acţiunile de probaţiune în privinţa minorilor se axează pe:
asigurarea procesului de reabilitare psihopedagogică a personalităţii;
abordarea individuală a fiecărui caz, cu o atenţie sporită, ţinându-se
cont de particularităţile personale şi de particularităţile vârstei;
stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu serviciile de protecţie a drepturilor
copilului; monitorizarea situaţiei pre- şi postintegrare a minorului în
familie; dezvoltarea capacităţii familiei şi a comunităţii de a asigura
asistenţă minorului şi de a preveni riscul intrării lui în dificultate;
relaţiile cu mass-media în aplicarea măsurilor de probaţiune faţă de
minor, în scopul abordării tuturor problemelor doar prin prisma
respectării interesului superior al copilului.
În desfăşurarea activităţilor de probaţiune, personalul organului de
probaţiune poate participa: la elaborarea şi la aprobarea programelor
sectoriale, locale în domeniul protecţiei copilului şi a familiei, la
crearea de servicii comunitare de protecţie socială; la elaborarea şi la
punerea în aplicare a sistemului de monitorizare şi de evaluare a
serviciilor de protecţie a copilului şi a familiei; la crearea, la nivel
naţional şi la nivel local, a unui sistem informaţional care să includă
date despre copil şi despre familia aflată în dificultate sau în situaţii de
risc, precum şi despre instituţiile de protecţie a copilului şi a familiei;
la dezvoltarea şi la promovarea modelelor viabile de servicii
comunitare de protecţie a copilului şi a familiei, de servicii de
prevenire a intrării copiilor în dificultate şi în sistemul rezidenţial de
îngrijire şi educaţie, de servicii de asistenţă socială pentru copiii şi
familiile aflate în dificultate sau în situaţii de risc; la elaborarea unui
mecanism de implicare a sectorului privat în soluţionarea problemelor
copilului şi ale familiei.
Probaţiunea dispune de strategii de intervenţie în toate etapele
procesului de înfăptuire a justiţiei penale, fiind exprimată prin
următoarele tipuri:
a) presentinţială – evaluare psihosocială a personalităţii
bănuitului, învinuitului, inculpatului;

121
 b) sentinţială în comunitate – activităţi orientate spre reintegrarea
socială a persoanelor liberate de pedeapsa penală prin asistenţă,
consiliere, controlul comportamentului şi supravegherea
respectării obligaţiilor impuse de instanţă;
c) penitenciară – activităţi socio-educative desfăşurate în
penitenciar şi activităţi de pregătire pentru liberare din locurile
de detenţie;
d) postpenitenciară – acordare de asistenţă persoanelor liberate
din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor în societate.
Diversitatea activităţilor de probaţiune servesc unui dublu
scop: siguranţa publică, protecţia comunităţii de recidivă, prin
prevenire, monitorizare continuă a comportamentului infractorului şi
reintegrarea socială a acestuia. În planul serviciilor, probaţiunea
înglobează activităţi menite să sporească corectitudinea şi eficienţa
sistemului de justiţie penală şi să mărească importanţa conceptului de
individualizare a pedepsei penale.
Probaţiunea presentinţială. La această fază consilierul de
probaţiune trebuie:
- să ofere organului de urmărire penală şi instanţei de judecată
informaţii corecte şi relevante despre persoana învinuitului sau
inculpatului, despre perspectivele de reintegrare a acestuia, precum
şi despre riscul de recidivă sau de autovătămare pe care acesta îl
prezintă. Acestea sunt cuprinse într-un document numit referat
presentinţial de evaluare psihosocială. Realizând o primă evaluare a
inculpatului, acest referat urmează a fi reflectat în sentinţa instanţei
şi, implicit, în planul de supraveghere al consilierului de probaţiune,
în lucrul său de reintegrare socială a persoanei deja condamnate;
- să răspundă la nevoile emoţionale şi practice urgente ale învinuiţilor
/ inculpaţilor.
La faza presentinţială activităţile de probaţiune sunt orientate spre
reflectarea cauzelor săvârşirii infracţiunii, aceasta realizându-se prin
întocmirea, de către consilierul de probaţiune, în privinţa persoanei
delicvente, a unui referat presentinţial de evaluare psihosocială.

122
 Legea cu privire la probaţiune prevede că, în privinţa unui minor,
referatul presentinţial de evaluare psihosocială a personalităţii se
întocmeşte în mod obligatoriu. Concomitent, Codul de procedură
penală prevede în Capitolul I, Titlul III „Procedura în cauzele privind
minorii”, circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind
minorii.
Referatul presentinţial de evaluare psihosocială a personalităţii
este un document scris, cu caracter consultativ şi de orientare, având
rolul de a oferi organului de urmărire penală, procurorului, instanţei de
judecată date despre persoana bănuitului, a învinuitului sau a
inculpatului, despre nivelul de instruire şcolară, despre
comportamentul, mediul familial, cercul de prieteni şi despre factorii
care influenţează sau pot influenţa conduita lui generală.
Organul probaţiunii înaintează referatul de evaluare organului
solicitant în termen de 14 zile lucrătoare de la primirea solicitării. În
cazul în care procesul de colectare a informaţiilor pentru referatul
presentinţial necesită timp, termenul poate fi prelungit de către şeful
Biroului de probaţiune cu încă 5 zile lucrătoare, despre aceasta fiind
informat solicitantul.
Potrivit recomandărilor incluse în Instrucţiunea Oficiului Central
de probaţiune privind modul de întocmire a referatului presentinţial
din 2014, referatul de evaluare ar trebui să conţină:
Introducere: (numele şi prenumele bănuitului, învinuitului sau
inculpatului; data, luna şi anul naşterii; domiciliul; calificarea juridică
a faptei pentru care persoana este bănuită, învinuită sau inculpată;
organul care a solicitat referatul; data solicitării întocmirii referatului;
numele şi prenumele consilierului de probaţiune care întocmeşte
referatul).
Sursele de informaţii: sunt menţionate sursele (contactate,
necontactate, documentare) la care a fost posibil accesul, numărul de
întrevederi şi, după caz, refuzul de cooperare. Tot în cadrul acestui
capitol se menţionează şi sursele la care nu a putut fi posibil accesul,
precum şi eventualele dubii privind acurateţea informaţiilor obţinute.

123
 Date privind personalitatea bănuitului, învinuitului sau
inculpatului:
a) mediul familial (valorile personale, valorile familiei, relaţiile
între membrii familiei: control, autoritate/răspuns la autoritate,
sancţiuni/răspuns la sancţiuni, felul în care familia influenţează
procesul decizional), mediul social (relaţiile de rudenie, vecinătate,
prietenie – în cazul tinerilor este foarte important de a surprinde rolul
lor în grup, mai ales în cazul infracţiunilor cu mai mulţi autori,
influenţa grupului asupra lor, valorile grupului, felul în care grupul
influenţează procesul decizional). De asemenea, se analizează
informaţiile de natură socioeconomică (statutul social al persoanei/
membrilor familiei, sursele de venit/cheltuieli, priorităţile în
gestionarea veniturilor);
b) pregătirea şcolară şi profesională – evoluţia în plan educativ
(şcolarizare), atitudinea faţă de şcoală, profesori, colegi, rezultatele
obţinute, atitudinea faţă de aceste rezultate, nivelul de satisfacţie. În
situaţia în care există abandon se surprinde momentul, cauzele,
intenţiile de viitor cu privire la remedierea situaţiei. În cazul
inculpaţilor minori se va avea în vedere modul în care
părintele/tutorele/curatorul, cel care l-a adoptat, precum şi persoana
sau instituţia în supravegherea căreia se află minorul şi-au îndeplinit
îndatoririle privind creşterea şi educarea minorului.
Date privind comportamentul bănuitului, învinuitului sau
inculpatului:
a) trecutul infracţional – se va avea in vedere atât trecutul
infracţional în plan personal (când, în ce circumstanţe, ce tipuri de
sancţiuni i s-au aplicat, ce consecinţe imediate/îndepărtate au existat),
cât şi în plan familial, folosind aceleaşi criterii;
b) comportamentul manifestat anterior şi ulterior săvârşirii faptei
– atât comportamentul general manifestat până la momentul comiterii
infracţiunii, cât şi comportamentul manifestat în situaţia specifică:
atitudinea faţă de faptă la momentul săvârşirii, analiza
comportamentului. În ce priveşte comportamentul ulterior, se au în

124
vedere: conştientizarea consecinţelor (cum sunt resimţite la nivel
personal, familial), tipul de gândire (rigidă, alternativă), soluţii
alternative în vederea depăşirii situaţiei şi evitării repetării unui
comportament similar.
Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală
а persoanei pentru care а fost solicitată întocmirea referatului:
lipsa antecedentelor penale; încadrarea într-o formă de învăţământ care
este asociată cu dorinţa de a continua studiile; conştientizarea gravităţii
faptei comise; desfăşurarea unor activităţi lucrative în domeniul
construcţiilor, ceea ce determină petrecerea timpului liber într-un mod
dezirabil şi asigurarea condiţiilor materiale de trai; regretul faţă de
adoptarea unor conduite delincvenţiale.
Perspectivele de reintegrare în societate: se analizează toate
informaţiile expuse anterior. Urmare acestei analize se clasifică
perspectivele în parametrii mic, mediu, mare. Perspectivele de
reintegrare în societate trebuie să fie expuse pe scurt, clar, concis şi să
fie motivate. Pentru a stabili care sunt perspectivele de reintegrare în
societate, consilierul de probaţiune urmează să analizeze:
1) dorinţa persoanei pentru reabilitare;
2) dorinţa membrilor familiei sau a altor persoane apropiate în
vederea reabilitării persoanei;
3) oportunităţile pe care le are persoana în privinţa efectuării
studiilor sau ocupării unui loc de muncă;
4) programele probaţionale (psihosociale) la care poate fi supusă
persoana în scopul reabilitării.
Întocmirea referatelor de evaluare în cazul minorilor este de o
importanţă semnificativă în activitatea consilierului de probaţiune.
Totuşi, aceasta este doar un punct de pornire, pentru ca, în cele din
urmă, să fie realizat obiectivul de a media relaţia dintre cei doi actori
principali: minor şi comunitate, adică de a resocializa subiectul
probaţiunii.
Probaţiunea sentinţială în comunitate (sau probaţiunea
comunitară). Probaţiunea sentinţială este faza de după pronunţare şi

125
intrare în vigoare a sentinţei. Condamnatului i se stabileşte planul
individual de lucru, pe timpul executării pedepsei, fie că o va executa
în comunitate sau în penitenciar. În acord cu art.10 alin.(1) al Legii cu
privire la probaţiune, probaţiunea comunitară prevede organizarea şi
implementarea, în baza hotărârii judecătoreşti sau, după caz, a
ordonanţei procurorului, a activităţilor de resocializare a subiecţilor
probaţiunii care sunt: minori liberaţi de răspunderea penală; persoane
liberate condiţionat de răspunderea penală; persoane liberate de
pedeapsa penală; persoane condamnate sau sancţionate la muncă
neremunerată în folosul comunităţii, precum şi cele private de dreptul
de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate.
Probaţiunea sentinţială în comunitate în privinţa minorilor se
desfăşoară ţinându-se cont de obligativitatea respectării interesului
superior al copilului şi de scopul protecţiei temporare a copilului aflat
în dificultate, al socializării şi al integrării lui în familia biologică sau
adoptivă, în casă de copii de tip familial, precum şi în comunitate. În
cadrul acestei faze se exercită controlul asupra minorilor liberaţi de
răspundere şi pedeapsă penală, dar şi a celor condamnaţi la muncă
neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune
desfăşoară un spectru de activităţi de supraveghere, asistenţă şi
consiliere care au menirea de a integra în societate minorul, de a
preveni săvârşirea de noi infracţiuni şi de a scădea riscul de recidivă,
de a creşte gradul de siguranţă socială. Bunăoară, în materie de
asistenţă şi consiliere se desfăşoară activităţi care vizează: dezvoltarea
capacităţii beneficiarului de a se integra în societate; asigurarea
legăturii dintre beneficiar şi organizaţiile, care sunt implicate în
probleme legate de integrarea lui în societate; oferă beneficiarului
posibilitatea de a se folosi de ofertele propuse.
Asistenţa oferită ţine de evaluarea cazului sentinţial, depistarea
problemelor psihosociale, elaborarea planului de intervenţie adaptat
nevoilor individuale ale persoanei supavegheate şi de intervenţia
propriu-zisă. Se estimează perioada de timp şi măsura în care nevoile
identificate pot fi acoperite numai prin intervenţia serviciului de

126
probaţiune sau şi prin colaborarea cu ONG-uri, organizaţii statale.
Sarcina consilierului de probaţiune ţine, de fapt, de minimalizarea
riscului de recidivă, de inhibarea tendinţelor delincvente. Realitatea
demonstrează că foarte multe infracţiuni sunt comise în termenul de
probă, care, de fapt, pentru majoritatea copiilor aflaţi în conflict cu
legea nu este perceput ca pedeapsă. Pentru fiecare beneficiar al
serviciului de probaţiune se întocmeşte Dosarul de Probaţiune ce
conţine informaţii despre personalitatea şi reţeaua socială a copilului.
În cazul în care instanţa de judecată i-a stabilit condamnatului
obligaţiuni, consilierul de probaţiune întreprinde măsuri de control
asupra respectării acestor obligaţiuni. Astfel de obligaţiuni pot fi
prevederile de la art.90 alin.(6) CP RM.
Probaţiunea penitenciară. Activitatea de probaţiune penitenciară
are drept scop crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor minorilor
condamnaţi cu familia sau rudele acestora, identificarea factorilor
relevanţi care ar conduce la: reabilitarea deţinutului, prevenirea
comiterii în viitor a unor infracţiuni, pregătirea deţinutului pentru
eliberare, dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor sociale, cognitive sau
de autocontrol ale deţinutului, utilizarea în mod constructiv a timpului
petrecut în penitenciar, informarea asupra posibilităţilor de
resocializare şi reabilitare a lor.
În cadrul probaţiunii penitenciare, şi anume – în perioada de
pregătire către liberare, se elaborează şi se aplică persoanelor aflate în
locurile de detenţie programe de educaţie civică, etică şi morală, de
instruire profesională, de muncă educativă.
Serviciul de probaţiune în comun cu serviciile din penitenciare
efectuează evaluarea minorilor, acordă asitenţă şi consiliere, realizează
programul de pregătire către liberare. Activitatea de asistenţă şi
consiliere se realizează prin elaborarea şi aplicarea unor programe de
instruire profesională, educaţie civică, etică şi morală, de educaţie
igienico-sanitară, precum şi a unor programe de corecţie a
comportamentului. Un moment important este lucrul sociopsihologic –
menţinerea relaţiilor cu familia, asitenţa în soluţionarea nevoilor

127
minorilor legate de societate. Făcând o estimare a activităţilor
consilierului de probaţiune în cadrul penitenciarului, putem vorbi
despre:
- întocmirea programului individual de lucru cu minorul;
- supravegherea respectării ordinii de executare a activităţilor
cuprinse în acest program;
- evaluarea rezultatelor lucrului cu minorul;
- realizarea programelor psihosociale;
- realizarea programului de pregătire către liberare – întocmirea
rapoartelor pentru eliberarea condiţionată, care combină
evaluarea riscurilor şi a gradului de pericol cu propuneri pentru
planul individual de lucru în comunitate;
- prezentarea informaţiei referitor la relaţiile cu societatea, ceea ce
este important pentru minor la eliberarea din penitenciar: adresa
de la domiciliu;
- atitudinea familiei faţă de întoarcerea minorului; opţiuni
alternative în cazul lipsei relaţiilor şi locului de trai;
- existenţa documentelor;
- existenţa studiilor şi locului de muncă după eliberare; atitudinea
minorului faţă de infracţiune şi victimă;
- atitudinea comunităţii locale faţă de minor şi atitudinea victimei;
- reacţia minorului la obiectivele supravegherii atunci când este
posibil;
- un program de supraveghere şi propuneri privind organizarea
supravegherii;
- recomandări pentru eliberarea condiţionată;
- evaluarea necesităţilor şi riscului de recidivă.
Organul de probaţiune, în colaborare cu administraţia
penitenciarului, poate contribui: la stabilirea de contacte oficiale
preliminare cu instituţii specializate în vederea creării unor posibilităţi
de pregătire profesională, de reciclare şi de perfecţionare profesională
în conformitate cu cerinţele pieţei forţei de muncă; la stabilirea de
contacte oficiale preliminare cu agenţiile pentru ocuparea forţei de

128
muncă în vederea oferirii de informaţii veridice condamnaţilor despre
locurile de muncă vacante şi despre alegerea unui loc de muncă
corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la oficiul forţei de
muncă; la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru
facilitarea închirierii de locuinţe, la cererea persoanelor care nu au rude
sau alte legături sociale; la stabilirea de contacte cu agenţii specializate
pentru facilitarea plasării persoanelor de vârstă înaintată şi a invalizilor
în instituţii de plasament, la cererea lor; la elaborarea şi perfecţionarea
unor programe de scurtă şi de lungă durată privind adaptarea socială a
persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenţie.
Etapa de pregătire pentru liberare începe din ultimele 6 luni de
detenţie şi continuă până în prima zi a eliberării, iar în unele cazuri
urmează şi după liberare, în centrele de reintegrare socială. Acest
program urmăreşte nu doar o evaluare a procesului corecţional petrecut
în penitenciar, ci mai degrabă consolidarea legăturilor sociale în
vederea adaptării şi acomodării fostului deţinut la normele şi viaţa
socială în afara penitenciarului. De obicei, consilierul, în colaborare cu
serviciile penitenciare, organizează, în termenul stabilit, un program
specializat pentru pregătirea către liberare, care constituie un şir de
acţiuni ce au ca scop dezvoltarea deprinderilor sociale, informarea şi
instruirea de a face faţă problemelor cu care se va confrunta la
libertate, instruirea profesională. Deci, programele date pot avea
activităţi ce cuprind atât instruirea teoritică, cât şi dezvoltarea de
abilităţi şi deprinderi.
Probaţiunea postpenitenciară are drept scop acordarea de
asistenţă şi consiliere persoanelor eliberate din locurile de detenţie
pentru adaptarea lor în societate.
În faza de probaţiune postpenitenciară, când persoanele care au
ispăşit în totalitate pedeapsa solicită asistenţă psihosocială, consilierul
de probaţiune încheie cu beneficiarul un contract ale cărui condiţii şi
formă sunt stabilite prin Ordinul ministrului justiţiei nr.560 din
31.12.2008.
Procesul de reintegrare socială a miorului este un complex de

129
activităţi de asistenţă şi consiliere postpenitenciară ce se realizează de
către organele de probaţiune. Sarcinile da bază ale consilierului de
probaţiune în activitatea de asistenţă postpenitenciară sunt: întocmirea
planului individual de lucru cu minorul şi supravegherea derulării
activităţilor cuprinse în acest program; identificarea necesităţilor
minorului; evaluarea motivaţiei pentru schimbare; evaluarea
rezultatelor lucrului cu minorul; întocmirea rapoartelor care combină
evaluarea cu propuneri pentru îmbunătăţirea planului individual de
lucru.
Evaluarea riscului se referă la două componente distincte care
trebuie investigate: riscul de recidivă; ridicarea gradului de siguranţă în
comunitate.
Probabilitatea de a comite infracţiuni ţine de factorii criminogeni,
ce pot fi clasificaţi în factori statici, dinamici şi personali, după cum
urmează:
- statici: cariera infracţională (numărul condamnărilor, paternul
infracţional); presupusa infracţiune comisă (infracţiunea propriu-zisă,
timpul, locul, circumstanţele, recunoaştere şi negare, rolul în presupusa
infracţiune);
- dinamici: locul de trai – statutul regiunii /regiunea geografică,
domiciliul, condiţiile de trai; mediul social – relaţiile în familie,
valorile familiale/normele de educaţie, relaţia cu familia lărgită,
implicarea familiei în soluţionarea problemelor, poziţia familiei în
societate/atitudinea vecinilor faţă de condamnat; prietenii şi
apartenenţa la grupul potenţial infracţional – are prieteni cu potenţial
infracţional, poziţia în cercul de prieteni/grup infracţional, infracţiune
comisă în grup, cauza apartenenţei, interesele, beneficiile, relaţiile
până la şi după infracţiune; situaţia legată de lucru şi de nivelul de
educaţie/instruire (serviciul după capacitate, studiile, specialitatea,
abandonul şcolar); situaţia financiară (sursele materiale, financiare,
situaţia financiară are tangenţă cu infracţiunea comisă, datoriile);
consum de alcool (condamnatul consumă alcool, cantitatea
întrebuinţată, există legătură între consumul de alcool şi infracţiunea

130
comisă, estimarea riscului, motivaţia pentru schimbare, tratamente de
dezalcoolizare anterioare); consum de droguri (consumă droguri, tipul
de drog, frecvenţa utilizării, vârsta la prima întrebuinţare, sursa
obţinerii, cu cine consumă, există legătură între consumul de droguri şi
infracţiunea comisă, estimarea riscului, motivaţie pentru schimbare,
tratamente anterioare, este la evidenţă la Dispensarul Narcologic);
dependenţă de jocuri de noroc (legătura cu infracţiunea comisă,
sursele obţinerii banilor, estimarea riscului, motivaţia pentru
schimbare).
- personali: bunăstarea emoţională (starea psihologică în general,
starea psihologică în timpul
interviului, diagnoza psihică); atitudini (atitudinea faţă de victimă
până la/după infracţiune, atitudinea faţă de crimă până la/după
infracţiune, recunoaşte, conştientizează, regretă); model de gândire
(impulsiv, acţiuni neplanificate spontane sau planificate, abilităţi
sociale, dominant (impune părerea), manipulator, influenţabil, pro-
social/antisocial).
Analiza factorilor criminogeni permite estimarea riscului de
recidivă necesar la descrierea perspectivelor de reintegrare la
categorizarea persoanelor supuse probaţiunii.
Categorizarea se referă la evaluarea riscului pe care fiecare
condamnat îl prezintă şi, totodată, la includerea lor în categorii de risc
proporţional cu dimensiunea acestuia. Se realizează în funcţie de
anumite criterii, cum ar fi: faptă, condamnări anterioare, comportament
pe durata aflării în probaţiune, legătura cu familia etc.
Categoriile pentru condamnaţi sunt:
Categoria I – include acei condamnaţi care prezintă un real
pericol pentru public sau pentru securitatea instituţiilor statului, risc
sporit de recidivă, motivaţie redusă pentru schimbare (lipsa unui loc de
muncă, lipsa spaţiului locativ, datorii, pagubă materială etc.)
Categoria II – include condamnaţii cu risc mediu, angajaţi
ne/oficial, fără antecedente penale.
Categoria III – include următoarele categorii de condemnaţi:

131
antrenaţi în câmpul muncii; neviolenţi, motivaţie sporită pentru
schimbare; în care se poate avea încredere.
În activitatea sa de reintegrare socială postpenitenciară organul de
probaţiune oferă următoarea asistenţă: dezvoltă capacitatea
beneficiarului minor de a se integra în societate; asigură legătura dintre
beneficiarul minor şi organismele, care sunt implicate în probleme
legate de integrarea lui în societate; oferă beneficiarului minor
posibilitatea de a se folosi de ofertele propuse.
În perioada imediat următoare după eliberarea din penitenciar,
minorii sunt deosebit de vulnerabili. Ei se pot confrunta cu: probleme
de adaptare la viaţa din comunitate, stigmatizarea din partea celor din
jur, dificultăţi în găsirea unei locuinţe şi a unui loc de muncă (o sursă
de venit legală), dificultăţi în integrarea în familie dependenţa de
droguri şi alcool, problemele psihice. O situaţie complicată este în ce
priveşte percepţia de către societate a ex-deţinuţilor, discriminarea şi
etichetarea acestora, mai ales a minorilor. Lipsa şcolarizării are un
impact negativ, ceea ce duce la complicarea în comunicare, la
neimplicare în viaţa socială. Lipsa locului de muncă este impactul cel
mai vicios în comportamentul infracţional. Dacă minorul are
„ştampila” de persoană care a ispăşit pedeapsa, automat este respins în
angajare la muncă. Iar aceasta duce la lipsa de mijloace de existenţă,
ceea ce, la rândul său, determină comiterea infracţiunii.
Activitatea de asistenţă postpenitenciară se manifestă prin:
menţinerea şi potenţarea relaţiei personale; includerea într-o grupa de
suport (persoane liberate şi reintegrate social; grupuri de suport tip
alcoolicii anonimi; grupuri formate din persoanele care s-au aflat in
proximitatea socială a celui eliberat înainte de detenţie: familia extinsă,
prietenii, colegii etc.; grupuri de terapie comportamentală); asistenţă şi
consiliere în familie, biserică sau în centre specializate; exercitarea
rolului de mediator între beneficiarul minor şi autorităţile din
comunitate; sprijin în găsirea unui nou loc de muncă; susţinere pentru
obţinerea unei calificări/recalificări profesionale; corecţia
comportamentului social; aplicarea programelor speciale şi generale.

132
 Asistenţa contribuie la atingerea unor obiective, şi anume:
reducerea ratei recidivei; reintegrarea socială a personelor care au
săvârşit infracţiuni; protecţia comunităţii.
Probaţiunea postpenitenciară urmăreşte: corectarea
comportamentului infracţional prin conştientizarea de către beneficiar
a faptei săvârşite, a consecinţilor acesteia şi asumarea responsabilităţii
pentru fapta comisă; motivarea beneficiarului în dezvoltarea
responsabilităţii şi autodisciplinei; aplicarea unor programe eficiente
în funcţie de nevoile identificate ale beneficiarului; sprijinirea
beneficiarului cu scopul satisfacerii unor nevoi psihosociale (educaţie,
pregatire profesională, loc de muncă, locuinţă, grup de prieteni etc). În
particular, procesul de asistenţă şi consiliere se bazează pe următoarele
măsuri: evaluarea iniţială; diagnoza socială; evaluarea continuă a
situaţiei; evaluarea finală; finalizarea intervenţiei.
Executarea pedepselor de către minori
Minorii condamnaţi reprezintă o categorie distinctă de
condamnaţi, realitate care condiţionează crearea unor condiţii speciale
faţă de ei la faza de executare a sancţiunilor de drept penal, respectiv:
un regim distinct de executare a sancţiunilor penale, locuri de
executare (penitenciare speciale); statut juridic (drepturi şi obligaţii)
speciale.
Minorii condamnaţi execută următoarele pedepse: amenda, munca
neremunerată în folosul comunităţii, închisoarea.
Executarea pedepsei amenzii (ca pedeapsă principală sau
complementară) de către minor se asigură de către executorul
judecătoresc în a cărui competenţă teritorială se află domiciliul
minorului, iar în cazul condamnaţilor minori care execută pedeapsa
închisorii se execută şi în penitenciar. În caz de eschivare cu rea-voinţă
a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă
principală sau complementară, instanţa de judecată poate să
înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele
termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul respectiv din
Partea Specială a Codului penal. Suma amenzii se înlocuieşte cu

133
închisoare, calculându-se o lună de închisoare pentru 100 de unităţi
convenţionale.
În Republica Moldova, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani nu
beneficiază de un tratament diferenţiat în coraport cu persoanele
majore în privinţa executării muncii neremunerate în folosul
comunităţii. Astfel, legea penală nu stabileşte o durată diferenţiată de
timp de muncă pe zi în cazul miorilor şi adulţilor. Munca neremunerată
în folosul comunităţii se execută de la 2 la 4 ore pe zi, în afara timpului
activităţii de bază sau de studii. În cazul în care minorul care nu este
antrenat în activităţi de bază sau de studii, la solicitarea sau cu acordul
acestuia, pedeapsa poate fi executată până la 8 ore pe zi. Munca
neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi executată în timpul
nopţii sau în condiţii nocive, în locuri periculoase ori care prezintă risc
pentru sănătatea sau integritatea minorului sau pentru dezvoltarea
minorilor condamnaţi. În caz de eschivare cu rea-voinţă a
condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se
înlocuieşte cu închisoare, calculându-se o zi de închisoare pentru 2 ore
de muncă neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul
închisorii poate fi mai mic de 6 luni.
Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii se asigură
de către organul de probaţiune în a cărui rază teritorială se află
domiciliul minorului.
Condamnatul la munca neremunerată în folosul comunităţii este
obligat: să respecte prevederile legislaţiei privind executarea
sancţiunilor de drept penal; să se prezinte la serviciul de executare de
la locul de trai, în termen de 5 zile din momentul intrării în vigoare a
sentinţei (deciziei); să execute cerinţele legale ale serviciului de
executare şi ale angajatorilor; să respecte legislaţia muncii şi
regulamentul de ordine interioară al angajatorului; să se prezinte, fiind
citat, la serviciul de executare şi să dea explicaţii în problemele ce ţin
de executarea hotărârii judecătoreşti; să se prezinte periodic la
serviciul de executare şi să comunice despre activitatea sa; să se
prezinte la locul de muncă în termenul stabilit în dispoziţia primită de

134
la serviciul de executare; să nu părăsească locul de trai fără acordul
serviciului de executare; să nu comită infracţiuni şi contravenţii
administrative.
Închisoarea. În corespundere cu Codul de executare al Republicii
Moldova, minorii condamnaţi la pedeapsa cu închisoare îşi execută
pedeapsa în penitenciare pentru minori sau în sectoare separate ale
penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ei a condiţiilor
penitenciarului pentru minori. Fetele minore execută pedeapsa în
penitenciare pentru femei.
Regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde
regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis (reglementat la
pct.164-168 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi,
precum şi la art.250 din Codul de executare). Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi şi Codul de executare fac referire la trei
regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. În dependenţă de regimul
de detenţie, diferă şi drepturile deţinuţilor minori.
În regim iniţial sunt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar
după rămânerea definitivă a sentinţei pe o durată de până la 3 luni din
ziua intrării în penitenciar. În acest regim condamnaţii: a) sunt
repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri; b) pot fi antrenaţi la
munci care nu necesită ieşire din penitenciar.
În regim comun, condamnaţii sunt în drept, în intervalul de timp
de la deşteptare până la stingere, să se deplaseze liber pe teritoriul
penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului, de
asemenea, să fie antrenaţi în munci în afara penitenciarului, cu condiţia
asigurării supravegherii permanente.
În regim de resocializare, condamnaţii a) sunt în drept de a avea
asupra lor şi de a utiliza obiecte de valoare şi bani; b) pot fi antrenaţi la
muncă în afara penitenciarului fără supraveghere; c) pot beneficia de o
deplasare de scurtă durată.
La art.253 din Codul de executare sunt prevăzute unele
particularităţi ale executării pedepsei în penitenciarul pentru minori.
Astfel, condamnaţii minori pot beneficia: în regim iniţial – de

135
întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de
lungă durată cel puţin o dată în trimestru; în regim comun – de
întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de
lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de resocializare –
de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi
de lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui
împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul
penitenciarului sau în apropierea lui.
În Republica Moldova există un singur penitenciar pentru minori:
Penitenciarul nr. 10 – Goian. Totodată, în penitenciarul nr.7 – Rusca îşi
executa pedeapsa condamnatele de gen feminin, tot aici există un
sector pentru deţinerea condamnatelor de gen feminin minore. Minorii
execută pedeapsa cu închisoarea şi în alte penitenciare, în care există
sectoare special create pentru deţinerea acestora.
Specific executării pedepsei de către minori este şi faptul că în
comunicarea cu ei personalul instituţiei poate sa-i tutuiască sau să le
spună pe nume, însă fără a leza demnitatea lor (pct.86 din Statutul
executării pedepsei de către condamnaţi).
Executarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ.
Executarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ este pusă în
sarcina organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află
domiciliul minorului. În cazul imposibilităţii de a executa măsurile de
constrângere cu caracter educativ, organul de probaţiune, în temeiul
art.104 alin.(4) din CP RM, adresează un demers instanţei de judecată
sau, după caz, procurorului.
Avertismentul, ca măsură de constrângere, se face în scris, contra
semnătură, în termen de 5 zile, în sediul organului de probaţiune în a
cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Organul de
probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a
examinat cauza în fond despre executarea hotărârii sau, după caz,
procurorul despre executarea ordonanţei.
În cazul încredinţării minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, ca

136
măsură de constrângere, organul de probaţiune în a cărui rază
teritorială se află domiciliul minorului asigură primirea semnăturilor
persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere, a
minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc
sau a organelor specializate de stat. Organul de probaţiune informează,
în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond
despre executarea hotărârii sau, după caz, procurorul despre executarea
ordonanţei.
Obligarea minorului să repare daunele cauzate. Minorul între 14
şi 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
generale. Hotărârea instanţei de judecată sau, după caz, ordonanţa
procurorului privind obligarea minorului de a repara prejudiciile
cauzate, ca măsură de constrângere, se transmite spre executare
organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul
minorului. În termen de 5 zile, organul de probaţiune informează
instanţa de judecată despre executarea hotărârii sau, după caz,
procurorul despre executarea ordonanţei.
În situaţia în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau
venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie
reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi (adoptatori)
sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina
lor. Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara
prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18 ani încetează în cazul în
care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul când,
înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri
suficiente pentru repararea prejudiciului.
În cazul măsurilor educative prevăzute la art.104 alin.(1) lit.d)-f)
CP RM, hotărârea instanţei de judecată sau, după caz, ordonanţa
procurorului privind obligarea minorului de a urma cursul de
reabilitare psihologică ori cursul de învăţământ obligatoriu, precum şi
cea de a participa la un program probaţional, se transmite organului de
probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului şi care
asigură controlul executării de către minor a măsurii respective. În

137
termen de 5 zile de la finalizarea acestor măsuri de constrângere,
organul de probaţiune informează cu privire la aceasta instanţa de
judecată sau, după caz, procurorul.

4. ELEMENTE PRIVIND JUSTIŢIA JUVENILĂ

În literatura de specialitate justiţia juvenilă a fost divizată în trei

părţi componente: prevenirea delincvenţei copiilor; examinarea şi
soluţionarea cauzelor sau represiunea; reintegrarea sau reabilitarea. În
acest segment de studiu ne interesează înţelesul restrictiv al justiţiei
juvenile, şi anume – cel procesual penal, întrucât celelalte două
componente sunt abordate în cadrul altor unităţi de studiu ale
prezentului suport de curs.
Tratamentul procesual penal al infractorilor minori. În virtutea
particularităţilor de vârstă şi, implicit, de dezvoltare a persoanelor cu
vârstă până la 18 ani care au săvârşit infracţiuni, în corespundere cu
legislaţia procesual penală autohtonă, faţă de aceştia se aplică un
tratament juridic deosebit de cel al infractorilor majori şi, respectiv, o
reglementare deosebită pe plan procesual.
În plan procesual, printre condiţiile care determină aplicarea
procedurii speciale se evidenţiază: 1) infractorul să fie minor, adică să
fie o persoană care nu au împlinit 18 ani; 2) minoratul să existe în
momentul sesizării instanţei. În cazul în care din momentul sesizării
instanţei persoana devine majoră, se trece la procedura comună. Dacă
majoratul s-a dobândit în timpul judecăţii, aceasta se continuă după
procedura specială.
Potrivit prevederilor art.474 CPP RM, urmărirea penală şi
judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii
obişnuite, cu completările de rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în
privinţa minorului, de regulă, nu este publică. În cadrul urmăririi
penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de

138
circumstanţele generale, urmează a se stabili (art.475 CPP RM): vârsta
minorului (ziua, luna, anul naşterii); condiţiile în care trăieşte şi este
educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi
psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului,
interesele şi necesităţile lui; influenţa adulţilor sau a altor minori
asupra minorului; cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea
infracţiunii.
În literatura de specialitate se arată, justificat, că circumstanţele
suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în cazurile cu
minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un
eventual abuz al statului şi o învinuire neîntemeiată, precum şi de a
asigura ca orice măsură aplicată faţă de minor să fie proporţională
faptei comise de către acesta. Circumstanţele stabilite vor asigura
cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru o
hotărâre pe cât posibil de echitabilă.
În context, este relevantă şi prevederea de la art.476 CPP RM, prin
care se stabileşte că dacă la săvârşirea infracţiunii împreună cu minorul
au participat şi adulţi, cauza în privinţa minorului se disjunge pe cât
este posibil, formând un dosar separat. Astfel, condiţiile care determină
necesitatea de a disjunge cauza penală sunt: 1) neatingerea majoratului
la momentul comiterii infracţiunii; 2) existenţa datelor referitor la
participarea majorilor la săvârşirea infracţiunii de care minorul este
învinuit. Separarea cauzei în privinţa minorului se face în baza unei
ordonanţe în care sunt expuse esenţa infracţiunii, temeiul aplicării
disjungerii şi materialele cauzei asupra cărora aceasta produce efecte.
Din dosarul de bază urmează să fie extrase toate materialele ce au
atribuţie la cauza separată. Totodată, sunt efectuate copii de pe


Se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând
cu ziua următoare acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-
legală ziua naşterii inculpatului urmează să fie considerată ultima zi a acelui an,
care este stabilit de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr
minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din
vârsta minimală a acestei persoane, presupusă de expertiză.

139
documentele ce au importanţă pentru ambele cazuri. Documentele ce
confirmă vârsta minorului şi cele ce au contribuţie nemijlocită la
persoana acestuia se anexează la această cauză în mod obligator şi
numai în original. Întrebarea despre anexarea originalului sau a
copiilor de pe materialele la una din cele două cauze este soluţionată în
dependenţă de importanţa pe care o reprezintă respectivele materiale
pentru dosarul de bază sau cel separat.
Separarea cauzei minor – adult, ca rezultat al coparticipării la
infracţiune, urmăreşte astfel de obiective întemeiate: 1. Crearea
condiţiilor favorabile pentru verificarea „pe sectoare” a împrejurărilor
care necesită o atenţie aparte; 2. Examinarea minuţioasă a tuturor
circumstanţelor şi utilizarea bine proporţionată a posibilităţilor de
influenţă educativă asupra minorului; 3. Înlăturarea influenţării
negative a prematurului din partea coparticipanţilor adulţi; 4.
Accelerarea cercetării cauzei.
În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa
de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării minorului de
pedeapsă penală sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de
către minor. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, instanţa
informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune
în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului
condamnat.
Particularităţile măsurilor procesuale de constrângere în
privinţa minorului infractor: reţinerea sau arestarea poate avea loc
doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave; existenţa unei infracţiuni grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave nu determină în mod automat aplicarea
reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care efectuează
reţinerea sau judecătorul de instrucţie care determină arestarea să
constate că o asemenea situaţie poate fi recunoscută ca situaţie
excepţională şi că lăsarea în libertate a minorului poate determina
comiterea altor infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra

140
stabilirii adevărului etc; despre reţinerea sau arestarea preventivă a
minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali; la
soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive se pune, în
primul rând, în discuţie, posibilitatea transmiterii minorului sub
supraveghere. În cazurile în care este imposibilă aplicarea unor
asemenea măsuri preventive, se examinează chestiunea privind
aplicarea unei altei măsuri nonprivative de libertate. În cazuri
excepţionale, când o măsură neprivativă de libertate este imposibil de
aplicat, se înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers
trebuie să fie menţionat faptul că aplicarea unei măsuri neprivative de
libertate este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile
referitor la necesitatea aplicării arestului; la soluţionarea chestiunii
privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în considerare şi aşa
împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială,
activitatea, date privind personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi
arestarea poate avea loc după regulile generale aplicate faţă de majori;
durata maximă de reţinere a minorului infractor nu poate depăşi 24 de
ore; durata maximă de arest preventiv a învinuitului minor nu poate
depăşi 8 luni.
Deopotrivă, faţă de acţiunile procesuale prevăzute de lege minorii
au un statut special. Bunăoară, minorii nu pot fi obligaţi să participe la
confruntarea cu persoana învinuită de infracţiuni contra integrităţii lui
fizice şi/sau morale.
Audierea martorilor minori. Codul de procedură penală al
Republicii Moldova nu stabileşte vârsta minimă potrivit căreia minorii
pot fi ascultaţi ca martori. Minorii sub 14 ani nu poartă răspundere
penală pentru mărturii mincinoase, însă înainte de începerea audierii li
se explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 CPP RM, inclusiv
li se va atrage atenţia că trebuie să spună adevărul.
In concreto, martorul minor are următoarele drepturi: să fie
reprezentat la toate etapele procesului de un reprezentant legal şi de
avocat; să fie confidenţial în toate etapele procesului penal; să tacă şi
să nu se incrimineze pe sine însuşi sau pe rudele sale; să facă declaraţii

141
în limba lui maternă sau într-o limbă pe care o vorbeşte; să fie asistat
gratuit de un interpret; să dispună de alte drepturi procedurale ale
martorului prevăzute la art.90 CPP RM. Martorul minor cu vârsta de
14–16 ani are dreptul: să recuze interpretul, pedagogul, psihologul
implicat la audiere; să refuze participarea reprezentantului; să scrie
personal declaraţii, cereri, plângeri împotriva ofiţerului de urmărire
penală, procurorului şi instanţei de judecată. Martorul minor cu vârsta
de 16–18 ani dispune de toate drepturile şi obligaţiile unui martor, de
dreptul de a fi informat despre toate cererile făcute de reprezentantul
lui, precum şi de a formula obiecţii asupra acestor acţiuni. În cazul în
care, după o discuţie în comun, martorul minor nu şi-a retras obiecţiile,
reprezentantul legal trebuie să-şi retragă cererea.
În conformitate cu prevederile art.1101 CPP RM, audierea
martorului minor în vârstă de până la 14 ani în cauzele penale privind
infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în
familie, în condiţiile art.109 alin.(5) CPP RM, se efectuează de către
judecătorul de instrucţie în spaţii special amenajate, dotate cu mijloace
de înregistrare audio-video, prin intermediul unui psihopedagog.
Martorul minor şi psihopedagogul se află într-o cameră separată de
judecătorul de instrucţie şi celelalte părţi care participă la această
acţiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, apărătorul acestora, partea
vătămată şi procurorul adresează întrebări judecătorului de instrucţie,
care, prin intermediul mijloacelor audio-video, le transmite
psihopedagogului. În caz de necesitate, psihopedagogul îşi rezervă
dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost formulate în
felul în care pot traumatiza martorul minor.
Audierea martorului minor trebuie să se efectueze în aşa mod
încât să se evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice
a acestuia. Aplicarea forţei fizice împotriva unui martor minor, inclusiv
aducerea forţată, este interzisă în toate fazele procesului penal. La
audierea sa participă reprezentantul lui legal şi obligatoriu pedagogul
sau psihologul. Audierea martorului minor nu poate dura mai mult de 2
ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi.

142
 Reuşita audierii martorilor minori depinde în mare măsură de
gradul de pregătire şi ordinea în care ea se desfăşoară. Este indicat ca
ascultarea să fie efectuată la scoală sau în alte locuri bine cunoscute
minorilor şi, fireşte, cu participarea pedagogului din instituţia
respectivă. Accentul se va pune pe relatarea liberă a faptelor cunoscute
martorului minor. La precizarea depoziţiilor prin intermediul
întrebărilor se va proceda doar în situaţiile în care aceasta se impune în
mod deosebit. Deoarece copiii la această vârstă pot fi uşor sugestionaţi,
întrebările trebuie să fie formulate clar, direct şi intr-un limbaj
accesibil lor. Daca minorul încearcă să depună mărturii mincinoase,
organul de urmărire penală trebuie să determine şi să înlăture motivaţia
comportării lui.
Audierea victimei minore. Victima (partea vătămată) minoră este
audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Minorul
căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte
vătămată fără acordul său.
În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea
cheltuielilor judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat, dacă se
constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor
faţă de minor.
Justiţia restaurativă. Termenul de justiţie restaurativă a fost
utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash
în 1977, care, în anii cincizeci, a promovat conceptul de „reparaţie
creativă” ca o alternativă la sistemul clasic de justiţie penală, pe care îl
considera lipsit de umanitate şi eficienţă. Cu această ocazie, Eglash a
identificat trei paradigme diferite de justiţie: paradigma retributivă,
distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma retributivă,
care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma
distributivă, care se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia
restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei.
Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de
justiţie retributivă sunt vădite. În primul rând, în cazul justiţiei
restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor, a

143
statului, ci ca un prejudiciu adus persoanelor şi comunităţii. Dacă în
cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii
autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei
restaurative victimele au un rol central. Primul obiectiv al procesului
de justiţie restaurativă este acela de a repara prejudiciul cauzat
victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are
posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare
a infractorului. La rândul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult
mai adecvată nevoilor lor. Justiţia restaurativă pune accentul pe
responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/reparaţia pe care
aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe
reintegrarea socială a acestora atât ca modalitate mult mai umană de a
trata infractorii, cât şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva.
În literatura de specialitate au fost identificate următoarele
obiective ale justiţiei restaurative: răspunderea la nevoile materiale,
financiare, emoţionale şi sociale ale victimei şi ale celor apropiaţi ei,
afectaţi de săvârşirea infracţiunii; oferirea posibilităţii infractorilor de
a-şi asuma în mod activ responsabilitatea pentru faptele lor; prevenirea
recidivei prin reintegrarea în societate a infractorilor; recrearea unei
comunităţi active în prevenirea criminalităţii, care sprijină reabilitarea
infractorilor şi a victimelor; evitarea încărcării cu dosare a rolurilor
instanţelor de judecată, evitarea costurilor şi a întârzierilor soluţionării
unui proces penal.
Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite referitoare la
Principiile fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în
materie penală conţine unele precizări conceptuale ce vizează termenii
utilizaţi mai des atunci când se face referire la justiţia restaurativă,
condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă, la
principiile şi standardele de implementare a practicilor de justiţie
restaurativă şi la recomandările privind dezvoltarea programelor de
justiţie restaurativă.
Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în
ultimii ani în Anglia şi în Ţara Galilor. Potrivit acestora, urmează a se

144
respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru
minori:
1) reparaţia – facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii
delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor victimizate;
2) responsabilitatea – încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a
părinţilor acestora de a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta
comisă;
3) reintegrarea – favorizarea reconcilierii dintre minorii
delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu drepturi depline
în comunitate.
Totuşi, nici un sistem de alternative sau restaurativ nu poate
înlocui rolul instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. Ceea ce
este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să
conştientizeze pericolul social al faptei comise; odată ce el nu o
recunoaşte, cauza trebuie supusă procesului formal.
În Republica Moldova, medierea penală, ca proces restaurativ, se
bucură în prezent de o consacrare expresă pe plan legislativ, fiind
reglementată în Legea cu privire la mediere, nr.137 din 03.07.2015, iar
procedura de mediere este reglementată în Codul de procedură penală,
la art.3441 . Astfel, potrivit prevederilor legale, în cazul minorilor (dar
şi în alte cazuri prevăzute expres la art.3441 CPP RM), până la punerea
pe rol a cauzei, în termen de cel mult 3 zile de la data repartizării
cauzei, la solicitarea părţilor, instanţa de judecată adoptă o încheiere
prin care dispune efectuarea procedurii medierii. Potrivit Legii cu
privire la mediere, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare
alternativă a litigiilor pe cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat,
flexibil şi confidenţial, cu asistenţa unui sau mai multor mediatori.
Reglementările speciale ale medierii în cauzele privind minorii se
referă la excepţia de la obligaţia de confidenţialitate a mediatorului în
cazul în care divulgarea informaţiei are drept scop protejarea
interesului superior al copilului, fapt despre care mediatorul este
obligat să sesizeze autorităţile competente (alin.(5) art.6 din Lege cu
privire la mediere). De asemenea alin. (3) art. 35 din Lege cu privire la

145
mediere impune obligaţia participării pedagogului sau psihologului la
medierea cauzelor penale unde una din părţi este minor.

5. TRATAMENTUL INFRACTORILOR MINORI ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ

COMPARATĂ

Franţa
Cadrul legal de reglementare
Codul penal al Franţei, aprobat în 1992, intrat în vigoare la 1
martie 1992, determină doar vârsta răspunderii penale, iar Ordonanţa
din 2 februarie 1945 constituie codul de justiţie al minorilor. Acest act
legislativ a cunoscut 31 de reforme de la promulgarea sa, adăugându-se
34 de articole la cele 44 înscrise la origine, nelăsând neschimbate faţă
de redactarea originală doar 6 dintre ele.
Răspunderea penală a minorilor
Conform pct.8 art.122 din Codul penal al Franţei, persoanelor
minore care au depăşit vârsta de 13 ani li se aplică pedepsele în
conformitate cu legile speciale.
Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luându-se în considerare
următoarele principii:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficiază de o
prezumţie absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un
tribunal civil care dezbate cauzele respective în camera de consiliu
şi pronunţă o măsură educativă;
- pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se
pune problema dacă au acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci
când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii şi adolescenţi aplică
o pedeapsă privativă de libertate sau măsura nou-instrumentată a
„libertăţii supravegheate”, de care însă beneficiază doar minorul cu
vârsta de până la 16 ani;
- minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi care a săvârşit fapta penală cu
discernământ poate beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă

146
 nu se aplică în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, condamnaţi ca şi
infractorii majori.
Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit
13 ani este prevăzută de articolul 2 al Ordonanţei nr.45-174 din 2
februarie 1945, care precizează că „tribunalele pentru minori pot totuşi,
când circumstanţele şi personalitatea delincventului o cer, să pronunţe
o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”.
Un alt mijloc poate fi protecţia tinerilor majori, pusă în funcţiune
de Decretul-lege nr.75-96 din 8 februarie 1975. El prevede o asistenţă
particulară pentru tinerii de la 18 la 21 de ani (de menţionat însă – la
cererea lor).
Ordonanţa din 2 februarie 1945 a înlocuit noţiunea de
discernământ cu noţiunea de posibilitate de educare. Preocuparea
permanentă a acestei Ordonanţe este de a privilegia măsurile cu scop
educativ.
Procedura penală specială pentru minori
Anumite aspecte specifice caracterizează procedura penală
aplicabilă minorilor. Mai ales în ceea ce priveşte interpelarea, ancheta
poliţiei şi reţinerea preventive.
Articolul 4 al Ordonanţei din 2 februarie 1945 asupra copiilor
delincvenţi, recent modificat prin legea Perben I şi II, rămâne textul de
referinţă pentru reţinerea preventivă a minorilor sau reţinerea lor.
- înainte de 10 ani, nicio măsură de reţinere preventivă sau de reţinere
nu poate fi luată;
- de la 10 la 13 ani, un minor nu poate fi plasat în reţinere preventivă,
dar poate fi plasat în reţinere într-o circă de poliţie pentru nevoile
anchetei, după autorizarea dată de un magistrat sau sub controlul
lui, în caz de crimă sau de delict pedepsit cu cel puţin 5 ani de
închisoare. Această reţinere nu va putea depăşi o durată de 12 ore
maximum, reînnoită o dată;
- pentru minorii de la 13 la 16 ani, reţinerea preventivă este posibilă
pentru o durată de 24 ore, ea poate fi prelungită cu 24 de ore dacă
infracţiunea comisă este pedepsită cu o întemniţare mai mare sau

147
 egală cu 5 ani. Minorul trebuie în mod obligatoriu să fie prezentat în
prealabil Procurorului Republicii sau Judecătorului însărcinat cu
instrucţia;
- în privinţa minorilor de la 16 la 18 ani, regulile sunt identice cu cele
ale majorilor, cu excepţia faptului că minorul nu poate ieşi din
reţinerea preventivă fără un membru de familie major.
La ieşirea din reţinerea preventivă, Parchetul poate decide fie să
clasifice cazul, fie să sesizeze judecătorul pentru copii. Judecătorul
pentru copii sesizat instrumentează cazul. Încă de la începutul
instrumentării, magistratul trebuie să prevină părinţii asupra urmărilor
care decurg din acest lucru, trebuie să se asigure că minorul are un
consilier, trebuie să ia măsuri legale de investigaţie, să facă anchete
sociale cu orientare educativă şi/sau expertiză psihologică.
Înainte de pronunţarea sentinţei şi în aşteptarea judecăţii,
judecătorul va lua măsuri adaptate situaţiei minorului: urmărire
educativă, control judiciar, detenţie provizorie, în funcţie de vârstă.
Regimul sancţionator al minorilor
Regimul sancţionator este reglementat de Ordonanţa nr.45-174 din
2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi. Minorilor li se aplică un
regim sancţionator mixt, alcătuit din măsuri educative, mediere-
reparaţie şi pedepse.
Măsurile provizorii cu caracter educativ. Articolul 15 al
Ordonanţei stipulează că pentru minorul care a împlinit 13 ani
tribunalul pentru minori va dispune una din următoarele măsuri:
1. Încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de
încredere;
2. Plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau de
formare profesională;
3. Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ;
4. Încredinţarea serviciului de asistenţă pentru minori;
5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenţi de vârstă şcolară.
Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, art.15-1
prevede că tribunalul pentru minori poate dispune una din următoarele

148
sancţiuni educative:
1. Confiscarea unui obiect deţinut de minor sau aparţinând acestuia,
care a servit la săvârşirea infracţiunii sau care este produsul
infracţiunii;
2. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a frecventa locul unde
infracţiunea a fost comisă, cu excepţia locului în care minorul îşi
are reşedinţa obişnuită;
3. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele
infracţiunii sau de a intra în relaţii cu acestea;
4. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii
sau complicii la săvârşirea infracţiunii sau de a intra în relaţii cu
aceştia;
5. Obligaţia de a acorda ajutor sau reparaţie victimei;
6. Obligaţia de a urma, pe o durată de cel mult 1 an, un stagiu de
formare civică, pentru a-i aminti minorului obligaţia de a respecta
legea;
Articolul 20-2 stabileşte durata şi condiţiile de executare a
pedepselor aplicate minorilor.
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori nu pot
pronunţa împotriva minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă
privativă de libertate mai mare decât jumătatea pedepsei prevăzute de
lege pentru acea infracţiune. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, nu se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea
mai mare de 20 de ani.
Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori şi Curtea
cu juri pentru minori pot, cu titlu excepţional, ţinând cont de
circumstanţe şi de personalitatea minorului, să nu aplice dispoziţiile
alineatului precedent, cu motivarea deciziei.
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri nu pot pronunţa
împotriva minorului care a împlinit 13 ani pedeapsa amenzii mai mare
de 7 500 de euro (art.20-3).
Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse:
interdicţia de a se afla pe teritoriul Franţei, zile-amendă, interzicerea

149
drepturilor civice, civile şi de familie, interzicerea de a exercita o
funcţie publică sau o activitate profesională (art.20-4).
Dispoziţiile Codului penal referitoare la munca în folosul
comunităţii sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18
ani. Munca în folosul comunităţii trebuie adaptată la particularităţile
minorului şi trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să
favorizeze reinserţia socială a acestuia (art.20-5).

România
Pe parcursul evoluţiei sale istorice, legislaţia României a avut
parte de o multitudine de modificări. La 1 februarie 2014 a intrat în
vigoare Noul Cod penal, prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, 2012, nr.757). Noul Codul penal al
României, în Titlul V denumit „Minoritatea”, prevede regimul penal al
minorului.
Răspunderea penală a minorilor
Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii
penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani (art.113).
Acelaşi articol prevede lipsa relativă a răspunderii penale a
minorilor între 14 şi 16 ani: „Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ ” şi vârsta răspunderii penale de 16 ani.
Regimul sancţionator al minorilor
În articolul 114 sunt stabilite consecinţele răspunderii penale, şi
anume: faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de
libertate. Cu toate acestea, alin.(2) art.114 prevede că faţă de minorul
prevăzut în alin.(1) se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o
măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a
început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;

150
 b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea
pe viaţă.
Măsurile educative care pot fi luate faţă de minor sunt prevăzute
la articolul 115 din Codul penal:
A. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică – constă în obligaţia minorului de a
participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l
ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune
în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu
privire la comportamentul său viitor (art.117);
b) supravegherea – constă în controlarea şi îndrumarea minorului în
cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 şi 6
luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura
participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi
prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu
anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a
acestuia (art.118);
c) consemnarea la sfârşit de săptămână – constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi
duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de
cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la
anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de
instanţă (art.119);
d) asistarea zilnică – constă în obligaţia minorului de a respecta un
program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi
condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile
impuse minorului (art.120).
În conformitate cu articolul 121, sunt determinate obligaţiunile
impuse minorului în timpul executării măsurilor educative neprivative
de libertate:
1) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
2) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita

151
 teritorială stabilită de instanţă;
3) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
4) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de
familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu
alte persoane stabilite de instanţă;
5) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
6) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală.
B. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ – constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor,
unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de
reintegrare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă
între unu şi 3 ani (art.124);
b) internarea într-un centru de detenţie – constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor,
cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe
intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire
şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani,
afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare
ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă
cuprinsă între 5 şi 15 ani (art.125).
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor
se face, în condiţiile art.114, potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei penale (art.74).

Germania
Sediul materiei
Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată

152
pentru minori. Regimul penal al minorului şi al ,,tânărului adult” este
prevăzut în dispoziţiile Codului penal, care sunt completate cu
prevederile Legii tribunalului pentru tineret din 1923 (cu modificările
ulterioare) şi ale Legii privind tribunalul pentru minori din 1953.
Răspunderea penală a minorilor
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale,
adică 18 ani, dar poate fi coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri.
Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru
minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul
săvârşirii faptei nu a împlinit încă vârsta de 14 ani este lipsită de
răspundere penală” (art.19).
Legea privind tribunalul pentru minori de asemenea stabileşte
limitele de vârstă a minorilor pasibili de răspundere penală. Astfel, în
articolul 1 se stabileşte că minori sunt persoanele având vârsta de la 14
la 18 ani şi tineri adulţi – cele cu vârstă de la 18 la 21 de ani.
Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul
penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legile speciale în
materie. Dispoziţiile Codului penal se aplică şi în cazul faptelor
săvârşite de tinerii adulţi, dacă legea specială pentru minori nu dispune
altfel (art.10).
Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor care au împlinit
14 ani este instituită de Legea privind tribunalul pentru minori care în
articolul 3 prevede: „Minorii sunt supuşi răspunderii penale, dacă în
timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările ce vor surveni şi
totuşi au acceptat survenirea lor”. Respectiva lege prevede lipsa
răspunderii penale a minorilor între 14 şi 18 ani, dar această prezumţie
este relativă şi poate fi răsturnată, dacă maturitatea acestora o justifică.
Menţionăm că legislaţia germană prevede posibilitatea de a
reporta vârsta majorităţii penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între
18 şi 21 de ani răspund penal şi sunt judecaţi ca adulţi de către
jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi, lor li se pot aplica
dispoziţiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a
personalităţii autorului, ţinându-se cont şi de condiţiile de viaţă, reiese

153
că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul săvârşirii
faptei acesta era asemănător unui tânăr.
Regimul sancţionator al minorilor
Sancţiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani.
Legea privind tribunalul pentru minori clasifică măsurile aplicabile
minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri disciplinare şi
închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă.
Măsurile educative
Presupun obligaţia de a se supune anumitor reguli de conduită,
privitoare la reşedinţă, la formare, la interdicţia de a frecventa anumite
persoane şi locuri.
Măsurile disciplinare
Aceste măsuri se iau dacă măsurile educative sunt considerate
insuficiente. Măsurile disciplinare sunt:
- avertismentul;
- impunerea de obligaţii (scuze personale adresate victimei,
repararea prejudiciilor cauzate, vărsarea unei sume de bani în
contul unei organizaţii de interes general);
- închisoarea specială pentru delincvenţii minori (Jugendarrest),
pedeapsă care nu este considerată sancţiune penală şi nu este
înscrisă în cazierul judiciar. Această măsură se execută într-o
instituţie specializată şi îmbracă mai multe forme: detenţia de
week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4
zile) şi pe termen lung (1-4 săptămâni).
Aplicarea unor măsuri de siguranţă, precum şi consecinţele ce
decurg din sancţiune sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru
minori este aplicabil şi tinerilor delincvenţi, dacă la data comiterii
faptei dezvoltarea personalităţii acestora era similară unui minor.
Odată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune
minorului obligaţia de a urma anumite forme de asistenţă educativă,
care nu au caracter sancţionator, ci preponderent educativ.
Spre deosebire de măsurile educative, măsurile disciplinare au
funcţie sancţionatorie. Minorul trebuie să devină conştient de

154
semnificaţia şi urmările faptei sale, fără aplicarea pedepsei închisorii.
Măsurile disciplinare includ cauţiunea, impunerea anumitor
condiţii (repararea prejudiciului, scuzele adresate victimei, plata unei
amenzi, munca în folosul comunităţii) şi detenţia, care poate dura de la
o săptămână la patru săptămâni. Măsurile educative şi disciplinare pot
fi dispuse simultan.
Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani şi tinerilor adulţi cu vârsta între 18 şi 21 de ani au ca
scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sunt prioritare
măsurile educative şi disciplinare, şi numai în subsidiar închisoarea
pentru tineri, cu posibilitatea suspendării.
Închisoarea pentru tineri este singura pedeapsă prevăzută de Legea
privind tribunalul pentru minori. Închisoarea pentru tineri poate fi
dispusă pentru o durată cuprinsă între 6 luni şi 10 ani. Pedeapsa
închisorii se dispune când măsurile educative şi disciplinare sunt
insuficiente, ţinându-se cont de gravitatea faptei şi de necesităţile de
reeducare a delincventului.
Pedeapsa închisorii
Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile
educative şi disciplinare sunt considerate insuficiente, ţinându-se cont
de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de comportamentul făptuitorului.
Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate
ajunge la 10 ani dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
închisoarea mai mare de 10 ani.
Pedeapsa se execută în închisori pentru minori, mai precis – în
locuri de deţinere special amenajate în închisorile pentru adulţi.
În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani.
Judecătorii pronunţă din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când
durata închisorii nu depăşeşte 2 ani. Această măsură este dispusă în 2/3
din cazuri şi chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai mare de
un an.
Încetarea procesului
Procesul poate înceta la cererea procurorului, cu aprobarea

155
instanţei, în conformitate cu prevederile art.45 alin.(3) din Legea
privind tribunalul pentru minori. De asemenea, încetarea procesului
poate fi dispusă din oficiu de către instanţă, conform art.47 din aceeaşi
lege.
În plus, procurorul poate decide încetarea procesului fără a mai
înainta cauza instanţei. Această decizie de încetare a procesului, atunci
când este luată sau aprobată de către instanţă, poate fi însoţită de
anumite condiţii sau instrucţiuni adresate făptuitorului. În cazurile de
mică gravitate sunt suficiente măsurile educative ori eforturile depuse
de infractor pentru acoperirea prejudiciului sau repararea consecinţelor
infracţiunii.
Sistemul justiţiei pentru minori în Germania are o trăsătură
specială. Conform secţiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru
minori, judecătorul poate constata vinovăţia în cursul procesului şi
dispune un termen de încercare, la sfârşitul căruia va pronunţa soluţia
finală.
Dacă la sfârşitul termenului de încercare rezultă clar din conduita
minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va
pronunţa o sentinţă în acest sens. În caz contrar, verdictul de vinovăţie
îşi încetează efectele.
La baza sistemului justiţiei pentru minori se află principiul
subsidiarităţii sau al minimei intervenţii. Aceasta înseamnă că
sancţiunile penale vor fi dispuse doar dacă se dovedesc indispensabile.
În plus, aceste sancţiuni sunt limitate de principiul proporţionalităţii.
Principiul subsidiarităţii pedepsei este consacrat şi din punct de vedere
legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul
pentru minori.
Sancţiunile ce sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru
minori sunt măsurile educative şi disciplinare.

156
 Federaţia Rusă
Cadrul legal de reglementare
Codul penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la
24.05.1996, cu modificările şi completările din 15.01.2002. Conform
secţiunii a V-a a Codului penal, „Răspunderea penală a minorilor”,
Capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii penale şi ale
pedepselor aplicate minorilor.
Răspunderea penală a minorilor
În conformitate cu art.87 CP FR, minor este considerată persoana
care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a
împlinit 18 ani.
Totodată, art.96 CP FR prevede că în cazuri excepţionale, având
în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea
infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv
faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia internării
acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum
şi în coloniile de educare a minorului.
Regimul sancţionator al minorilor
În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în
calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării
intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa
exercitată asupra lui de cei vârstnici. Vârsta minimă ca circumstanţă
atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi
atenuante.
Minorilor care au săvârşit infracţiuni le poate fi aplicată pedeapsa
penală sau măsuri cu caracter educativ.
Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:
a) amenda;
b) interdicţia de a practica o anumită activitate;
c) lucrări obligatorii;
d) arestul;
e) privarea de libertate pe o anumită perioadă.
Totodată, art.90 CP FR prevede şi posibilitatea aplicării măsurilor

157
obligatorii cu caracter educativ.
Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă poate fi liberat de răspundere penală dacă se constată
că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu
caracter educativ.
Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu
caracter educativ:
a) preîntâmpinarea – constă în explicarţia dată minorului privind
paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate
prevăzute de actualul cod;
b) transmiterea sub supraveghere – constă în obligativitatea
părinţilor, a persoanelor care îi înlocuiesc sau a unui organ de stat
specializat de a ţine sub control comportamentul minorilor;
c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită – este aplicată
avându-se în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra;
d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor
la comportamentul minorului – vizează interdicţia de a vizita
anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără
permisiunea organului de stat specializat.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter
educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc.
În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu
caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează
a fi transmise pentru tragerea minorului la răspundere penală.
Liberarea de răspundere a minorului:
Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave
poate fi liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii
cu caracter educativ, prevăzute în art.90.
Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi
liberat de pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi
atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru
minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu
poate depăşi termenul pedepsei stabilit pentru infracţiunea săvârşită.

158
 Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea
termenului prevăzut de alin.(2) al articolului respectiv, dacă va exista
hotărârea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru
a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea
termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea
termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea
studiilor.
Liberarea condiţionată înainte de termen
Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată
persoanelor care au săvârşit infracţiuni la vârsta minoră şi au fost
condamnate la pedeapsă privativă sau la lucrări corecţionale după
ispăşirea:
- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine
uşoară sau mai puţin gravă;
- a cel puţin 1/2 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o
infracţiune gravă;
- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o
infracţiune deosebit de gravă.

Activităţi de evaluare:

1. Identificaţi reglementările naţionale în materia delincvenţei

juvenile.
2. Stabiliţi statutul juridic al copilului potrivit Legii cu privire la
drepturile copilului.
3. Reproduceţi reglementările naţionale referitoare la vârsta
răspunderii (penale, contravenţionale, civile) minorului.
4. Definiţi noţiunile de educare, reeducare şi reintegrare.
5. Comparaţi reglementările naţionale în privinţa minorilor prevăzute
în Codul penal al Republicii Moldova cu reglementările în
domeniu din legislaţia penală a altor state.

159
6. Determinaţi particularităţile reglementărilor referitoare la justiţia
pentru minori din Codul de
7. Investigaţi cadrul instituţional al Republicii Moldova de
reintegrare a delincventului minor.
8. Propuneţi măsuri legislative vizând îmbunătăţirea sistemului de
justiţie juvenilă.
9. Apreciaţi sistemul de justiţie juvenilă al Republicii Moldova.
10. Formulaţi propuneri de lege ferenda oportune pentru
perfecţionarea cadrului juridic naţional în materie inspirate din
practica legislativă a altor state.
11. Proiectaţi măsuri de îmbunătăţire a cadrului instituţional al
Republicii Moldova de reintegrare a delincventului minor.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care

pot constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Fezabilitatea instituirii instanţelor specializate în cauzele cu
implicarea minorilor în Republica Moldova.
2. Particularităţile executării pedepselor de către minori potrivit
legislaţiei Republicii Moldova.
3. Pedepse aplicate delincvenţilor juvenili. Origine şi evoluţie.
4. Tratamentul delincvenţilor minori în dreptul penal al altor state.
5. Noi perspective privind tratamentul juridico-penal al delincvenţilor
juvenili.
6. Cadrul instituţional al Republicii Moldova de resocializare a
delincventului minor.
7. Programe de reabilitare a delincventului minor.

160
 TEMA 4
CURENTE ŞI MODELE EXPLICATIVE ALE DELINCVENŢEI
JUVENILE

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Teorii de orientare bioantropologică
1.1. Teoria criminalului înnăscut (Cesare Lombroso)
1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale (Ernst
Kretshmer şi Wiliam Sheldon)
1.3. Teoria inadaptării sociale (Olof Kinberg)
1.4. Teoria cromozomului crimei (Patricia Jacobs)
2. Teorii de orientare psihologică
2.1. Bazele psihanalizei (Sigmund Freud)
2.2. Teoria complexului de inferioritate (Alfred Adler)
2.3. Teoria psihomorală (Etienne de Greeff şi Noël Mailloux)
2.4. Teoria personalităţii criminale (Jean Pinatel)
3. Teorii de orientare sociologică
3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale (Edwin Sutherland)
3.2. Teoria „conflictului de culturi” (Frederich Thrasher,
Eleonor Glueck, William Isaac Thomas şi Florian
Znaniecki)
3.3. Teoria „anomiei sociale” (Robert K. Merton)
3.4. Teoria stigmei (etichetării) (Howard Becker)

OBIECTIVE:
- să descrie la general teoriile de orientare bioantropolgică;
- să stabilească esenţa teoriei criminalului înnăscut a lui Cesare
Lombroso;
- să relateze despre teoria biotipurilor criminale a lui Ernst Kretschmer
şi Wiliam Sheldon;
- să determine rolul psihanalizei în dinamica persoanei umane;

161
- să analizeze rolul inadaptării sociale şi psihologice a persoanei ca
factor determinant al comportamentului criminal;
- să compare teoriile criminologice de orientare sociologică în funcţie
de factorul social determinant;
- să estimeze importanţa elementelor biologice în formarea
personalităţii criminalului;
- să formuleze particularităţile de bază ale teoriilor contemporane de
orientare psihologică;
- să determine dinamica apariţiei complexului de inferioritate după
Alfred Adler;
- să stabilească formarea personalităţii criminale în baza teoriei lui
Jean Pinatel;
- să identifice conceptele de „cultură” şi „subcultură” criminală;
- să evalueze contribuţia familiei în procesul de educare şi socializare
a copiilor.

Termeni-cheie: teorii, anormalitate biologică, criminal înnăscut,

constituție anatomică, inadaptare, cromozom al crimei, psihanaliză,
complex de inferioritate, personalitate criminală, asociații diferențiate,
conflict de culturi, anomie socială, stigmă.

BIBLIOGRAFIE:
1. Amza T. Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică.
Bucureşti: Lumina LEX, 2008.
2. Amza T. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică
criminologică. Bucureşti: Lumina LEX, 2000.
3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Muzeum, 2003.
4. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999.
5. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1994.
6. Giurgiu N. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1992.
7. Rădulescu S., Banciu D. Sociologia crimei şi criminalităţii.
Bucureşii, 1996.
8. Vintilă D. Brevia anomaliilor congenitale. Bucureşti: Continent,

162
 1995.
9. Dincu A. Bazele criminologiei. Vol. I. Bucureşti, 1993.
10. Cioclei V. Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie
juridică. Bucureşti, 1999.
11. Kinberg O. Problemes fondamentaux de la criminologie. Paris:
Cujas, 1966.
12. Фромм Э. Анатомия человеческой диструктивности.
Moсквa, 1994.

1. TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ

Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima)

reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai mulţi factori
patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor teorii susţin
conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante
de natură patologică, deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme
sau mai târziu indiferent de împrejurările care au declanşat sau au
precipitat actul criminal.

1.1. Teoria criminalului înnăscut

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare

Lombroso (1835-1909), care a intreprins studii de antropologie
criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului
omenesc, având ca subiecţi personalul militar şi deţinuţi ai închisorilor
din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală „Omul
criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii
de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă,
autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin
anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi
întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un
„fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi

163
sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile
frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele
mari şi departate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi
foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi ingustă, bărbie lungă sau
îngustă etc.
Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu înclinaţii spre viol se
caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi
foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se
distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii
săi mici, ingrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale
dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barbă rară, fruntea teşită şi
mişcătoare; ucigasul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului,
lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la
craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri
(fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.
Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului
(adică, oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea
atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic
şi copilul, în care vedea un „mic primitiv”. El a cercetat şi unele
anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne
(inimă, ficat).
Extinzând cercetarile la criminalii în viaţă, Lombroso îi
studiază atât din punct de vedere anatomic, cât şi fiziologic. O
constatare interesantă pe care o face este în legatură cu lipsa durerii
(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul salbatic. Lombroso a
efectuat nu doar studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele
aspecte socioculturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţa şi practica
religioasă, literatura criminalilor etc.
Deci, în afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie
de caracteristici fiziologice şi psihologice, precum: insensibilitate la
durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a ruşinii,
neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc.

164
 În afara acestor stigmate, criminalul înnăscut are o serie de
obiceiuri, cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor şi
înclinaţia spre limbaj colorat.
Cercetarile lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor
numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul
criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din
Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări
deosebit de utile şi actuale încă, cum ar fi cele referitoare la infractorii
bolnavi mintal.
Precizăm că opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi
complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia este foarte
dificilă.
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:
 criminalii sunt la naştere un tip distinct;
 ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;
 aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele
ne ajută la identificarea tipurilor criminale;
 numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi restrâns
comportamentul infracţional al criminalilor înnăscuţi.

1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Continuatorii lombrosianismului menţin şi continuă să dezvolte

teza că la baza comiterii crimelor se află constituţia anatomică a
omului, ca o unitate morfologică şi funcţională care, în anumite
condiţii de mediu, contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.
Cele mai importante concepţii ce au pus bază acestei teorii sunt
lucrările tipologice realizate de Ernst Kretshmer în Germania şi Wiliam
Sheldon în SUA.
În anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a publicat lucrarea
„Structura corpului şi caracterul” în care a formulat teoria existenţei
unei corelaţii dintre structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe

165
de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
Astfel, doctrina lui Kretschmer încearcă să distingă principalele
„tipuri caracteriale”, începând edificarea unei veritabile antropologii.
Ca elemente principale autorul distinge:
1) constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate din
ereditate;
2) caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ;
3) temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura
corporală.
Pornind de la constituţia corporală, E.Kretschmer stabileşte
următoarele tipuri constituţionale distincte:
a) tipul picnic – scund, plin, vesel şi fiind predispus la
săvârşirea infracţiunilor ce necesită o doză sporită de
viclenie – falsuri, escrocherii, fraude ş.a.;
b) tipul astenic – caracterizat prin trăsături longiline, umeri
înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi şi
energici, având o predispoziţie delincvenţială mare la
săvârşirea unor infracţiuni din cele mai variate;
c) tipul atletic – cu musculatura puternică şi o bună stabilitate
psihologică, înclinaţi la comiterea infracţiunilor contra
persoanelor şi a bunurilor;
d) tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi dezarmonii în
dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea unor
infracţiuni grave şi spre recidivă.
Există o corelaţie între tipul biologic şi trăsăturile psihice, felul de
a fi şi felul de manifestare, precum şi felul de adaptare socială ale
fiecărui tip. Astfel, tipul picnic este mai deschis şi sociabil, caută relaţii
sociale etc.; tipul astenic este retras, timid, puţin sociabil; tipul atletic
este tipul omului sănătos, adaptabil, echilibrat; tipul displastic este
închis, nesociabil, poate chiar răutăcios.
Investigaţii analogice a întreprins profesorul Scheldon, care în
anul 1949 a publicat lucrarea „Varietatea criminalităţii minore:
introducere în psihiatria constituţională”. El a aplicat propria tipologie,

166
constituită în raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foiţe
embrionare, fiecare tip caracterizându-se printr-un temperament diferit:
- endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai pronunţată a
organelor interne;
- mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a musculaturii
şi a aparatului locomotor;
- ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a scoarţei
cerebrale şi a inteligenţei.
Scheldon a stabilit pe cale experimentală – în baza unui eşantion
de 200 de delincvenţi internaţi într-un institut de reeducare – că cele
mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul tipului mezomorf.
Preocupări asemănătoare au avut soţii Gluek din SUA, care,
ocupându-se de minoritatea penală, au susţinut existenţa unei legături
între particularităţile fizice ale minorilor şi înclinaţiile lor spre un
anumit tip de comportament criminal.

1.3. Teoria inadaptării sociale

Aceasta teorie a fost formulata de criminlogul suedez Olof

Kinberg (1959) în lucrarea sa „Problemele fundamentale ale
criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii
lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale ce caută să
distingă caracterele fundamentale ale delincventului intr-un complex
bio-psihic.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una
psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate”, adică prin
facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în funcţie de influenţele
fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o
stare de inadaptare între organism şi mediu.
Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme
diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi, implicit, la
infracţiune. În opinia lui Kinberg, persoana reacţionează în general în

167
funcţie de propria structura bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele
crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei
implicate în cauză.
Există doua elemente ce trebuie avute în vedere la analiza
structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale
persoanei, cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:
a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă
inteligenţa unei persoane sub influenţa unor condiţii optime de
mediu;
b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune
persoana;
c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi
comportamente ferme, fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel
încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind
forţa;
d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a
personalităţii, în opozitie cu disociabilitatea.
La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate
variabilă: fie excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme,
vom avea urmatoarele perechi diametral opuse:
- supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
- subcapabil – stupid, mărginit, inert;
- supervalid – atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace,
responsabil;
- subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere;
- superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate
ideatică;
- substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate
practică;
- supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect;
- subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi

168
profunzimea asimilării valorilor morale ce compun atmosfera morală
unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din
elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere). Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii
de subiecţi:
- subiecţi a caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale
evaluărilor morale general acceptate, dar cărora elementul
emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii, debilii mintal
etc.);
- subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale,
dar sunt capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi
(oameni aşa-zis normali);
- subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor
leziuni patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite
etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la această categorie se
întâlnesc frecvent fapte antisociale;
- subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli,
însă au o percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în
eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin
două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele constituie
un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin
faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar actul
este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o
conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu, în
organizaţii criminale).

169
 1.4. Teoria cromozomului crimei

Teoria respectivă face parte din rândul teoriilor privind factorii

biologici şi comportamentul criminal (biocriminologia). Acestea au
încercat să explice fenomenul delincvenţei umane pornind de la ideea
eredităţii. Teoriile biologice timpurii apreciau că structura determină
funcţia, ceea ce ar însemna că indivizii se comportă altfel unii faţă de
alţii fiindcă fundamental ei sunt diferiţi din punctul de vedere al
structurii. La fel, aceste teorii se justificau pe factorii moşteniţi. În
contrast însă, teoriile biologice moderne prezintă argumente conform
cărora factorii biologici se dezvoltă la individul criminal având la bază
interacţiunea dintre predispoziţia biologică a persoanei şi mediul în
care se dezvoltă.
Din cadrul teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul
criminal fac parte:
- teoriile privind studiul gemenilor (Johannes Lange, Karl O.
Christiansen, David Rowe, Delgaard, Kringler). Primul care a făcut o
încercare de a demonstra comportamentul criminal al gemenilor a fost
psihiatrul german Johannes Lange. El a prezentat rezultatul unor studii
efectuate în anul 1929 în închisorile din Germania, unde, identificând
30 de perechi de gemeni (dintre care 13 perechi monozigoţi şi 17
perechi dizigoţi), a constatat 10 cazuri de comportament criminal al
gemenilor monozigoţi faţă de numai două al celor dizigoţi. Deci, în
77% dacă un geamăn monozigot săvârşea o crimă, atunci al doilea
geamăn o repeta şi el, pe când în cazurile dizigoţilor doar în 11% din
cazuri şi al doilea săvârşea o crimă;
- teoriile privind studiul adoptivilor (Schulsinger, Hutchings,
Mednick). În baza unui studiou realizat la Copenhaga între anii 1927 şi
1941, s-a constatat că în 31,1% cazuri tinerii aveau taţi biologici cu
antecedente, în timp ce 37% dintre băieţi cu agresiuni minore şi 48,8%
dintre băieţi cu antecedente aveau taţi biologici cu asemenea
antecedente. Din aceste date rezultă că criminalitatea are mai multe
şanse să apară în cazul unui băiat adoptat, când tatăl său biologic are

170
antecedente penale. Când doar unul dintre taţi, fie biologic, fie adoptiv,
a fost criminal, efectul nu apărea la fel de semnificativ ca atunci când
ambii au fost infractori;
- teoriile privind dezechilibrul biochimic (Louis Berman,
Katherina Dalton). Ideea de bază era că tulburările emoţionale
crescânde, datorate dezechilibrului hormonal, creează cele mai propice
ocazii pentru producerea crimei;
- teoria privind complementul cromozomial xyy. Rădăcinile
acestei teorii apar în anul 1900, care este considerat anul naşterii
geneticii. În anul 1903 cercetătorul danez V.Iohanshen a introdus
termenul ştiinţific „genă”, iar în anul 1911 genistul american Thomas
H. Mhorgan a elaborat teoria cromozomilor. El a stabilit că celula
organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi
distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi
unul patern.
Cercetătoarea scoţiană Patricia Jacobs a examinat din punct de
vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a
constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să
dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de
un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că
frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii
purtători de XYY sunt predispuşi genetic crimei. De altfel cromozomul
Y şi a fost denumit cromozomul crimei.
Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris
a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea
de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de
caracter.
Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la
3%, iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această anomalie,
totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii
de ştiinţă.
În fine, este de menţionat că niciun cerectător nu a susţinut cu
fermitate că persoanele cu anormalitate cromozomială XYY vor

171
devein criminali, ci doar că ei prezintă un risc mai crescut în
dezvoltarea tendinţelor care să-i împingă să devină infractori.

2. TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICĂ

Pentru o parte dintre cercetători, factorii psihologici sunt

consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În consecinţă, în
evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut
cont de factorul „agresivitate” sau de cel de „frustraţie”, de
instabilitatea afectivă şi comportamentală, precum şi de egocentrismul
şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care
influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea
adulţilor. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale
delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică,
ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile
violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele
ereditare etc.

2.1. Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului

tri-unic al psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de
psihanaliză, cunoscut prin lucrările „Interpretarea viselor”, „Lecţii de
psihanaliză” etc.
Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea
psihicului uman atât normal, cât şi anormal. Prin comparaţie cu
psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale
activităţii psihice.
Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică
sunt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din
relatările făcute de pacient despre gândurile, fantasmele şi visele sale,
precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.

172
 Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei
umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care se
elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi
metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente
(profunde) ale personalităţii.
Rădăcinile studiilor psihanalizei le regăsim începând cu
Pythagoras şi Alcmaeon, care au identificat creierul ca fiind organul
minţii şi au precizat că bolile mintale sunt disfuncţiuni ale acestui
organ. Empedocles a introdus anumite principii explicative ale
personalităţii, care au fost folosite sute de ani şi care explicau că delirul
şi alte boli mintale sunt aspecte ale funcţiilor creierului. Freud dezvoltă
conceptele ştiinţei psihologiei în legătură cu persoanele bolnave.
Freud ia în considerare trei elemente dinamice ale psihicului: Id
(Libedo), Ego, Superego.
a) Inconştientul (sau „id”) care ar fi principalul sediu al
inconştientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorinţele
noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale:
instinctul vieţii, tendinţa spre placere („Libido”), pe care mereu a
identificat-o cu tendinţele sexuale, şi instinctul morţii („Thanatos”),
tendinţa spre distrugere. Ambele instincte încearcă mereu să treacă la
acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă;
b) Supraeul („superego”). Acesta este alcatuit din normele,
imperativele morale, din idealul eului. El se formează datorită
intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copilului neconforme
cu moralitatea;
c) Eul („ego”) constituie cea de a treia instanţă, principalul
sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de
interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de
realitate. Acest compromis obligă eul să alunge în inconştient (sinele)
toate tendinţele, aspiraţiile care nu se pot realiza (fenomen numit de
Freud „refulare”).
Concepţia părintelui psihanalizei are o bază reală: există mereu
conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale. Eul, în funcţie

173
 de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Dar
Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente. El
compară psihicul cu un călăreţ şi calul său. Eul este călăreţul care
conduce calul, iar calul, care îl poartă, constituie forţa principală,
factorul principal – putând să zvârle călăreţul, când îşi iese din fire. E
domnia inconştientului.
Acest raport între eu şi inconştient poate fi real în cazul unor boli
mintale, dar nu şi la omul normal, unde predomină glasul conştiinţei.
Numai la un mic număr de oameni (la psihopaţi şi delincvenţi) se
poate utiliza teoria freudistă.
În prima sa concepţie, Freud amintea şi de un preconştient: zonă
în care s-ar afla amintirile şi automatismele ce pot fi evocate cu
uşurinţă, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate în
inconştient, răzbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astăzi nu
se vorbeşte de preconştient, dar se acceptă existenţa unei zone
subconştiente, o zonă limită între inconştient şi conştient. Astfel, dacă
avem în cameră o pendulă, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim,
adânciţi fiind în lectură, dar dacă ea se opreşte, ne dăm seama că s-a
întâmplat ceva. Deci, zgomotul era subconştient. Tot aşa sunt situaţii
în care trăim un sentiment de care nu ne dăm seama. Intervenind însă
o emoţie neobişnuită, conştientizăm influenţa sa – subconştientă. El
argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au lăsat
amprentele asupra individului, pot să justifice comportamentul, chiar
şi atunci când acesta nu a conştientizat acele fapte.
După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul
sentiment de vinovăţie, iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare.
Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un
mod satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. Lipsa
de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de
metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate.

174
 2.2. Teoria complexului de inferioritate

Cu toate că preocupările lui S.Freud în legătură cu mecanismele

psihologice care declanşează comportamentul infracţional au fost mai
degrabă episodice, ele au influenţat, în mare măsură, cercetările
criminologice ulterioare, care au rezultat cu un număr important de
teorii psihanalitice sau psihologice.
Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza
criminologică a comportamentului deviant se numără şi teoria lui
Alfred Adler (1870 – 1937), care este cunoscută sub denumirea de
teoria complexului de inferioritate.
Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate
al individului, care declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi
condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau
supracompensare. Aceste relaţii se pot manifesta fie prin acţiuni
pozitive de depăşire a delincvenţei, fie prin generarea într-un „complex
de inferioritate” ce determină individul să comită acte antisociale. În
asemenea mod, individul compensează complexul prin faptul situării
sale în centrul atenţiei opiniei publice.
La momentul când individul devine conştient de neajunsurile sale,
el încearcă să le compenseze, ajungând uneori la supracompensare.
Aşa, Demostene, care suferea de unele defecte ale vorbirii, orientându-
şi toată energia în lupta împotriva acestui handicap, a devenit unul
dintre marii oratori, iar Beethoven a creat opere muzicale nemuritoare,
depăşindu-şi surzenia.
Alături de complexul de inferioritate care caracterizează
personalitatea infractorului, Adler menţionează lipsa de cooperare ca
urmare a sentimentului de frustrare apărut în copilărie şi întipărit
ulterior.
În cazul în care deficienţa nu este depăşită, sentimentul de
inferioritate poate creşte în complexul de inferioritate.
Conceptul a devenit unul dintre cele mai convenabile mecanisme
de interpretare a comportamentului uman, mai ales că el poate fi

175
atribuit oricărei persoane.
E lesne de înţeles că inferioritatea este un concept relativ şi, astfel,
întotdeauna va exista un domeniu în care un om se va simţi inferior
altuia.
Complexul de inferioritate poate duce la comiterea infracţiunilor,
deoarece aceasta este cea mai uşoară cale, prin care individul ar atrage
asupra sa atenţia opiniei publice, în asemenea mod compensându-şi
psihologic propria inferioritate.
Unul dintre principalii critici ai lui Alfred Adler a fost învăţătorul
german Erich Fromm (1900-1980), care consideră că autorul teoriei
„complexului de inferioritate” este înclinat să simplifice în mod
exagerat problematica psihologiei infractorului. Fromm porneşte de la
ideea că omul nu poate fi comparat cu un animal: „Omul se deosebeşte
de animal prin aceea că el este ucigaş. Acesta este unicul reprezentant
al mamiferelor, care, fără o motivaţie biologică şi economică, îşi
maltratează şi omoară semenii, primind şi satisfacţie”. El relevă şi
faptul că Adler ia în considerare doar partea raţională a fenomenelor pe
care le descrie şi nu poate vedea dincolo de determinismele raţionale
ale comportamentului uman.
Fromm, la rândul său, încearcă explicarea evoluţiei personalităţii
în context social, insistând asupra determinismului social al
personalităţii, relevând faptul că evoluţia societăţilor civilizate este
nesănătoasă, cenzurată de producţia de bunuri materiale şi axată pe
consumul acestora. În acest context ni se par deosebit de interesante
cercetările asupra comportamentului animalelor în condiţii de izolare a
lor de mediul natural: „Nu există nicio dovadă că primatele ar poseda o
doză sporită de agresivitate. Omul – unicul capabil de a săvârşi
omucideri în masă”.
Agresivitatea în regnul animal creşte înzecit anume în cazurile
izolării lor, iar această împrejurare are o importanţă colosală pentru
înţelegerea comportamentului agresiv al fiinţelor umane. Doar,
practic, în decursul întregii istorii a civilizaţiei umane, indivizii nu au
trăit în condiţii naturale. Omul civilizat trăieşte în condiţii de

176
„menajerie”, lipsit de libertate. Procesele continue ale urbanizării
contravin naturii umane: „Locuitorii coliviilor se transformă într-o
masă răutăcioasă, toţi fiind haini, arătând permanent nemulţumiţi. Cu
toate că gratiile din societate sunt invizibile, ele sunt foarte trainice şi
în cazul „evadării” individului acesta se va transforma într-un izgoi –
criminal”.
Agresivitatea umană ar fi orientată în sens pozitiv atunci când
serveşte evoluţiei individuale sau sociale.

2.3. Teoria psihomorală

Principalii promotori ai teoriei psihomorale sunt Etienne de Greeff

şi Noël Mailloux.
Criminologul şi psihiatrul Etienne de Greeff a dominat o perioadă
de timp criminologia europeană de orientare psihologică. El consideră
că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte:
- de apărare şi
- de simpatie.
Datorită conflictului dintre instinctele de apărare şi cele de
simpatie, în structura afectivă se creează un echilibru precar, iar în
aceste condiţii „tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei” vor
favoriza trecerea la actul criminal. Acest proces este numit de E. de
Greeff „proces criminogen” şi explicarea lui se poate face doar prin
intermediul formării şi dezvoltării personalităţii individului. În aşa fel,
autorul transpune în criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia
psihică a criminalului, distingând trei faze:
1) faza asentimentului temperat (ia nastere ideea de crimă);
2) faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
3) faza trecerii la act când individul acceptă eliminarea victimei şi în
care el trece printr-o stare periculoasă, denumită – „criză”.

177
 În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un
„Eu” care consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebindu-
se de un noninfractor. Primul va trece mai uşor la comiterea crimei
aflându-se într-o situaţie favorabilă.
Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968,
teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea
infractorului şi cea a noninfractorului.
El asimilează infractorul cu debitul mintal, arătând că problema
personalităţii infractorului ţine de domeniul patologiei. Mailloux a fost
puternic inspirat de psihanaliza freudiană, de aceea el consideră că
alături de instinctul sexual există un puternic instinct de conservare.
Pentru Mailloux există două momente fundamentale în
dezvoltarea personalităţii:
1) apariţia identităţii autentice şi 2)consecinţa acesteia asupra
motivaţiilor individului.
Aceste momente apar în copilărie şi în adolescenţă şi reprezintă
obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci când apare un eşec
de identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se
exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă.
Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de
frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere
în copiii lor.

2.4. Teoria personalităţii criminale

Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez

Jean Pinatel şi reprezintă una dintre cele mai complete teorii formulate
în cadrul orientării psihologice.
Reluând elementele pozitive ale teoriilor existente, J.Pinatel
construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de
personalitate criminală. În una din lucrăile sale autorul formulează
posibilitatea conturării unei astfel de „personalităţi criminale”, un fel
de portret robot al acestei personalităţi. Pinatel respinge teza existenţei

178
unor diferenţe de natură umană între infractori şi noninfractori,
acceptând, mai degrabă, o diferenţă de grad, unde gradul este nivelul
de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe
individ să comită fapta antisocială. Sub aspect comparativ, teoria lui
J.Pinatel este ceva mai moderată decât cele ale predecesorilor săi.
În concepţia autorului, personalitatea criminală este alcătuită
dintr-un nucleu central care include un şir de trăsături de bază:
1) egocentrismul, criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi
de egoist;
2) labilitatea, criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă,
firavă, schimbătoare;
3) indiferenţa afectivă, criminalul este rece, lipsit de milă, de
simpatie faţă de semenul său;
4) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc.
Fiecare dintre aceste trăsături, luate izolat, nu sunt specifice doar
acestei categorii de persoane şi numai reuniunea lor într-o constelaţie
conferă personalităţii vocaţia crimei.
Aceste patru componente ale nucleului personalităţii au
următoarea distribuţie:
- agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă, iar
- egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă au rolul de a
neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a
lua corect în considerare aprecierea socială ori sentimentul de
compasiune şi simpatie pentru altul. Zis altfel, rolul lor este de a da
„culoare verde” agresivităţii.
O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul
scăzut de inteligenţă. Conform datelor statistice, 34% dintre cei ce
comit furturi sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal; 47% dintre cei ce
comit omoruri sunt debili mintal şi 26% sunt mărginiţi; 50% dintre cei
ce comit violuri sunt debili mintal şi 50% sunt înapoiaţi mintal.
După J.Pinatel, aspectul psihologic al criminalului trebuie
completat şi cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunoştinţe, nivelul de
instruire al criminalului este, în general, scăzut. Aceasta se exprimă

179
prin numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, de cei care
au întrerupt sau abandonat şcoala. În consecinţă – un nivel scăzut de
cunoştinţe referitor la normele de conduită socială, un nivel scăzut de
pregătire profesională etc. Toate acestea duc la inexistenţa frânelor
care în mod obişnuit inhibă la indivizii normali starea de agresivitate.
În sfârşit, conform conceptului de personalitate criminală,
infracţiunea este o faptă omenească, iar criminalii sunt oameni
obişnuiţi, ca toţi ceilalţi; ceea ce îi deosebeşte este „trecerea la act”,
care constituie expresia „diferenţei de grad” şi, astfel, între
personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului există doar o
diferenţă cantitativă şi nu una calitativă.
Unii autori critică cu asprime această teorie, considerând că
eroarea principală constă în a căuta cu insistenţă autonomia
criminologiei într-o personalitate specifică, în a considera infractorul
drept posesor al unui tip aparte de personalitate.
În centrul acestor preocupări nu se situează deci personalitatea
individului care a comis infracţiunea, ci personalitatea criminală ca
obiect de studiu specific. Fără reconsiderarea critică a orientării, în
opinia lui Noël Mailloux, aceasta ar duce la faptul că infractorul ar
rămâne „tristul necunoscut al criminologiei contemporane”.

3. TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularităţile

psihice de la vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor
individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii
acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural şi
condiţiilor vieţii sociale în general. Delincvenţa juvenilă nu mai este
privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare
la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienţelor
structurilor sociale şi al conflictelor din sistemul social. Astfel,
accentul este pus pe tensiunea dintre devianţă şi conformitate,

180
schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, delincvenţa
juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor contra
inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea adulţilor.

3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Una dintre cele mai cunoscute teorii derivate din curentul

culturalist este teoria asociaţiilor diferenţiale, elaborată de Edwin
Sutherland, părintele criminologiei americane, profesor la
Universitatea din Indiana.
Principala sa lucrare cu titlul „Criminologie” a fost publicată
pentru prima dată în anul 1924. Fiind completată, lucrarea a fost
publicată în anul 1934, sub denumirea „Principii de criminologie”.
Opera lui a dominat criminologia americană vreme de mai bine de trei
decenii (1920-1850) şi a inspirat şi inspiră şi astăzi concepţia apuseană
a transmisiei culturale, care explică criminalitatea prin transmiterea
modelelor existente în cadrul subculturilor delincvente, ca un fenomen
de ecologie umană „legat direct de condiţiile de trai degenerat, de o
viaţă familială destrămată şi nesigură şi de spiritul de competiţie
suprasolicitat în vălmăşagul vieţii cotidiene”.
Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că comportamentul
criminal nu este înnăscut, ci este învăţat, printr-un sistem de
comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. Teoria se bazează
pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situaţie
propice pentru un individ determinat. Această determinare are loc în
cadrul unui proces social complex şi presupune următoarele
coordonate:
- comportamentul criminal nu este ereditar, ci este învăţat, iar cel
care nu a primit o „pregătire” criminală nu poate „inventa” crima;
- învăţarea se face prin contactul direct cu alte persoane, în
interiorul unui grup restrâns, printr-un proces complex de
comunicare;
- procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a

181
 infracţiunilor;
- asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei,
intensităţii etc.;
- formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte decât prin
imitaţie.
Sutherland subliniază, în special, elementul de prioritate, arătând
că cu cât este mai timpurie asocierea cu modelele criminale, cu atât
mai repede se produce „învăţarea”.
Teoria asociaţiilor diferenţiale a avut ca punct de plecare teoria
francezului Gabriel Tarde, primul care a susţinut ideea că delincvenţa
se învaţă ca şi orice altă meserie în societate.
Totuşi, E.Sutherland considera criminalitatea ca fiind atributul
unei anumite categorii – denumite „gulerele albe” – care, profitând de
puterea sa economică şi politică, desfăşoară numeroase activităţi
ilegale, cele mai multe dintre care rămân nedescoperite sau
nesancţionate. În opinia sa, teoria asociaţiilor diferenţiale este singura
capabilă să ofere o explicaţie cu caracter general valabil pentru
fenomenul criminal. Acest lucru a devenit posibil datorită utilizării de
către Sutherland a două elemente psihologice noi:
1) învăţarea comportamentului criminal se produce în cadrul
grupurilor neformale. Atitudinea formală a profesorilor în şcoală,
precum şi a părinţilor, care nu au contact psihologic cu copiii, nu dă
rezultatele dorite, educarea având un efect nul. Adevăraţii educatori şi
învăţători devin membri ai grupurilor neformale. Şi dacă în aceste
grupuri vor predomina valori negative, atunci şi comportamentul viitor
al minorului va fi negativ. Anume din aceste considerente lucrătorii
practici interpretează teoria lui Sutherland ca fiind teoria proastei
companii;
2) individul va deveni criminal ca rezultat al supremaţiei
viziunilor spre desconsiderarea legilor.
Principalele idei ale teoriei lui Sutherland constau în următoarele:
1. Comportamentul criminal este învăţat.
2. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiunea cu alte

182
 persoane în procesul comunicării.
3. Partea cea mai importantă a învăţării comportamentului criminal
apare în grupurile personale familiale.
4. Dacă se desfăşoară procesul de învăţare a comportamentului
criminal, acesta include tehnicile de comitere a crimei şi direcţia
specificată a motivelor.
5. Direcţiile specificate ale motivelor sau imboldurilor sunt învăţate
din conţinutul legilor, care pot fi favorabile sau nefavorabile.
6. O persoană devine criminal din cauza unui exces de definiţii
favorabile violării legilor în detrimentul definiţiilor nefavorabile
unei acţiuni ilegale (acesta este principiul asocierii
diferenţiate).
7. Asocierile diferenţiate pot varia în frecvenţă, durată, prioritate şi
intensitate.
8. Procesul învăţării criminale prin asociere cu şabloanele criminale
şi necriminale implică toate mecanismele care sunt specifice
procesului de învăţare.
9. Comportamentul criminal este o expresie a aceloraşi nevoi şi
valori, doar că tot criminale.
Astfel, unii autori arată că învăţarea comportamentului criminal
este un element obligatoriu al marilor grupări criminale, care
selectează din rândul minorilor certaţi cu legea viitori criminali
profesionişti.
Către anul 1970 în diverse reviste ştiinţifice au fost publicate circa
70 de articole, în care era abordată teoria asociaţiilor diferenţiate. Mulţi
criminologi consideră că teoria lui Sutherland este principală în
criminologie, pentru că autorul a integrat studiul comportamentului
infracţional în studiul sociologic al oricărui tip de comportament.
Pe de altă parte, teoria lui Sutherland a fost criticată pentru faptul
că a ignorat diferenţele dintre indivizi şi pentru că nu a clarificat două
probleme fundamentale:
a) care este originea criminalităţii, întrucât aceasta trebuia să fi
existat înainte de a fi fost învăţată?;

183
b) de ce unii indivizi învaţă comportamentul infracţional, iar alţii nu?

3.2. Teoria „conflictului de culturi”

Primele cercetări bazate pe această teorie au avut în vedere, în

special, fenomenele de migraţie. Astfel, Frederich Thrasher a relevat
că fenomenul delincvenţă la Chicago era mult mai frecvent în
comunităţile sărace de imigranţi; Eleonor Glueck arată că rata înaltă a
delincvenţei nu s-ar putea explica decât printr-un conflict de cultură;
William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki afirmă că conflictul de
cultură are semnificaţia contrastului dintre stilul de viaţă rural şi cel
urban.
Teoria „conflictului de cultură” acoperă însă în criminologie o arie
mult mai largă de investigaţie decât numai aceea a imigraţiei.
Promovată de criminologul american Thorsten Sellin (profesor la
Universitatea din Pennsylvania şi Preşedinte al Societăţii Internaţionale
de Criminologie) în lucrarea sa „Conflictul cultural şi crima”, apărută
în anul 1938, teoria „conflictului de culturi” pleacă de la teza că
criminalitatea îşi are originea într-o „subcultură delincvenţială” care se
constituie în jurul unor norme de conduită şi valori de factură
antisocială, distincte şi opuse culturii sociale dominante. Odată
constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o conduită
specifică membrilor ei.
Este absolut firesc ca normele juridice penale să reprezinte
expresia normelor culturii dominante în societate. Dar, într-o societate
eterogenă, variată, există mari diferenţe culturale, cum ar fi cele dintre
băştinaşi şi imigranţi, bogaţi şi săraci etc.
Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori,
obiceiuri şi norme străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de
ordin social inventabile în interiorul sistemului. Astfel,
comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau
imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi
normele şi valorile dominante în societate. Spre exemplu, Sellin

184
citează cazul unui tată sicilian din New Jersey care a ucis un tânăr de
16 ani, după ce acesta îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem de mirat la
arestarea sa, deoarece el „apărase onoarea familiei sale într-o manieră
tradiţională”.
Prin termenul cultură autorul desemnează o totalitate de idei,
concepte, tehnici şi scheme de comportament pe care un număr de
indivizi îl au în comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor în
mediu.
Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în astfel de
condiţii, încât membrii săi elaborează valori şi scheme de
comportament specifice, care vin în dezacord cu cultura societăţii.
În aşa mod apare „conflictul cultural”, prin care înţelegem lupta
dintre valori morale ori norme de conduită opuse sau aflate în
dezacord. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a
fi respectate. Din punctul de vedere al lui Sellin, codul de conduită al
criminalilor este un cod moral, în aceeaşi măsură ca legea penală
pentru societatea necriminală.
Este semnificativ că între comportamentul „învăţat” al lui
Sutherland şi cel „dobândit” al lui Sellin nu există o deosebire
calitativă, ambele teorii, aşa cum s-a remarcat în doctrina
criminologică, ocolesc cu grijă orice aluzie la existenţa legăturilor
dintre criminalitate şi problemele sociale existente.
Deci, concluzionăm că criminalitatea în cadrul „conflictului de
culturi” apare ca un comportament dobândit care este apreciat de
individ, deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al grupului
respectiv şi îi asigură limbajul care exprimă specificul acestui grup.
Teoria conflictului de culturi face parte din cadrul teoriilor
culturale şi subculturale, care, de fapt, au preluat şi au dezvoltat ideile
lui Sutherland. În acest sens, urmează a se deosebi teoria conflictului
de culturi de teoriile subculturilor delincvente şi cea a grupurilor de la
marginea străzii.
1. Teoria subculturilor delincvente. Privind valorile sociale ca un
important suport în determinarea comportamentului deviant al

185
tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile
intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a
„subculturilor” existente în cadrul unei societăţi. Principalii
reprezentanţi ai acestei orientări (Abner Cohen, Milton Gordon ş.a.)
consideră ca subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale
la care participă o parte din grupurile sociale.
Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de nomele şi
valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt
blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile
sociale.
Caracterizându-se printr-o serie de trăsături specifice
(nonutilitarism, maliţiozitate, versatilitate, negativismul fiind dintre
cele mai semnificative), subculturile delincvente impun membrilor lor
desfăşurarea unor acitivităţi ilicite şi delincvente. Mecanismul
principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată
Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi
„învăţarea” diferitelor procedee şi tehnici delincvente, motiv pentru
care teoria sa a mai fost denumită şi teoria învăţării (însuşirii) reacţiei
delincvente („reaction formation theory”).
Identificând existenţa unor tipuri şi niveluri diferite de socializare,
Cohen evidenţiază faptul că în familie copiii asimilează prin
intermediul părinţilor modele de valori şi norme omogene şi coerente,
în timp ce prin socializarea făcută de şcoală această omogenitate
dispare. În consecinţă, sistemul de valori prin care sunt apreciate
performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care
deţin puterea. Din acest motiv, fiind supuşi presiunii celor două forme
de socializare – familială şi şcolară – copiii aparţinând claselor
defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin
exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande şi „subculturi”
delincvente.
În felul acesta, subcultura delincventă apare ca o reacţie faţă de
valorile şi normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenţi
adoptând o conduită şi un comportament conforme cu standardele

186
„subculturii” din care fac parte.
2.Teoria grupurilor de la marginea străzii. O variantă a teoriei
„subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa
juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat”, este cea a
„grupurilor de la colţul străzii”.
Tinerii care fac parte din aceste grupuri simt nevoia să fie
recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi de către cei de o vârstă cu ei, soluţia
grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza
dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul îşi
dezvoltă limbajul, capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând
o serie de valori şi norme specifice grupului.
Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că
ele sunt alcătuite în cea mai mare parte din tineri care prezintă serioase
deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de
acasă, tineri fără serviciu care au suferit deja condamnări penale.
Din acest motiv, activitatea grupului stradal se structurează treptat
şi preponderent deviant spre comiterea unor fapte deosebit de grave.
B.Glick evidenţia, în 1992, câţiva factori de risc care îi caracterizează
pe aceşti „băieţi de cartier”, cum ar fi rasismul, sărăcia, lipsa suportului
familial, influenţa televiziunii, radioului, ziarelor şi filmelor.
Cercetătorii americani Hagedorn şi Macon descriau în 1988 câteva
tipologii de mişcări de gang/cartier, în funcţie de mărimea oraşului, de
mişcarea comunităţii şi de mărimea cartierului.

3.3. Teoria „anomiei sociale”

Provenită de la grecescul „a” tradus „fără" şi „nomos” – „lege",

sau anomia „violare a legii", noţiunea desemnează starea de dereglare
a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare condiţionată
de dezintegrarea normelor ce reglementează comportamentul
indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în
limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie
Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul

187
sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E.Durkheim. Termenul
este utilizat de Durkheim, mai întâi, în „La Division du travail social”
(1893), pentru a desemna una dintre cauzele proastei funcţionări a
diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei
reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente
(neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi în „Le Suicide”
(1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a
sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".
Cea mai cunoscută dintre „teoriile tensiunilor sociale” aparţine
sociologului american Robert K. Merton şi este intitulată teoria
anomiei sociale, făcând parte din rândul teoriilor stresului.
Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată individului
sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când
există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele
disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia
dezorganizarea socială. Deci, anomia se naşte ca rezultat al tensiunii
dintre scopuri şi mijloace.
Criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa
dintre scopurile vehiculate şi valorizate la nivelul societăţii şi
mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste
scopuri individul recurge adesea la mijloace ilicite.
Datorită idealurilor şi dorinţelor măreţe ale tinerilor care doresc să
deţină totul în timp scurt şi, dacă se poate, cu cât mai puţină muncă, ei
pot cădea uşor în această extremă a infracţionalităţii. Există şi o barieră
în comunicarea dintre tineri şi persoanele adulte, care îngreunează mult
apropierea dintre cele două generaţii. Dacă tinerii vor împărtăşi şi
altora năzuinţele lor, vor primi cu siguranţă un sfat şi poate chiar şi
ajutorul aşteptat.
După Merton, anomia este în strânsă corelare şi cu economia de
piaţă. Potrivit lui Merton, stresul este mult mai limitat la indivizii care
provin din înalta societate, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale
şi dispun de talente mai moderate. Într-o asemenea împrejurare, la
anumite grupuri, stresul poate să apară, deoarece:

188
- cultura plasează o subliniere disproporţională în a realiza scopul
de a acumula bunăstarea, chiar dacă susţine că acest scop este
aplicabil tuturor persoanelor;
- structura socială limitează posibilităţile individului din cadrul
claselor de jos de a realiza ţelul îmbogăţirii prin mijloace legale.
Merton defineşte ca anomie această contradicţie între cultură şi
structura socială a societăţii. Oamenii respectă legea şi doar când sunt
puşi sub o mare presiune recurg la crimă. Diferenţa dintre scopuri şi
mijloace măreşte această presiune.
Richard Cloward şi Lloyd Ohlinau reluat conceptia lui Robert
Merton, subliniind că conduita delincvenţială nu semnifică doar
incapacitatea individului de a avea acces la mijloace legitime, ci este
un „dublu esec”, şi anume: acela de a avea acces atât la mijloace
legitime, cât şi nelegitime şi de a eşua în încercările de a le utiliza, în
ambele situaţii (astfel fundamentând teoria eşecului şcolar).

3.4. Teoria stigmei

Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei"

sau, cum mai e numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”.
Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sunt Erwin Goffman (Stigma, 1963),
Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social deviation,
1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation, 1970), Van
Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique?
1973), Hausman (Le stigmate, une forme originelle de reaction
sociale, 1973) etc.
Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl
joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de
dezvoltarea comportamentului deviant.
Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei
drept recidivist deosebit de periculos), care se răsfrâng asupra
condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o
„stigmă”, adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii

189
Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai
mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale, decât însăşi
condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decât printre cei
judecaţi.
De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H. Mead,
societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol, pe care în cele din
urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind determinat de
stereotipuri. Astfel, „tânărul delincvent devine rău, deoarece este
definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun". Howard
Becker susţine că, odată aplicată eticheta de criminal prin pronunţarea
sentinţei penale rămase definitive, ceilalţi oameni vor vedea în
persoana respectivă un criminal.
Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:
1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor
stereotipuri;
2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este
decât o reacţie la atitudinea societăţii;
3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni
cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea.
De fapt, nu este vorba despre un singur act deviant, ci despre
procesul prin care societatea aplică marca „deviantă" unui individ şi
maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză.
Acest proces decurge prin multiple niveluri:
1) aplicarea legii penale de către organele de drept;
2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia,
prietenii...) şi cel general (presa, radioul, TV...);
3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.
Teoria stigmei se reduce la următoarele:
• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor
trebuie observat de către societate;
• observaţia va fi urmată de reacţia socială;
• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din
urmă, la determinarea individului de a săvârşi delictul. De

190
 exemplu, elevii care sunt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a
se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.
Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci,
în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a
infracţiunii.
De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei
lombrosiene, care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite
particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice,
fiziologice sau psihologice.
Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi
graţie particularităţilor fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu
freză scurtă, în vogă acum, până nu demult se considerau a fi
stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".
De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei.
Prima – cea aplicată de societate înainte de săvârşirea faptei şi a doua –
aplicată după condamnare, când persoana, chiar şi reeducată fiind, nu
va rezista să nu recidiveze, creându-şi astfel „cariera criminală". În
acest sens, avea dreptate Lemert când spunea: „Nu devianţa conduce la
control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă".

Activităţi de evaluare:

1. Determinaţi deosebirile dintre tipurile de delincvenţi după

Kretchmer şi Sheldon.
2. Analizaţi deosebirea evolutivă a teoriilor biocriminale de conceptul
originii crimei după Lombroso.
3. Stabiliţi esenţa teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul
criminal.
4. Decideţi asupra importanţei psihanalizei în prevenirea specială a
delincvenţei juvenile.
5. Identificaţi procesul de formare a complexului de inferioritate.
6. Distingeţi cele trei faze ale „procesului criminogen”.
7. Analizaţi trăsăturile de bază ce alcătuiesc nucleul central al

191
 personalităţii criminale.
8. Stabiliţi rolul teoriei „asociaţiilor diferenţiate” în explicarea
delincvenţei juvenile.
9. Apreciaţi posibilitatea aplicării teoriei „anomiei sociale” în
prevenirea specială a delincvenţei juvenile.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care

pot constitui sfera de interes a unor studenţi:

1. Teorii raportate la inteligenţă şi influenţa acesteia asupra

criminalităţii.
2. Teoriile controlului social.
3. Teoriile conflictuale şi realitatea contemporană.
4. Teoriile specifice cu privire la unele tipuri de infracţiuni.

192
 TEMA 5
CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE

„Nicio mamă nu poate şti viaţa cui leagănă:

a unui viitor rege sau a unui viitor criminal”.
Grigore Vieru

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Aspecte generale privind cauzele, condiţiile şi factorii
delincvenţei juvenile
2. Factorii criminogeni
2.1. Factori endogeni
2.2. Factori exogeni

OBIECTIVE:
- să identifice noţiunile de „cauză”, „condiţie” şi „factor” al
delincvenţei;
- să compare noţiunile de „cauză” şi „factor” al delincvenţei;
- să stabilească factorii primordiali în evoluţia delincvenţei juvenile;
- să analizeze factorii prenatali;
- să demonstreze deosebirea dintre cauzalitatea criminalităţii
adulţilor şi cea a delincvenţei minorilor;
- să decidă asupra corelaţiei dintre delincvenţă şi viciile sociale;
- să stabilească legătura dintre factorii ereditari şi tipul criminalului
înnăscut potrivit teoriei lombrosiene;
- să argumenteze efectul educaţiei familiale în evoluţia copilului;
- să estimeze influenţa climatului familial asupra devenirii
delincvente a minorului;
- să precizeze rolul şcolarizării în dezvoltarea minorului;
- să estimeze importanţa studierii personalităţii minorului delincvent;
- să formuleze influenţa tendinţelor comportamentale ale
adolescenţilor asupra devenirii lor delincvente;

193
- să estimeze rolul civilizaţiei în formarea personalităţii minorului
din Republica Moldova.

Termeni-cheie: cauză, condiție, cauzalitate, factori endogeni, factori

exogeni, temperament, caracter, ereditate, structură anatomică,
tulburări psihice, familie, școală, mediu socio-profesional, mass-media.

BIBLIOGRAFIE:
1. Buciuceanu M. Probleme sociale ale comportamentului delincvent
în rândul tineretului (În baza investigaţiilor sociologice efectuate
în Republica Moldova) / Autoreferatul tezei de doctorat. Chişinău,
2007. www.cnaa.acad.md
2. Ciobanu I. Criminologie. Vol. II. Chişinău: Muzeum, 2004.
3. Ciobanu I. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii. În:
Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6/15.
4. Ciornei-Donighian C. Probleme ale minimizării delincvenţei
juvenile: aspecte sociale (În baza investigaţiei sociologice din
judeţul Iaşi - România) / Teză de doctor în sociologie. Iaşi, 2006.
5. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001.
6. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica Moldova. / Dolea I.,
Zaharia V., Priţcan V., Buciucianu M. Institutul de Reforme
Penale. Chişinău: Cartea Juridică, 2011.
http://irp.md/library/publications/448-fenomenul-delincvenei-
juvenile-in-republica-moldova. Html
7. Gavrilescu C. ş.a. Delincvenţa juvenilă, o problemă a soicetăţii,
de ieri, de azi, de mâine… www.didactic.ro
8. Gladchi Gh.Criminologie generală. Chişinău: Muzeum, 2001.
9. Mateuţ Gh. Criminlogie (Note de curs). Arad: Universitatea de
Vest „V.Goldiş”, 1993.
10. Mitrofan I. Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie,
psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi
familie. Iaşi: Polirom, 2003.

194
11. Oancea I. Probleme de criminologie. Bucureşti: All Beck, 1998.
12. Pop O. Aspecte criminologice privind delincvenţa juvenilă în
perioada de tranziţie în România. Timişoara: Mirton, 2003.
13. Situaţia actuală privind prevenirea delincvenţei juvenile în
Republica Moldova. Studiu de bază. / Dolea I., Zaharia V., Ţurcan
A. Institutul de Reforme Penale. Chişinău, 2014.
http://irp.md/uploads/files/2015-03/1426708292_studiu-
prevenirea-delincventei-juvenile-in-moldova-2015.pdf
14. Stănciulescu E. Sociologia educaţiei familiale. Vol. I. Iaşi:
Polirom, 1997.
15. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP
USM, 2008.
16. Кудрявцев В. Причинность в криминологии. Москва:
Юридическая литература, 1968.
17. Кудрявцев В. Причины правонарушений. Москва: Наука, 1999.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CAUZELE, CONDIŢIILE ŞI

FACTORII DELINCVENŢEI JUVENILE

Studierea cauzalităţii delincvenţei juvenile are o importanţă

deosebită pentru modelarea şi pronosticarea fenomenului delincvenţial,
precum şi pentru elaborarea măsurilor de influenţă asupra acestuia.
Prin urmare, cercetarea cauzalităţii criminalităţii reprezintă baza
ştiinţifică a organizării unei lupte eficiente cu acest fenomen
socialmente periculos.
Una dintre metodele cele mai efective întrebuinţate de fiecare
ştiinţă întru iluminarea problemelor de care se ocupă este cauzalitatea.
Anume studierea cauzelor şi, ulterior, a mecanismului formării lor
poate aduce un rezultat satisfăcător în diferite studii.
Diverse izvoare criminologice relatează că:
- cauzalitatea şi principiile acesteia consistă în dependenţa dintre
diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care

195
 rezidă în aceea că un fenomen (cauză) în anumite condiţii
generează alt fenomen (efectul);
- cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi
procese, este tipul principal de determinare a acestei interacţiuni
şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene:
cauză şi efect;
- cauzalitatea reprezintă legătura real existentă, o dependenţă între
două sau mai multe fenomene, unul dintre care (cauza) provoacă
altele (efectele).
Astfel, cauzalitatea delincvenţei juvenile este determinată de
legătura real existentă, dependenţa dintre două sau mai multe
fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează
alt fenomen (efectul).
Un caz poate să nu implice doar o singură consecinţă, ci o
pluralitate de astfel de consecinţe. Fiind o realitate deosebit de
complexă, fenomenul delincvenţial cuprinde o multitudine de cauze,
ceea ce impune ca în procesul analizei să se încerce identificarea acelor
fapte şi situaţii care au relaţia cea mai strânsă şi cea mai generală cu
comportamentul delincvenţial. Stabilind o combinaţie complexă a
tipurilor de legături de dependenţă, care unesc fapta cu situaţiile
concrete de viaţă ce o preced, o atenţie primordială trebuie să se acorde
acelor factori uniţi printr-o relaţie cât mai strânsă şi cât mai generală cu
fapta comisă, fără a ignora însă dependenţele indirecte, parţiale sau
intermediare. În acest sens, în perimetrul antecedentelor crimei pot
exista o serie de factori intermediari, cu caracter mai puţin general,
care, fără a avea o relaţie directă cu fapta comisă, acţionează ca un gen
de „cauze ale cauzei principale”, reprezentând condiţii favorizante ale
actului criminal.
Cauza fenomenului delincvenţă juvenilă nu este o însumare
aritmetică simplă a motivelor tuturor încălcărilor concrete. Ea
reprezintă prin sine o calitate integrală nouă. Totodată, motivaţia
comportamentului deviant nu poate fi opusă cauzelor fenomenului.
În literatura de specialitate este recunoscut caracterul cauzal al

196
delincvenţei ce are la bază ideea că fapta este determinată de anumite
cauze şi condiţii. Cu toate acestea, sunt prezente şi opinii precum că
caracterul delincvenţial este generat printr-o singură cauză de ordin
general.
Aderând la ideea caracterului cauzal al delincvenţei, concretizăm
că în calitate de cauză a delincvenţei este fenomenul care întotdeauna
precedă şi produce sau generează alt fenomen –efectul. La cercetarea
legăturii cauzale are loc diferenţierea verigii „cauză – efect” într-un
lanţ cauzal neîntrerupt. Astfel, fiecare fenomen îşi are cauza sa, iar
fiecare efect este în acelaşi timp cauză pentru alt efect–relaţie numită
legătură cauzală (Fig.1).

Cauză Efect Efect Efect

(Cauză) (Cauză)

Fig. 1. Schema lanţului cauzal

Printre cauzele care duc la apariţia comportamentului

delincvenţial sunt tradiţiile, moravurile, deprinderile, interesele
negative, motivaţia denaturată ce sunt străine ideologiei, psihologiei şi
sistemului de valori dominante în societatea noastră. Cele mai
frecvente cauze ale faptelor antisociale sunt: lăcomia (aviditatea),
parazitismul, agresivitatea antiumană, naţionalismul, neglijarea
regulilor securităţii şi liniştii publice, nechibzuinţa şi iresponsabilitatea
faţă de exercitarea anumitor obligaţii.
Cauzele apariţiei unei tulburări de comportament la copil sunt
multiple. Între acestea se pot enumera:
 educaţia necorespunzătoare a copilului, educaţie caracterizată prin
inconsecvenţă, libertate exagerată sau, dimpotrivă, o educaţie prea
autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie. Această situaţie
este mai frecventă în familiile cu stres marital prelungit, cu
dezacorduri evidente între părinţi;
 tulburările de personalitate a educatorilor. Putem avea de-a face

197
 fie cu educatori cu labilitate emoţională, fie cu educatori prea rigizi;
 condiţiile de mediu extern defavorabile. Cel mai adesea, un astfel
de copil trăieşte într-un mediu insuficient sub raportul stimulării şi
corecţiei pe care el trebuie să le primească prin experienţa socială a
altora sau într-un mediu care-l solicită prin bogăţia stimulilor peste
posibilităţile lui de adaptare. Tulburări generate de astfel de cauze
pot să apară la copiii cu un fond constituţional normal. Ele sunt în
general trecătoare, depedente strict de condiţiile de viaţă ale
copilului;
 cauze de provenienţă genetică, al căror rol nu este încă prea clar
precizat, pe această temă cercetătorii purtând în continuare lungi
dezateri. S-a constatat însă că majoritatea copiilor care prezintă de
timpuriu tulburări comportamentale s-au manifestat la scurt timp
după naştere ca uşor iritabili, fără un program regulat, nerăspunzând
adecvat la confort.
Interacţiunea „cauză-efect” este posibilă doar în prezenţa anumitor
condiţii, adică a unui ansamblu de fenomene, circumstanţe care
însoţesc şi favorizează sau, dimpotrivă, frânează producerea efectului.
Astfel, condiţiile delincvenţiale sunt fenomenele care nu generează
comportamentul deviant, dar favorizează, înlesnesc, intensifică
apariţia şi realizarea cauzei acesteuia. Astfel, condiţiile pot fi acele
situaţii de loc, de timp, de impuls emoţional etc. care intensifică
impulsul producerii efectului (Fig.2).
Condiţie

Cauză Efect
(Cauză) Efect

Fig. 2. Influenţa condiţiei asupra lanţului cauzal

După conţinutul lor, cauzele poartă un caracter predominat social-

psihologic, iar condiţiile pot fi şi economice, politice, demografice,
ideologice, juridice, de dirijare, organizaţionale etc. De exemplu,

198
scandalurile şi bătăile sistematice dintre părinţi favorizează formarea la
copii a agresivităţii, cruzimii care, ulterior, pot deveni cauza săvârşirii
de către aceştia a infracţiunilor de violenţă. Subcultura la care aparţine
individul poate să-i formeze acestuia astfel de calităţi ca lăcomia,
egoismul de grup, agresivitatea, nesocotinţa şi lipsa spiritului de
răspundere de dragul unor satisfacţii de scurtă durată etc., care, de
asemenea, pot deveni cauze ale comiterii infracţiunilor de către dânşii.
În criminologie sunt deosebite următoarele tipuri de cauze:
- cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de
crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze
referitoare la mediu;
- cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
- cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
- cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale (sărăcia,
lipsurile materiale etc.);
- cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale
infractorului;
- cauze principale, care au un rol determinant în comiterea
actului infracţional;
- cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
- cauze determinante, care joacă un rol decisiv în comiterea unei
crime (spre exemplu, dorinţa de răzbunare);
- cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act (spre
exemplu, o ceartă sau un conflict);
- cauze ereditare, care aparţin elementelor dobândite prin naştere
(debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică);
- cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a
criminalului, la influenţe negative din partea unei persoane cu
care criminalul s-a aflat în contat.
Cauzele şi condiţiile delincvenţiale sunt întotdeauna fenomene
sociale negative, adică contravin relaţiilor juridice, ideologice, social-
economice ce guvernează în societate.
La studierea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii trebuie de

199
evidenţiat acele cauze şi condiţii care nemijlocit provoacă
comportamentul deviant, însă este necesar a determina şi cele care au
favorizat apariţia lor. Astfel, putem vorbi despre cauze de rangul I, II,
şi III. În aceste afirmaţii nu se ia în considerare caracterul nemijlocit al
cauzalităţii. Dacă A este cauza lui B, iar B cauza lui C, atunci nu
întotdeauna A este cauza lui C. Cauza fostei cauze nu este cauza
efectului, ci condiţia lui.
Noţiunea de factor al delincvenţei este indispersabilă de conceptul
de cauze şi condiţii ale delincvenţei şi reprezintă un sistem de
fenomene sociale negative caracteristic unei anumite societăţi, care
determină fenomenul antisocial ca efect al lor. Astfel, se subliniază
că analiza factorilor delincvenţiali este de neconceput fără studierea
cauzelor şi condiţiilor care favorizează acest fenomen antisocial.
Aparent, aceşti termeni au acelaşi sens, însă sensul termenului „factor”
este cu mult mai larg decât al termenului „cauză”.
În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu
privire la etiologia delincvenţei juvenile. Este vorba despre teoria
cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind
rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi
clasificaţi în enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă
unitară a etiologiei delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei
cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o
anumită importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor
factori majori şi/sau minori.
În această ordine de idei, Institutul pentru Problemele
Internaţionale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în 1984,
care a cuprins statele europene, a ajuns la concluzia că evoluţia
delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din
partea părinţilor; influenţa prietenilor; influenţa mass-media; lipsa
autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii; influenţa anturajului
şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii de
specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu
ne-au permis să evidenţiem un set de cauze cu rol determinant în ceea

200
ce priveşte formele de comportament infracţional juvenil şi să le
grupăm pe patru categorii: psihoindividuale; psihopedagogice;
sociopsihologice şi sociale. Totodată, având în vedere toate cauzele
nominalizate, Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de
prevenire a acestora.

2. FACTORII DELINCVENŢEI JUVENILE

În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse clasificări ale

factorilor criminogeni:
După originea lor:
- factori interni sau endogeni;
- factori externi sau exogeni;
- factori organici sau antropologici;
- factori fizici sau naturali.
După originea exogenă:
- factori geografici;
- factori criminogeni economici;
- factori criminogeni socioculturali;
- factori criminogeni politici;
- factori demografici.
Dat fiind faptul că factorii care facilitează apariţia delincvenţei
juvenile pot fi împărţiţi în două mari grupe: factori endogeni (interni)
şi factori exogeni (externi), care includ factorii prezenţi în clasificările
enumerate, studiul va conţine analiza acestora.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea
fiecaruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este
greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de
factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat,
delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut a acestora.

201
 2.1. Factorii endogeni

Factorii interni cuprind particularităţile şi structura neuropsihică,

particularităţi ce caracterizează personalitatea în formare şi care sunt
strâns legate de o serie de factori externi. Printre factorii interni am
putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul
sau unele deficienţe mintale, fie caracteriale. Un rol important îl joacă
şi frustrarea.
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor
fizice, psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei
germinative. Astfel, prin intermediul eredităţii nu se transmite
criminalitatea (delincvenţa) ca atare, ci doar anomaliile psihice care
facilitează apariţia ei, dintre care amintim coeficientul scăzut de
inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa
simţului moral.
Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de
transmitere ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din
caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi mama) se
nasc copii înalţi; din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼
copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi, având amestec de caractere. Unele
caractere de la tată sau de la mamă sunt dominante şi evidente, alte
caractere sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în
prima generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia.
O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate
fi moştenit de la părinţi, cum ar fi: caracterul extravert sau introvert,
performanţa şcolară, nevrotismul etc. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie
absolutizat factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se transmite
pe această cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare măsură, în
societate, fiind deci educată.
Factorii anatomo-fiziologici. Însuşirile native (structura şi
conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale
organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul
verbo-motor) sunt diferenţiate de la individ la individ şi răspund unor

202
trebuinţe subiacente, a căror sursă este mediul social, determinând
particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a
educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot
da naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care,
însă, prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste
handicapuri pot da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi
substratul unei conduite delincvente. Unii psihologi şi criminologi
susţin că infractorii minori ar fi inferiori celorlalţi copii de aceeaşi
vârstă din punct de vedere fizic: înălţime şi greutate, dar cercetările
cazuistice nu au putut să-l confirme.
Este recunoscut faptul că glandele cu secreţie internă (glandele
endocrine) au un rol important în exprimarea comportamentului, iar
comportamentul poate fi factor de infracţiune (scandal, ceartă, bătăi)
când este unul necontrolat agresiv, cum este cazul la hipertiroidieni.
Factorii psihici. Factorii psihici trezesc nevoi, dorinţe şi planuri
mintale, care apoi urmează a fi puse în aplicare. De cele mai dese ori
factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi, deoarece atât factorii
fizici, cât şi cei sociali pot acţiona numai dacă mai întâi trec prin
factorii psihici, numai dacă factorii sociali şi cei fizici sunt interiorizaţi
şi însuşiţi de factorii psihici.
Factorii psihici se împart în trei categorii, şi anume:
- factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe
etc.), aceştia fiind factorii propulsivi, determinanţi în acţiune,
inclusiv în crimă;
- factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi,
imaginativi, intelectivi), aceştia fiind factorii orientativi, de
cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere etc.;
- factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţelor
şi a ideii de comitere a crimei.
Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite,
dar şi ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de a
realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în
mişcare a hotărârii.

203
 Deficienţele intelectuale. Acest factor este direct proporţional cu
factorul extern, şi anume – şcolarizarea. Absenţele frecvente duc la
deficienţele intelectuale ale minorului. Cercetările au scos în evidenţă
că debilitatea mintală are influenţe asupra creşterii delincvenţei
minore, dar numai la anumite categorii de infracţiuni, cum ar fi
agresiunile verbale şi fizice. Nu trebuie însă de absolutizat rolul acestui
factor, deoarece în rândul delincvenţilor se găsesc minori cu o
inteligenţă normală sau chiar superioară.
Motivaţia dată de specialişti în argumentarea impactului
inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia dintre factorii
inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii,
nu e capabil să se oprească la timp, să se abţină de la impulsul
antisocial.
Tulburări ale afectivităţii. Delincvenţii minori se caracterizează
fie printr-un nivel insuficient de maturitate afectivă, fie prin diferite
stări de dereglare a afectivităţii. Lipsa de maturizare afectivă, precum
şi stările de dereglare afectivă produse de frustraţie afectivă la copiii
prea severi sau în cazurile de dezorganizare familială, sunt generatoare
de infracţiuni. Insuficienţa maturizării afective se caracterizează prin
lipsa unei libertăţi emotive ce conduce la creşterea predispoziţiei
minorului spre a reacţiona la agenţii externi, prin insuficienta
dezvoltare a autocontrolului afectiv şi prin slaba dezvoltare a
sentimentelor morale.
Temperamentul.Temperamentul (firea) este una dintre laturile sau
subsistemele personalităţii, fiind relativ uşor de observat, el
exteriorizându-se în manifestările de comportament. În temperament se
manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a organismului.
Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic
ţin de natura comportamentului individual diferenţiat, care depinde de
condiţiile sociale. În esenţă fiind relativ stabil, acest comportament este
condiţionat de legile generale ale activităţilor psihice şi de intensitatea
acestora.
Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt:

204
impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiţia. Acestea sunt
legate şi determină metabolismul, sistemul glandelor endocrine şi
legăturile cu sistemul nervos vegetativ. Ca element înnăscut al
personalităţii, are un rol important în manifestarea înclinaţiei spre
săvârşirea unor infracţiuni la această vârstă. De exemplu, infracţiunile
însoţite de scandaluri şi bătăi sunt mai frecvente la colerici sau la
extravertiţi, în timp ce numărul acestor infracţiuni este mai scăzut în
rândul melancolicilor şi al flegmaticilor.
Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de
exprimare a personalităţii în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală,
cunoştinţele bine formate vor inhiba comportamentele infracţionale.
Acolo unde există deficienţe în educarea caracterului vor apare
fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La
aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar
fi impulsivitatea şi agresivitatea, lenea şi indolenţa, egoismul,
încăpăţânarea.

2.2. Factorii exogeni

Dintre factorii externi un rol decisiv îl au familia, anturajul,

şcoala şi mediul social în care se dezvoltă copilul. Aceşti factori sunt
identificaţi şi în Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007
privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii
(2007/2011(INI)), care stabileşte că: întrucât cauzele care-i determină
pe minori să adopte un comportament delincvent sunt greu de clasificat
la modul absolut, deoarece evoluţia personală, cea care-i conduce la
tipuri de comportamente deviante şi, în final, delincvente, se explică în
fiecare caz printr-un context individual specific, care corespunde
propriei experienţe de viaţă şi nucleelor de bază în jurul cărora se
dezvoltă fiecare copil şi adolescent, anume familia, şcoala, anturajul şi,
pe un plan mai general, mediul socioeconomic în care trăieşte joacă un
rol determinant în formarea lui ca personalitate.
Familia reprezintă principală instanţă de socializare, al cărei rol

205
funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite
realizarea a două funcţii principale: socializarea primară a copiilor
pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii lor.
Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind anumite dispoziţii
prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special
educaţia din familie.
Modelul comportamental al părinţilor exercită, fără îndoială, o
puternică influenţă asupra copilului. Părinţii a căror comportare se
caracterizează prin cinste, onestitate, respect faţă de muncă vor
constitui exemplu pozitiv pentru propriii lor copii. În acele familii în
care părinţii nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumă frecvent
băuturi alcoolice, au antecedente penale riscul apariţiei unor
manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat. Rolul familiei în
formarea personalităţii individului trebuie considerat în toată
complexitatea sa.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al
condiţiilor economico-sociale şi al deficitului educativ. Mediul
familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social,
moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ,
concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de
însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani,
abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice. Astfel, principalii factori
care contribuie la delincvenţa juvenilă sunt lipsa de repere, lipsa de
comunicare, lipsa de respect pentru principiile etice şi morale, lipsa
unor modele adecvate în cadrul familiei, din cauza absenţei frecvente a
părinţilor.
După funcţionalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după
mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt consideraţi:
1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor, înţelegându-se
prin acesta nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau
dezacordul în legătură cu diferite probleme;
2) gradul de coeziune a membrilor familiei;
3) modul în care este perceput şi considerat copilul;

206
 4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite
norme şi valori sociale;
5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti;
6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial;
8) dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale;
9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor;
10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii
grupului familial.
Un factor de importanţă majoră îl reprezintă tipurile familiei şi
influienţa lor asupra dezvoltării minorului. Astfel, putem evedenţia
următoarele tipuri de famile:
- familii dezorgenizate: familia incomplet unită sau nelegitimă;
familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a
anulării căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii; familia tip
,,cămin gol” (soţii locuiesc împreună fără o comunicare reală şi fără
să constituie unul pentru altul un suport emoţional); familia în criză
din cauza absenţei unuia din soţi prin: deces, detenţie, concentrare,
boală, existenţa unor situaţii care determină eşecurile
comportamentului conjugal (retardarea copilului, psihoza copilului
sau a unuia din soţi, boală incurabilă). Studiile asupra delicvenţei
juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a afecţiunii
acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale;
- familia în conflict: căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se
caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor,
dar neexteriorizate altor persoane; căsniciile devitalizate se
caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei
existente în primii ani de căsnicie; căsnicia pasiv-cordială se
deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea
caracterizează de la început relaţia; căsnicia vitală se bazează pe o
relaţie empatică când partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-
se afla în poziţii de rivalitate. În fiecare din aceste cazuri, copiii

207
 receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în familia
lor. Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele
climatului conflictual fug de acasă şi caută să găsescă un grup de
apartenenţă, care poate fi antisocial;
- familia hiperautoritară: menţinerea copilului într-un climat
hipersever determină, treptat, modificări în dimensiunea atitudinal-
relaţională a personalităţii minorului – traduse în stări apatice,
atitudini de revoltă, protest, minorul transformându-se din victimă
în agresor;
- familia hiperpermisivă: una dintre consecinţele imediate ale
exercitării unei atitudini superprotectoare este detaşarea între
imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor; astfel, pot apărea
atitudini de îngânfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a
propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi
voinţa în mod dominator;
- fomilia cu starea economică precară: când starea economică a
familiei este precară, există condiţii sporite pentru creşterea
numărului infracţiunilor de furt, deoarece copilul nu are
discernământul necesar spre a-şi frâna instinctul de achiziţie, care
acţionează cu forţă sporită în asemenea situaţii.
În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că
raporturile părinţi- copil lasă de dorit: 22,6% din minori apreciindu-le
ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29,3% ca negative în relaţie cu
mama, iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi este la
treapta de jos; fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii
nu i-au acordat atenţia cuvenită. Cercetările sociologilor şi ale
criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu comportament
delincvent au crescut în familii dezorganizate. Prezenţa conflictelor
(certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre
care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)), violenţa
domestică completându-le (33,3%).
Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea
profesorului, spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia,

208
ceea ce face necesară o abordare interpersonală, capabilă să asigure nu
doar dimensiunea informaţional-operaţională, transmiterea de
cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi
coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi. Este impotant ca prin
manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele
comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc.
Corelaţia dintre delincvenţă, nivelul de instruire şi educaţie nu
poate fi neglijată. Indivizi cu un volum redus de cunoştinţe, cu carenţe
educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi
normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea
şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul
necorespunzător constituie o cale sigură spre delincvenţă.
Strategiile eduacţionale sunt validate, în cea mai mare parte, prin
şcoală. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi analizat în
funcţie de doi indicatori importanţi:
- randamentul şcolar (note, medii, rezultate, procedee etc.);
- gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie intrisecă,
interese, atitudini pozitive, atracţie, preferinţă în raport cu viaţa
şi activitatea şcolară).
Astfel, de regulă, au tendinţe spre comportament deviant minorii
cu un randament şcolar scăzut şi lipsă de satisfacţie, adică inadaptarea
sau dezadaptarea şcolară este un factor ce contribuie la intrarea
copilului în categoria „copiilor problemă” care adoptă o conduită
deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare.
Şcoala poate influenţa atât pozitiv, cât şi negativ asupra evoluţiei
personalităţii elevului. Influenţele negative se pot manifesta prin:
manifestări greşite în plan educaţional; excesul de severitate;
inechitatea sancţionării meritului; manifestări de favoritism;
manifestări de subiectivism; neprincipialitatea unor relaţii dintre
educator şi cei educaţi; lipsa competenţei profesionale; toleranţele sau
excesele din partea educatorilor; fenomenele de corupţie; abuzul fizic
sau/şi psihic; exemplul negativ etc. Toate aceste manifestări pot genera
efecte destabilizatoare asupra formării unor caractere mai uşor

209
influenţabile în rău.
Influenţele anturajului asupra delincvenţei la copii apar de obicei
mai târziu decât influenţele individuale şi din familie. Două dintre
cauzele asociate cu factorii sau influenţa anturajului sunt asocierea cu
un anturaj nepotrivit sau respingerea unui tânăr de către anturaj.
Asocierea cu un anturaj din care fac parte copiii cu tulburări de
comportament este strâns legată de creşterea infracţionalităţii. Dacă în
cercul de prieteni sau în familiile vecinilor copilului i se vor servi
exemple negative, el se va contamina cu uşurinţă de asemenea
comportamente. Studiile efectuate au demonstrat că există posibilitatea
ca tinerii cu comportament deviant să-i influenţeze pe tinerii non-
delincvenţi să devină delincvenţi.
Un alt aspect al influenţei anturazului, evedenţiat şi de
Parlamentul European, sunt problemele psihopatologice asociate cu
abuzul fizic şi sexual din partea unor persoane din anturaj. De regulă,
persoanele care abuzează copii sunt persoane cunoscute copilului:
vecini, rude apropiate, profesori etc.
Mediul social are un rol nu mai puţin important decât familia,
anturaţul şi şcoala. Dacă în perioada copilăriei influenţa mediului
social este minoră, atunci pentru adolescenţi acest factor îşi amplifică
contribuţia în formarea unui comportament deviant. Astfel, printre
factorii apartenenţi mediului social putem evedenţia: nivelul economic,
mediul socioprofesional, comunitatea, consumul de substanţe alcoolice
şi narcotice şi mass-media.
În Republica Moldova, este destul de jos nivelul economic. Coşul
minim de consum este mult mai înalt în comparaţie cu necesităţile
populaţiei, în special ale tineretului. Din acest considerent, părinţii în
majoritatea cazurilor nu pot satisface toate poftele copiilor săi; mai
mult, nu pot să le asigure strictul necesar pentru existenţă. Copiii nu
întotdeauna pot înţelege că nu sunt surse necesare pentru ceea ce-şi
doresc şi adesea recurg la acte delincvenţiale pentru a-şi satisface
dorinţele.
În alt context, din cauza nivelului scăzut de trai, populaţiei i se

210
oferă un număr redus de locuri de muncă, ceea ce, respectiv, măreşte
considerabil numărul de şomeri. Astfel, părinţii sunt nevoiţi să
părăsească ţara pentru a câştiga, iar copiii, la rândul lor, rămân fără
supravegere, ceea ce favorizează comportamentul lor deviant.
Această problemă este întâlnită mai ales printre rândurile
populaţiei tinere. Din cauză că nu-şi pot satisface necesităţile minorii
încearcă alte modalităţi ilicite de dobândire a sursei de existenţă, şi
anume: aleg criminalitatea ca modalitate de dobândire a banilor.
Influenţa mediului socioprofesional. Locul de muncă exercită o
puternică influenţă asupra individului minor prin ansamblul de
elemente materiale şi socioumane pe care le presupune, respectiv prin
comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi desfăşoară
activitatea în acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată munca
sau chiar prin lucrurile aflate într-un asemenea loc.
Elementele componente ale locului de muncă ce pot influenţa
negativ comportamentul minorului favorizând sau determinând în mod
direct comiterea de către acesta a unor acte de indisciplină, abateri sau
chiar infracţiuni, sunt următoarele: nivelul scăzut de pregătire şcolară a
minorului sau de pregătire profesională a colectivului de muncă,
inclusiv a conducătorilor acestuia, comportamentul deviant al
membrilor colectivului de muncă sau al conducătorului, necunoaşterea,
indiferenţa sau dispreţul faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire în
societate, totalitatea actelor de indisciplină în general, absenţa
nemotivată, nerespectarea dispoziţiilor primite din partea
conducătorilor, slaba calitate a rezultatelor activităţii, lipsa preocupării
membrilor colectivului de muncă pentru ridicarea nivelul de cultură
generală şi de pregătire profesională.
Practica judiciară curentă confirmă însă că pregătirea şcolară
necorespunzătoare însoţită de slaba pregătire profesională se situează
printre factorii de frunte ce determină minorul să păşească pe calea
criminalităţii de tip parazitar (prostituţia, vagabondajul, specula,
contrabanda, furtul) şi însoţesc deseori violenţa (actele de
vandalism, violul, vătămările de orice fel şi tâlhăriile).

211
 Influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor stupefiante.
Consumul de droguri reprezintă un factor din ce în ce mai frecvent în
comiterea faptelor delincvente de către minori; numeroşi tineri comit
infracţiuni pe fondul consumului de droguri. Alcoolismul, la fel ca şi
consumul de droguri, produce tulburări mentale determinând individul
la un comportament deviant. În situaţia unui alcoolism acut în formă
uşoară faptele se comit din neglijenţă, din neatenţie, însă în caz de
alcoolism în formă gravă individul este predispus la comiterea
infracţiunilor prin violenţă.
Cercetările privind consumul de băuturi alcoolice şi de substanţe
stupefiante printre minori arată că fiecare caz în parte a fost precedat
de cauze concrete. Totodată, se constată o cauză comună – tendinţa de
a se afla într-o stare „veselă” prin cele mai uşoare metode, de a se
retrage din conflictul apărut (în familie, la şcoală, printre prieteni).
Minorul încă nu înţelege că îndepărtarea de la realitate cu ajutorul
alcoolului atrage consecinţe tragice.
Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă;
or, violenţa privită la televizor sau la cinematograf duce la creşterea
agresivităţii şi a criminalităţii în rândul copiilor şi tinerilor.
Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de
copii, efectele negative sunt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite.
Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc
infracţiunea, violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog,
promovându-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute.
În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2008, s-a
stabilit că drept cauze ale comportamentului lor delincvent ei
identifică: prima ar fi destrămarea familiei (78,3%); a doua – condiţiile
proaste de trai (51%) şi lipsa unei protecţii sociale adecvate din
partea statului (59,9%); desfrâul social: alcoolismul, drogurile,
prostituţia etc. (35%), influenţa exercitată de prietenii lor delincvenţi
(45%); carenţele educative şi afective (28,3%).
În aceaşi ordine de idei este de menţionat că, studiul „Fenomenul
delincvenţei juvenile în Republica Moldova”, realizat de către

212
Institutul de Reforme Penale în anul 2011 arată clar că unul dintre
factorii determinanţi ai delincvenţei juvenile în Republica Moldova îl
reprezintă migraţia populaţiei. Astfel, autorii studiului au constatat că,
în mun.Chişinău 41% din copiii intervievaţi au afirmat că mama este
plecată peste hotare, iar 35,7% – tatăl. Din rândul persoanelor evaluate,
35% au declarat că părinţii sunt plecaţi mai bine de 5 ani, 17,4% din
părinţi sunt plecaţi în străinătate de 1-3 ani. În cazul a 34,5% din
respondenţii s-a stabilit că după plecarea părinţilor la muncă nu s-a
efectuat o delegare clară a responsabilităţilor parentale. De regulă, în
cazul în care părinţii pleacă peste hotare, asistentul social nu este
anunţat. În acelaşi studiu s-a remarcat că doar 4,8% din copii comunică
zilnic cu părinţii aflaţi peste hotare, 71,5% dintre copiii intervievaţi au
declarat că după plecarea părinţilor le lipseşte dragostea părintească, la
61,7% dintre copii le lipseşte comunicarea, iar 22,7% simt lipsa
educaţiei.
Aceeaşi instituţie în cadrul unui alt studiu (Situaţia actual privind
prevenirea delincvenţei juvenile în Republica Moldova), elaborat în
2014, a subliniat că:
 în opinia specialiştilor la săvârşirea infracţiunilor şi a altor
fapte antisociale de către copii cel mai mult contribuie: venitul redus al
familiei; supravegherea defectuoasă a copiilor din partea familiei şi
părinţilor/ lipsă de disciplină; familia dezorganizată, abuzul părinţilor
de alcool, substanţe; cercul de prieteni cu comportament antisocial;
probleme comportamentale.
 în viziunea părinţilor, cei mai frecvenţi factori ce conduc la
intrarea copilului în conflict cu legea sunt: violenţa în familie (82 %),
venitul redus al familiei (79 %), abuzul părinţilor de alcool, substanţe
(78 %), familie dezorganizată (70 %), separarea de un părinte sau
ambii (63 %) şi neglijenţa părinţilor/lipsa de interes (63 %).
 în semenilor lor, fiind puşi în situaţia de a identifica care sunt
factorii şi circumstanţele ce contribuie cel mai mult la săvârşirea
infracţiunilor de către copii, aceştea au optat pentru răspunsul: părinţii

213
nu sunt acasă (58%), consumul de alcool (30%) şi preluarea
modelelor negative din familie (29%) ca fiind cele mai întâlnite cauze
ale comportamentului delincvent.

Activităţi de evaluare:
1. Definiţi conceptele de: cauză, condiţie, factor.
2. Distingeţi legătura „cauză – efect” într-un lanţ cauzal neîntrerupt.
3. Relataţi despre factorii primordiali ce formează delincvenţa
juvenilă.
4. Precizaţi locul şi rolul factorilor endogeni şi exogeni în procesul
apariţiei delincvenţei juvenile.
5. Identificaţi modalităţi de prevenire a cauzelor delincvenţiale.
6. Evaluaţi sărăcia în calitate de cauză a criminalităţii.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot

constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Analiza sistematică a cauzalităţii criminalităţii minorilor.
2. Condiţiile prenatale ca factor al delincvenţei juvenile.
3. Factorii neuropsihici ai delincvenţei juvenile.
4. Factorii care facilitează apariţia tendinţelor suicidare la minori.

214
 TEMA 6
STAREA, STRUCTURA ŞI DINAMICA DELINCVENŢEI
JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

UNITAŢI DE CONŢINUT:
1. Starea delincvenţei juvenile
2. Structura delincvenţei juvenile
2.1.Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi
cunoaştere
2.2.Structura criminalităţii conform categoriilor de infracţiuni
2.3.Structura criminalităţii conform gradului de prejudiciabilitate
2.4.Structura social-demografică a criminalităţii
2.5.Structura criminalităţii conform ocupaţiei
2.6.Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate
3. Dinamica delincvenţei juvenile
3.1.Dinamica criminalităţii în spaţiu
3.2.Dinamica criminalităţii în timp

OBIECTIVE:
- să definească noţiunile de stare, structură şi dinamică a
delincvenţei;
- să identifice indicii structurali ai delincvenţei juvenile;
- să analizeze structura delincvenţei juvenile în dependenţă de diverse
criterii: după gradul de descoperire; conform categoriei de
infracţiuni; conform gradului de pericol social; conform vârstei şi
sexului; conform ocupaţiei; conform persoanelor condamnate;
- să compare starea delincvenţei juvenile din Republica Moldova la
diferite perioade şi în diferite localităţi;
- să stabilească influenţa mediului rural sau urban asupra devenirii
delincvente a minorului;
- să identifice influenţa dinamicii asupra stării delincvenţei juvenile;

215
- să determine dinamica delincvenţei juvenile în diferite perioade de
timp;
- să evalueze influenţa dinamicii delincvenţei juvenile în modificările
sancţionatoare ale legislaţiei penale.

Termeni-cheie: starea delincvenței juvenile, nivelul delincvenței

juvenile, structura delincvenței juvenile, dinamica delincvenței
juvenile, indici absoluți, indici relativi, comparație, criminalitatea
legală, criminalitate reală, criminalitate aparentă, cifra neagră a
criminalității.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Muzeum, 2003.
2. Ciobanu I. Criminologie. Vol. II. Chişinău: Muzeum, 2004.
3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. III. Chişinău: Muzeum, 2006.
4. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001.
5. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001.
6. Grecu F., Rădulescu S. Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană. Bucureşti: Lumina Lex, 2003.
7. Levassior G., Jambu R. Criminologie et science penitenciare. Paris:
Dalloz, 1968.
8. Maxwell G., Robertson J. Reacţia la copiii infractori. În: Social Policz
Journal of New Zealand, 1996, nr.6.
9. www.statistica.md

1. STAREA DELINCVENŢEI JUVENILE

În literatura de specialitate criminalitatea este caracterizată de trei

indici de bază: nivelul, structura, dinamica.
Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă, exprimată
prin suma crimelor săvârşite şi a persoanelor care le-au comis
(persoane vinovate), precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai

216
crimiitalităţii.
De menţionat că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a
criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul
criminalităţii.
Starea criminalităţii este numărul de infracţiuni săvârşite şi al
persoanelor care le-au comis, pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă
de timp stabilită.
Nivelul criminalităţii este valoarea determinată din numărut total
de infracţiuni săvârşite pe un teritoriu determinat şi într-o perioadă de
timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie, spre
exemplu la 1000, 10.000 sau 100.000 de locuitori.
Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de
numărul general al infracţiunilor săvârşite (înregistrate) într-o perioadă
de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total de
infractori care au săvârşit aceste infracţiuni. Spre exemplu, în anul
2011 au fost înregistrate 1262 de infracţiuni săvârşite de minori, a
căror pondere constituie 3,6 procente din totalul infracţiunilor
înregistrate; în anul 2012 au fost înregistrate 1468 de infracţiuni
comise de minori, cu ponderea de 4,0 din totalul infracţiunilor
săvârşite în republică; în anul 2013 – ponderea de 3,0; în anul 2014 –
ponderea de 2,8; în anul 2015 – ponderea de 2,5; în anul 2016 –
ponderea de 2,2 (a se vedea Tab.1).

Numărul infracţiunilor săvârşite de minori în anii 2011 – 2016

Tabelul 12
2011 2012 2013 2014 2015 2016
Infracţiuni săvârşite
1262 1468 1142 1166 998 941
de minori
Rata infracţionalităţii
juvenile, cazuri la 100 174 206 163 167 144 138
mii de locuitori

2
http://www.statistica.md/libview.php?l=ro&idc=168&id=5098

217
 Starea criminalităţii pe un teritoriu dat, în perioada indicată va fi
caracterizată de aceşti indici absoluţi. Dacă prima cifră este într-o
oarecare masură mai relevantă şi mai aproape de realitate, atunci
numărul infractorilor trebuie determinat reieşind din crimele
descoperite, atunci când infractorii au fost demascaţi. Indicele scăzut al
descoperirii infracţiunilor generează anumite deficienţe la stabilirea
numărului real al infractorilor care au comis crime într-o anumită
perioadă de timp.
Indicii absoluţi, care reflectă valoarea generală a criminalităţii, nu
permit efectuarea comparaţiilor, ca metodă de bază în analiza nivelului
infracţional.
Comparaţia poate fi de două feluri: compararea în spaţiu şi
compararea în timp. Compararea în spaţiu permite compararea
criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată intr-un interval de
timp stabilit. Compararea în timp este compararea criminalităţii,
evaluată pe un teritoriu stabilit în diferile perioade de timp. Spre
exemplu, în anul 2016 au fost înregistrate 941 de infracţiuni,
comparativ cu 998 de infracţiuni înregistrate în anul 2015, comparativ
cu 1166 înregistrate în 2014 sau cu 1142 înregistrate în 2013. La
100.000 de locuitori cu vârsta de până la 18 ani pentru anul 2012 revin
în medie 206 infracţiuni, comparativ cu 174 în anul 2011.
Pentru soluţionarea problemelor de analiză nominalizate este
necesară utilizarea indicilor relativi ai stării infracţionale. Raportul
intensităţii indică nivelul de răspândire a crimelor în spaţiul care le
generează. Acest indice, numit în statistica judiciară coeficientul de
răspândire sau de intensitate a criminalităţii, se calculează prin
raportarea numărului de infracţiuni la numărul de populaţie, luate în
dimensiuni constante (K inten.crimin.= Nr.infrac/Nr.populaţiei×E).
Rezultă, deci, că pentru calcularea coeficientului intensităţii
criminalităţii întotdeauna trebuie să ştim numărul populaţiei.
În legătură cu determinarea intensităţii criminalităţii apar două
probleme:
1. Din care dimensiuni este constituit numărătorul raportului,

218
 adică numărul crimelor săvârşite?
2. Ce trebuie să se subînţeleagă prin numărul populaţiei care
alcătuieşte numitorul raportului?
Numărul total de infracţiuni (număratorul) trebuie să fie constituit
din: numărul total de crime înregistrate; crimele care au fosl
soluţionate de instanţele de judecată fără efectuarea cercetării penale;
crimele soluţionate de comisiile pentru minori.
La numărul de populaţie, în legătură cu care se calculează
intensitatea criminalităţii (numitorul), trebuie atribuită nu toată
populaţia, ci doar acea parte a ei care, conform vârstei, poate fi trasă la
răspundere penală, adică de la vârsta de 16 sau, respectiv, de 14 ani
(art.21 CP RM).
Însă, în practică, din lipsa datelor despre vârsta populaţiei,
coeficientul intensităţii criminalităţii se calculează prin raportarea
numărului de crime la numărul total al populaţiei. Problema legată de
faptul ce trebuie să subînţelegem prin numărul de populaţie mai are şi
o altă latură – modul de calculare a numărului de populaţie în perioada
analizată. Această problemă este generată de migraţia mecanică şi
naturală a populaţiei. Ca rezultat al acestui proces, numărul populaţiei,
în majoritatea teritoriilor analizate, pe parcursul anului (sau al altei
perioade de timp) poate oscila considerabil. Reieşind din datele despre
populaţie la data de 1 ianuarie a fiecărui an, ea poate fi oglindită, mai
precis, prin numărul mediu al populaţiei. Numărul mediu al
populaţiei poate fi calculat în baza datelor, la începutul şi la sfârşitul
perioadei analizaie, ca jumătate a sumei.
Dacă însă sunt relevabile datele despre populaţie nu doar la
începutul şi la sfârşitul perioadei analizate, dar şi în careva intervale
egale din interiorul perioadei, atunci populaţia medie poate fi calculată
mai precis prin metoda mediei cronologice a şirului dinamic.
Conform acestei metode, populaţia medie (spre exemplu, pentru 5
ani), în baza datelor despre populaţie la 1 ianuarie a fiecărui an
(inclusiv 1 ianuarie a anului următor după ultimul an al perioadei
analizate), poate fi calculată ca 1/5 a sumei tuturor perioadelor, plus

219
jumatăţile primei şi ultimei perioade. Utilizarea complexului de
coeficienţi detaliaţi pentru studierea nivelului infracţional permite
soluţionarea unei probleme importante de analiză – a da răspuns la
întrebarea: care este rolul intensităţii fiecărui grup de infracţiuni la
formarea intensităţii generale a criminalităţii?

Infracţiuni săvârşite de minori la 100.000 populaţie cu vârsta

de până la 17 ani.
Figura 1
250
200
150
100 174 206
163 167 144 138
50
0
2011 2012 2013 2014 2015 2016

Nivelul infracţionalităţii este caracterizat şi prin indicele activităţii

infracţionale. Indicele actvităţii infracţionale poate fi determinat prin
trei metode:
a) cu ajutorul coeficientului activităţii infracţionale;
b) cu ajutorul comparaţiei cotelor - părţi;
c) cu ajutorul coeficientului de coraport al cotelor - părţi,
Coeficientul activităţii infracţionale este raportul numărului total
de persoane ce au săvârşit infracţiuni la numărul mediu al populaţiei
de pe teritoriul analizat, care a împlinit vârsta de la care survine
răspunderea penală. Acest coeficient este determinat de numărul
infractorilor la fiecare 100, 1000, 10.000 ş.a.m.d. de persoane (în
dependenţă de înmulţitorul constant ales) având vârsta răspunderii
penale de pe teritoriul analizat. Din lipsa datelor despre populaţia
Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 14 ani, vom opera cu
numarul total de populaţie.
Pe lângă coeficientul intensităţii, la analiza stării infracţionale o

220
mare importanţă revine şi determinării coeficientului detaliat al
activităţii infracţionale. Coeficienţii detaliaţi caracterizează activitatea
infracţională a anumitor grupuri social-demografice şi se calculează
prin raportul numărului infractorilor din grupul social-demografic
interesat la numărul total al oamenilor ce constituie acest grup. Cu
ajutorul coeficienţilor nominalizaţi poate fi calculată valoarea
activităţii infracţionale a bărbaţilor şi femeilor, a muncitorilor şi
funcţionarilor, a maturilor şi minorilor, a adolescenţilor şcolari, elevi,
care îşi fac studiile în colegii, a angajaţilor şi neangajaţilor în câmpul
muncii, a persoanelor de diferite vârste etc. Spre exemplu, în republică
au fost demascaţi 267 de elevi care au săvârşit infracţiuni; în total aici
sunt 434308 elevi având vârsta de la 14 ani în sus. Coeficientul
activităţii infracţionale a elevilor este egal cu 0,6: (267x1000)/434308,
adică la fiecare 1000 de elevi revine mai puţin de unu care a săvârşit
infracţiune.
Importanţa criminologică a unor asemenea indici concreţi poate fi
ilustrată prin următoarele exemple. În ultimul timp, răspândirea
criminalităţii juvenile este caracterizată, de regulă, prin cota-parte a
minorilor în masivul total al infractorilor; criminalitatea persoanelor
neangajate în câmpul muncii – prin cota-parte a lor în totalitatea
infractorilor etc.
Finalizând expunerea metodicii de analiză a nivelului infracţional,
facem următoarele concluzii:
1. Nivelul criminalităţii este caracterizat de următorii indici:
a) numărul total de infracţiuni;
b) numărul total de infractori;
c) coeficientul general al criminalităţii;
d) coeficientul detaliat al intensităţii diferitelor categorii
şi genuri de infracţiuni;
e) coeficientul general al activităţii infracţionale;
f) coeficientul detaliat al activităţii infracţionale a
diferitelor grupuri de populaţie.
2. Indicii ce caracterizează nivelul criminalităţii fac abstracţie de

221
caracterul dispersat al elementelor constitutive, deoarece aceşti indici
reflectă criminalitatea ca un tot unitar.
Fiecare din indicii nominalizaţi pune în evidenţă însuşirile
specifice ale criminalităţii, prezintă o importanţă deosebită pentru
analiza ei. Studiind nivelul criminalităţii, este necesar a utiliza aceşti
indici în totalitatea şi interdependenţa lor.

2. STRUCTURA DELINCVENŢEI JUVENILE

Structura este constituţia şi forma interioară de organizare, care

reclamă o unitate a concludenţei între elementele constitutive.
Cunoaşterea criminalităţii, ca fenomen social, trebuie să cuprindă
cunoaşterea structurii ei, cunoaşterea parţilor componente, a
categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată
dintr-o mare diversitate de fapte săvârşite, deosebite între ele prin
natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări, violuri etc. La o
cercetare mai atentă însă, se poate observa că această diversitate de
fapte se repartizează în anumite grupe, după anumite criterii obiective
şi subiective, ajungându-se la un anumit sistem de crime destul de
unitar şi coerent.
Aceste indice reflectă conţinutul interior al criminalităţii,
coraportul dintre grupuri sau tipuri particulare de infracţiuni evaluate
totalmente într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu, evidenţiate
prin anumite calităţi de grup.
Descrierea structurii criminalităţii înseamnă, în primul rând,
relevarea elementelor ei constitutive în baza unor particularităţi; în al
doilea rând, stabilirea ponderii specifice fiecărui element în
criminalitate; în al treilea rând, stabilirea legăturii dintre elemente; în al
patrulea rând, stabilirea legăturii dintre fiecare element particular cu
sistemul criminalităţii în general.
În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze
indicii ce caracterizează criminalitatea:
a) structura generală a criminalităţii;

222
 b) structura unor grupuri de infracţiuni (patrimoniale, violente etc.);
c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, furturi, tâlhării, jafuri
etc.).
Foarte des structura criminalităţii este determinată cu ajutorul
grupărilor tipologice şi variaţionale. Gruparea tipologică împarte
totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor
calitative esenţiale. Gruparea variaţională împarte totalitatea analizată
în grupuri similare conform particularităţilor cantitative esenţiale.
În cazurile când este necesar de reflectat valorile elementelor
componente în proporţii, se vor utiliza două procedee:
a) totalitatea analizată de admis ca 100%;
b) evidenţierea din această totalitate a valorilor (cotelor-părţi)
tuturor elementelor constitutive.
Rezultă că dacă la baza evidenţierii elementelor constitutive se
pune particularitatea calitativă, atunci se foloseşte gruparea tipologică.
Iar dacă îndeplinim aceleaşi condiţii din punctul de vedere al cantităţii,
atunci se foloseşte gruparea variaţională.
Utilizând grupările şi valorile relative ale dispersării, este necesar
să se evidenţieze indicii care caracterizează structura generală a
criminalităţii.

2.1. Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi

cunoaştere

În teoria şi practica criminologiei, structura criminalităţii se

cercetează după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare,
verificare şi soluţionare judiciară; este vorba, în termeni criminologici,
despre întinderea sau adâncimea criminalităţii. Astfel, formele
criminalităţii, după aceste criterii, sunt de trei feluri sau niveluri:
primul este criminalitatea legală sau judecată; altul, vizibil, este
criminalitatea aparentă (sesizată) şi ultimul, mai puţin vizibil, dar
existent şi vast, criminalitatea reală (săvârşită).
În cercetările criminologice se citează şi se analizează cu

223
precădere criminalitatea legală, fiindcă aceasta este certă, verificată şi,
în urma judecăţii, faptele se dovedesc că sunt, cu adevărat,
infracţionale, iar autorii, infractorii sunt cunoscuţi, sunt descoperiţi şi
verificaţi, constataţi vinovaţi şi pedepsiţi conform prevederilor legii
penale.
Însă, nu este mai puţin adevarat că cercetarea criminologică nu
poate ignora criminalitatea sesizată, mai largă decât cea legală, de care
se ocupă organele de urmărire penală (MAI şi procuratura) şi care, în
multe cazuri, frământă opinia publică.
Criminalitatea reală
Se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent
dacă sunt cunoscute ori nu de către vreunul din organele justiţiei
penale. Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzând
toale celelalte categorii. Despre criminalitatea reală, în teoria şi
practica criminologică se fac cercetări prin care se caută a se dovedi că
ea există, că are un volum mare. Dacă, bunăoară, criminalitatea
aparentă este de 20.000 infracţiuni, criminalitatea reală se presupune că
este de 30.000 infracţiuni. Indiferent de faptul că diferenţa aceasta este
mai mare sau mai mică, criminalitatea reală există.
Prin urmare, cunoaşterea criminalităţii reale sub diversele sale
aspecte (amploare, formă, localizare, evoluţie) este de maximă
importanţă pentru cercetarea criminologică. Din păcate însă, o
cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă; din
multitudinea faptelor comise, o bună parte rămâne întotdeauna
necunoscută, din diverse motive. Această parte ascunsă reprezintă aşa-
numita „cifră neagră" a criminalităţii.
Cifra neagră a criminalităţii reprezinta ansamblul faptelor penale
care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de
justiţie penală. În linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată
printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre
criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă:
C.N. = C.R.- C.A.
Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi au o origine

224
diversă. Ei pot fi însă grupaţi în trei categorii principale, care acoperă
majoritatea ipotezelor practice. Aceste categorii sunt;
a) abilitatea infractorilor;
b) ineficienţa organelor de urmărire penală;
c) „pasivitatea" victimelor.
a) Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale
ideale, în condiţiile în care urmele materiale şi rezultatul socialmente
periculos sunt greu ori imposibil de sesizat de către organele de
urmărire penală.
Atragem atenţia că în aceste cazuri abilitatea infractorilor constă
în aceea că însăşi fapta nu este descoperită şi nu ajunge deci la
cunoştinţa organelor de justiţie.
b) Ineficienţa organelor de urmărire penală. Folosim această
denumire generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la
organele de poliţie, cărora le revin atribuţiile cu caracter general în
urmărirea penală, precum şi la procuratură în virtutea atribuţiilor ce-i
revin în supravegherea generală şi a exercitării urmăririi penale.
Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră decurg însă şi din
ineficienţa altor organe cu anumite atribuţii de control în diferite
domenii şi care au obligaţia legală de a sesiza organele de urmărire
penală în cazul constatării unor infracţiuni. Astfel, personalul medical
este dator să sesizeze organele de poliţie despre toate cazurile de
adresare a cetăţenilor cu leziuni corporale, care pot avea provenienţă
infractorică. La fel, serviciul pompieri – despre toate cazurile de
incendieri cu suspecţie infracţională.
c) „Pasivitatea" victimelor. Deşi în ordinea prezentării apare pe
ultimul loc, această categorie de factori are o contribuţie substanţială la
sporirea cifrei negre.
Includem în această categorie situaţiile în care persoanele care au
suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale nu
sesizează organelor de justiţie respectivele fapte. Natura infracţiunilor
susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, vatămare
corporală, viol etc.) şi nu are relevanţă în ce priveşte cifra neagră.

225
 Criminalitatea aparentă reprezintă totalitatea crimelor
(infracţiunilor) săvârşite sau pretins săvârşite, care sunt crime sau
care apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa organele de
urmărire penală sau au fost înregistrate la ele.
Criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte care, cel puţin
într-o fază incipientă, prezintă o aparenţă penală. Dacă această
aparenţă se confirmă ori nu şi dacă avem sau nu de a face cu o
infracţiune care atrage răspunderea penală, este datoria organelor
judiciare de a stabili.
În multe cazuri, după iniţierea unei activităţi de verificare şi
administrare a probelor necesare, organele judiciare pot ajunge la
concluzii contrare aparenţei iniţiale. Astfel, la verificarea faptelor
aparente sunt relevante cazurile prevăzute de legislaţia procesual
penală care exclud pornirea procesului penal, şi anume:
1) dacă nu există faptul infracţiunii;
2) când fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii;
3) împotriva persoanei, care în momentul săvârşirii faptei
socialmente periculoase n-a atins încă vârsta la care, potrivit legii,
poate fi trasă la răspundere penală;
4) dacă partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul – în cazurile care
pot fi pornite numai la plângerea părţii vătămate;
5) în cazurile prevăzute de Partea Specială a Codului penal;
6) în privinţa unei persoane referitor la care există o sentinţă,
devenită definitivă, în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau încheierea ori
hotărârea instanţei de judecată de clasare a procesului pe acelaşi temei;
7) în privinţa unei persoane referitor la care există o hotărâre
neanulată a organului de urmărire penală, a ofiţerilor de urmărire
penală, a procurorului despre clasarea procesului în legătură cu aceeaşi
acuzaţie.
Evident că, în cazurile nominalizate mai sus, organele de
urmărire penală vor refuza în pornirea unui proces penal şi, respectiv,
fapta aparentă nu va fi constatată ca infracţiune. Deci, prin asemenea
metode se delimitează criminalitatea aparentă de criminalitatea legală.

226
 2.2. Structura criminalităţii conform categoriilor de
infracţiuni

Cele mai frecvente infracţiuni comise de minori sunt furturile. În

anul 2016 minorii au comis 600 furturi, ceea ce constituie o descreştere
comparativ cu anii precedenţi, deoarece în anul 2015 s-au înregistrat
659 de furturi, în anul 2014 - 854 furturi, în anul 2013 – 802 furturi, în
anul 2012 – 1021 furturi, în anul 2011 – 881 furturi.
În anul 2016 au fost înregistrate 3 infracţiuni de omor săvârşite de
către minori; 2 vătămări corporale grave intenţionate, 13 violuri, 57
jafuri, 11 tâlhării, 26 infracţiuni de huliganism şi 17 infracţiuni legate
de droguri.
Ca urmare a analizei datelor prezentate supra, în anul 2016
numărul minorilor care au comis infracţiuni la 100.000 copii cu vârsta
până la17 ani, faţă de anul 2015, când acelaşi indice era mai mare,
constituind 144 minori.
Totodată, numărul total al minorilor condamnaţi în anul 2016 a
constituit 335, iar în anul 2015 cifra s-a ridicat la 374 minori
condamnaţi. Acest indice oglindeşte concomitent şi eficienţa activităţii
organelor de drept.
Totodată, în structura criminalităţii minorilor poate fi analizată şi
deţinerea persoanelor în instituţii penitenciare. Bunăoară, minorii
deţinuţi în penitenciare în mare parte îşi ispăşesc pedeapsa pentru
comiterea furturilor şi jafurilor – 12 persoane, pentru omor – 6
persoane, pentru viol – 8 minori. În prezent, în penitenciarul de tip
închis, pentru minori, îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea
infracţiunilor deosebit de grave 39 minori. Structura distribuţiei
minorilor în instituţiile penitenciare se reflectă în tabelul de mai jos.

227
Distribuţia deţinuţilor în instituţiile penitenciare după tipul
infracţiunii săvârşite anii 2011 – 2015

2011 2012 2013 2014 2015

În total deţinuţi minori 98 85 75 59 39
Inclusiv pentru:
Omor 34 23 20 17 13
Vătămări intenţionate - - 1
grave
Viol 35 18 15 11 9
Furt 12 21 18 15 7
Jaf 14 16 16 14 9
Tâlhării 2 - - 1 1
Huliganism - 1 1 - -
Crime legate de droguri - - - - -
Altele 1 6 5 - -

2.3. Structura criminalităţii conform gradului de

prejudiciabilitate

Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de

importantă ca şi celelalte aspecte amintite. În general, în teoria privind
datele statistice naţionale, reieşind şi din dispoziţiile legii penale, se
menţionează următoarele forme ale criminalităţii după gravitate:
- criminalitatea uşoară,
- criminalitatea mai puţin gravă,
- criminalitatea gravă,
- criminalitatea deosebit de gravă,
- criminalitatea excepţional de gravă.
Pentru anul 2016, numărul infracţiunilor excepţional de grave,

228
deosebit de grave şi grave înregistrate este prezentat în următoarea
diagramă:
DEOSEBIT DE
GRAVE; 4 GRAVE; 218

UȘOARE; 93

EXCEPTIONA
L DE GRAVE;
7

MAI PUȚIN
GRAVE; 1168

Prin urmare, din cele 1490 de infracţiuni comise de către minori

mai mult de 78% din ele sunt mai puţin grave, cele mai puţine sunt
excepţional de grave (aproximatin 0,5%) şi deosebit de grave (peste
0,2%).

2.4. Structura social-demografică a criminalităţii

În cercetarea criminologică se atrage atenţie şi criminalităţii

după sex. Este un fapt incontestabil că săvârşesc infracţiuni nu doar
bărbaţii, ci şi femeile. Din punct de vedere criminologic, interesează,
în primul rând, în ce măsură, în ce proporţie sunt implicate fetele în
criminalitate, iar, în al doilea rând, ce fel de infracţiuni săvârşesc ele
mai frecvent.
2011 2012 2013 2014 2015 2016
Infracţiuni comise de 150 103 89 84 78 78
către fete
Infracţiuni comise de 1112 1365 1053 1082 920 863
către băieţi

229
 Cele mai multe infracţiuni şi cele mai grave sunt săvârşite mai
des de către băieţi, constatare confirmată de datele statistice arătă
numărul de condamnări ale minorilor.

Numărul minorilor deţinuţi în penitenciarul de tip închis anii

2012-2016

2012 2013 2014 2015 2016

Total 39 43 32 39 30
inclusiv:
Băieţi 39 41 32 38 28
Fete 0 2 - 1 2

2.5. Structura criminalităţii conform ocupaţiei

Statistica infracţională ne permite să facem unele distincţii între

infractorii demascaţi, în dependenţă de ocupaţiile sau angajarea lor în
sferele sociale la momentul săvârşirii infracţiunilor.
Astfel potrivit datelor oferite de Serviciile siguranţă copii ale
subdiviziunilor de poliţie teritoriale ale MAI pe parcursul anului 2016:
 29 de copii care au comis infracţiuni sunt elevi, ceea ce
constituie – 1,95 la sută din numărul total de minori (în 2015
– 33 de copii; în 2014 – 41 de copii; în 2013 – 54 de copii);
 616 de copii dintre cei care au comis infracţiuni sunt
neîncadraţi în câmpul muncii sau au abandonat procesul de
studii (în anul 2015 – 603 de copii; în 2014 – 988 de copii; în
2013 – 961 de copii).

230
 2.6. Structura criminalităţii conform persoanelor
condamnate

Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate se

analizează în corapori cu numărul condamnărilor, care de la an la an
diferă, şi în dependenţă de categoria de pedeapsă (închisoare, amendă
etc.).
Numărul persoanelor condamnate în anul 2016 a constituit circa
10 mii persoane, ceea ce înseamnă că în fiecare zi 27 de persoane sunt
condamnate. Comparativ cu anul precedent, numărul lor s-a redus cu
14,1%.
Dinamica numărului de persoane condamnate la 100.000 populaţie
(anii 2012-2016)
Figura 2

Astfel, la 100 mii locuitori în medie revin 283 condamnaţi, cu 36

condamnaţi mai mult comparativ cu anul 2012. Femeile deţin o cotă de
6,3% în numărul total de condamnaţi, iar la 100 mii femei revin în
medie 35 femei condamnate comparativ cu 550 bărbaţi condamnaţi la
100 mii bărbaţi. Rata minorilor condamnaţi înregistrează un nivel de
49 condamnaţi la 100 mii minori până la 17 ani).
Este de menţionat că, în cazul minorilor predomină condamnarea
condiţionată (55,8%), după care urmează privaţiunea de libertate
(9,9%) şi munca neremunerată în folosul comunităţii (8,7%).

231
 3. DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE

Din punctul de vedere al doctrinei penale, problema spaţiului şi

timpului este determinată de acţiunea legii penale în spaţiu şi în timp.
Aceste două coordonate au importanţă majoră pentru legile penale ce
încadrează o faptă socialmente periculoasă într-o normă juridică,
definind-o astfel ca crimă, care în totalitatea lor alcătuiesc, pentru o
oarecare perioadă de timp, criminalitatea într-un spaţiu determinat.

3.1. Dinamica criminalităţii în spaţiu

Întâi de toate, ţinem să menţionăm că la analiza provizorie în

spaţiu a criminalităţii au fost utilizate metode şi modalităţi de tratare
criminologică, statistico-penală şi sociogeografică, graţie cărora a fost
posibilă raionarea criminalităţii din Republica Moldova. În scopul unei
raionări mai adecvate, au fost cercetate deosebirile de coeficienţi ai
criminalităţii, exprimaţi atât prin numărul general al infracţiunilor
înregistrate, cât şi prin numărul infracţiunilor grave ce revin la 10.000
de locuitori, care prezintă unul dintre principalii factori ai raionării,
deoarece acesta determină gradul pericolului social; totodată, şi riscul
falsificării este mai mic, comparativ cu primul indiciu – numărul
general al infracţiunilor înregistrate. Nivelul criminalităţii la general
constituie un indiciu, în mare măsură, mai subiectiv, uneori poate spori
vertiginos din contul infracţiunilor neînsemnate. În urma unei analize
complexe s-a reuşit relevarea pe teritoriul Moldovei a şase zone
criminogene: două în zona de nord a ţării - la nord-vest şi centrală -
nord-est, două în zona de sud - sud-est şi sud-vest; zona capitalei şi cea
estică.
Zona criminogenă de nord-vest cuprinde raioanele:
Briceni, Glodeni, Donduşeni, Drochia, Edineţ, Ocniţa, Făleşti, Râşcani
şi Ungheni.
Cel mai redus nivel infracţional din Moldova este condiţionat aici,
credem, în primul rând, de particularităţile psihologiei, obiceiurilor, de

232
modul de viaţă al populaţiei din partea locului. Dinamica criminalităţii
în ultimul deceniu din zona respectivă are anumite particularităţi
specific. În ansamblu, această regiune se caracterizează prin cel mai
redus ritm al creşterii criminalităţii în medie pe an în ţară, dar trebuie
de menţionat că aici au fost depistate mari deosebiri teritoriale.
Zona criminogenă centrală de nord-est. Zona respectivă include
raioanele din nord-estul republicii: Teleneşti, Sângerei, Rezina,
Şoldăneşti, Camenca, Floreşti, Soroca, mun. Bălţi şi raioanele centrale
– Nisporeni, Călăraşi şi Orhei.
Zona respectivă se caracterizează printr-un nivel mai înalt al
criminalităţii, inclusiv al infracţiunilor grave, decât în zona de nord-
vest. Faptul acesta este condiţionat, probabil, de aşezarea lor
geografică între oraşele mari Chişinău şi Bălţi, de influenţa nemijlocită
asupra teritoriului a raioanelor Soroca, Rezina, Râbniţa, fiind
învecinată la est şi sud cu cele mai criminogene zone din ţara.
Zona criminogenă a capitalei include mun. Chişinău şi raioanele
intravilane: Anenii Noi, Criuleni, Străşeni, Ialoveni. În ultimul
deceniu, regiunea indicată se caracterizează prin cel mai înalt nivel, cea
mai complicată structură şi cel mai înalt pericol social al criminalităţii
printre celelalte zone. De menţionat că raioanele intravilane ale
Chişinăului în ce priveşte criminalitatea intensivă cedează raioanelor
din stânga Nistrului, iar în ultimii ani – şi unor raioane din zona
criminogenă de sud-vest a ţării. Criminalitatea înaltă din regiunea
capitalei este condiţionată, în fond, de cea mai înaltă aglomeraţie
urbană din ţară, de gradul înalt de urbanizare a localităţilor rurale, de
procesele de migraţie intensivă, de cea mai înaltă densitate a nodurilor
de legătura auto, căi ferate etc. din ţară, de mobilitatea socială a
oamenilor etc.
Dinamica criminalităţii în zona respectivă are anumite
particularităţi teritoriale. Pe de o parte, se evidenţiază teritoriile cu o
intensitate mare a criminalităţii, iar, pe de altă parte, limitele acestei
intensităţi rămân stabile în ultimii ani, având în general o tendinţă de
descreştere.

233
 Zona criminogenă de est cuprinde oraşele Bender, Tiraspol şi
raioanele din stânga Nistrului: Slobozia, Grigoriopol, Dubăsari şi
Râbniţa.
Regiunea respectivă, ca şi regiunea capitalei, este cea mai
criminogenă din ţară. În aceste regiuni s-a creat o „undă verde" pentru
traficanţii de stupifiante şi pentru autobusinessul ilicit.
Zona de sud se caracterizează printr-o situaţie criminogenă mai
complicată decât zona de nord a ţării. După nivelul criminalităţii,
deţine o situaţie intermediară între zona criminogenă de nord-vest şi
zona centrală de nord-vest, pe de o parte, şi zona criminogenă a
capitalei şi cela de est, pe de altă parte.
Conform intensităţii infracţionale, în zona de sud putem delimita
două zone criminogene: zona de sud-vest – cu un nivel mai înalt al
criminalităţii şi zona de sud-est – cu un nivel comparativ redus al
criminalităţii.
Zona criminogenă de sud-vest include raioanele Vulcăneşti,
Cahul, Cantemir, Comrat, Leova, Hânceşti, Cimişlia.
Regiunea respectivă se caracterizează printr-un înalt nivel al
criminalităţii, inclusiv al celei grave. Nivelul criminalităţii grave din
majoritatea raioanelor nominalizate depăşeşte indicele respectiv din
raioanele intravilane ale Chişinăului.
Zona criminogenă de sud-est include raioanele Basarabeasca,
Căinari, Căuşeni, Taraclia, Ciadâr-Lunga şi Ştefan Vodă.
Zona respectivă se caracterizează printr-un nivel mediu al
criminalităţii, ca şi zona criminogenă centrală de nord-est, iar după
gradul pericolului social al criminalităţii e comparabilă cu raioanele
intravilane din regiunea capitalei.
În urma studiului criminalităţii în spaţiu efectuate pe exemplul
Republicii Moldova şi în baza unor date empirice ale statisticii
criminale putem concluziona că factorul geografic criminogen nu este
unicul la stabilirea cauzalităţii criminalităţii, deoarece situaţia
criminogenă a fost formată sub influenţa atât a factorilor tradiţionali
(particularităţile psihologiei şi ale comportamentului oamenilor, stilul

234
tradiţional de viaţă, sistemul de valori al populaţiei, obiceiurile,
caracterul relaţiilor reciproce în diverse comunităţi, condiţiile istorice
etc.), cât şi a factorilor noi sau actuali: mobilitatea intensivă a
populaţiei, îndeosebi din afara republicii, industrializarea, urbanizarea,
irelevanţa criteriilor tradiţionale de valori şi de viaţă şi apariţia
ulterioară a unei subculturi de gen divers. Fără îndoială, nu trebuie
trecute cu atenţia determinantele economice şi social-politice ale
perioadei de tranziţie şi tensionările interetnice ce au adus la conflict
armat.
Criminalitatea urbană
În ce priveşte problema privind dinamica criminalităţii în spaţiu,
Criminologia, ca ştiinţă, acordă o atenţie sporită mai întâi
criminalităţii urbane şi apoi criminalităţii rurale. Ideea criminalităţii
urbane, deosebită de criminalitatea rurală, a pornit de la faptul că în
ţările în care s-au înregistrat creşteri masive ale criminalităţii acestea
sunt determinate, îndeosebi, de creşterea criminalităţii în oraşe, mai
ales în marile oraşe. S-a creat supoziţia că la oraş apar mai mulţi
factori şi condiţii criminogene, care trebuie cunoscute. Ca noţiune,
criminalitatea urbană reprezintă totalitatea infracţiunilor săvârşite în
centrele urbane (oraşe).
Cercetările întreprinse cu privire la criminalitatea urbană au
relevat şi unele deosebiri între criminalitatea în diferite cartiere sau
sectoare. Se face deosebire între infracţionalitatea din sectorul
comercial de cea din sectorul rezidenţial (locuinţe), de
infracţionalitatea din zona centrală şi de infracţionalitatea din zona de
cartier mărginaş (periferic) etc.
Criminalitatea rurală
Criminalitatea rurală cuprinde totalitatea intracţiunilor săvârşite în
mediul rural, adică în centre raionale, sate. Cercetarea criminalităţii
rurale se poate face pe localităţi rurale mai mari şi pe localităţi rurale
mai mici. Mai mult, ea poate fi facută şi pe centre rurale vecine cu
oraşele şi pe centre rurale îndepărtate de oraşe.
Este interesant de urmărit criminalitatea rurală după natura

235
infracţiunilor săvârşite (infracţiunilor contra persoanei, infracţiunilor
contra bunurilor etc.), precum şi după vârsta persoanelor care săvârşesc
infracţiuni (minori, tineri, majori). Cunoaşterea infracţionalităţii rurale
generează concluzia că aceasta are şi trăsături specifice, că este
favorizată de unii factori specifici, fără a elimina factorii comuni. Cu
privire la natura infracţiunilor săvârşite în mediul rural, se menţionează
că cele mai frecvente infracţiuni sunt cele contra proprietăţii, urmate de
cele contra persoanei, îndeosebi loviri simple, loviri grave, încăierări,
dar şi omoruri, violuri etc. Există părerea că infracţiunile contra
persoanei (de sânge şi sexuale) sunt cele mai frecvente în mediul rural.
Conform mediului de domiciliere se constată că prevalează
numărul copiilor din mediul urban ce au comis infracţiuni. Astfel, în
2016 în mediul urban au comis 844 de minori (în 2015 - 862)
comparativ cu 646 de minori din mediul rural (în 2015 - 576).

3.2. Dinamica criminalităţii în timp

Dinamica criminalităţii se cercetează pe termene scurte şi pe

termene lungi. Astfel, se urmăreşte evoluţia fenomenului pe luni şi pe
ani. Sub acest aspect, se constată că în lunile de primăvară şi de vară se
săvârşesc anumite infracţiuni (cele contra persoanelor), iar toamna şi
iarna – alte infracţiuni (cele contra proprietăţii). Se mai constată
oscilarea criminalităţii, în sensul creşterii sau al descreşterii pe termene
scurte. Este vorba de oscilaţiile fenomenului, care se datorează unor
factori mai puţin importanţi. Însă, este posibilă o creştere sau
descreştere şi pe termene mai lungi, pe ani şi decenii. Aici intervin
factori mai importanţi (de exemplu, perioada de prosperitate
economică sau de criză economică).
Este necesar să se cunoască starea criminalităţii pe ţară, pe
regiuni, pe oraşe, pe raioane; este necesar să se cunoască dinamica
criminaliţăţii generale – dacă, în general, creşte sau dacă descreşte şi în
ce ritm creşte sau descreşte. Dar, pe lângă cursul general al
criminalităţii, mai trebuie urmărită dinamica criminalităţii pe grupe şi

236
categorii de infracţiuni – criminalitatea contra persoanei, criminalitatea
contra proprietăţii etc.
Cunoaşterea criminalităţii în dimensiunea timp arată gradul sau
ritmul de mişcare sau imensitate a fenomenului, ceea ce prezintă
importanţă. Una este să se constate o criminalitate care creşte de la an
la an şi alta este să se constate o criminalitate staţionară sau care scade
de la un an la altul. Mai trebuie de cunoscut care anume infracţiuni se
comit mai frecvent şi care anume infracţiuni se comit cu intermitenţe
ori cu tendinţă de dispariţie.

Dinamica delincvenţei juvenile în timp:

2000
Numarul de infractiuni

1500
1000
500
comise

0
2013 2014 2015 2016
1551 1761 1438 1490

Mişcarea săptămânală, sezonieră şi anuală. Cercetările făcute

în raport cu zilele săptămânii prezintă interes şi sunt utile. Aparent s-ar
crede că acesta este un aspect minor; totuşi, în urma cercetărilor au
apărut aspecte şi concluzii ce trebuie avute în vedere:
a) Ca regulă generală, infracţiuni se comit în orice zi a saptămânii,
mai cu seamă când este vorba de infracţiuni ocazionale,
infracţiuni legate de situaţii apărute spontan (spre exemplu,
circulaţia pe drumurile publice etc.). Cu toate acestea, cercetările
au arătat că în anumite zile ale saptămânii infracţiunile sunt mai
frecvente. Astfel, există constatarea făcută în criminologie că în
zilele de sfârşit de saptamână infracţiunile sunt mai frecvente,

237
 îndeosebi infracţiunile contra persoanei (loviri, insulte, calomnii,
ultraje etc.). De asemenea, s-a constatat că în zilele de plată a
salariului în mediul industrial, comercial etc. (spre exemplu, în
zilele de vineri) infracţiunile sunt mai frecvente. De regulă, cu
salariul încasat şi sub influenţa alcoolului consumat se trece mai
uşor la comiterea de infracţiuni.
b) Infracţionalitatea lunară manifestă şi ea unele caracteristici: este
mai ridicată la mijlocul şi la sfârşitul lunii. De regulă, sfârşitul
lunii coincide cu plata salariului ori cu alte evenimente familiale
ori personale – nunţi, jubilee – care favorizează ocazii de
contacte sociale dar şi, sub influenţa alcoolului, de conflicte
sociale. De asemenea, în unele regiuni ale ţării şi în capitală
zilele de târg sunt şi prilejuri de infracţiuni.
c) Infracţionalitatea sezonieră, adică criminalitatea după
anotimpuri, a fost printre primele forme care a atras atenţia
practicienilor şi apoi a teoreticienilor. Astfel, s-a reţinut că în
anotimpurile calde se comit anumite infracţiuni, iar în
anotimpurile reci se comit alte infracţiuni. Vara se comit mai
multe infracţiuni contra persoanei (loviri, violuri etc.), iar iarna
se comit mai multe infracţiuni contra bunurilor (furturi,
sustrageri etc.). Potrivit unei investigaţii, 15% din furturile
comise de minori au loc în luna februarie, delicte sexuale – în
lunile de vară (15–49 %), vagabondaj – în lunile de vară, actele
de violenţă sunt mai frecvente în lunile de primăvară.
Reieşind din cele expuse mai sus, factorul fizic (clima) ar fi acela
care determină o asemenea mişcare a infracţiunilor. Adevărul este că
factorul fizic este numai în aparenţă determinant, în realitate el este
doar punctul de pornire, în sensul că oferă ocazii de săvârşire a
infracţiunilor (ieşirea la natură, parcuri, plimbări), că vara oferă ocazia
unor mai multe contacte între oameni, care favorizează şi infracţiuni
contra persoanei (certuri, insulte, violenţe). Iarna, dimpotrivă, frigul şi
dificultăţile legate de procurarea alimentelor creează condiţii ce
favorizează comiterea de infracţiuni contra avutului (furturi,

238
înşelăciuni atc.).
Criminalitatea anuală este cercetată pe mai multe planuri,
deoarece ea reprezintă totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o ţară pe
timp de un an. De regulă, totalul infracţiunilor din lunile anului se
adună reprezentând totalul infracţiunilor săvârşite în anul respectiv.
Acest total, fiind comparat cu totalul general din anul precedent sau
din anii precedenţi, va marca menţinerea la acelaşi nivel a
infracţionalităţii, o descreştere sau o creştere a criminalităţii din anul
respectiv.
Criminalitatea lunară reprezintă un fragment redus din mişcarea
criminalităţii anuale. De multe ori, în conţinutul criminalităţii anuale se
includ infracţiunile săvârşite în ultimile săptămâni sau luni ale anului
precedent, acestea fiind în curs de verificare. De aceea, mişcarea
infracţionalităţii pe mai mulţi ani, îndeosebi mişcarea ei pe 5 sau 10 ani
(decenală), dacă este analizată cu atenţie, ne oferă posibilitatea de a
trage concluzii mai temeinice. Desigur, cercetarea anuală este utilă
pentru unele aspecte minore ale criminalităţii, îndeosebi în ce priveşte
condiţiile care pot influenţa săvârşirea de infracţiuni.

Activităţi de evaluare
1. Analizaţi deosebirile dintre indicii absoluţi şi cei relativi ai stării
infracţionalităţii.
2. Determinaţi modul de stabilire a cifrei negre a delincvenţei juvenile.
3. Stabiliţi structura delincvenţei juvenile în dependenţă de diverse
criterii.
4. Propuneţi noi criterii ale structurii delincvenţei juvenile.
5. Comparaţi evoluţia structurii delincvenţei juvenile în Republica
Moldova pe o unitate determinată de timp.
6. Identificaţi influenţa dinamicii asupra stării delincvenţei juvenile.
7. Explicaţi cauzalitatea dinamicii diferite a delincvenţei juvenile pe
teritoriile diferitelor state.
8. Apreciaţi probabilitatea evoluţiei pe viitor a delincvenţei juvenile în
Republica Moldova.

239
Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot
constitui sfera de interes a unor studenţi:

1. Şcoala cartografică şi contribuţia mediului la formarea

comportamentelor criminale.
2. Dimensiunea gender: criminalitatea feminină şi criminalitatea
masculină.
3. Variabila mediului rezidenţial (urban-rural) în abordarea analitică a
tipologiei infracţiunilor de violenţă contra persoanei.

240
 TEMA 7
PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Noţiunea de personalitate a delincventului minor
2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului
minor
2.1. Elemente biologice: vârsta; sexul
2.2. Elemente psihologice: temperamentul; caracterul; aptitudinile;
inteligenţa
2.3. Elemente sociale: macromediul; micromediul; anturajul
3. Formarea personalităţii delincventului minor
3.1. Dezvoltarea personalităţii
3.2. Principalele modele de formare a personalităţii delincventului
minor
4. Tipologia delincvenţilor minori

OBIECTIVE:
- să expună conceptul de personalitate din punct de vedere
psihologic;
- să relateze despre etapele dezvoltării copilului;
- să facă raportul dintre noţiunile de „persoană” şi „personalitate”;
- să argumenteze importanţa coordonatelor bio-psiho-sociale în
devenirea personalităţii minorului delincvent;
- să identifice rolul crizelor de vârstă în procesul de formare a
minorului;
- să determine cele mai esenţiale delimitări între sexul masculin şi cel
femenin;
- să estimeze coraportul dintre aptitudine şi intelegenţă;
- să stabilească rolul caracterului şi al temperamentului în formarea

241
 persoanlităţii delincventului minor;
- să identifice bolile psihice şi influenţa lor la inadaptarea minorilor;
- să identifice importanţa micromediului în formarea personalităţii
minorului;
- să determine rolul anturajului la acumularea abilităţilor
infracţionale la minori;
- să stabiliească modalităţile de formare a persoanlităţii
delincventului minor;
- să propună noi criterii de clasificare a delincvenţilor minori;
- să identifice trăsăturile delincventului minor în coraport cu
tipologia sa delincvenţială.

Termeni-cheie: personalitate, dezvoltare biologică, dezvoltare socială,

dezvoltare psihică, vârstă, sex, temperament, caracter, inteligență,
aptitudini, macromediu, micromediu, anturaj, alienare, frustrare,
inadaptare, învăţare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ilica A., Herlo D., Binchiciu V., Uzum C., Curetean A. O
pedagogie pentru învăţământul primar. Chişinău: Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu”, 2005.
2. Brich A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura tehnică, 2000.
3. Ciobanu I. Criminologia. Vol. II. Chişinău: Cartdidact, 2004.
4. Grosu V. Vârsta răspunderii penale a persoanelor în perspectivă
comparată. În: Analele ştiinţifice ale USM. Vol. I. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Chişinău, 2004.
5. Crivenchi S. Aspecte psihologice ale delincvenţei. În:
„Delincevenţa juvenilă. Prevenire şi recuperare”. Universitatea de
Criminologie. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei
Asistenţă Socială şi Sociologie din 15-16 ianuarie 2002. Chişinău:
Centrul Editorial al Universităţii de Criminologie, 2002.
6. Damir D., Toader E. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-

242
 juvenilă. În: Rom. J. Leg. Med., 2006, nr.14(1), p.51-55.
Romanian Society of Legal Medicine.
7. Delincvenţa juvenilă: realitate socială, forme şi metode de
prevenire: Materialele Conferinţei ştiinţifico- practice
internaţionale din 23-24 aprilie 2004.
8. Duble A., Luca Sofia, Moisescu R. şi al. Ghid de practici
instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Iaşi: Asociaţia
Alternative Sociale, 2005.
9. Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chişinău: IRP,
2005.
10. Coşleţ O. Influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor
stupefiante asupra comportamentului deviant al minorilor. În:
Revista Naţională de Drept, 2006, nr.2.
11. Mutu-Strulea M. Studiu privind personalitatea delincventului
minor (Partea I). În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4.
12. Mutu-Strulea M. Studiu privind personalitatea delincventului
minor (Partea II). În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.5.
13. Mutu-Strulea M. Incursiuni privind personalitatea delincventului
minor. În: Revista de ştiinţe penale. Ediţie specială, IRP, 2008-
2009.
14. Diaconu N. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii.
În: Phoenix, 2004, nr.1-6.
15. Golu P., Verza E., Zlate M. Psihologia copilului. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
16. Gassin R. Criminologie. Paris: DALLOZ, 4 éd.
17. Râjicova S. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei
juridice minorilor în conflict cu legea. Chişinău, 2003.
18. Chiriţă V., Pirozynski T., Boişteanu P. Psihiatrie clinică. Iaşi:
UMF, 1993.

243
 1. NOŢIUNEA DE PERSONALITATE A DELINCVENTULUI MINOR

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de

organizarea şi funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În
acest sens se poate afirma că actul delincvent este unul individual,
deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întâi de toate comis de
către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că
altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual,
şi numai abia începând cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen
colectiv.
Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a
genezei delictului:
- prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi
devin delincvenţi?;
- a doua face referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor
nu devin totuşi delincvenţi?
Desigur, orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de
aspectul interiorizat al subiectului, adică de personalitatea individului.
Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe impuse
minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza
în anumite performanţe, se răsfrâng prin prisma condiţiilor interne ale
personalităţii minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi
de vârstă. Variabilele psihologice care mediază performanţele şi
manifestările sunt numeroase: trebuinţele şi interesele, disponibilităţile
şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice şi
temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile
intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă
de recepţie selectivă, imprimând o notă de specificitate individuală
proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. Dar, concomitent cu
fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de particularităţile
psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei
personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor
psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de

244
dezvoltare psihică, cu însuşirile lui generale, comune, repetabile.
Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul
identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. Mulţi
autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul
se recunoaşte în oglindă. Darwin considera că acest fenomen are loc la
17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani, iar Réné Zazzo – la 3 ani.
Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un proces
complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc.
Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind
cercetată sub mai multe aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe.
Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană
unică, irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci
creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio-
culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate
este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu doar de ceea ce
este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu doar de ceea ce a fost
experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de
ceea ce vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor.
Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană
sau individ; or, personalitatea mereu presupune aspectul social
intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo valeur.
Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul
explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a
organismului uman. Conceptul de personalitate posedă trei
particularităţi ce o caracterizează:
 globalitatea – personalitatea individului este constituită din
ansamblul de caracteristici care permit descrierea sa,
identificarea printre alţii, făcând din om un exemplu unic;
 coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi
interdependenţe între toate elementele ce compun personalitatea,
asigurând astfel un sistem funcţional de elemente
interdependente (unui individ îi sunt caracteristice 2-3 trăsături
principale, predominante, celelalte, care pot fi mii, au natură

245
 secundară);
 stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea
trebuie să-şi păstreze pe o anumită perioadă unitatea
componentelor la influenţa factorilor externi, asigurându-şi astfel
identitatea de sine.
S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru
asupra conceptului de personalitate, printre acestea fiind identificate
patru curente:
1) curentul tipologic (aparţinând lui Sheldon în special), după
care personalitatea depinde de constituţia fizică, de temperament şi de
caracter;
2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca
fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id,
Ego şi Suprego;
3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o
construcţie factorială, dinamică şi antagonistă, exprimată în
modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu, forţa eului şi
opusul ei – emoţionalitatea nevrotică; dominanţa şi opusul ei –
supunerea etc.);
4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii
au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează
„personalitatea de bază".
Generalizând toate curentele nominalizate, conceptul de
personalitate poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru
primul, personalitatea constituie suma calităţilor persoanei, sinteza
acestora. Pentru a doua, personalitatea este facultatea de a se comporta
într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele
mai diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi
interesează mai mult în cadrul delincvenţei juvenile, fiind determinată
de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la
act.
În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a
devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor

246
stigmate care, împreună, configurau portretul unui tip distinct de
comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie
morală. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a
delincventului este considerat o variantă a viziunii, potrivit căreia
personalitatea este rezultatul influenţelor determinante ale factorilor
socioculturali. În orientarea psihologică, personalitatea delincventului
este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad
de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă
individului delincvent, prin atitudinea sa de antisociabilitate.
Reieşind din orientările nominalizate, trebuie de recunoscut că
toate sunt corecte din punctul lor de vedere, şi anume – pornind de la
criteriile care au importanţă la analiza conceptului de personalitate a
infractorului.
Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se
poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul
delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat
formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi).
Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor
cinci crize de vârstă prin care trece omul în vârsta minoră şi care la
fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat.
Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se
pune accentul mai curând nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe
cel social, care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ.
Prin noţiunea de personalitate a delincventului minor
înţelegemm totalitatea trăsăturilor specifice individului, precum şi
totalitatea factorilor atât interni, cât şi externi, precum şi elementele
bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii impersonale care
duc la determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale.
Personalitatea delincventului minor constituie rezultatul unor
permanente şi multiple raporturi de condiţionare reciprocă şi de
interedpendenţă între trăsăturile definitorii ale personalităţii acelui
minor care a comis o infracţiune sau delict aflate în plin proces de
structurare – sub presiunea factorilor individuali şi sociali care-l fac să

247
se manifeste specific atât în personalitatea sa ca sistem, cât şi în
condiţiile concrete de mediu în care minorul se dezvoltă, se formează
şi trăieşte.

2. COORDONATELE BIO-PSIHO-SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII

DELINCVENTULUI MINOR

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu de dimensiuni

bio-psiho-sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări
de ordin cantitativ sau calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În
funcţie de nivelul la care au loc asemenea modificări, se desprind trei
dimensiuni:
A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice,
morfologice şi biochimice ale organismului;
B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi
transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice;
C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei
individului, în conformitate cu normele şi cerinţele impuse de
colectivitate, de mediul social existenţial.
Cele trei determinante ale personalităţii şi, concomitent, forme
ale dezvoltării umane, există într-o strânsă interacţiune şi
interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminându-se.

2.1. Elemente biologice

Vârsta constituie o coordonată morfologică care pune în evidenţă

dezvoltarea psihică, fizică şi plasamentul individului în societate.
Fiecare vârstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării
psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care,
luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii
minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vârstă ale

248
dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani
trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului, însă ele pot
să nu coincidă cu vârsta lui cronologică. De aceea, perioadele de vârstă
au cel puţin patru aspecte:
 cronologic – de la naştere până în prezent;
 biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de
dezintegrare a organismului, prin starea sistemului nervos;
 psihologic – este determinat de modificările calitative în
dezvoltarea psihică;
 sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile
pe care le are individul în societate.
În conformitate cu legislaţia penală în vigoare, pentru Republica
Moldova distingem câteva categorii de minori:
- până la vârsta de 14 ani – minori care nu sunt responsabili, chiar
dacă comit infracţiuni;
- cu vârsta între 14 şi 16 ani – responsabilitatea juridică este
limitată, prevăzută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni;
- cu vârsta între 16 şi 18 ani – minorii răspund în faţa legii, dar în
cazul unor infracţiuni care nu prezintă pericol social însemnat
pedeapsa penală poate să nu fie aplicată. Articolul 53 CP RM prevede
că „persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de
infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către instanţa de
judecată în cazurile: a) minorilor...”
Deosebit de importantă pentru criminologie este categoria
minorilor până la vârsta de 14 ani, adică a copiilor.
Copilăria este perioada de vârstă de la naşterea omului şi până la
pubertate. Sau, copilăria este etapa de creştere, de transformare a nou-
născutului în adult. Individul uman are cea mai lungă copilărie în
raport cu alte fiinţe vii, ca fiind marcată de o dezvoltare intensă
intelectuală şi socială. De exemplu, s-a constatat că la vârsta de 4 ani
copilul acumulează 50% din capitalul logic necesar, deţinut la 18 ani şi
80% din cel de la 8-10 ani. În copilărie se disting trei stadii mari:
1) de la naştere până la 3 ani;

249
 2) de la 3 până la 6-7 ani;
3) de la 6-7 ani până la pubertate.
Pe lângă joc, la dezvoltarea psihică a copilului contribuie
învăţarea socială, pe parcursul căreia se acumulează patrimoniul
sociocultural al grupului şi învăţarea didactică, în special în anii de
şcoală.
După copilărie, criminologia este interesată de studiul
adolescenţei, care este trecerea de la copilărie la vârsta adultă. În
special în perioada pubertăţii (11-15 ani) are loc definitivarea
identificării sociale a individului. Este conştientizată apartenenţa
culturală şi sexuală, necesitatea de cunoaştere manifestându-se în
continuare nu doar în plan didactic, ci şi social. Puberii se asociază
frecvent în grupuri, cărora le dau preferinţă în raport cu părinţii,
deoarece grupul le satisface cerinţele de autoafirmare, de distracţie, de
realizare. Circa 67% din grupurile de minori s-au constituit pe
principiul interesului comun, neavând intenţii criminale. Membrii
grupului se cunosc bine între ei, au aceleaşi simpatii şi preferinţe, cu
timpul formându-se un adevărat nucleu.
Referitor la vârste, Erikson propune ipoteza conform căreia
oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. În fiecare stadiu
are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui rezolvare depinde
cursul dezvoltării ulterioare (crizele de vârstă). Majoritatea oamenilor
rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate
pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există
persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă
să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De exemplu, se
consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza
identităţii manifestată în adolescenţă. Cele opt stadii ale vieţii, după
Erikson, se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a
întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Cinci dintre acestea sunt
specifice minoratului.
Stadiile dezvoltarii psihosociale sau cele cinci crize de vârstă în
perioada minoratului, dupa E. Erikson, ar fi:

250
 1. Stadiul de la nastere până la 1 an, intitulat criza: încredere
versus neîncredere. În acest prim stadiu se formează sentimentul de
încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie de ingrijirea şi
dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere
absolută în cei care-l îngrijesc. Nesatisfacerea acestor nevoi
existenţiale într-un mod favorabil va conduce în viitor la dezvoltarea
sentimentului de neîncredere, insecuritatate, suspiciune şi la teama de
viitor în general.
2. Stadiul 1-3 ani (copilaria mică), intitulat criza: autonomie
versus îndoială, ruşine. În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de
autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să facă
anumite lucruri, cu riscul de a greşi. Încurajarea din partea părinţilor în
această etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi
încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe
care le poate întâmpina în viitor (în stadiile următoare). Dacă,
dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce face copilul,
mai ales prin ridiculizarea unei fapte, acesta din urmă va începe să se
ruşineze de propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile
decizii.
3. Stadiul 3-6 ani (copilaria mijlocie), intitulat criza: iniţiativă
versus culpabilitate. În această perioadă a vieţii copilul începe să
exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să
interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor
activităţi imitând de obicei adulţii; frecvent va încălca interdicţiile
impuse de părinţi, fapt penalizat verbal sau mai mult.
Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o
teamă de pedeapsa exagerată; acesta va considera pe viitor că orice
initiativă personală este greşită; dacă anumite acţiuni nu au fost
finalizate corespunzator, se va dezvolta sentimentul de vinovăţie.
4. Stadiul 6-12 ani (copilaria mare), intitulat criza:
competenţă/hărnicie versus inferioritate. În acest stadiu copilul
achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi în special prin intermediul
şcolii, specifice culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii,

251
apare prima comparaţie socială. Astfel, o abordare corespunzătoare din
partea părinţilor, dar şi a învăţătorilor va dezvolta un simţ al
competenţei sau, dimpotrivă, o atitudine necorespunzătore din partea
lor va dezvolta sentimentul de inferioritate.
5. Stadiul 12-18 ani (adolescenţa), criza: identitate de sine
versus confuzie de rol. În această perioadă adolescentul caută să-şi
formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă
să se identifice cu un rol profesional. În acest stadiu apare confuzia de
roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: „Cine sunt eu?”;
adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin
însuşi conflictul interior prin care trece. Eşecul în dobândirea unei
identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia
dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte sa fie. Scopul educaţional în
această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei
anumite independenţe controlate.
Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera ca
adolescenţa reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări.

Sexul (genul) exprimă un ansamblu de trăsături morfologice,

psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în femei şi bărbaţi.
Indiferent de sex, persoana care a comis o faptă prejudiciabilă este
trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni calităţii
de subiect activ îi este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor
al pruncuciderii poate fi doar mama biologică.
Studiul raporturilor dintre sex şi delincvenţă este o întrebare
clasică, pe care o aborda încă unul dintre întrmeietorii criminologiei,
Cesare Lombroso, care a descris portretul bărbatului delincvent şi al
femeii delincvente. Interesul pentru subiectul abordat se manifestă
începând cu anii 60 ai sec. XX, odată cu mişcarea de liberare a femeii,
care nu putea să nu lase amprente asupra criminalităţii feminine. În
paralel, dezvoltarea criminologiei a determinat examinarea
problemelor ce ţin de acest fenomen nu doar sub aspectul criminalităţii
feminine, dar şi sub aspectul reacţiei sociale faţă de femeile

252
delincvente.
Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că, biologic şi social,
femeia este mai puţin predispusă spre delicte decât bărbatul, deoarece
constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa
musculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă, actualmente
spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decât la agresiuni, astfel
încât femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică. Nu se
poate vorbi despre superioritatea unui sex asupra celuilalt.
Inferioritatea unor caractere sau însuşiri se compensează cu
superioritatea altor caractere sau însuşiri.
Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori
se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de
structură (cantitative şi calitative). Două categorii de constatări pot fi
făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte
importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind
mai slabă decât cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din
aceasta; 2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume:
vârsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decât a
bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia femeilor
condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA,
Republica Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul
delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult mai înalt decât în
spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate
fi atestată când nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul
tulburărilor sociale, războaielor, răscoalelor.
La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele
constitutive ale delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai
delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curând victime, de
exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului de
persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri
de suicid realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au
înregistrat mult mai des, inclusiv la vârsta copilului şi adolescentului,
ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori precum că rata mare a

253
suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de
activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu
folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul
determinativ al acestui sex. Pentru suicidul realizat semnificativă este
predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele
suicidale – de 6 ori a sexului feminin.

2.2. Elemente psihologice

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare

continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri
psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei
social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale
organismului. Parafrazându-l pe filosoful antic grec Heraclit, care
spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi râu”,
deoarece „totul curge”, am putea afirma că omul nu este aproape
niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi
prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor, funcţiilor şi proceselor
psihice.
Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea
nu este uniformă, dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al
delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării
psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a
personalităţii, exprimată atât în partcularităţile activităţii psihice,
afective, cât şi în comportamentul exteriorizat.
Temperamentul individului arată capacitatea acestuia de a
răspunde la diverşi stimuli externi sau interni, respectiv capacitatea de
concentrare nervoasă, de încordare şi de autocontrol, care evoluează de
la susceptibilitate şi impulsivitate până la calm şi stăpânire de sine.
Temperamentul este considerat ca reprezentând latura dinamică a
activităţii şi a comportamentului, adică baza psihofiziologică a
aptitudinilor şi caracterului, fiind propriu şi distinct pentru fiecare

254
individ.
Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate,
care a stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru
elemente ale naturii: aer, pământ, foc şi apă. Mult mai târziu,
psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de
sistem nervos.
Sunt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic,
flegmatic şi melancolic. Printre particularităţile distinctive ale acestora
se enumeră:
- colericul – energic, impulsiv, agitat, plin de iniţiativă, avânt,
nestăpânit, predispus spre agreşivitate, exagerare, crize nervoase,
iritare;
- sangvinul – activ, echilibrat în sentimente, expresiv, plastic,
comunicativ, adaptiv, rezistent, echilibrat psihic în situaţii dificile, dar
are dificultăţi în fixarea scopurilor, menţinerea intereselor şi persistenţa
în acţiuni şi sentimente;
- flegmaticul – calm, cu un echilibru afectiv, sentimente durabile,
răbdător, capacităţi de muncă cu migală, atenţie, prudenţă, înclinat spre
rutină, indiferent la cele ce se întâmplă în jur, are o voinţă slabă,
predispus spre lenevie;
- melancolicul – capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă,
emotiv, foarte prudent, dependent de grup, ordonat, capabil de a realiza
activităţi migăloase, profund şi temeinic în sentimente, în anumite
circumstanţe nefavorabile poate deveni retras şi tensionat.
Este important a cunoaşte temperamentul unui minor pentru a
determina măsurile comportamentale aplicate faţă de el, pentru a-i
orienta corect activitatea, a interveni pozitiv în evoluţia sa socială.
Dacă un copil este hiperactiv, urmează a i se valoriza activitatea pentru
a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul
de lucru.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale
individului uman manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în
atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi

255
faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia.
Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile,
generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe
convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se
formează pe parcursul vieţii.
Etimologic, termenul „caracter” provine de la greaca veche
semnificând tipar, stil de viaţă.
Caracterul este o sumă de particularităţi individuale în raport cu
relaţiile pe care subiectul le întreţine cu lumea exterioară. La acest
conglomerat de particularităţi contribuie: motivaţia, trebuinţele,
sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, idealurile,
concepţiile despre lume şi viaţă etc.
Caracterul este nucleul personalităţii unde se concentrează
întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei, iar după modul
în care trăsăturile caracterului se manifestă faţă de lumea
înconjurătoare se disting caractere:
- extravertit (exteriorizat) – deschişi, comunicativi şi
sociabili, şi
- introvertit (interiorizat) – nu foarte deschişi, cu o fire
retrasă, tacută.
La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive:
perseverenţă, hotărâre, independenţă, curaj, insistenţă sau nehotărâre,
dependenţă, încăpăţânare etc.
În sfârşit, distingem trăsături:
- afective – pasionare, sentimentalism, indiferenţă,
inexpresivitate etc.;
- intelectuale – curiozitate, inventivitate, experienţă, învăţare
etc.;
- sociale – altruism, comunicativitate, iniţiativă sau egoism,
neîncredere etc.
Toate aceste trăsături se află în strânsă concordanţă, determinând
profilul irepetabil şi unic al omului. Caracterul este influenţat de
condiţiile socioistorice de formare a personalităţii, de modelele

256
culturale acceptate în societate, de grupul de apartenenţă al persoanei
etc.
Între temperament şi caracter există o strânsă legătură.
Temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar
caracterul – relaţia cu lumea interioară şi cu ambianţa. Temperamentul,
totodată, determină anumite trăsături ale caracterului, care se
fundamentează pe calităţile neurofiziologice ale individului uman,
suportând în permanenţă un control social. De aici, pot fi evidenţiate
mai multe tipuri de caracter:
 tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele
sociale, cu autoapreciere reală, sociabil, optimist, principial
etc.;
 tipul conflictual cu ambianţa – impulsiv, nereţinut, se
supraapreciază, cu capacităţi atrofiate de comunicare, egoist,
lipsit de compasiune etc.;
 tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre
social şi personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar
de stări patologice grave etc.;
 tipul influenţabil – lipsit de opinii, principii, dependent de grup,
uşor influenţabil, fără de iniţiativă.
Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi
aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor,
cum ar fi:
- cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, a condiţiilor
şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei;
- audierea copilului se recomandă să fie promovată în formă de
discuţie, convorbire cu durata de nu mai mult o oră;
- invitarea minorului la audiere se face cât mai rapid pentru a exclude
posibilitatea influenţării persoanelor „competente”;
- audierea inculpatului minor, de regulă, se recomandă să se facă în
instituţia oficială, pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al
situaţiei. În unele cazuri se permite promovarea audierii în condiţii
neformale (depinde de personalitatea minorului);

257
- tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă
particularităţilor individuale ale minorului. Se evită situaţiile de
ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.
Ţinem cont de particularităţile psihologice de vârstă:
 predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;
 sugestibilitatea înaltă;
 volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;
 în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi
circumstanţelor, în reproducerea consecutivităţii
evenimentelor, în identificarea intervalelor de timp;
 atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele
extraordinare, neobişnuite, interesante;
 prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa
cum trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);
 predispunerea de a-şi asuma vina altora.
În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea
unei expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii
minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau nu
determinat de unele tulburări psihice. De asemenea, pentru înţelegerea
acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de
psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza
fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta
imputată. Indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării, acesta
are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de
martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă
mai accentuată atunci când minorul este parte vătămată. De aceea, este
indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere. Ca
învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea
faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri
patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a
propriei situaţii.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice care
determină capacitatea omului de a realiza anumite performanţe în

258
activitatea profesională. Aptitudinile pot fi:
- înnăscute;
- dobândite pe parcursul vieţii.
Chiar de la naştere omul posedă un anumit capital ereditar, care,
însă, se află în germene şi nu determină complet profilul personalităţii.
Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învăţarea şi
dobândirea deprinderilor de realizare a activităţilor psihice, lucru ce
poate fi obţinut pe parcursul maturizării organismului şi a sistemului
psihic.
O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în:
- aptitudini elementare (simple), ce ţin de formarea
reprezentărilor, ale gândirii, imaginaţiei, voinţei, atenţiei etc;
- aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare:
capacitatea de acumulare a cunoştinţelor, inteligenţa, spiritul de
observaţie. Astfel, aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea
auditivă, inclusiv auzul muzical, armonic, intern, simţul ritmului,
memoria şi imaginaţia muzicală. Aptitudinile simple pot fi
generale sau de grup.
Inteligenţa este singura aptitudine generală admisă din cadrul
aptitudinilor simple. Inteligenţa este o aptitudine care se dezvoltă prin
învăţare pe parcursul vieţii. Ea poate fi caracterizată prin trei
dimensiuni:
- profunzime – operaţie a gândirii ce permite identificarea,
memorizarea, evaluarea, diferenţierea etc.;
- amplitudine – produs al gândirii ce implică posibilităţile omului
de a examina totul în ansamblu, precum şi de a analiza detaliile,
a clasifica, sistematiza, a transforma raraporturile;
- volum – sau conţinut al gândirii: simbolic, semantic,
comportamental etc.
Inteligenţa joacă un mare rol în procesul de afirmaţie profesională
şi socială. Conduita criminală la fel depinde de împrejurările de viaţă,
de capacitatea de gândire, de prevederea consecinţelor ce apar în cazul
săvârşirii unei infracţiuni. Totuşi, criminalul nu se gândeşte ori se

259
gândeşte prea puţin la pedeapsa ce urmează comiterii infracţiunii şi la
alte consecinţe. Studiile psihologice au dovedit că majoritatea
criminalilor n-au prevedere, n-au gândire, fiindcă n-au nivelul de
inteligenţă necesar cuprinderii mintale a faptei pe care o săvârşesc.

Trăsături psihologice specifice criminalului

Distingem cinci trăsături psihologice specifice, caracterizate prin
anumite tendinţe, şi anume:
1) egocentrismul;
2) labilitatea;
3) agreşivitatea;
4) indiferenţa afectivă;
5) indiferenţa morală.
1) Egocentrismul este o trăsătură a persoanei ce se caracterizează
prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană. Astfel, criminalul
îşi face o imagine pozitivă despre sine, considerându-şi propria
persoană ca „centru al universului”, punct de reper pentru toate
sentimentele şi emoţiile sale. El se rupe de realitatea înconjurătoare şi
cade în subiectivism, dezvoltându-şi sentimentul exagerat de afirmare
proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă mânia şi invidia pentru
cei din jur. Aşa se ajunge la sentimente de frustrare, disperare, orgoliu,
vanitate care îl împing la izolare sau la conflicte cu semenii.
2) Labilitatea. Denumirea provine de la cuvântul de origine latină
„labilis”, ce ar însemna în traducere directă „a fi gata să cadă”, „a fi
gata să se rupă”. Structura psihică labilă este o structură slabă şi
nestatornică. Specific pentru labilitate, arată J. Pinatel, este că
criminalul:
- are o prevedere redusă şi nesigură;
- posedă o influenţabilitate şi sugestivitate pronunţată;
- poate lua hotărâri pripite, ulterior abandonate;
- relaţiile de tovărăşie şi prietenie cu alţi oameni sunt
schimbătoare şi trecătoare;
- criminalul labil este ca un lichid fără formă care va lua forma

260
vasului în care se toarnă.
3) Agreşivitate este o formă de manifestare a unei tendinţe
existente în lumea animală şi cea umană, anume: a tendinţei
combatitive, de înlăturare a piedicilor şi obstacolelor ce intervin în
momentul satisfacerii unor trebuinţe. În situaţia când se satisface
nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agreşivitatea este utilă în
limitele necesare. În cazul comiterii de crime, însă, agreşivitatea
depăşeşte toate limitele, utilizându-se în scopuri antisociale.
4) Indiferenţa afectivă – stare fizico-psihică ce constă în absenţa
unor emoţii şi sentimente de prietenie, tovărăşie, simpatie faţă de alţi
oameni. Se subînţeleg sentimentele şi emoţiile de participare la bucuria
şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală ce ar permite
distingerea între cee ce este bine sau rău pentru altul.
Această trăsătură importantă a criminalului, de lipsă a stărilor
afective, a fost dezvăluită de criminologia clinică. Este o trăsătură care
generează sau favorizează comiterea de infracţiuni. Când lipseşte
sentimentul de milă faţă de victimă, faţă de durerea şi suferinţele ei,
criminalul nu mai întâlneşte nicio piedică emotiv-morală şi trece la
săvârşirea infracţiunii.
Originile indiferenţei afective pot fi atât un deficit bio-
constituţional moştenit, cât şi de ordin educativ şi de mediu social. Fie
că perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o
provoacă suferinţa altuia, fie că în familia lui biologică părinţii au avut
aptitudini şi comportamente dure, violente faţă de copii sau alţi
membri ai familiei.
5) Indiferenţa morală sau insensibilitatea morală este o
problemă discutată din cele mai vechi timpuri. Anume, s-a discutat
mult că un criminal nu se poate opri de la comiterea crimei de teama
pedepsei prevăzute de lege. Teama de legi este salutabilă, dar fatale şi
fertile pentru crimă sunt temerile unui om sau altui.
Criminalul, dacă ar prevedea că pedeapsa implică un rău mai
mare decât avantajul obţinut din crimă, dacă ar acorda atenţie evitarii
pedepsei care îl aşteaptă, el s-ar opri, posibil, de la crimă, dar aceste

261
elemente sunt slab dezvoltate la criminal. Cel care săvârşeşte
infracţiunea este preocupat mai mult de aspectele concrete ale
comiterii ei: de ştergerea urmelor şi de luarea măsurilor întru a ascunde
bunurile etc.

2.3. Elemente sociale

Personalitatea copiilor delincvenţi este mai amorfă şi lipsită de

ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de comportament sunt
mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt
stresaţi din cauza coeziunii reduse a familiilor lor, stării de încordare
dintre părinţi, atmosferei familiale nefavorabile, lipsei de supraveghere
şi de interes din partea părinţilor. Drept răspuns, la copiii delincvenţi se
remarcă o atitudine de ostilitate şi indiferenţă faţă de familia din care
fac parte, precum şi faţă de societate.
Coordonatele sociale demonstrează că orice individ este născut
pentru a trăi în societate, în afara societăţii fiinţa umană va deveni un
ins, un biped, identic cu orice alt reprezentant al regnului animal.
Influenţa formativă a societăţii asupra personalităţii individului,
precum şi impactul de modificare, în decursul vieţii, a structurii
acestuia are loc la trei niveluri:
- macromediu, societatea în ansamblu, civilizaţia;
- micromediu, grupurile sociale mici: şcoala, colectivul;
- anturaj, imediat din apropierea minorului (familia, rudele,
prietenii, strada).
Vorbind despre coordonatele sociale care influenţează asupra
formării personalităţii delincvetului minor, evidenţeim următoarele:
Un psihic labil, un psihic bolnav nu este o cauză a delincvenţei
juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru.
Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la
delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este negativ. Între
cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind
câteva care sunt în general sesizate, acceptate şi analizate de

262
majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi:
- disfuncţii ale mediului familial;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară;
- inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a
timpului liber;
- alte cauze de natură social.
Disfuncţii ale mediului familial.Un rol decisiv în dezvoltarea
personalităţii minorului îl are climatul familial. Acesta este o
formaţiune psihosocială complexă ce cuprinde ansamblul de stări
psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce
caracterizează grupul familial o perioadă de timp. Acest climat, care
poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale
realizate la nivelul personalităţii copiilor. Cadrul ideal în care un copil
se poate dezvolta normal este format din părinţi inţelegători, calmi,
afectuoşi, maleabili dar fermi în acelaţi timp.
În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp.
Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul
oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă, ea poate fi
mediu educativ sau, dimpotrivă, guvernator de deviaţii
comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile. Familia
îsi exercită influenţa asupra copilului prin structura sa şi nivelul de trai
material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o caracterizează. Delincvenţa
juvenilă apare de cele mai multe ori atunci când copilul sau
adolescentul normal psihic, aflat sub influenţa atâtor factori, este
frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv-maturizantă a unei
familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial constituie cauza
principală a comportamentului deviant la copii. Reconstituirea unei
familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare
poate exercita o influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut
într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influenţelor nocive
antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte. Pentru

263
o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de
siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde
de următoarele condiţii: protecţie împotriva loviturilor din afară,
satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de
dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi. Copilul trebuie să fie
iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind
încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă. Carenţele
educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale
delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt: lipsa unui climat de calm
şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al
părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ
familial deficitar.
Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară. Este o cauză a
delincvenţei juvenile, o condiţie care în prezenţa unor factori face
posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al
disfuncţiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii.
Totodată, eşecul şcolar poate fi determinat şi de faptul că unele cadre
didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru
educarea elevului.
Intrarea în mediul şcolar. Trecerea de la comunitatea afectivă a
familiei la comunitatea de disciplinare a şcolii are adesea pentru copil
semnificaţia şi proporţiile unei adevărate crize. Depinde de familie şi
de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a
inadaptabilităţii lor. Aceasta este condiţionată fie de atitudinea
indiferentă faţă de şcoală (a copiilor sau a părinţilor), fie de situaţia
materială grea sau de faptul că sunt atraşi în grupuri de prieteni cu
preocupări negative. Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice
a situaţiei familiale a elevilor slabi, indiferenţa faţă de aceştia,
comiterea unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor favorizează
eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională. Cauza este
educaţia primită la locul de muncă, aceasta putând exercita asupra

264
individului influenţe negative nu prin sine însăşi, ci prin ansamblul de
elemente materiale şi socioumane pe care le cuprinde. Astfel, un rol
negativ îl au: nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii
de muncă, dispreţul acestora faţă de legi, indisciplina la locul de
muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă,
consumul de alcool la locul de muncă. Organizarea necorespunzătoare
a procesului muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru
rezolvarea unor probleme (cazare, alimentaţie) sunt greşeli ale celor
care au atribuţii în acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi
organizare a producţiei. Aceste insuficienţe pot determina lipsa de
interes al tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el
obţinând rezultate slabe.
Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere
a timpului liber. Prietenii, ca şi grupurile stradale, au reprezentat în
multe cazuri grupuri de socializare „negativă”, chiar de delincvenţă,
pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai
adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii, tineri ce prezintă
deficit de şcolarizare, eşec şcolar, inadaptarea profesională, parazitism.
Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activităţi ce
tangenţiază cu devianţa socială, ajungând frecvent la a comite
infracţiuni. Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în
care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din
indivizi de aceeaşi vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai
multe ori în grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care
de obicei sunt liderii grupului. Referindu-se la grupul de prieteni şi la
modul în care acesta influenţează negativ comportamentul minorului,
unii autori consideră că aceste grupuri acţionează în virtutea unor
„mecanisme de apărare“. Este cazul când „supravieţuirea” şi coeziunea
grupului este ameninţată, asfel de mecanisme fiind: glorificarea
delincventului, „imunizarea” treptată şi progreşivă împotriva tuturor
sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe care
delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi. Minorul trebuie îndrumat
cum sa-şi petreacă timpul liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu doar

265
spre sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi
instructive, spre a frecventa activităţi spectacole, expoziţii etc.
Minorului urmează să i se impună o oră fixă, la care el trebuie să vină
seara acasă, pentru a nu i se da posibilitatea să folosească în
detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important în
ce priveşte modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le
organizează, pe care le propune elevilor. De asemenea, s-a constatat o
legătură între nivelul de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de
petrecere a timpului liber.
Alte cauze de natură socială
a) S-a constatat că trecerea de la un mod de viaţă la altul, de la
cel rural la cel urban poate determina comportamente deviante. Astfel,
s-a relevat faptul că în condiţiile de industrializare şi urbanizare
accelerată unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze rapid la noua
situaţie, ceea ce conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de
socializare.
b) În condiţiile actuale de industrializare, de dezvoltare continuă
a tehnologiilor, specializare, urbanizare, de birocratizare a
organizaţiilor şi instituţiilor are loc o maturizare psihică timpurie a
minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale,
ceea ce presupune întârzierea studiilor, întârzierea lansării în viaţa
socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se la
văârsta de 14, 15, 16 ani mare, dorind să pară matur, încercând să imite
comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei înşişi adulţi,
ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând că în felul
acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
c) O altă cauză ar fi constituit-o deficienţele în activitatea unor
instanţe de control social şi îndrumare educativă, cum sunt: organele
judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa de operativitate,
neinregistrarea tuturor situaţiilor care impuneau luarea unor măsuri de
ocrotire socială creează condiţii favorizante pentru devianţa penală a
minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este un
mediu nociv pentru creşterea şi educarea copilului, autoritatea tutelară

266
trebuie să acţioneze pentru a-l scoate din acest mediu şi a-l încredinţa
unei instituţii de ocrotire a minorilor.
d) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea şi cinematograful
pot genera delincvenţa juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii îşi
petrec o mare parte din timpul liber în faţa televizorului sau la
cinematograf. Este vorba în special despre emisiunile şi filmele care
includ scene de violenţă, acestea constituind un pericol pentru copii, cu
unele perturbări afective şi caracteriale, putând favoriza delincvenţa. În
general, televiziunea şi cinematograful nu sunt cauze ale delincvenţei
juvenile, însă ele pot crea premise care pot influenţa sau alimenta
starea infracţională, incitând la săvârşirea unor fapte antisociale.

3. FORMAREA PERSONALITĂŢII DELINCVENTULUI MINOR

3.1. Dezvoltarea personalităţii

Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei

personalităţi în una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană,
potrivit căreia delincventul este înnăscut, vom prezenta unii factori
care determină devenirea delincventă a personalităţii minorului. În
formarea delincventului se pot pune în evidenţă câteva conflicte
existente între persoana delincventului şi mediul social, între persoana
sa proprie şi unele colectivităţi restrânse sau între sine şi eul propriu.
Majoritatea psihopedagogilor consideră că factorii dezvoltării şi
formării fiinţei umane sunt zestrea ereditară, mediul în care trăieşte şi
educaţia pe care o primeşte.
Teoriile educabilităţii:
 Teoriile ereditariste susţin rolul determinant al eredităţii în evoluţia
fiinţei umane (Platon, Confucius, Schopenhauer, Herbert Spencer
ş.a.);
 Teoriile ambientaliste susţin rolul determinant al mediului,
îndeosebi al celui sociocultural, în care este inclusă şi educaţia

267
 (Locke, Rousseau, Watson ş.a.);
 Teoriile triplei determinări susţin rolul eredităţii, mediului, al celui
social îndeosebi şi al educaţiei, aceasta din urmă având un rol
determinant în dezvoltarea personalităţii. Deci, rolul important în
dezvoltarea personalităţii îl are interacţiunea ereditate-mediu,
manifestată în realism pedagogic (Democrit, Diderot, Herzen,
Al.Roşca ş.a).
Ereditatea este într-adevăr un factor al dezvoltării fiinţei umane,
dar teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul
moderator al celorlalţi factori. Aceste teorii sunt pesimiste, în opoziţie
cu concepţia educabilităţii, fapt ce conduce la diminuarea rolului
educaţiei şi al mediului social.
Teoriile ambientaliste susţin îndeosebi puterea educaţiei şi
reprezintă poziţii pedagogice constructive ce au contribuit la
dezvoltarea educaţiei şi a învăţământului. Aceste teorii sunt însă
unilaterale, deoarece neglijează într-o oarecare măsură mediul social şi
ereditatea, care sunt factori reali ai dezvoltării personalităţii.
Teoriile triplei determinări, sau ale interacţiunii factorilor
dezvoltării personalităţii susţin faptul că dimensiunile personalităţii
care s-au dezvoltat în decursul vieţii individuale a omului sunt
rezultatul interferenţei influenţelor celor trei factori: ereditate, mediu
social şi educaţie. Această teorie evidenţiază adevărul că personalitatea
este o unitate biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori:
ereditatea, mediul social şi educaţia.
Ea constituie concepţia pedagogică ştiinţifică optimistă despre
dezvoltarea personalităţii.
Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în
considerare patru factori ai dezvoltării şi formării umane atât în
teoria, cât şi în practica educaţiei:
- ereditate;
- mediu;
- educaţie;
- homeorhesis-ul epigenetic.

268
 Homeorhesis-ul epigenetic este mecanismul structural-organic
care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul
interacţiunilor dintre individ şi mediu. El stabileşte nu doar căile, ci şi
limitele dezvoltării.
Caracteristicile de vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală
trebuie respectate cu stricteţe în procesul formării. Orice sfidare a
normelor homeorhetice este primejdioasă şi are drept consecinţă
apariţia unor efecte secundare nescontate care, de regulă, antrenează
maladii imposibil de tratat.
Personalitatea se formează pe parcurcul dezvoltării individuale,
în relaţia dintre persoană şi mediul complex, pe baza disponibilităţilor
native specifice fiecărei individualităţi. Atât persoana, cât şi mediul pot
fi concepute fie ca participanţi activi, fie ca participanţi pasivi în
dezvoltarea personalităţii.
În formarea personalităţii un rol important are nivelul de
moralitate şi dezvoltare al acesteia. În opinia lui Kohlberg, se disting
trei niveluri de dezvoltare morală, subdivizate, la rândul lor, în câte
două stadii. Ordinea stadiilor este invariabilă, dar acestea nu sunt
parcurse de toţi oamenii la aceeaşi vârstă. Mulţi oameni continuă să
gândescă în termenii moralităţii primitive, orientându-se fie spre
evitarea pedepsei, fie spre obţinerea recompenselor. Nivelurile
dezvoltării moralităţii sunt:
Nivelul I: Moralitatea preconvenţională (4-10 ani). La acest
nivel copilul răspunde opunând etichetele culturale „bun” sau „rău”, pe
care le interpretează prin prisma unor consecinţe ale emoţiilor plăcute
sau neplăcute.
- stadiul 1. Orientarea spre obedienţă şi pedeapsă. Minorul
acceptă necondiţionat autoritatea părinţilor, moralitatea faptelor sale
având drept criterii supunerea la cerinţele formulate de aceştia.
- stadiul 2. Orientarea spre predispoziţiile native. Minorul se
conformează la normă pentru a fi recompensat. Reciprocitatea dintre
actele sale dorite şi aşteptate de ceilalţi, precum şi beneficiile ce pot fi
astfel obţinute, reprezintă principala regulă a moralităţii.

269
 Nivelul II : Moralitatea convenţională a rolurilor şi conformităţii
(10-13 ani). La cest nivel, minorul îşi construieşte raţionamentul moral
pe baza asumării rolului de „copil model”, aşa cum îl percepe el din
experimentele familiei şi ale altor grupuri sociale.
- stadiul 3. Moralitatea conformismului interpersonal şi a
bunelor relaţii. Comportamentul copilului se orientează spre
menţinerea aprobării şi a bunelor relaţii cu ceilalţi. Aprobarea sau
dezaprobarea în cadrul grupurilor din care face parte minorul
reprezintă, la moment, principalele criterii ale raţionamentului moral.
- stadiul 4. Moralitatea autorităţii şi ordinii sociale.
Preadolescentul de acum nu se mai raportează doar la grupul său
restrâns, dar la întreaga comunitate socială. Normele şi valorile sociale
încep să fie interiorizate. Se conturează sentimentul datoriei şi al
responsabilităţii.
Nivelul III : Moralitatea postconvenţională sau acceptarea
personală a principiilor morale. Se caracterizează prin maturitatea
raţionamentului moral, concretizată prin tendinţa individului de a-şi
defini în termeni proprii valorile morale. Judecata morală devine
raţională şi interiorizată. Violarea normelor proprii are drept rezultat
apariţia sentimentului de vinovăţie şi autocondamnare.
- stadiul 5. Moralitatea contractuală sau acceptarea democratică
a legii. Individul observă existenţa unui contract implicit de
reciprocitate între el şi societate, în perspectiva căruia el trebuie să se
conformeze la normă pentru că societatea, la rândul său, îşi face
datoria faţă de membrii săi, respectându-i şi oferindu-le protecţie.
- stadiul 6. Moralitatea principiilor individuale de dreptate.
Adevărata sursă a recompensei morale o va constitui propria conţtiinţă.
Conformarea la normă este orientată spre evitarea autoblamării şi
menţinerea respectului de sine.
Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului
deviant, concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a
personalităţii, personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează
trecerea la actul antisocial. Primul element al conceptului triunic ce

270
intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de
formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea
agreşivă. Pentru că agreşivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci
în rezultatul mai multor factori de mediu, inclusiv starea de anomie
macrosocială, microsocială, instituţională. Al doilea factor ce intervine
în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de
personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate
anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de
personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate,
insensibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului
triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează
trecerea la actul antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri,
intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea scăpată de sub control.
Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări
generate de lipsa de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi
în primii ani de viaţă, când se pun bazele personalităţii omului.
Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia, manifestată în
special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de
insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a
unui comportament agreşiv sau prin autism infantil. Autismul
debutează în jurul vârstei de 3 ani prin tulburări de comunicare
afectivă, dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în
trei faze: tristeţe, disperare şi detaşare.

3.2. Principalele modele de formare a personalităţii

delincventului minor

Principalele modele de formare a personalităţii delincventului

minor sunt:
-alienarea;
-frustrarea;
-inadaptarea;
-învăţarea.

271
 I. Alienarea sau înstrăinarea este un fenomen tipic de
manifestare negativă a acestor raporturi de contradicţie, când individul
se îndepărtează de modelul normativ recunoscut ca normal, din cauza
unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor sociale.
Deci, alienarea sau înstrăinarea reprezintă manifestarea
(stabilirea) unor astfel de relaţii de conflict între subiect şi societate
(lume) prin care rezultatele activităţii sale sunt conştientizate de el
personal, precum şi de alţi indivizi şi grupuri sociale, purtătoare ale
anumitor norme, dispoziţii şi valori, ca fiind contrare lui însuşi.
Fenomenul de înstrăinare este rezultatul unor dificultăţi de integrare în
sfera relaţiilor sociale. Aceasta se manifestă prin frământările
respective ale subiectului: sentimentele de izolare, singurătate,
respingere (părăsire), de pierdere a Eu-lui propriu etc.
Pentru prima dată noţiunea de alienare a fost folosită de S.Freud
în scopul explicării dezvoltării patologice a personalităţii în mediul
social străin şi duşmănos ei. Fenomenologic, înstrăinarea se exprimă
prin pierderea de către subiect a simţului privind desfăşurarea reală a
evenimentelor sau depersonalizarea lui (pierderea individualităţii
subiectului).
Alienarea este o consecinţă a influenţelor sociale negative care
intervin pe parcursul socializării, prin efecte generice de convertire
spre devianţă şi se manifestă ca un factor general de perturbare a
comportamentului uman.
Alienarea poate fi şi efectul contrareacţiei la stigmatizare – din
partea societăţii – şi poate produce, la rândul ei, efecte de inadaptare în
zona conflictelor dintre individul stigmatizat şi societate, conflictele
putând fi de natură economică, socială sau culturală.
Alienarea, cu alte cuvinte, reprezintă principala condiţie a
conduitei antisociale.
Caracteristic alienării, înstrăinării este că aici acţionează
preponderent factorii externi (exogeni). Indivizii căzuţi, de regulă,
victime alienării nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi şi nu în ei se află
cauza respingerii lor.

272
 Fiind principala purtătoare şi condiţie a conduitei antisociale
propriu-zise, alienarea reprezintă nu doar principala ei componenţă,
dar şi etapa de tranziţie de la comportamentul social spre cel antisocial,
treptele sale putând fi regăsite într-un proces de nuanţe cu tendinţe
continue de radicalizare, ce încep prin atitudini de indiferenţă,
contestare, opoziţie şi se termină prin contrareacţie, etapă ultimă care
înseamnă şi intrarea în sfera antisocialului propriu-zis.
Deci, conduita antisocială, ca formă de exprimare a stării de
alienare a individului, se caracterizează prin faptul că îl îndreaptă pe
individ împotriva societăţii şi a valorilor ocrotite prin sisteme
normative, pe calea convingerii, deprinderii şi opţiunii contrare
societăţii.
II. Frustrarea este concepută drept cauză majoră de ordin
psihosocial a generării stării de antisociabilitate, care se formează însă
numai sub impactul unor cauze exogene de excepţie şi nu se rezumă
doar la condiţionarea infracţiunilor de corupţie, parazitism social,
sustrageri de bunuri sau chiar violenţă, exprimarea sa fiind destul de
ridicată, resimţindu-se şi în situaţia unei vieţi sociale normale.
Frustrarea, ca reacţie generală de nemulţumire a unor largi
categorii de persoane, devine intensă în condiţiile unor schimbări
politice, economice şi culturale, care au un efect traumatizant şi pot
conduce la modificarea personalităţii indivizilor.
Printre cauzele cele mai frecvente ale frustrării apar: eşecul,
dezămăgirea, izolarea, anonimatul, lipsa de răspuns afectiv, toate ca
urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială,
profesională sau chiar familială.
Frustrarea are ca sursă importantă de provenienţă distribuirea
inegală a şanselor de realizare individuală în cadrul ofertei sociale.
Frustrarea este considerată o formă a stresului psihologic.
Deosebim factorul frustrant, situaţia de frustrare şi reacţia de frustrare.
Frustrarea este însoţită, de regulă, de un ansamblu de emoţii negative:
mânie, iritare, sentimentul vinovaţiei, sentimentul inferiorităţii etc.
III. Inadaptarea reprezintă o incapacitate a individului de a

273
reacţiona armonios la stimulii mediului social, precum şi de a-şi
satisface propriile cerinţe, necesităţi, aspiraţii. La baza acestor
incapacităţi stau mai multe dificultăţi de ordin psihofizic personal:
carenţe (deficienţe), insuficienţe, infirmităţi, incapacităţi de ordin
individual, inclusiv caracteriale. Inadaptarea este generată, deci, de
cauze preponderent interne.
Formele inadaptării sunt:
a) dezadaptarea fizică;
b) dezadaptarea pshologică;
c) dezadaptarea psihopatologică.
Prezenţa deficienţelor de natură fizică sau psihică doar în unele
condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina
delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante
intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:
 nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie,
psihastenie). Regula generală este că nevrozele inhibă
activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul
delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi,
prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind
inventivi, pot simula agresiuni.
Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de
dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un
complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sunt trăite în mod
conştient şi penibil de bolnav. Există o strânsă legătură între nevroze şi
personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider,
au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu
personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională
anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare
depresivă în vârsta adultă;
 psihopatiile constituie categoria poliformă de dezvoltări
patologice ale personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă
constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi
ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală

274
 dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă
incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi
activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernământului asupra
acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o
simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni
emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod
esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile
obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare
priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei
etape de vârstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de
existenţă. Modalităţile de exprimare a psihopatiilor cuprind
tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile, dar cu un conţinut
de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate
crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu
instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente. Pentru
psihopaţi conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii,
aceştia nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei
nu se percep ca fiind cu defecte şi nu se consideră bolnavi psihic.
Faptele comise de psihopaţi sunt pasibile de răspundere penală;
 psihozele sunt afecţiuni psihice grave, în care discernământul şi,
respectiv, responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie
schizofreniile, psihozele maniaco-depresive, epilepsia, delirurile
sistematice, paranoia etc;
 perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului
(reproducere, asociere, conservare).
Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o
simptomatologie poliformă ce cuprinde o gamă largă de manifestări:
de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor.
Printre aceste simptome se evidenţiază:
- minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi
devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi
compasiune;
- instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa

275
 atenţia, de a reacţiona în mod conştient;
- irascibilitatea – nestăpânire, o reacţie de descărcare a mâniei;
- impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului
agreşiv, comisă brusc;
- furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începând cu valori mici
spre mari;
- vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie
a unei stări conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga
de câteva ori de acasă. Asociindu-se cu alţi copii ei pot comite
infracţiuni;
- eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori.
Eşecul induce o stare de tensiune tocmai la momentul când copilul
îşi formează conştiinţa de sine;
- alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lângă faptul că constituie
vicii sociale, ele sunt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi
integre a minorului. Dependenţa la această vârstă se creează mult
mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre
părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, vor încerca aceeaşi
soartă;
- devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi
dezorganizare socială, unde moralitatea are un grad de
permisibilitate coborât.
La general, psihologia copilului vorbeşte despre normalitate,
subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una
dintre aceste trei categorii depinde de mai multe conjuncturi: vârstă,
nivel de dezvoltare genetică. Subiectul apreciat ca normal este raportat
la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vârstă.
Anormalitatea cuprinde atât copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare,
cât şi pe cei cu handicapuri comportamentale. Conceptul de
subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor
handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale. Referitor la
supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngâmfaţi,
egoişti, izolaţi.

276
 Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub câteva
aspecte importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi
toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul
copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema
psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui
membru al familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie
sunt în general recunoscute de clinicişti:
- reacţiile de adaptare;
- tulburări de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);
- tulburări de dezvoltare specifice;
- tulburări de conduită;
- tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);
- tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);
- tulburări simptomatice.
Verificând întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-
psiho-sociale, adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.
IV. Învăţarea conduitei deviante în cursul experienţei de viaţă a
individului, cu ajutorul, mai mare sau mai mic, al alienării, frustrării
sau inadaptării, constituie poate cea mai importantă cale de formare a
personalităţii delincventului în general şi a delincventului minor în
special. Învăţarea îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiate a lui
Edwin Sutherlend, sau în legea imitaţiei a lui Gabriel Tard.
Învăţarea comportamentului infracţional poate avea loc în mod
progreşiv, sub influenţa negativă a unor factori sociali şi educaţionali
care acţionează fie în cadrul microgrupului sau macrogrupului, fie prin
abaterea treptată de la modelul social acceptat, datorită aceloraşi
factori. Cu alte cuvinte, are loc o determinare antisocială a
personalităţii printr-un fenomen de integrare negativă (adaptare
negativă).
Sunt cunoscute mai multe căi de învăţare a comportamentului
deviant, punându-se accentul pe calitatea negativă a vieţii de familie, a
mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a
locului de muncă, pe influenţa negativă a unor factori din mediul

277
social.
Cele mai de seamă forme de învăţare a comportamentului
criminal sunt:
a) influenţa familiei;
b) influenţa şcolii;
c) influenţa mediului socioprofesional;
d) influenţa micromediului social imediat şi, mai ales, a grupului
care formează anturajul;
e) influenţa mediului social la nivel global.
a) Influenţa familiei. Referitor la familie şi rolul acesteia în
formarea personalităţii trebuie să distingem între copii crescuţi în
familie şi copii crescuţi în afara familiei. În vorbirea curentă, educaţia
primită în familie este cunoscută prin sintagma „cei şapte ani de
acasă”. De modul în care părinţii se preocupă de creşterea şi educarea
copiilor depinde în mare măsură conduita lor ulterioară în societate.
Familia are o influenţă formativă asupra copilului, fiind
considerată pe drept cuvânt ca prima şcoală a omenirii şi prima şcoală
a copilului. Aceasta nu neapărat este cea care dezvoltă anume o
personalitate delincventă, dar ea poate, prin atitudinea sa, liberalism
excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să
predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante.
Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi:
- stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările
spaţiale dintr-o zonă în alta;
- calitatea vieţii;
- situaţia economică;
- structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;
- caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale;
- disciplina familială.
Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa
socială. Astfel, clasele superioare practică în general un model
educativ lejer, care permite dezvoltarea liberă a personalităţii copiilor
şi manifestarea autonomiei lor, iar constrângerile educative sunt slabe.

278
Aflate la polul opus, clasele populare practică un model educativ
caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele
superioare, însă diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un
fel de indiferenţă, absenţa proiectelor educative. Cele mai multe
constrângeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinând
claselor mijlocii, care sunt prin excelenţă adeptele unui „rigorism”
educativ. În cadrul acestor familii copilul este supus de timpuriu
presiunilor, pentru a i se inocula conştiinciozitatea, ordinea,
responsabilitatea, deprinderile legate de curăţenie, ţinută, maniere.
Rolul familiei trebuie studiat în toată complexitatea influenţilor pe
care climatul familial îl produce asupra minorilor, fără a se ignora
faptul că influenţa familiei în formarea comportamentului este
precumpănitoare, intervenind într-o perioadă de extremă plasticitate a
personalităţii, având un caracter aproape permanent şi venind de la
persoane cu maximă autoritate morală şi afectivă.
b) Influenţa şcolii
Şcoală continuă şi completează procesul educativ al copilului şi al
adolescentului. Personalitatea viitorului cetăţean adult depinde puternic
de modul de organizare a procesului educativ în şcoli, dar importanţa
acestui factor educativ este şi mai evidentă în cazul lipsei procesului de
şcolarizare.
În formarea unei personalităţi şcola a fost şi este considerată ca cel
mai important instrument social de integrare a tinerei generaţii, ca
factor primordial de educaţie, cultură şi civilizaţie. În lipsa unei
asemenea culturi decade valoarea vieţii şi apare o dependenţă directă
între cealaltă valoare, care este crima.
c) Influenţa mediului socioprofesional
Orice eşec profesional poate devine o cauză de dezechilibru
pentru indivizii slabi. Reuşita profesională depinde de foarte mulţi
factori, printre care gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a
profesiei, aptitudinile specifice profesiei, capacitatea de adaptare la
regimul de disciplină şi efort. În cazul lipsei unei profesii fiinţele mai
slabe aleg calea cea mai uşoară de a obţine sursă de existenţă şi

279
pornesc pe cale criminală.
d) Influenţa micromediului social ambiant imediat şi, mai ales, a
grupului care formează anturajul deţine un rol important în formarea
personalităţii delincventului minor. Este foarte uşor de a începe să te
ocupi cu ceea ce se ocupă şi prietenii, colegii tăi, mai ales că ocupaţia
lor este fascinantă şi aduce o sursă bună de existenţă, aşa pare a fi totul
la prima vedere. Să cazi sub incidenţa legii penale este uşor, cu atât
mai mult când sunt persoane „pozitive” dornice să te ajute să calci pe
calea criminală.
e) Influenţa mediului social la nivel global (sociocultural) are
influenţă asupra formării personalităţii criminalului minor, mai ales
datorită existenţei facultăţii delincventului de a asimila tot ceea ce-i
stimulează convingerile şi atitudinile antisociale din multitudinea de
informaţii care îi parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de
informare–instruire–educare (familie, şcoală, carte, film, radio etc.)
Adolescenţii nu reprezintă un sistem care se dezvoltă de sine
stătător. Făcând parte din societate, ei sunt incluşi în totalitatea
relaţiilor şi legăturilor, realizând totodată funcţiile sale specifice, şi
anume – de reproducţie, de inovare şi de transmitere. Din
considerentul dat, dezvoltarea socială a tineretului şi influenţa lui
asupra dezvoltării normale într-un stat au un rol preponderent.
Concluzia este că personalitatea omului care respectă legea, ca şi
a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleaşi sfere ale vieţii
sociale şi este supusă, la nivel macrosocial, aceloraşi canale de
influenţă, numai că nici mediul social şi nici natura informaţiilor
sau a căilor de difuzare nu sunt omogene de la un individ la altul.
Delincventul minor este o personalitate dezarmonică,
dezechilibrată, rău formată, dar nu este un om pierdut, există în el încă,
sau pot fi create premise pentru restructurarea personalităţii şi
recuperarea abaterilor comportamentale.

280
 4. TIPOLOGIA DELINCVENŢILOR MINORI

Investigarea personalităţii delincventului minor şi conturarea unei

tipologii presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale
acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice,
culturale etc.) care implicit influenţează sau determină comiterea
infracţiunii.
Delincvenţii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare
diversitate comportamentală. Fiecare delincvent este un caz particular
ce se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice
şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din
aceasztă cauză, propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă.
Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături
distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului.
Sistemul general de clasificare a delincventilor minori trebuie să
fie apt pentru a fi folosit la analiza juridică şi criminologică a
componeneţelor de infracţiune, precum şi pentru elaborarea măsurilor
de profilaxie, de prevenire şi de combatere a criminalităţii, să
caracterizeze complex tipurile de persoane care au comis fapte
interzise de legea penală, precum şi calităţile caracterului care s-au
evidenţiat la comiterea de infracţiuni.
Delincvenţii juvenili, la fel ca şi delincventii adulţi, pot fi
clasificaţi în funcţie de o serie de criterii:
- În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente
spontan–intenţionate; acte premeditate; absenţa intenţiei;
- În funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima infracţiune;
mai multe infracţiuni (recidivism);
- În funcţie de gradul de normalitate psihică: anormal (bolnav
mintal), normal;
- În funcţie de gradul de responsabilitate: perfect responsabil,
intelect redus, intoxicitaţie, dezorganizare psihică;
- În funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente:

281
 predominant extrinsecă (interesul principal orientat spre
atingerea unor scopuri); predominant intrinsecă (interesul este
orientat predominant spre aspecte de conţinut ale activităţii
antisociale).
Considerăm că pentru clasificarea amplă a delincvenţilor minori
este necesar de evidenţiat următoarele elemente:
- necesităţile, interesele, aspiraţiile delincvenţilor minori;
- caracteristica lor social-demografică;
- circumstanţele săvârşirii faptelor interzise de legea penală;
- motivul comiterii infracţiunii.
Totalitatea acestor elementene vor prezenta o mai amplă
imaginaţie despre valorile delincventului minor, precum şi despre
caracterul, temperamentul, aptitudinile sale.
În dependenţă de volumul deformării personalităţii
delincventului minor putem evidenţia următoarele grupe de delincvenţi
minori:
- care au comis infracţiuni ca rezultat al circumstanţelor
întâmplătoare, aici putem spune chiar pe neaşteptate pentru ei
înşişi;
- care au comis infracţiunea datorită situaţiei pozitive pentru
comiterea ei; aici putem menţiona că personalitatea delincventului
minor era predispusă spre comiterea faptelor antisociale şi,
datorită situaţiei favoabile apărute la moment, tendinţa ascunsă a
răbufnit şi a determinat actul infracţional;
- care au comis fapte interzise de lega penală din cauza
predispunerii negative a persoanlităţii lor, dar poziţia lor
antisocială încă nu a juns la un nivel stabil;
- care au comis infracţiuni de nenumărate ori datorită poziţiei lor
antisociale formate.
Delincventii minori mai pot fi clasificaţi:
1. După starea socială şi ocupaţie:
- elevi
- studenţi

282
 - încadraţi în câmpul muncii
- fără ocupaţie
2. După gradul de instruire:
- neşcolarizaţi
- care au şcoala profesională
- care au liceu
3. După starea persoanei în momentul comiterii infracţiunii:
- în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică
- în componenţa unui grup de delincventi
- în timpul ispăşirii pedepsei ş.a.
4. După sexul lor: delincvenţi minori fete sau băieţi.
Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la
definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, ci se
extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea
depistării caracteristicilor lor generale şi specifice.
În criminologia contemporană predomină încă tipologia lui
E.Seelig (1956) şi tipologia lui J.Pinatel (1963), după care am putea
deosebi:
Delincventul agresiv sau violent
Delincventul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu
consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală,
tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest
infractor se caracterizează prin agreşivitate, emotivitate puternică,
descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut
etc.
Delincventul achizitiv
Delincventul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de
achiziţionare, de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal,
în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Delincventul caracterial
Delincventul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale
caracterului, unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare
a valorilor sociale. Acest tip de delincvent se caracterizează prin:

283
orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere
excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare
socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor
superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict
interrelaţional.
Delincventul sexual
Acest delincvent se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate,
violenţă, indiferenţă afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual
puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de delincvent se produce o regreşie comportamentală,
evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea
unor impulsuri imediate.
Delincventul ocazional
Delincventul ocazional comite o faptă penală datorită unor
incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la
acest tip de infractor sunt decisivi factorii externi (ocazia îl face pe
individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă
infractorul din individ). Delincventul ocazional se caracterizează prin:
sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol
psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip
de delincvent ar săvârşi faptele sub influenţa diverselor circumstanţe,
cum ar fi:
a) delincventul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe
imediate şi în prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite
furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru
obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b) delincventul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări
emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc.), pe care nu le
poate stăpâni;
c) delincventul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi
defavorabile (situaţie materială precară, criză financiară

284
 momentană etc.) poate comite o infracţiune;
d) delincventul care comite un delict din imprudenţă, din
neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie).
Delincventul profesional
Delincventul profesional sau de „carieră” este format şi socializat
în direcţia comiterii infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o
constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o
trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al
activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare,
neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care
violenţa este „specialitatea” sa (tâlhăria).
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două
categorii:
a) delincventul professional pasiv, care nu desfăşoară o activitate
socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din
practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul,
prostituţia, jocurile de noroc etc.). Delincventul profesional pasiv se
caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi al pregătirii
şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură
caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie
scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc.;
b) delincventul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă
existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de
fals, proxenetism etc.).
Delincventul recidivist
Delincventul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din
obişnuinţă. După comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi
pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agreşivitate, egocentrism,
scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenţă afectivă etc.
Delincventul ideologic
Delincventul ideologic, sau politic, nu se confundă cu infractorul
de drept comun. Delincventul ideologic este persoana care, având

285
anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau
religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor
penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat
adversar şi, implicit, este sancţionat. De regulă, delincventul ideologic
este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice,
ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri
personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau
nedreptăţi.
Delincventul debil mintal
Delincventul debil mintal are o gândire infantilă, concretă.
Predomină doar achiziţia de cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora
soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează
limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut. Este credul, sugestibil,
instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire.
Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele
restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de
înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de a prevedea consecinţele faptelor
sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce
îl face şi mai mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale
generează un comportament infracţional cu atât mai periculos, cu cât
defectivitatea sa este mai accentuată. Delincventul debil mintal este
lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou-
intervenite în ambianţă.
Delincventul alienat
Delincventul alienat se caracterizează printr-o dezarmonie
structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective,
motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita
socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe
şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau
mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive,
necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii,
profesia, ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare.

286
Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin
surprindere, pe neaşteptate, din „senin” (omor deosebit de grav,
distrugere prin incendiere etc.).

Activităţi de evaluare:
1. Definiţi noţiunea de personalitate a delincventului minor.
2. Identificaţi etapele dezvoltării copilului.
3. Analizaţi orientările teoretice în ce priveşte formarea personalităţii.
4. Decideţi asupra importanţei cunoaşterii personalităţii delincventului
minor în procesul desfăşurării procesului penal.
5. Demonstraţi dacă legiuitorul are o atitudine specială faţă de
subiecţii minori delincvenţi în cadrul procedurilor penale.
6. Analizaţi elementele biologice: sexul şi vârsta.
7. Relataţi despre: character, temperament, aptitudini şi intelegenţă.
8. Stabiliţi rolul elementelor sociale: macromediul, micromediul şi
anturajul.
9. Evaluaţi legăturile existente dintre coordonatele biologice,
psihologice şi cele sociale ale personalităţii delincventului minor.
10. Identificaţi diverse tipologii ale delincvenţilor minori.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot

constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Influenţa bolilor psihice asupra delincvenţei.
2. Cauzele apariţiei şi dezvoltării personalităţii delincventului minor.
3. Particularităţile expertizei psihiatrice şi psihologice a minorilor.
4. Evoluţia orientărilor teoretice în materia tipologiei delincvenţilor.

287
 TEMA 8
FORMELE COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL
MINORILOR

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Consideraţiuni generale cu privire la comportamentul deviant
al minorilor
2. Tipologia comportamentului deviant al minorilor
3. Delincvenţa individuală
4. Delincvenţa în grup
4.1. Consideraţii generale privind delincvenţa în grup
4.2. Tipologia delincvenţei în grup

OBIECTIVE:
- să identifice formele comportamentului deviant al minorului;
- să determine tipologia comportamentului deviant al minorilor;
- să compare delincvenţa individuală cu cea de grup;
- să stabilească factorii ce determină crearea grupelor deviante de
minori;
- să aprecieze influenţa achiziţiei unui limbaj nou în devenirea
minorului;
- să anticipeze evoluţia delincvenţei minorilor în procesul
industrializării societăţii;
- să demonstreze influenţa unei subculturi asupra transformării
delincvente a minorului;
- să analizeze tipologia delincvenţei în grup.

Termeni-cheie: comportament deviant, comportament delincvent,

comportament antisocial, comportament asocial, comporament agresiv,
comportament achizitiv, comportament pervers, comportament
autovătămător, comportament inconștientizat, delincvență individuală,
delincvență în grup, bandă.

288
BIBLIOGRAFIRE:
1. Banciu D., Rădulescu S.M. Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile (adolescent între normalitate şi devianţă). Bucureşti:
Editura Medicala, 1990.
2. Camelia A. Agresivitatea si comportamentul deviant. Psyvolution
Science, 2011, nr.6.
3. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001.
4. Coşleţ O. Tipologia delincventului minor. În: Materialele Conferinţei
ştiinţifico–practice internaţionale cu tema: Probleme de prevenire şi
combatere a delincveneţei juivenile, traficului de fiinţe umane şi a
migraţiunii ilegale, 23- 24 aprilie 2004. Ministerul Afacerilor Interne,
Academia „Ştefan cel Mare”.Chişinău, 2004.
5. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Muzeu, 2001.
6. Iluţ P. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iaşi: Polirom,
2004.
7. Marica A.M. Introducere în problematica delincvenţei juvenile.
Constanţa: Ovidius University Press, 2007.
8. Ozunu D. Psihopedagogia comportamentului normal şi deviant.
Cluj-Napoca: Genesis, 1995.
9. Păunescu, C. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura
Tehnică, 1994.
10. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP
USM, 2008.
11. Vântu C. Măsuri de prevenţie şi recuperare a devianţei
comportamentale la adolescenţi: Autoreferat la teza de doctor în
ştiinţe pedagogice. Chişinău, 2007.
12. Еникеев М.И. Основы общей и юридической психологии.– СПб:
Питер, 1996.
13. Иванов В.Н. Девиантное поведение: причины и масштабы. În:
Социально-политический журнал, 1995, № 2.

289
 1. CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA
COMPORTAMENTUL DEVIANT AL MINORILOR

Dinamica transformărilor sociale specifice fiecărui tip de

societate, precum şi aspectele de psihologie socială, moştenirea
culturală şi istorică, alături de factori de natură biologică, psihologică,
socială, politică, economică etc., pot genera schimbări
comportamentale cognitiv-acţionale în rândul unor persoane, grupuri
sau comunităţi.
Energia, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de
lumea celor adulţi îi fac pe minori, în special în perioada adolescentină,
să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale
independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri
comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta şi
caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci când nu sunt
asugurate condiţiile educaţionale optimal necesare, pe care trebuie să
le ofere micromediul social: familia, grupul şcolar sau comunitatea în
general.
Comportamentul delincventului minor, luat ca rezultat în
dinamica intercaţiunii complexe dintre organism şi mediu, are la bază
un ansamblu de asocieri psihologice, care sunt elaborate în funcţie de
dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi educaţia primită în sânul
familiei. Atunci când mediul acţionează organizat, stabil şi favorabil,
astfel încât să asigure satisfacerea trebuinţelor minorului, în acest caz
el va adopta un comportament pozitiv şi care nu va contravine regulilor
impuse de membrii societăţii, iar când acţiunea mediului va fi
nefavorabilă, nu va asigura satisfacerea unui minim de trebuinţe,
comportamentul minorului va adopta un mod de viaţă deviant, adică
negativ.
Un loc aparte în aria problematicii delincvenţei juvenile este
ocupat de cercetările privind devianţa comportamentală a minorilor,
fenomen cu implicatii negative atât pentru societate, cât şi pentru
destinul ulterior al minorilor. Astfel, în scopul identificării unor

290
metode eficiente de prevenire şi profilaxie a delincvenţei juvenile
apare pe poziţie de necesitate abordarea problematicii privind
comportamentul deviant al minorilor.
Pentru început determinăm semnificaţia „comportamentului” în
general, care, în conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii
române, reprezintă ,,modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări
sau situaţii; conduită, purtare, comportare”. În psihologie,
comportamentul este definit ca „un ansamblu al acţiunilor materiale
sau simbolice prin care un organism, într-o situaţie dată, tinde să-şi
realizeze posibilităţile şi să reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea”.
Deci, comportamentul unui individ este acea conduită luată în
considerare într-un mediu şi într-o unitate de timp dată, fiind astfel nu
altceva decât răspunsul cu care acesta reacţionează la influenţele de
mediu asupra sa. În aşa mod, comportamentul, luat ca rezultantă
dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are la bază
multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica
mediului, de condiţiile de viaţa şi de educaţie. Când mediul acţionează
organizat, stabil şi asigură satisfacerea trebuinţelor minorului, atunci
comportamentul sau este pozitiv, iar când acţiunea mediului este
nefavorabilă, comportamentul va fi negativ, deviant.
Dacă vorbim la general, putem diviza tipurile de comportament
în social şi antisocial:
- comportamentul social este răspunsul pozitiv al individului la
exigenţele impuse de către grupul de membri ai societăţii,
coportamentul acestuia nefiind periculos şi neprezentând anumite
devieri;
- comportamentul antisocial reprezintă nu altceva decât atitudinile
şi reacţiile negative, care pot fi determinate de o varietate de
constrângeri sau frustrări anterioare, de inadaptabilitatea la nivel
profesional sau social, de comiterea unor devianţe anterioare;
comportament desfaţurat cu intenţia de a face rău altei persoane
sau de a aduce prejudicii anumitor valori sociale ocrotite de către
stat.

291
 Cu referire la comportamentul minorilor în contextul studiului
dat, este preferabilă utilizarea termenului de comportament deviant
celui antisocial. În literature de specialitate, comportamentul deviant
este definit ca „un sistem de fapte care vin în contradicţie cu normele
etice şi juridice stabilite în societate”.
Reieşind din cele manţionate, comportamentul deviant al
minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau simbolice
săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai
dese ori fiind considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să
le facă faţă la interacţiunea cu mediul şi care provoacă daune
valorilor sociale.
În viziunea lui E.Sutherland, comportamentul deviant este
învăţat şi modificat (achiziţionat, realizat, repetat, menţinut şi
schimbat) prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi
cognitive ca şi cel conformist. Diferenţele constau în direcţia,
conţinutul şi natura acestor comportamente învăţate.
Semnele comportamentului deviant al minorilor sunt:
- un comportament deviant provoacă daune reale individului însuşi
sau altor indivizi ai societăţii;
- comportamentul deviant poate fi caracterizat ca fiind persistent,
repetat sau prelungit;
- comportamentul deviant este însoţit de fenomene de dezadaptaţie
socială;
- comportamentul deviant se manifestă cauzând evaluarea negativă
de către alţii, adică prin sancţionarea minorului.
Investigaţiile efectuate în psihologie au stabilit că minorii cu
comportament deviant posedă anumite trasaturi de personalitate
specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal:
- modificări la nivelul structurilor morale (lipsa valorilor morale sau
influenţa negativă a celor imorale);
- modificări la nivelul relaţiilor afective (frecvent fiind prezente
atitudini de ostilitate, de neîncredere sau agresivitate);
- scăderea pragului de toleranţă la frustraţie (din cauza

292
 egocentrismului ridicat, orice renunţare la ceva care-i produce
placere este percepută ca agresiune asupra propriei persoane);
- perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu există, fie
iau forma unei sfidări, culpabilitatea fiind puternic interiorizată);
- puternice sentimente de devalorizare (cel în cauză autopercepându-
se ca fiind o „non-valoare", apreciere întarită frecvent atitudinal şi
verbal şi de cei din jur şi continuând să repete comportamente
negative tocmai pentru că nu-1 crede nimeni bun de ceva sau
capabil să se schimbe);
- puternice sentimente de injustiţie (responsabilitatea pentru
comportamentele sale fiind atribuită altor persoane, sistemului,
societăţii – „mi se face o cruntă nedreptate”);
- existenţa contrarietaţilor Eu-lui, această trăsătură fiind
caracterizată prin:
- slabă consistenţă şi echilibru intern, mascate frecvent prin
manifestări perturbatoare gen mânie, negativism, minciună etc.,
care indică fals puterea sau forţa Eu-lui, a persoanei);
- alterarea relaţionării cu persoanele iubite (acestea devenind
doar obiect de satisfacere egoistă a nevoilor personale şi nu
parteneri de comunicare sau de contopire spirituală);
- tulburări de cunoaştere (persoana în cauză trăind exclusiv în
prezent, faptele actuale fiind percepute de sine stătător, fără nicio
legatură cu experienţa trecută, astfel că realitatea în care se
înscrie persoana cu aceste tulburări este una eminamente
actuală);
- perturbările de apărare (acestea fiind frecvent de tip
defensiv, centrate fie pe găsirea unor scuze sau a unor
mijloace/căi de a scăpa de o acuzaţie sau dintr-o
situaţie neplacută, fie pe identificarea reală sau imaginară a unui
vinovat („ţap ispăşitor”) al actelor sale, fie pe găsirea unui aliat
puternic (care sa-1 sprijine în acţiunile sale));
- deformarea conceptului de libertate (în interpretarea persoanei
cu asemenea comportament înseamnă lipsa oricărei restricţii, a

293
 oricărei exigenţe sociale, inexistenţa oricărei reguli, „libertatea”
fiind considerată în acest context sinonimă cu „hiperautonomia”
(fiind de fapt o accentuată tendinţă spre anarhie));
- denigrarea sentimentelor umanitare (persoana respectivă
manifestând o opoziţie făţişă faţă de sentimente de tipul milei,
întelegerii, respectului etc., ridiculizându-le, luându-le în bătaie
de joc sau atacând persoanele din jur care le manifestă în
comportament (pe care, de altfel, le considera „slabe”)).

2.TIPOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR

Identificând comportamentul deviant ca un comportament

„atipic”, ce se îndepărtează de la poziţia standard şi transgresează
normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem
social, stabilim că diagnosticarea conduitei deviante depinde de natura
normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, precum
şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de
stabilitatea vieţii sociale.
Analizând opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev, evidenţiem
următoarele tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor:
1. reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din
partea adulţilor sau, invers, de interdicţiile abuzive, care poate
provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa,
vagabondaj, iar uneori chiar un comportament antisocial;
2. reacţia de imitare a unei persoane concrete sau a unui erou dintr-o
anumită operă, chiar a unei imagini personale sau implantate de
grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau
adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de minori;
3. reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
4. reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
5. reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem
de dificil;

294
6. reacţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de
adulţi, într-o formă radicală, manifestându-se în negarea valorilor
şi a normelor cu caracter social;
7. reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;
8. reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la
formarea unei subculturi specifice a adolescenţilor.
În psihopedagogie, autorul D.Ozunu determină că conduita
deviantă este privită în următoarele trepte evolutive: de la
comportament deviant (abateri de la norme) la comportament aberant
(aspecte medico-legale şi psihopatologice), comportament
predilectual, comportament delictual propriu-zis şi, respectiv, ultima
treaptă comportamentul infracţional. Autorul distinge două orientări
ale clasificării comportamentului deviant:
a) orientatea psihiatrică, care defineşte devierile de comportament
drept caracteropatii şi
b) orientarea psihologică-biopsihologică, care le surprinde fie ca
expresii ale inadaptării la mediu, fie le deduce din modificările
survenite din structura centrilor nervoşi.
Trăsătura comună a formelor de comportament deviant este
încălcarea aşteptărilor sociale, a regulilor şi normelor oficiale şi
neoficiale caracteristice categoriei de vârstă a minorilor. Aceste
comportamente problematice au fost grupate prin sintagma
„comportamente deviante”, pentru că, în primul rând, apar adesea
împreună (rate ridicate de manifestare concomitentă) şi, în al doilea
rând, există multe conexiuni pe parcursul dezvoltării acestor forme de
comportament. În al treilea rând, se admite în prezent că mulţi factori
cauzali similari sunt implicaţi în apariţia lor. Formele de comportament
problematic pot fi clasificate în patru categorii mari:
a) comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta
autoritatea (părinţi, profesori) şi au reacţii nepotrivite de supărare
sau furie când nu-şi pot impune propriile interese. Aceasta se
întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul categoriei
de vârstă 3-6 ani decât la copiii mai mici sau mai mari;

295
 b) comportamentul agresiv: comportament menit să producă
pagube sau să rănească pe cineva; dorinţa de a distruge este de
obicei prezentă. Acest comportament se produce de cele mai
multe ori în „adolescenţa clasică”.
c) comportamentul delincvent: comportament deviant în
adolescenţă (conform OMS, se manifestă între 10 şi 18 de ani),
prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de natură penală
(de exemplu, absenteismul de la ore, consumul de alcool şi de
alte substanţe, frauda şi furtul comise înainte de vârsta
răspunderii penale);
d) comportamentul infracţional: încălcarea unor norme legale
valide (legi), de obicei într-o manieră foarte gravă, care
declanşează proceduri legale (de exemplu, furt, distrugere de
bunuri, vătămări corporale, jaf). Acest tip de comportament
apare de obicei în adolescenţa târzie.
În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu
normativitatea socială şi juridică, putem distinge mai multe categorii
de comportament deviant:
1. comportament asocial, minori afectaţi de diverse vicii
(alcoolosm, narcomanie, toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau
neangajaţi în câmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi
de dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu
tendinţe de a fi dominaţi sau de a domina. Cercetarea stării
psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de
frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent hipertimie),
nevroze, frustrare, infantilism, dezvoltare psihică întârziată.
2. comportament delincvent, minori caracterizaţi prin
comportament influenţat de diverse devieri de la normalitatea
psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal,
conformism sau agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar
sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin
socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave
de la sistemul valoric-normativ al societăţii, psihopatii, nevroze,

296
 oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sunt un produs
al ambianţei în care s-a format personalitatea minorului, cu
precădere al climatului familial nefavorabil.
În dependenţă de modalităţile de manifestare a
comportamentului delincvenţial, în literatura de specialitate se mai
întâlnesc tipologii ale comportamentelor delincvente ale minorilor.
Astfel, în conformitate cu caracterul de periculozitate (după gravitate)
al comportamentului deviant, sunt:
a) comportamente deviante ocazionale, nestructurate, cu un grad
scăzut de periculozitate socială. În această categorie includem
minorii care au intrat sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind
scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii sau care au
participat întâmplător la acţiuni antisociale, fie din teribilism, fie
din bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină.
Considerăm că sancţionarea acestor adolescenţi cu o măsură
privativă de libertate accentuează criza de originalitate, iar
etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea;
b) comportamente deviante structurate, cu un grad ridicat de
periculozitate socială, caracterizând minorii cu un grad scăzut de
integrare şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi de
adaptare şi tulburări de comportament. Aceştia au comis acte
predelincvente la o vârstă fragedă. Deşi au fost sancţionaţi, aceasta
nu a constituit un factor favorizant al recuperării;
c) comportamente deviante recurente, cu o deosebită periculozitate
socială, concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de
moarte, violuri, tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru care
sancţiunea închisorii reprezintă „ultima soluţie” în vederea
prevenirii comiterii de noi delicte.
Formele comportamentului deviant de gen pot fi structurate în:
1. comportamente agresive şi violente, cu lipsă de stăpânire în vorbe
sau în fapte, caracterizându-se prin accese de furie, înverşunare;
acţiunile lor sunt caracterizate prin emotivitate puternică, însoţită
de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violenţă, iar

297
 minorul are tendinţe spre cruzime şi duritate;
2. comportamente achizitive, caracterizate prin tendinţa minorilor de
a dobândi (lua, strânge, achiziţiona) bunuri şi valori materiale prin
diferite modalităţi imorale şi ilegale, în scop personal: de câştig,
de întreţinere, de îmbogăţire;
3. comportamente perverse, care îşi poate extinde activitatea de la
forme uşoare (plânsul artificial, simularea) până la formele cele
mai grave (violul, acţiunile perverse cu caracter sexual); se
caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune pentru oameni,
lipsă de milă, prezenţa urii şi a cruzimii;
4. comportamente autovătămătoare, care îşi îndreaptă activitatea
violatoare spre propria persoană;
5. comportamente nconştientizate, săvârsite de minorii care posedă
dereglări psihice de diversă natură, patologii ce nu le permit o
conştientizare deplină şi adecvată a acţiunilor, conduitei.
Formele comportamentului deviant al minorilor nu pot fi reunite
fix şi integru în careva categorii tipologice, deoarece implică o
dinamică amplă a reacţiei de cauzalitate şi a modurilor de interpretare
din partea publicului. Dar, din punctul de vedere al delincvenţei
juvenile, o importanţă majoră are tipologia comportamentală după
participanţi (delincvenţa individuală şi delincvenţa în grup), care
îmbină în sine atât modalităţile comportamentale de gen, cât şi cele ale
careacterului de prejudiciabilitate. Considerent din care acestea vor fi
analizate în mod detaliat.

3. DELINCVENŢA INDIVIDUALĂ

Delincvenţa juvenilă, deşi este un fenomen social, trebuie

cercetată ca act individual, ca act comis de un minor concret într-o
situaţie concretă. Este vorba despre o acţiune umană, determinată de
anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.
În ultimii 20 de ani, la nivel internaţional, psihologi, medici şi

298
criminalişti au realizat studii asupra unor fenomene, cum sunt furtul,
violenţa, ameninţarea, intimidarea, accesele de furie, vandalismul şi,
recent, fenomenul „happy slapping” (atacuri neprovocate/acte de
violenţă gratuite împotriva unei victime alese la întâmplare, filmate cu
telefonul mobil şi – eventual – postate pe Internet) comise de copii şi
tineri. La majoritatea celor care au comis acte agresive şi crime pot fi
recunoscute, retrospectiv, multe anomalii în dezvoltare, cele mai multe
avându-şi debutul în copilărie.
În general, nu se cunoaşte şi nu poate fi prezisă o anumită dată a
debutului infracţional al minorului. Debutul infracţional capătă contur,
după cum am menţionat anterior, de cele mai dese ori în sânul familiei
,,nesănătoase”, într-un mediu şcolar, social ce reprezintă o perturbare
a raportului dintre relaţiile minorului cu obiectele şi persoanele ce-l
înconjoară, constituind, de regulă, un răspuns la atitudinile altora.
Odată ce minorul se dezvoltă într-o familie în care relaţiile dintre
membrii acesteia sunt perturbante, în mod evident acest mod de viaţă
va fi transpus şi asupra comportamentului său.
Dacă e să vacem o trecere în revistă a etapelor de dezvoltare a
minorului, putem stabili că la vârsta preşcolară apar comportamente
deja relativ conturate, care încep să fie exteriorizate. Precedă aceste
comportamente neglijenţa şi atitudinea negativă a părinţilor.
La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament cu
semnificaţie morală. Comportamentul poate lua expresia unei ostilităţi
la adresa unor membri de familie, profesori, colegi, prieteni etc. În
acest moment, pot să apară şi se pot declanşa deja tulburări de
comportament neepisodice, cum ar fi: neascultarea, minciuna,
agresivitatea, fuga de acasă, vagabondajul, ce pot deveni un potenţial
pericol în timp, imprimând personalităţii un sens destructural,
dizarmonic în dezvoltarea sa.
În clasele mai mari, tulburările comportamentale sunt în
dinamică, ajungând de la forma preinfracţională la cea infracţională
propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile acte cu
caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în

299
dezacord cu exigenţele şcolare lasă deschisă ori grăbesc această
posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite
discordante: nesupunerea, obraznicia faţă de profesori, violenţa faţă de
colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.
Aceste manifestări atipice pot fi săvârşite atât în mod individual,
cât şi în grup. Cu toate că, în dependenţă de particularităţile fizice şi
psihice ale minorului, delincvenţa individuală este întâlnită mai rar
(statistica arată că două din cinci infracţiuni sunt săvârşite în mod
individual), nu putem omite studiul acesteia.
În medie, repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor
comise individual şi al faptelor comise în grup în diferite state ar fi:

State Individual În grup

Belgia 23,7% 67,8%
Regatul Unit al Marii 19,3 % 70,5%
Britanii
Finlanda 44,5 % 36,9%
Olanda 41,7 % 49,4%
Irlanda de Nord 20,9 % 56,8%
Portugalia 27,2 % 59,1%
Spania 40,3 % 51,0%
SUA 26,0 % 60,3%
Elveţia 27,8 % 67,3%
În medie 29% 60%
(11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul)

Termenul „delincvenţă individuală” nu este întalnit nici în

legislatia penală, nici în literatura de specialitate. În încercarile de a
defini delincvenţa individuală ţinem seama de o serie de trăsături
specifice, şi anume: criteriul de vârstă; comportamentul deviant care
prezintă anumite particularităţi; numărul de participanţi.

300
 Astfel, prin delincvenţă individuală se înţelege totalitatea
încălcărilor de lege (cu caracter penal şi nepenal) săvârşite de către
o singură persoană care nu a atins vârsta de 18 ani.
Analizând trăsăturile personalităţii delincventului minor care a
săvârşit fapta antisocială individual nu putem identifica mari deosebiri
de ale celor care au fost participanţi ai unui grup. Putem remarca că, în
unele cazuri speciale, în afară de: existenţa marginală, inactivitate,
parazitism, respingerea valorilor morale, disociere între eul personal şi
cel social, absenţa orizontului temporal existenţial şi resentimente
contra societăţii, putem remarca astfel de trăsături, cum ar fi
incapacitatea de comunicare şi inadaptarea socială. Toate aceste
trasaturi sunt generatoare de comportamente indezirabile, disociale şi
antisociale.
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în
evidenţă faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de
imaturizare caracterologică ce se manifestă prin următoarele:
autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea
greşelilor şi a actelor disociale sau antisociale comise, indolenţă,
indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, tendinţe egocentrice, absenţa sau
insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a
sentimentelor etico-morale, dorinţa unei „vieţi usoare”, fără muncă.
Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în
determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi
sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de
personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac
parte: particularităţile şi structura somatofiziologică şi neuropsihică,
structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale,
particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se
includ factorii de ordin familial, socioafectivi şi educaţionali,
socioculturali, economici etc. Factorii şi cauzele delincvenţei
individuale în structura personalităţii sunt mai puţin generali,
întotdeauna concreţi şi legaţi de condiţiile şi evenimentele existenţiale,
de procesul educaţional, de modul specific în care individul

301
interacţionează cu colectivitatea.
Delincvenţa juvenilă cunoaşte o manifestare mai accentuată în
mediile urbane (mai ales în marile aglomerări urbane). Una dintre
cauze rezidă chiar în inegalităţile de ordin material din comunităţile
urbane, prin contrast cu cele rurale, unde posibilităţile materiale ale
indivizilor sunt sensibil egale.
Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea
de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din
mediul rural, în oraşe fiind o multitudine de locuri şi medii favorabile
săvârşirii infracţiunilor. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri
mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport,
practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi studieze
victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi
din autoturisme, iar in timpul noptii chiar tâlhării. În mediul rural
ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât
în mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie
recunoscuţi de victime şi mai uşor pot fi depistaţi.

4. DELINCVENŢA ÎN GRUP

4.1. Consideraţii generale privind delncvenţa în grup

Femomenul delincvenţei în grup, deşi este cunoscut

cercetătorilor sociologi încă din sec. al XVIII-lea, ia amploare în zilele
noastre, ceea ce denotă tendinţe clare de organizare a tinerilor
delincvenţi în grupe de infractori, de regulă specializate în comiterea
unui anumit tip de infracţiuni. Şi în Republica Moldova
infracţionalitatea juvenilă în ultimii cinci ani se caracterizează prin
creşterea numărului de minori implicaţi în comiterea infracţiunilor în
grup. După cum arată datele statistice, în anul 2012 practic fiecare a
patra infracţiune săvârşită de minori a fost comisă în grup (25,3%) şi
reprezintă cu 45,9% mai mult faţă de anul precedent.

302
 Deşi constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie
(cartiere, străzi etc.) sau pe bază de legături delictuale anterioare, de la
început nu se formează în scop infracţional şi nu toate aceste grupuri
ajung la delict. Studiul grupului a apărut, aşa cum se subliniază în
literatura de specialitate, ca o reacţie contra exclusivismului
macroscopic, împotriva manevrării fără discernământ a unor noţiuni
vagi ca „societate”, „grupare”, atenţia fiind concentrată asupra unor
formaţiuni concrete.
Importante pentru înţelegerea grupărilor delincvenţiale de minori
sunt teoriile de orientare sociologică (Teoria grupurilor de la marginea
străzii (W.F. Whyte), Teoria subculturilor deviante (A.Cohen şi
M.Gordon)), care au evidenţiat caracteristicile specifice subculturii
grupului delincvent şi condiţiile apariţiei lor.
W.F. Whyte, în teoria „grupul de la marginea străzii” sau a
„societăţii de la colţul străzii”, susţine că asocierea şi participarea la
activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a
tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi revoltă.
Tânărul simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de cei de o
vârstă cu el, aderarea la un grup oferindu-i spaţiul şi anturajul de a-şi
manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. În teoria „subculturilor
deviante”, care după conţinut este apropiată teoriei grupurilor de la
marginea străzii, A.Cohen şi M.Gordon arată că „subcultura” apare ca
reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând
indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi
ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori şi
norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în
opoziţie cu acestea. Subcultura delincventă, afirmă criminologul
american A.Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar
le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu
principiile subculturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după
normele culturii globale.
Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea
comportamentului deviant al tinerilor, criminologii consideră că

303
subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturare la care
participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice
subcultură are un sistem valoric diferit de cel al societăţii.
Din cele menţionate putem defini delincvenţa în grup ca
totalitatea încălcărilor de lege (cu caracter penal şi nepenal)
săvârşite de către o reuniune (un grup) de persoane care nu au atins
vârsta de 18 ani.
Dintre condiţiile care favorizează aderarea minorului la grupul
delincvent putem evedenţia: instabilitatea socială, schimbarea în
centrele aglomerate, diferenţele mari culturale între familie şi restul
societăţii, atitudini sociale negative în familie, familii retrograde care
refuză încadrarea socială, izolarea socială legată de prejudecăţi
naţionale, religioase, rasiale etc. După cum observăm, un factor decisiv
îl constituie familia; anume tensiunea şi certurile între părinţi, între
părinţi şi copii determină copiii să evadeze din căminul familial şi să-şi
caute rezolvarea problemelor în grupul stradal, între prieteni de ocazie.
Adeziunea la grup începe încă din preadolescenţă şi poate fi
legată şi de rezultatele şcolare slabe, simptome nevrotice. La grupuri se
alipesc şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de plasament,
şcolile speciale, casele de copii etc. De cele mai multe ori, aceştia
locuiesc în condiţii insalubre, sunt fără familie sau provin din familii
dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc. Cei
mai mulţi dintre minorii delincvenţi nu sunt supravegheaţi de către
parinţi în ceea ce priveşte relaţiile lor cu ceilalţi copii şi cum îşi petrec
timpul liber, fie sunt supravegheaţi în mod superficial sau accidental.
Elementele favorizante pot constitui şi acoperirea de către mamă
a primelor delicte, atitudinea indiferentă a tatălui, vecinătatea
criminogenă, eşecul în dragoste etc. Tânărul găseşte în grupul
delincvenţial căldură sufletească, înţelegere, curajul şi loialitatea pe
care nu le are, găsind în grup un răspuns la o situaţie socială precară.
Pentru minori soluţia grupului pare să fie, la un moment dat, o raţiune
de a fi, de a exista.
Grupul oferă adolescentului nu doar cadrul de afirmare, de

304
exprimare liberă, ci şi de securitate, siguranţă. În grup, adolescentul
gaseşte niveluri de aspiraţie şi un sistem de valori comune cu ale sale,
chiar în grupuri nonformale orientate negativ. Grupul oferă
adolescentului un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului „eu”,
un antidot pentru neliniştile sale anterioare. Teama de a fi respins de
mebrii grupului şi dorinţa de a-i imita contribuie la coruperea lui
precoce. Astfel, el va începe să fumeze, să bea, să practice jocuri de
noroc şi căuta să demonstreze forţă şi curajul sau. Ceea ce îl atrage pe
minor în grupul de adolescenţi, iar uneori şi de adulţi poate fi explicat
şi prin faptul că grupul respectiv îi permite realizarea unor dorinţe care
îi sunt interzise în mod brutal de catre parinţi, a unor acţiuni
aventuroase şi activităţi mai interesante. Astfel aceste grupări oferă
minorului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca el, cât şi o
identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii
hedoniste imediate şi se poate revolta împotriva sistemului social
considerat de el inechitabil.
Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii
delicvente este semnalată şi de datele statistice care stabilesc că: 21%
din delicvenţii minori de sex masculin şi 19% de sex feminin au comis
actele delicvente datorită influenţei grupului; în 75% din cazuri este
vorba despre un grup preconstituit; 80% din delicvenţi au ca loc de
întâlnire strada; în 97% din cazuri delicvenţii minori au prieteni
delicvenţi; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte
delicvente în grup provin din familii dezorganizate; 87% din aceşti
tineri au o şcolarizare sub medie; 39% din minori nu aveau alt mod de
subsistenţă decât prin săvârşirea de infracţiuni; 89,4% din minorii cu
vârsta de peste 14 ani au început viaţa sexuală; 16,5% se preocupă să-
şi îmbunătăţească imaginea proprie în ochii celorlaţi membri; 44,7%
caută un mediu care să le asigure securitate emoţională, stabilitate şi
confort.
În grupul de minori delincvenţi sunt apreciate: insistenţa,
hotărârea în comiterea infracţiunilor, violenţa fizică, verbală,
agresivitatea faţă de alte persoane necunoscute şi respectul faţă de

305
prieteni.
În psihologie sunt evedenţiate următoarele caracteristici ale
grupului delincvenţial:
 este o adunare de indivizi ale căror sentimente şi idei sunt
orientate în aceeaşi direcţie;
 în grup are loc dispariţia personalităţii, aceasta aflându-se sub
imperativul unor emoţii colective sau sentimente violente;
 grupul posedă un „suflet comun” ce-i face pe indivizi să
gândească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel care
le este caracteristic individual.
Caracteristicile generale ale acestor grupuri s-ar prezenta astfel:
 număr restrâns de membri care împărtăşesc aceleaşi emoţii
negative sau pozitive în raport cu anumite evenimente,
fenomene, obiecte etc.;
 subordonarea nevoilor individuale celor colective;
 fiecare din ei îsi asumă rolul pe care i l-a atribuit grupul,
nedepăşind cadrul strict reglementat de acesta;
 caracterul dinamic în ceea ce privesc funcţiile grupului;
 rolul securizant al grupului.
Delincvenţa în grup este caracteristica delincvenţei juvenile,
principalele fapte fiind: huliganismul, violul, violenţele, furtul de
vehicole. Grupul de delincvenţi este în general neorganizat şi nu are de
la început ca scop delictul, dar în funcţie de diferite circumstanţe acest
scop poate surveni ulterior. După primele „succese" activitatea
grupului poate merge progresiv, dar acesta se poate şi desfiinţa.

4.2. Tipologia delincvenţei în grup

În literatura de specialitate grupurile delincvente de minori

poartă nume diverse: „beatnicks”, „hippies” în SUA; „teddy boys”,
„mods”, „rockers” în Anglia; „vitelloni” în Italia; „nozum”, „provos”

306
în Olanda; „blusons noirs”, „yeyes” în Franţa; „halbstarke” la
Hamburg; „andercuper” la Copenhaga; „tayo-zocu” în Japonia;
„молодёжные группировки” în Rusia. Acestia sunt o formă de
manifestare a agresivităţii colective îndreptate împotriva lumii
restricţiilor şi convenţiilor impuse de către cadrul social, pe care ei îl
văd prin prisma lumii celor adulţi.
Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:
 grup situativ implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor
circumstanţe criminogene, cărora adolescenţii nu li se pot opune;
 grup agresiv cu o ierarhie cât de cât stabilită a statusurilor,
dominaţie strictă, orientat spre comiterea infracţiunilor.
Conform autorilor amintiţi A.Cohen şi M.Gordon, există trei
tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în rândul
adolescenţilor din zonele urbane, care pot să apară şi în forme
combinate:
- modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent,
tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri
materiale;
- modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa
sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme;
- modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage
într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de
narcotice.
L.Ohlin identifică trei tipuri de subculturi delictuale:
- subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a
necesităţii de afirmare şi de achiziţie în grupuri având
oportunităţi slabe;
- subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu
uşurinţă bunurile convertite;
- subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea
plăcerii imediate fără a depune eforturi sunt principalele
motivaţii.

307
Delincvenţa în grup include grupurile spontane şi cele organizate:
1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi
stabil, pentru care nu pot fi identificate anumite caracteristici.
Acest tip de delincvenţă este ocazional la săvârşirea anumitor
infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai
mulţi factori, printre care: slaba preocupare a familiei, consumul
de alcool, anturajul.
2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de
delincvenţă organizată, colectivă, în cadrul căreia membrii
constitutivi duc un mod de viaţă antisocial, majoritatea acţiunilor
fiind caracterizate de încălcarea legii. Fenomenul bandelor are
forme incipiente în perioada interbelică în SUA.
Bandele de tineri caracterizându-se, în general, prin:
nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea
delictelor din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig;
maliţiozitate, comiţând acte delincvente ca o sfidare la adresa
celorlalţi; negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se
confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa
afectivităţii familiale), bandele se structurează şi funcţionează în baza
unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi şi
obligaţii, a unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte,
societăţii globale.
Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele. În aceste
bande fetele îşi creează „propria lume”, în scopul unei apartenenţe şi al
protecţiei. În bandă ele găsesc de asemenea acceptare, reguli, loialitate,
autoritate, disciplină şi alte componente pe care nu le pot găsi în lumea
adulţilor. Statistic, fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de
grup, dar ele nu sunt prea organizate. Adeseori bandele de fete
acţionează împreună cu bandele de băieţi.
Costiner arată că un grup spontan de joacă se poate transforma
într-o bandă cu o ierarhie bine precizată, cu loc de întâlnire şi o rază de
acţiune constantă. Banda va trece apoi la efectuarea de acte huliganice,
distructivitate pentru a-şi demonstra dexteritatea şi curajul.

308
 Grupurile pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de
criteriul folosit:
 după natura atitudinilor: infracţionale şi preinfracţionale;
 după durata existenţei: cu durată mică – până la o lună (27%),
medie – între 1 şi 6 luni (18%), mare – peste 7 luni (55%);
 după gradul de organizare: slab organizate (78%), bine
organizate (13%);
 după modul de luare a deciziilor: le ia conducătorul (8%), se
discută în subgrup, apoi aderă tot grupul (14%), le iau toţi
membrii grupului (78%);
 după antecedentele penale ale membrilor grupului: fără
antecedente penale (20%), numai cu antecedente penale (51,1%),
structură mixtă (28,9%);
 după vârstă: numai minori (64%), minori alături de majori
(36%).
În grupurile mixte minori-adulţi, lider al grupului este adultul, în
cele mai dese cazuri cu experienţă infracţională. Aceste grupuri sunt
bine structurate, cu repartizarea rolurilor. Majoritatea infracţiunilor au
fost comise în grupuri cu conducător adult.

Activităţi de evaluare:
1. Determinaţi deosebirile dintre „comportamentul social” şi
„comportamentul antisocial”.
2. Identificaţi trasaturile de personalitate specifice individului cu un
comportament deviant.
3. Analizaţi tipologia comportamentului deviant al minorilor.
4. Stabiliţi factorii şi cauzele delincvenţei individuale.
5. Decideţi asupra condiţiilor care favorizează aderarea minorului la
grupul delincvent.

309
Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot
constitui sfera de interes a unor studenţi:

1. Teoriile lui Albert Cohen ce explică apariţia delincvenţei de bandă.

2. Practica altor state în lupta cu fenomenul delinvenţei în grup.
3. Cauzalitatea delincvenței în grup.
4. Tendințele delincvenței în grup în Republica Moldova.
5. Prevenirea delincvenţei în grup.

310
 TEMA 9
MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Conceptul de victimă
2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului
infracţional
3. Sursa victimizării şi tipologii ale victimelor minore
4. Prevenţia victimologică

OBIECTIVE:
- să determine trăsăturile victimei minor;
- să identifice conceptul de personalitate a minorului ca victimă a
infracţiunii;
- să analizeze comportamentul victimei minore în mecanismul
actului infracţional;
- să stabilească deosebirea dintre minorul şi adultul victimă;
- să evalueze rolul particularităţilor individuale ale minorului asupra
victimizării lui;
- să identifice premisele victimizării minorului;
- să clasifice victimele minore;
- să facă coraportul dintre victimizarea adulţilor şi victimitatea
minorilor;
- să determine particularităţile victimizării minorilor în cazul
infracţiunilor contra situaţiei lor juridice;
- să evidenţieze particularităţile victimizării minorilor în cazul
infracţiunilor contra situaţiei lor personale;
- să determine formele de victimizare a minorilor;
- să analizeze tipurile de violenţă stabilite de Observaţia nr.13
(2011) a ONU privind dreptul copilului de a fi protejat contra
tuturor formelor de violenţă;
- să recomande modalităţi de prevenţie a cazurilor suicidare în

311
 rândul minorilor;
- să estimeze eficienţa activităţii organizaţiilor victimologice
nonguvernamentale.

Termeni-cheie: victimologie, victimă minoră, vulnerabilitate

victimală, victimizare, victimitate, devictimizare, victimă
provocatoare, prevenire victimologică.

BIBLIOGRAFIE:
Acte normative:
1. Convenţia europeană cu privire la compensarea pagubei
victimelor infracţiunilor de violenţă (1983).
2. Recomandarea nr.R(87)21 a CE în legătură cu protecţia victimelor
şi prevenirea victimizării (1987).
3. Recomandarea nr.R(85)11 a CE privind poziţia victimei în cadrul
dreptului penal şi al procedurii penale.
4. Rezoluţia (77)27 a Comitetului de Miniştri cu privire la protecţia
victimelor infracţiunilor (1977).
5. Declaraţia ONU privind principiile justiţiei faţă de victimele
infracţiunilor şi abuzul de putere (1985).
6. Observaţia nr.13 (2011) a ONU privind dreptul copilului de a fi
protejat contra tuturor formelor de violenţă.
7. Abolirea pedepselor corporale aplicate copiilor. Consiliul Europei.
Chişinău, 2008.

Literatura de specialitate:
8. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999.
9. Bujor V, Manole–Ţăranu D. Victimologie. Chişinău, 2002.
10. Cuşmir L. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile
dezvoltării sociale stabile: Teză de doctor în drept //
http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_
thesis.pdf

312
11. Lopez G. Victimologie. Paris: DALLOZ, 1997.
12. Gladchi Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul
infracţiunilor de mare violenţă. – Chişinău, 2002.
13. Gladchi Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău:
Editura Academiei „Ştefan cel Mare”, 2004.
14. Moraru V.. Abordarea criminologică a conduitei suicidare. În:
Studia Universitatis. Seria „Ştiinţe sociale”, 2008, nr.1 (11),
p.107.
15. Studiul ONU privind violenţa asupra copiilor (realizat de Paulo S.
Pinheiro ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale 57/90 din
2002).
16. Şarpe V. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia
fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor
în ştiinţe medicale. Chişinău, 2004 // http://www.cnaa.acad.md
17. Ulianovschi X., Mârza V. Medierea în cauzele penale. În:
Alternative la detenţie. Chişinău: Prut Internaţional, 2003.
18. Trandafirescu Z. Consideraţii generale privind victimizarea
intrafamilială. Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6.
19. Ревтова С. Психические состояния, оказывающие влияние на
формирование показаний несовершеннолетней потерпевшей.
În: Судовы веснiк, 2007, nr.1.

1. CONCEPTUL DE VICTIMĂ

Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală,

socială şi politică. Diferitele definiţii, mai mult sau mai puţin extinse,
tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. Înainte
de examinarea multilaterală a acestor definiţii, este de evidenţiat însuşi
conceptul de victimologie.
Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a
dat temei creării unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia.
Acest concept al victimologiei, care se înscrie în studiul explicaţiilor

313
actului criminal, nu trebuie confundat cu criminologia victimologică,
care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează
obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de
victime. De aceea, celei din urmă i se mai zice victimologia secundară,
pentru a o deosebi de prima – victimologia primară, care şi ne
interesează în acest caz.
Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi
comportamentul victimei raportată la conceperea, realizarea şi
consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei.
Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei.
Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa
actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi
efectelor fenomenului victimal. De asemenea, victimologia trebuie să
reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru
apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură
social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară
procedurii agresivităţii. În antichitate, preocupările faţă de victimă
vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile
pe poziţii de egalitate.
Noţiunea de victimologie este recentă. Ea debutează înainte de al
doilea război mondial, dar prinde amploare după acesta. Benjamin
Mendelsohn, avocat penalist, este primul care a ridicat interesul faţă de
victime (1937). Conceptul de victimologie oscilează între două
extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană
tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime).
Tendinţele victimologiei moldoveneşti sunt mai curând cu
rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă, ai cărei precursori sunt:
Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah (1971), Micheline Baril (1984).
De-a lungul timpului, cercetările criminologice se concentrau pe actul
şi autorul infracţiunii, ignorând victima. În anii ’80 ai sec. XX
cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra
victimei şi, primordial, asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia.
În sens restrâns, victimologia reprezintă studiul victimelor

314
delictelor sau crimelor, statutul lor psihosocial şi relaţiile lor eventuale
cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot
predispune o persoană să devină victimă; particularităţile fizionomice;
apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile victimologiei
se enumeră:
 Cercetarea victimizării şi victimităţii;
 Pronosticul victimologic;
 Prevenţia victimologică;
 Recuperarea daunelor cauzate;
 Victimioterapia.
Chintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă
înţeles în dimensiune personală, socială şi politică.
În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate de
către ea şi de către organele competente din stat. Potrivit Articolului 1
al Declaraţiei principiilor fundamentale de justiţie, referitoare la
victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu
ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia
nr.40/34 din 11.12.1985 a Adunării Generale a ONU), definiţia
victimei ar fi: „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un
prejudiciu, mai exact – o atingere a integrităţii fizice sau morale, o
suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor
fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor
penale în vigoare într-un stat membru, … reprezintă încălcarea
normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului”.
Potrivit Articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi
considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu
identificat, arestat, urmărit sau declarat vinovat”. „Calitatea” de
victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu comiterea faptei, anterior
declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta.
Victima poate dobândi, ulterior, şi calitatea de parte vătămată ori de
parte civilă.
Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici

315
nu condiţionează, statutul de victimă. Rezoluţia ONU, despre care s-a
amintit anterior, recomandă statelor membre crearea şi dezvoltarea
unei întregi reţele de servicii, prin intermediul cărora victimele trebuie
să primească asistenţă materială, medicală, psihologică şi socială de
care au nevoie.
În sens restrâns, victima este o persoană care suferă de pe urma
unui agent victimizator, care poate fi o persoană sau un factor natural.
În sens mai larg, atât victima, cât şi agentul victimizator pot fi
mai multe persoane, grupuri sau organizaţii.
Potrivit Recomandării Rec(2006)8 a Comitetului de Miniştri al
statelor membre ale Consiliului Europei privind asistenţa victimelor
infracţiunilor, prin victimă se înţelege orice persoană fizică care a
suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere integrităţii sale fizice sau
mentale, o suferinţă morală sau un prejudiciu economic, cauzat de
acţiuni sau inacţiuni prevăzute de dreptul penal dintr-un stat. Termenul
de victimă include în mod egal, dacă este cazul, familia imediată sau
persoanele aflate la întreţinerea victimei directe.
În conformitate cu proiectul Instrucţiunii privind mecanismul
intersectorial de cooperare pentru asistenţa şi monitorizarea copiilor
victime şi potenţiale victime ale abuzului, neglijării, exploatării,
traficului, copil-victimă este copilul căruia, prin acţiuni sau inacţiuni,
i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Persoanele nevârstnice sunt mai lejer supuse riscului de a deveni
victime. Fiind fără experienţă şi cu un fizic mai slab, inclusiv un psihic
încă nestatornicit, minorii fac parte din categoria persoanelor cu
victimitate sporită, dat fiind că aceştia au o capacitate redusă de a
înţelege caracterul actelor săvârşite şi de a prevedea consecinţele lor,
cu un discernământ diminuat şi un grad mai înalt de sinceritate. Astfel,
ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor fapte, dar şi
manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi
victime. De obicei, minorii nu încearcă să se apere de agresori, iar
psihicul lor rămâne traumat după infracţiune. Toate acestea le pot
distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, le

316
pot crea anumite complexe, fobii.
Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu
agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca
o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în
limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile
(bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul
psihologic, însă, nu se poate obişnui nicio fiinţă sensibilă. Traiul într-o
veşnică teroare, izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el
cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată
de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea
îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din care nu poate
scăpa decât la o vârstă suficient de matură pentru a putea fugi din
mediul în care se află. Pe de altă parte, această fugă din mediul
respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare,
întrucât este considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din
păcate, corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz
psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori
locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii, ar fi indicate
nu doar schimbarea mediului educativ, ci şi redresarea afectivă,
evident şi somatică, a copilului victimizat.
Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni
pot fi clasificate de o aşa manieră, încât investigatorul să aibă în vedere
traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre
cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost
supuse în cadrul intrafamilial sunt, în general, apatice, stăpânite de
frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie redusă faţă de
adulţi. Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt, în
general, afectate pe plan fizic, dar mai ales psihic pe termen lung,
contactul cu ele făcându-se cu mare greutate din cauza că îşi pierd
încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorul lor. Minorii
victime sunt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se
resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare. Percepţia lor
asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vârste foarte

317
fragede având efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi
dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară
în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu
prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de
alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a
fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea
structura interviul ţinând seama de aceste caracteristici.
Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct
sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni
sau inacţiuni criminale. Victimă este întotdeauna fiinţa umană, deci nu
pot fi admise în calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile
prejudiciate.
Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse
interesele sale personale de către un agent cauzal extern care i-a
antrenat o daună evidentă, fiind de asemenea identificat în această
calitate de către majoritatea corpului social. Evident, definiţia exclude
persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi considerată
victimă în urma:
 recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de
obicei se consideră a fi un caz izolat, ieşit din comun şi neînţeles
de cei din jur. În alte cazuri, de exemplu pentru minori, victima
însăşi poate să nu se perceapă ca atare, dar există o terţă
persoană care o tratează în calitate de victimă, de exemplu –
părinţii minorului;
 recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest
capitol atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta
este evolutivă, modificându-se de la o perioadă la alta,
determinată de mentalitate), din punt de vedere sociopolitic
(recunoaşterea socială trebuie să conducă la modificarea legii,
aici un mare rol au şi organizaţiile nonguvernamentale), într-o
dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a
presiunilor culturale sau a aculturii);
 prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri

318
 de daune: fizice, materiale sau morale.
Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere
al legislaţiei procedural penale. Conform art.58 CPP RM, „se
consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin
infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima
are un interes în cadrul procesului penal şi este interesată în rezultatele
acestuia”. În acelaşi sens, art.59 CPP RM stipulează că „parte vătămată
este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin
infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a
cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără
acordul său”.
Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii
afective intense. Ea alimentează sentimentul de insecuritate, larg
fundamentat pe impresia subiectivă pe care o avem cu toţii de a fi
potenţiale victime. Ca şi sărăcia, moartea şi bătrâneţea, şi din raţiuni
asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient.

2. COMPORTAMENTUL VICTIMEI MINORE ÎN MECANISMUL ACTULUI

INFRACŢIONAL

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent,

sunt utilizate două noţiuni: victimitate şi victimizare.
Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături,
capacităţi, însuşiri etc.) a unei persoane concrete, determinat de
existenţa fenomenului delincvenţă, care se manifestă prin
probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. Victimitatea
poate fi generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este
determinată atât de factori endogeni, cât şi de cei exogeni.
Victimitatea este:
- capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta” atentatelor
criminale;
- investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele

319
 persoane să devină victime ale infracţiunilor;
- caracteristica individuală a persoanei, care constă în
predispoziţia ei de a deveni victimă;
- caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite
împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a
infracţiunii.
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se
numeşte vulnerabilitate victimală. Există speranţa că în viitorul
apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale, ceea ce
înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină
victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.
Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane
concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a
unui delict/crime). După o anchetă efectuată de criminologul francez
Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vârsta mai mare de 17
ani s-a dovedit că în 38,8 la sută din cazuri victima însăşi determină
comiterea faptei.
Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi
de gradul de victimizare a societăţii respective. De aceea, se vorbeşte
despre nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea
victimelor existente la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat
la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de
persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare
categorie de infracţiuni sau pentru fiecare grup social: minori, femei
V
Rv  E
etc., după următoarea formulă: P , unde: Rv – rata
victimizării; V – numărul de victime; P – numărul de populaţie; E –
unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.
Conceptele de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau
tinerii sunt mult mai expuşi spre a deveni victime decât adulţii şi
vârstnicii. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot să împartă
sau nu responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor.
Introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem

320
rolul pe care-l joacă victima în declanşarea mecanismelor latente ale
infractorilor, von Henting ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi
victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Pe
linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în
desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul de „potenţial de
receptivitate victimală”, propus de B.Mendelsohn, care înseamnă
gradul de vulnerabilitate victimală a individului, condiţionat de o
multitudine de factori, precum: vârsta, sexul, aspectul bio-
constituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile
psihocomportamentale.
Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate
victimală crescută datorită particularităţilor psihocomportamentale şi
de vârstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi
psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte
comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor,
capacitate redusă de a înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni
proprii sau ale altor persoane, incapacitatea de a discerne între
intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de
sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi puritatea sentimentelor,
gândurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul
poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi
manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror consecinţe
negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă. Forme foarte
grave de victimizare a copilului se întâlnesc şi în cadrul familiei, cum
ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra
procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a
acestuia.
Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea
victimei în situaţia anterioară. În mod evident un astfel de demers nu
este deloc simplu şi nu se poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele
mai multe cazuri, doar la repararea materială a prejudiciului.
Recomandarea (87) 21 a statelor membre ale UE privind asistenţa
victimelor şi prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră şi alte

321
modalităţi de devictimizare: acordarea unui ajutor de urgenţă pentru a
face faţă nevoilor imediate; protejarea de o eventuală răzbunare a
agresorului, un ajutor medical, psihologic, social şi material,
consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple; informarea cu
privire la drepturile victimei; asistenţa în cursul procesului penal;
asistenţa pentru repararea prejudiciului şi, în măsura posibilului,
suportarea de către stat a despăgubirilor. Prin Convenţia europeană cu
privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente s-au
stabilit principiile fundamentale în materie de despăgubire. Un prim
pas este suportarea de către comunitate a cheltuielilor legate de
repararea prejudiciului, împrejurare care conferă victimei o siguranţă
economică. Pentru ca procesul de devictimizare să aibă şanse reale de
reuşită, este necesară implicarea mai multor intervenienţi, dintre care
cei mai importanţi sunt: justiţia, poliţia, protecţia socială, asociaţiile
neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor, medicii şi psihologii.
Niciunul dintre aceşti intervenienţi nu poate juca un rol decisiv, de
aceea efortul trebuie să fie conjugat. Devictimizarea trebuie realizată
printr-un acompaniament judiciar, un acompaniament social şi metode
terapeutice.
a. Acompaniamentul judiciar
Justiţia poate să intervină prin stabilirea unor reguli de procedură
care să protejeze identitatea victimei, să asigure confidenţialitatea
procesului, să realizeze actul de justiţie ţinând cont şi de interesele
victimei. De exemplu, pot fi dispuse măsuri de siguranţă ce ţin de
interzicerea impusă infractorului de a se apropia de victimă sau de a
intra într-un anumit spaţiu, sau de a se afla într-un anumit loc.
Medierea penală se poate realiza în cazul infracţiunilor mai puţin
grave. Posibilităţile de intervenţie a justiţiei sunt multiple, fiind
prezentate câteva dintre acestea cu titlu exemplificativ. Poliţia are un
rol important în asigurarea siguranţei victimei de-a lungul procesului şi
după condamnarea infractorului atunci când este necesar. De
asemenea, trebuie să manifeste răbdare şi grijă pentru situaţia victimei
atunci când este chemată la audieri.

322
 b. Acompaniamentul social
Protecţia socială are un rol important prin preluarea
sarcinilor sociale ale victimei atunci când aceasta nu şi le mai poate
îndeplini urmare a victimizării sale. De asemenea, trebuie asigurate
servicii sociale victimelor infracţiunilor. Asociaţiile neguvernamentale
pot desfăşura o activitate de lobby pentru susţinerea în faţa autorităţilor
a proiectelor de legi în favoarea victimelor infracţiunilor. Pot asigura
asistenţă juridică, medicală sau psihologică victimelor infracţiunilor
atunci când organismele statale nu acţionează în acest sens. Asigură
locuri de adăpost pentru victime atunci când acestea sunt nevoite să-şi
părăsească locuinţa. Pot fi un fel de supapă de siguranţă atunci când
sistemul statal, ce trebuie să se implice în procesul de devictimizare, nu
funcţionează sau o face într-un mod anevoios.
c. Metode terapeutice
Medicii legişti trebuie să stabilească un certificat medico-legal
explicit şi trebuie să îndrumeze victima spre un serviciu medical
specializat oferindu-i eventual şi adrese ale unor asociaţii ale
victimelor infracţiunilor. Pot fi prescrise chiar tratamente
medicamentoase pentru a se depăşi starea de criză sau pentru a reveni
ulterior la un comportament normal. Psihologii se pot implica prin
terapii familiale, terapii de grup, psihoterapii. Aceste terapii au ca scop
diminuarea anxietăţii victimei şi vor permite victimei să se reconforte
cu locuri, obiecte sau categorii de persoane pe care le evita după
victimizare. Există intervenţii necesare imediat după victimizare şi
intervenţii care se realizează după depăşirea situaţiei de criză pentru
finalizarea procesului de devictimizare.
Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi
cel dinamic. Domeniul static studiază persoana minorului victimă
înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea
acesteia. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul,
naţionalitatea, vârsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul
dinamic presupune cercetarea persoanei victime după comiterea actului
delincvenţial, după epuizarea actului, precum şi raportul victimei cu

323
delincventul. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin
trăsături negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă,
supraapreciere, narcisism.
Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori
un rol negativ în producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de
relaţii determină motivul infracţiunii şi, de asemenea, metoda
comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine
pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele
nesociabile, în majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din
acest punct de vedere, există victime:
 care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă
conduita lor;
 care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;
 care se opresc înţelegând inutilitatea actului.
Există cazuri în care victima are un comportament neutru.
Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc în dependenţă de
particularităţile personalităţii, statutul acesteia, de comportamentul, de
starea victimei. Fapta infracţională săvârşită în cadrul fenomenului
criminalităţii cunoaşte în realitate un veritabil cuplu psihologic. Zis
altfel, criminalul care a săvârşit fapta, pe de o parte, şi victima crimei,
pe de altă parte, formează un cuplu psihologic. Victimele adesea
colaborează cu criminalii lor. Această colaborare poate fi:
- conştientă;
- inconştientă;
- subconştientă.
Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al
potenţialei victime ar fi:
1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului
concret, cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai slabă de
apărare, şi succede cu elaborarea unui plan;
2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit
lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate, consumul de
droguri etc.);

324
 3. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul
delincvenţial şi acesta este comis.
Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:
a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori
experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv);
b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa
afectivităţii momentului (optimist sau pesimist);
c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii
faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în
cazul unei crime.
Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care
caracterizează un număr mai redus de victime: factori biologici,
psihologici şi sociali.
La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la
Münster, din 1979, s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori
fundamentali, care rămân actuali şi astăzi:
1) catastrofele naturale;
2) societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale,
sărăcia, suprapopularea, lipsa educaţiei);
3) traficul rutier, accidentele tehnologice;
4) industria care, favorizând suprapopularea, provoacă consecinţe
psihologice, sociale (integrare dificilă), economice, politice,
constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei;
5) criminalitatea în general;
6) victima ea însăşi.
Hans von Henting, studiind factorii victimogenetici care
predispun la victimizare, făcuse următoarele concluzii:
 28% din victime avusese anterior crimei relaţii de ordin personal
cu agresorul;
 10% avusese legături familiale;
 10% avusese relaţii amicale;
 4% avusese relaţii heterosexuale;
 4% avusese relaţii homosexuale.

325
După A.Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi:
1) acţiunea umană care nu survine subit;
2) circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune;
3) feedback-ul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc.
După M.Cusson (1992), controlul social şi, deci, victimizarea este
determinată de:
 rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor
sociale;
 rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;
 frecvenţa crimelor, care, indubitabil, este mai mare la oraşe,
afectând în particular zonele delincvenţiale unde este
înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania;
 legăturile dintre imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora
reflectă un nivel sporit de victimizare a imigranţilor determinat
de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou.
Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc şi în
cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, având consecinţe
nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a
minorului. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze
unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de
puternică agresare fizică asupra copilului:
1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin
părinţii care au un mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au
separat în fapt;
2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte
părinţii care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi.
Nevavând alt model comportamental, ei îl folosesc faţă de
propriii copii ca un model de educaţie;
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii
care privesc copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile
nevoi, cerându-le să exercite activităţi care îi depăşesc;
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot
datora şi stresului vieţii lor, unei personalităţi imature, fie unor

326
 boli psihice.
O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este
incestul. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate câteva
concluzii: fetele sunt în mai mare măsură monestate sexual; în medie,
vârsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani; în general,
victima şi infractorul se cunosc între ei.
Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea
cauzei infracţiunii, a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-
o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea probelor şi chiar
depistarea infractorului. Amplificarea continuă a criminalităţii
determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în
participarea din nou, în calitate de victimă, la săvârşirea unei
infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei
alte infracţiuni.
Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a
stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a elabora măsuri de
protecţie.

3. SURSA VICTIMIZĂRII ŞI TIPOLOGII ALE VICTIMELOR

MINORE

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la New

York reglementează expres şi imperativ că „statele vor lua toate
măsurile legislative, administrative, sociale şi educative
corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror
forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau
neglijare, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în
timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a
reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane
căreia i-a fost încredinţat”.
În conformitate cu Observaţia nr.13 (2011) a ONU privind
dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă,
termenul de violenţă cuprinde orice atingere adusă copilului în sensul

327
Articolului 19 din Convenţia de la New York. Violenţa faţă de copil
poate fi produsă atât de adulţi, cât şi de copiii înşişi. Spre deosebire de
Observaţia nr.13, proiectul moldovenesc al Instrucţiunii privind
mecanismul intersectorial de cooperare pentru asistenţa şi
monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale abuzului,
neglijării, exploatării, traficului utilizează termenul abuz, înţelegând
prin acesta forme de rele tratamente produse de către
părinţi/reprezentanţi legali/îngrijitori sau de orice altă persoană aflată
în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul,
care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi
îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea. Potrivit
Instrucţiunii, formele de abuz faţă de copil ar fi de următoarele
categorii:
- abuz fizic;
- abuz psihologic;
- abuz sexual (incest, viol, hărţuire sexuală, prostituţie infantilă,
pornografie infantilă, molestare, căsătorie timpurie sau logodna
copiilor care implică relaţii sexuale);
- trafic de copii;
- neglijarea copilului (neglijare alimentară, vestimentară,
igienică, medicală, educaţională, emoţională, lăsarea copilului
fără supraveghere);
- explotarea prin muncă a copilului.
În raport cu Instrucţiunea, Observaţia nr.13 indică un spectru mai
larg al actelor de violenţă ce pot victimiza copilul, cum ar fi:
- neglijenţă (fizică, psihologică/afectivă, a sănătăţii fizice sau
mentale, educativă, abandon);
- violenţă mentală (persecutări, terorizare, speriere, refuz de
ascultare afectivă, insulte, injurii, intimidări, expuneri la
violenţă familială, izolare, ciberintimidare);
- violenţă fizică (pedepse corporale, brimade, tipuri specifice de
violenţă pentru copii cu dizabilităţi, cum ar fi sterilizare forţată,
tratamente violente etc.);

328
 - pedepse corporale (Observaţia nr.8 a ONU);
- violenţă sau exploatare sexuală (activităţi sexuale ilegale, în
scop comercial, pornografie infantilă, prostituare, căsătorii
forţate);
- tortură, tratamente inumane şi degradante;
- violenţă între copii;
- autodistrugere (tulburări alimentare, consum de substanţe
psihotrope, automutilare, suicid);
- practici prejudiciabile (rituri, crime de onoare);
- violenţa în medii (prin căi de comunicare şi de informare, prin
instituţiii şi administraţie).
Mediile în care apare violenţa asupra copiilor, potrivit Studiului
ONU privind violenţa asupra copiilor (realizat de Paulo S. Pinheiro ca
urmare a Rezoluţiei Adunării Generale 57/90 din 2002), ar fi: în
familie; în şcoli şi în mediile educaţionale; în instituţii de îngrijire şi în
sistemul de justiţie; la locul de muncă; în comunitate.
În 1982, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat
inadmisibilă o cerere a unor părinţi suedezi. Ei au susţinut că
interzicerea de către Suedia, în 1979, a pedepsei corporale aplicate de
părinţi încalcă dreptul lor în ce priveşte respectarea vieţii de familie şi
a libertăţii religioase. Ca membri ai congregaţiei unei biserici
protestante libere din Stockholm, ei credeau în necesitatea pedepsei
fizice, justificându-şi credinţa prin referiri la textele biblice. Comisia a
conchis că legea suedeză referitoare la atacul persoanelor nu este
neobişnuită sau draconică în vreun fel: „Faptul că nu se face nicio
deosebire între tratamentul aplicat copiilor de către părinţi şi acelaşi
tratament aplicat unui adult străin nu poate, în opinia Comisiei, să
constituie un „amestec” în viaţa privată sau familială a reclamanţilor,
deoarece consecinţele unui atac sunt egale în ambele cazuri... Comisia
consideră că legea suedeză referitoare la atac şi molestare constituie o
măsură normală în scopul controlului violenţei şi că extinderea ei
aplicată la pedepsirea fizică obişnuită a copiilor de către părinţii lor
intenţionează să-i protejeze pe membrii potenţial slabi şi vulnerabili ai

329
societăţii”.
Într-o decizie similară din septembrie 2000, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a respins în unanimitate şi fără audiere o cerere a
unor persoane asociate cu un grup de şcoli particulare creştine din
Regatul Unit, care susţineau că implementarea unei interdicţii a
pedepsei corporale în şcolile particulare încălca dreptul părinţilor la
libertatea religioasă şi la respectarea vieţii de familie. Curtea a
contestat conceptul de „pedeapsă rezonabilă” aplicată de părinţi. În
septembrie 1998, Curtea a decis în unanimitate că pedeapsa corporală
aplicată de tatăl vitreg unui băiat englez constituia o pedeapsă
degradantă care încălca Articolul 3 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (cauza A vs Regatul Unit, 1998).
Se renunţase la judecarea tatălui vitreg într-un tribunal din Regatul
Unit pe motiv că fusese vorba de o „pedeapsă rezonabilă”. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că guvernul Marii Britanii
este răspunzător, deoarece legea internă care permitea „pedeapsa
rezonabilă” îi priva pe copii de o protecţie adecvată, inclusiv de o
„prevenire eficientă”. Curtea a hotărât ca Regatul Unit să-i plătească
despăgubiri de £10 000 băiatului, care fusese lovit în mod repetat cu un
baston. Hotărârea judecătorească în cauza A vs Regatul Unit citează
articole din Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului,
inclusiv Articolul 19, care cere statelor să-i protejeze pe copii de „orice
formă de violenţă fizică sau mentală” în timp ce se află în grija
părinţilor sau a altor persoane.
Comitetul European pentru Drepturi Sociale, în concordanţă cu
Carta Socială Europeană şi cu Carta Socială Europeană revizuită, cere
tuturor statelor membre să interzică pedeapsa corporală şi alte
tratamente sau pedepse umilitoare pentru copii şi să promoveze alte
măsuri energice administrative şi educaţionale care să recunoască şi să
valorifice dreptul copiilor la protecţie.
Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale
victimelor, inclusiv ale celor minore.
După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în

330
dependenţă de raportul dintre victimă şi delincvent, cum ar fi:
1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a
pruncuciderii).
2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.
3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:
a) suicidul conştientizat;
b) victima eutanasiei;
c) suicidul cuplurilor.
4. Victima mai vinovată decât infractorul:
a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la
comiterea infracţiunii;
b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.
5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:
a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;
b) falsa victimă care induce cu bunăştiinţă justiţia în eroare;
c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.
În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită
în final şi sancţiunea.
După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a
prezentat o clasificare a victimelor având ca bază următoarele criterii:
- victime ale accidentului de muncă;
- victime ale accidentului de circulaţie;
- copii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni
delincvenţi;
- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;
- alte categorii de victime (de exemplu, ale şantajului).

După H.von Henting, ar exista trei concepte privind categoria

victimei:
1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau
victimă în funcţie de circumstanţe. El citează exemplul copilului
bătut care devine la maturitate un părinte ce-şi maltratează propiii
copii.

331
2. Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile
speciale sau generale:
a) speciale prin vârstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale
personalităţii etc.;
b) generale, caracterizând victimele prin predispoziţiile
psihopatologice înnăscute sau cronice.
3. Relaţia specifică victimă-criminal:
1. psihopatologice pure;
2. relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu,
între un isteric şi un paranoic);
3. anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.
După E.A.Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar
exista victime specifice (persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice
(instituţii religioase, sociale sau juridice). El insista asupra faptului că
publicul în general este victima criminalităţii, fie direct, fie indirect, în
dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.
După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor,
clasificarea lui Sheley din 1979 identifică:
 infractor activ-victimă pasivă;
 infractor activ-victimă semiactivă;
 infractor activ-victimă activă;
 infractor semipasiv-victimă activă;
 infractor pasiv-victimă activă.
Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl
poate juca victima, ca membru al cuplului penal în comiterea
infracţiunii.
După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei,
S.Schafer stabileşte următoarea tipologie:
1) victime care anterior crimei nu au avut nicio legătură cu
făptaşul; întâlnirea dintre victimă şi infractor este complet
întâmplătoare, iar victima nu are nicio parte din vină;
2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au
comis, conştient sau inconştient, ceva ce a declanşat „trecerea la act";

332
 3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin
comportamente neglijente şi incită infractorul la comiterea de acte
ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de exemplu, nu încuie portiera
maşinii sau lasă obiecte preţioase fără supraveghere etc.);
4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă
criminalilor (bătrâni, copii);
5) victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce
aparţin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad
victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală;
6) victime autovictimizante, care orientează victimizarea asupra
lor înselor (prostituate, cartofori, suicidari etc.);
7) victime politice, care au avut de suferit din cauza
convingerilor lor.
Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta
victimei, aşa cum o face victimologia umanitară.
În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea
mai multe variante şi, în dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a
victimelor în:
 victime dispărute;
 victime decedate;
 victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date
despre infractor din motive obiective (întuneric, infractor
mascat);
 victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar
nu îl denunţă din teama de răzbunare;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu
îl denunţă din motive personale;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în
loc să-l denunţe oferă alte date şi explicaţii, protejându-l pe
infractor;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar
acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar

333
 încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis;
 victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a
profita sau de a pedepsi pe cineva.

4. PREVENŢIA VICTIMOLOGICĂ

Principalele etape ale abolirii violenţei faţă de copii, potrivit

Consiliului Europei, ar fi:
Reforma juridică
• Să se asigure că nu există excepţii, în legislaţie sau în
jurisprudenţă, care să justifice pedeapsa corporală din partea părinţilor
sau a altor persoane;
Reforma politicilor
• Să se asigure că sisteme comprehensive de prevenire a
violenţei şi de protecţie a copiilor sunt implementate la diferite
niveluri;
Sensibilizarea populaţiei
• Să se asigure o sensibilizare globală a tuturor acelora care
trăiesc şi lucrează cu copiii, precum şi a opiniei publice privind
interzicerea tuturor formelor de pedeapsă corporală şi a altor
tratamente inumane, degradante şi umilitoare asupra copiilor;
Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută, în dependenţă de
mijloacele utilizate în acest scop. Printre mijloacele victimologice de
prevenţie ar fi:
 instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri
concrete);
 extinderea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să
devină victime (de exemplu, a celor defavorizate social);
 informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene,
pentru a le evita;
 apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor;
 discuţii cu părinţii, educatorii, pedagogii, elevii privind
comportamentul acestora în unele situaţii suspecte.

334
 Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi:
organisme non-guvernamentale; publicarea informaţiilor în reviste sau
palete, emisiuni radio şi televizate, mass-media etc. În unele state se ţin
lecţii privind lupta contra criminalităţii şi modalităţile de apărare.
Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu converseze cu
străinii şi, cu atât mai mult, să nu meargă undeva cu persoane
necunoscute. Doritorii pot lua cursuri de autoapărare.
Există autoapărare activă, exercitată de către victima însăşi, şi
autoapărare pasivă, exercitată de către terţe persoane.
Prin prevenire victimologică înţelegem, deci, ansamblul măsurilor
statale şi sociale dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea
riscului populaţiei şi a unor grupuri de persoane de a deveni victime
ale actelor criminale.
Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul
infracţiunilor ce atentează la persoană, sănătatea acesteia, patrimoniu.
Prevenţia poate fi individuală sau generală.
Un rol important în evaluarea victimei minore are exercitarea
corectă a audierii acesteia.
Pentru a asigura succesul audierii sunt importante următoarele
aspecte:
- atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de
respect şi să denote profesionalism;
- o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o
atitudine de complezenţă, nu una de încredere şi cooperare; cu cât
mai relaxantă este atmosfera, cu atât mai multe şanse există să se
obţină cele mai relevante informaţii;
- persoana care efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul
audierii o atitudine prea familială cu victima; este important însă
să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puţin respect
decât celelalte persoane;
- este util să se folosească ascultarea activă cu privire la
răspunsurile victimei, în special în partea în care aceasta relatează
faptele. Limbajul non-verbal al interogatorului trebuie să reflecte

335
 atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima;
- interogatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale
victimei, ca de exemplu: „..aşa”, „da”, „continuă...” etc.;
- este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele
traficului de copii sau ale exploatării sexuale sunt examinate
aspecte sensibile, dificil de reamintit, de aceea este posibil ca
victimele să nu răspundă repede la unele întrebări; deci,
interogatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar
pentru un astfel de răspuns;
- relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în
care povesteşte prin ce a trecut. Întreruperile blochează coerenţa şi
trebuiesc evitate.
Care ar putea fi, deci, stările psihice cele mai frecvente în cazul
minorilor victime? În primul rând, acestea sunt frica, durerea,
frământările psihice şi morale. Frica este determinată de necunoaşterea
situaţiei, de neîncrederea în forţele proprii, lipsa de informare privind
ieşirea din această situaţie. Starea de frică poate avea diferite niveluri
şi poate provoca variate consecinţe. Forma astenică a fricii poate
determina fapte nejudecate, inactivitate. Fiind un reflex pasiv de
apărare, forma respectivă paralizează voinţa victimei, ceea ce poate
conduce la sporirea nivelului de temere. Dimpotrivă, forma stenică,
fiind un reflex activ de apărare, ridică activitatea vitală a organismului.
Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la
diferite metode. Complexul trăirilor psihice sunt mult mai intense la
minori decât la adulţi, ele pot fi atât de puternice, încât să provoace
dereglări psihice de scurtă durată post-actului comis.
În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este
prevenirea victimizării, precum şi acordarea ajutorului postvictimal
victimelor.
Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste
statutul juridic al acestuia ca subiect independent, prevede asigurarea
sănătăţii lui fizice şi spirituale, formarea conştiinţei civice pe baza
valorilor naţionale şi general umane, acordă o grijă deosebită şi

336
protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul
familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. În
Preambulul legii este declarat că ocrotirea de către stat şi societate a
copilului, familiei şi maternităţii constituie în Republica Moldova o
preocupare politică, socială şi economică de prim ordin. Ţinând cont
de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de
conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor atât în cadrul
familiei, cât şi al instituţiilor sau comunităţilor din care fac parte,
legiuitorul, în art.4 din respectiva lege, stipulează că dreptul copilului
la viaţă şi la inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Niciun copil
nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane
sau degradante.
În acelaşi spirit este formulat şi art.6 din legea menționată supra,
care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea persoanei copilului,
protejându-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă fizică
şi psihică, neadmiţând comportarea plină de cruzime, grosolană,
dispreţuitoare, insultele şi maltratările, antrenarea în acţiuni criminale,
iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanţe
stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerşetoriei,
incitarea sau constrângerea de a practica prostituţia, antrenarea în
activitatea pornografică, inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor
subrogatorii legale, rudelor. Luând în calcul aceste prevederi, statul
trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea copilului
împotriva oricaror forme de maltratare, incluzând atât stabilirea de
programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi
celor carora le-a fost încredinţat, precum şi urmărirea penală pentru
cauze de rele tratamente aplicate copilului.
Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă
dreptul fiecărui copil la odihnă şi timp liber, dreptul de a participa la
jocuri şi la activităţi recreative proprii vârstei sale, participarea la viaţa
culturală şi artistică. În acest sens, statul stimulează şi susţine material
crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare, edificii sportive,
stadioane, cluburi, tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la

337
fortificarea sănătăţii copiilor, stabileşte înlesniri pentru frecventarea
instituţiilor de cultură, învăţământ, sportive şi a bazelor de odihnă în
timpul vacanţei. Legea cu privire la drepturile copilului garantează
dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertatea de gândire, de
conştiinţă, religie, asociere şi reuniune paşnică. Statul garantează
copilului cu discernamânt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra
oricărei probleme care îl priveste.
Printre formele victimizării în Republica Moldova se
înregistrează, îndeosebi în Chişinău, problema copiilor de pe stradă.
Este indispensabil de a se face o clara diferenţiere a conceptului
raspândit de „copii ai strazii”, care este o realitate diversă de „copiii de
pe stradă”: în Moldova nu exista „copiii strazii”, dar sunt „copii de pe
stradă”. Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care
nu mai are niciun fel de legatură cu familia, este absolut singur şi
traieşte o evidentă situaţie de autonomie, întreţinându-se prin diverse
forme, ca furtul, cerşitul. Unica perspectivă rămâne strada. În schimb,
„copilul de pe stradă” este cel care are o familie, dar aceasta este
departe, poate că trăieşte la sat, este foarte săracă, copilul s-a certat cu
familia, nu suportă parinţii din cauza că aceştia fac abuz de alcool. În
acest caz, familia nu reprezintă pentru minor o ambianţă plăcută pentru
trai, nu este un punct de referinţă a valorilor, nu este recunoscută de
acesta şi preferă a sta departe de ea, sau cel mult se întoarce la ea din
când în când, menţinându-se relaţiile conflictuale. Condiţia de abandon
este identică, se schimbă doar metodologia de intervenţie, deoarece
recuperarea „copilului de pe stradă” are drept obiectiv nu copilul, ci
familia, care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite
reintegrarea copilului în sânul ei. Deci, revenim la afirmaţia că în
Moldova procesul de recuperare a copiilor în stare de abandon are un
obiectiv imediat, care este copilul însuşi, dar mai are şi un obiectiv
final, care este familia, care există în mod fizic şi trebuie să-şi asume
din nou (evident, nu cu puţin efort) un rol educativ faţă de copil.
Printre cele mai întâlnite activităţi la care sunt supuşi minorii
menţionăm: cerşetoria, încărcarea şi descărcarea de mărfuri, spălarea

338
parbrizelor sau a maşinilor în parcări, vânzarea florilor sau ziarelor şi
colectarea de deşeuri.
O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice
act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei
familii. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau
abuzuri verbale; distrugerea bunurilor ce aparţin victimei; izolarea de
prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute
la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv la
adresa copiilor. Funcţia principală a familiei – creşterea copiilor – este
distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea
acestei funcţii se petrece, în general, ca o stare de boală cronică ce se
acutizează în momentele actelor violentale.
Cercetările denotă că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă
de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi
cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor
care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea
părinţilor. Într-o familie bântuită de violenţă copiii cresc într-o
atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă
ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Copiii care cresc în
familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face
uşor de recunoscut. Ei prezintă:
 probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi
în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;
 probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, sentiment de
culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri şi
moarte;
 probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare
cu viaţa mai fericită a colegilor;
 probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la
agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga
de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă,
mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv
cu minciuna;

339
 probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în
performanţele şcolare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere
sociale;
 identificare cu eroi negativi.
În cazurile violenţei în familie, legiuitorul a prevăzut posibilitatea
aplicării măsurilor de protecţie indicate în art. 2151 CPP RM, sau în
art.3181-3186 CPC RM.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în
rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, al tentativelor de
suicid şi că pe primul loc în şirul cauzelor se află climatul familial
deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi incidenţa
fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul
creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime). Este în creştere
numărul de copii victimizaţi în familie, dar şi de violenţe între
concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu
beneficiază de statutul de „familie".
Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală, dar poate
cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei. Se identifică două
tipuri de violenţă în mediul şcolar:
a) violenţele obiective care sunt de ordinul penalului (crime şi
delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal;
b) violenţele subiective, care sunt mai subtile, de atitudine, şi
care afectează climatul şcolar. Sunt incluse aici dispreţul,
umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore.
De asemenea, ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul,
ale cărui victime de obicei sunt tăcute, retrase, de aceea este foarte
importantă reinserarea comunitară a acestor victime.
Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor
infracţiunilor săvârşite cu violenţă, constituie o preocupare a
organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată pe raţiuni
de echitate şi solidaritate socială. La nivelul Consiliului Europei,
această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene
privind compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24

340
noiembrie 1983) şi a Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei
în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. La nivelul Uniunii
Europene, preocuparea pentru a asigura protecţia victimelor într-un
spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie se reflectă în
Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea
Europeană: reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), în
Decizia-Cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în
procedura penală (15 martie 2001), în Cartea verde „Compensarea
victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001).
Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia:
1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor priveşte informarea acestora, pornind de la ideea că o
informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie
pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale.
2. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a
victimelor unor infracţiuni. Consilierea psihologică se asigură
victimelor acelor infracţiuni care, fiind săvârşite cu violenţă sau
aducând atingere libertăţii sexuale a persoanei, produc nu doar o
traumă fizică, ci şi o traumă psihologică.
3. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi
compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.
Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar
eliminarea fenomenului victimal şi a efectelor sale se pot clasifica în
două categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de
autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor
statului. Dintre acestea un rol important au organele judiciare
responsabile de prevenirea infracţiunilor şi de capturarea, judecarea şi
sancţionarea infractorilor. Aşa cum afirma S.L.Wrightsman, deţinerea
infractorilor deosebit de periculoşi în instituţii speciale asigură un nivel
mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor. Dar existenţa
organelor judiciare, aplicarea corectă şi promptă a normelor penale,
sancţionarea infractorilor au şi rol de prevenţie prin inhibarea

341
comportamentului delictual la unii potenţiali agresori. De aemenea, o
formă de protecţie a victimei este şi indisponibilizarea bunurilor
infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victimă etc. pentru
a garanta posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului de către
victimă.
Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea
legiuitorului şi a executivului. Activitatea organelor judiciare depinde
de actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte buna
funcţionare a lor, cât şi eficienţa legii în prevenirea şi combaterea
fenomenului criminogen. Dacă legiuitorul este responsabil de stabilirea
politicii penale, executivul are rolul de a pune în mişcare acele
mecanisme administrative care să o transpună în realitate. În funcţie de
diferite domenii, pot fi identificate şi alte autorităţi de stat cu
răspundere în ce priveşte protejarea victimelor, în cazuri de victime
minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu handicap etc.
Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau de
ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în
muncă, asigurarea reconversiei profesionale, consiliere, asigurarea
pazei etc. În sfârşit, nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care,
fiind mai motivată, poate obţine rezultate semnificative.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina
persoanelor particulare, care mai mult trebuie să fie rodul unor
influenţe organizate şi mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi:
asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor
periculoase, evitarea companiilor îndoielnice, evitarea reclamei şi a
publicităţii cu privire la situaţia materială deţinută, evitarea introducerii
persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri (pericolul este
nu doar de moment, ci şi de durată prin faptul că străinul poate afla
valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate
trezi intenţia delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a
străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales noaptea sau
în locuri retrase etc.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc. Există situaţii în care

342
pericolul nu poate fi evitat total (de exemplu, serviciul în tura de
noapte). În asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a
minimaliza cât mai mult posibil riscul de victimizare. Pot fi amintite
exemplificativ: plimbarea în compania altora, în grup iar nu singur,
evitarea implicării neînarmate în anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător afirmă
importanţa creării unui „spaţiu de apărare” prin „îngreunarea atingerii
ţintelor”: îmbunătăţirea sistemelor de închidere şi asigurare a intrărilor
şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii, a pazei.
Acţiunile de reducere a riscului pot fi individuale, colective, în
colaborare cu alte persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă
privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de a prevede situaţiile
exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi
asta pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un
infractor poate comite aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a
riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil, dar care nu
poate fi şi prompt cuantificabil.

Activităţi de evaluare:
1. Analizaţi reglementările juridice privind protecţia minorilor
victimizaţi prin infracţiune.
2. Determinaţi deosebirile dintre victimitatea juvenilă şi victimitatea
adulţilor.
3. Decideţi asupra formelor, determinantelor şi consecinţelor
victimizării minorilor.
4. Analizaţi comportamentul victimal al minorului în mecanismul
infracţiunilor săvârşite prin violenţă.
5. Examinaţi eficienţa sistemului de referire a minorilor abuzaţi prin
prisma legislaţiei Republicii Moldova.
6. Expuneţi forme noi de prevenire a victimizării minorilor.

343
Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot
constitui sfera de interes a unor studenţi:
1. Formele de autovictimizare în rândul minorilor.
2. Factorii de risc ai suicidului minorilor.
3. Abuzurile sexuale asupra minorilor: forme și prevenire.
4. Pornografia infantilă – formă de victimizare a minorului.
5. Metode terapeutice pentru depăşirea stării de criză de către
victimele minore.
6. Modalităţi de reabilitare a victimelor minore.
7. Măsuri generale şi individuale de prevenire victimologică a
infracţiunilor săvârşite prin violenţă contra minorilor.
8. Mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea,
evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi
potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului

344
 TEMA 10
PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE

UNITĂŢI DE CONŢINUT:
1. Noţiuni generale referitoare la prevenirea delincvenţei juvenile
2. Politicile de prevenire a delincvenţei juvenile
3. Modele de prevenire a delincvenţei juvenile
4. Experienţe ale altor state referitor la prevenirea delincvenţei
juvenile

OBIECTIVE:
- să definească noţiunea de prevenire a delincvenţei juvenile;
- să relateze conceptul profilaxiei;
- să deosebească sensul larg şi cel restrâns al prevenirii delincvenţei;
- să identifice politicile de prevenire a delincvenţei juvenile;
- să stabilească principiile politicii penale în domeniul delincvenţei
juvenile ;
- să estimeze influenţa politicii penale a Republicii Moldova în
prevenirea delincvenţei juvenile;
- să evalueze esenţa principilor de drept şi morală în lupta cu
delincvenţa minorilor;
- să propună programe de prevenire a delincvenţei;
- să propună noi modalităţi de prevenire a delincvenţei juvenile în
plan intern, luând în considerare experienţa altor state;
- să recomande experienţa altor state în materia prevenirii
delincvenţei minorilor.

Termeni-cheie: prevenire a delincvenței juvenile, profilaxie a

delincvenței juvenile, prevenire primară, prevenire secundară,
prevenire terțiară, politici de prevenire, modele de prevenire.

345
 BIBLIOGRAFIE:
1. Andrut A. Combaterea delicvenţei juvenile – efort comun al
statelor europene, www.avocatnet.ro
2. Basarab A. Fenomenul Devianţei. www.anatolbasarab.me
3. Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1973.
4. Ciobanu I. Criminologie. Volumul III. Chişinău: Cartier Juridic,
2006.
5. Ciobanu I., Groza Iu. Politica penală – etape, obiective şi direcţii
de acţiune. În: Studia Universitas. Revistă ştiinţifică a
Universităţii de Stat din Moldova, 2008, nr.4(14).
6. Damir D., Toader E. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-
juvenilă. În: Romanian Society of Legal Medicine, 2006.
7. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976.
8. Gray P., Seddon T. Prevention work with children disaffected
from school: Findings from the Evaluation of two innovative
community-based projects. Health Education, 2005.
9. Grecu F., Rădulescu S.R. Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană. Bucureşti, 2003.
10. Houston J. Evidence-Based Treatment for Adolescent Sex
Offenders. În: Pennsylvania Child and Adolescent Service System
Program, 2012, nr.1.
11. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti, 1996.
12. Paşca M.-D. Delincvenţa juvenilă şi reintegrarea în comunitate.
Bucureşti, 2000.
13. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Albatros,
1978.
14. Preda V. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
15. Sandu I., Sandu F., Ioniţa Gh. Criminologie. Bucureşti: Lumina
LEX, 2001.

346
16. Scheinost M. Crime prevention in the Czech Republic. Personal
communication. Prague, 2005.
17. Stevens A., Kessler I., Gladstone B. Review of Good Practices in
Preventing Juvenile Crime in then European Union. Report
prepared for the European Commission, Februarie 2006.
18. Strulea M. Delincvenţa juvenilă. Chişinău: CEP USM, 2008.
19. Teodorescu Iu. Minoritatea în faţa legii penale. Bucureşti, 1928.
20. Wagner U., Christ O., Lemmer G. The prevention of hate and
other crime in Germany. Personal Communication. Marburg,
Germany, 2005.
21. Welsh B.C., Farrington D.P. Effective programmes to prevent
delinquency. Forensic Psychology. Concepts, debates and
practice. În: J. Adler, 2004.
22. Wiak R. Crime Prevention in Poland. Personal communication.
London, 2005.
23. Большая советская энциклопедия. Москва, 1968.

1. NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA PREVENIREA

DELINCVENŢEI JUVENILE

Pentru identificarea conceptului de prevenire a delincvenţei

juvenile pornim de la strudiul noţiunii de prevenire a criminalităţii în
general, dat fiind faptul că delincvenţa juvenilă este o parte a
criminalităţii.
Dinamica fenomenului infracţional din ultimii ani şi eforturile
instituţiilor statului şi ale societăţii civile de a-i face faţă intr-o manieră
coerentă şi eficace impune realizarea unei strategii naţionale de
prevenire a criminalităţii. Acest lucru este deplin posibil, deoarece
există o bază teoretică bogată consacrată acestui domeniu: acte
normative naţionale, programe şi recomandări ale Consiliului Europei
şi ale ONU, strategii elaborate recent în alte ţări.
Dacă e să vorbim despre prevenirea criminalităţii în general şi a

347
delincvenţei juvenile în special ca un concept, se consideră că acesta,
cu toate că este obiectivul principal al politicii penale, nu este suficient
definit teoretic, rămânând, în cele din urmă, un concept vag.
Prin prevenire în sens criminologic se înţelege luarea unor
măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii de crime, prin
aceasta înţelegând acele acţiuni sau inacţiuni pe care societatea le
consideră dăunătoare pentru valorile sale materiale şi spirituale.
Din punct de vedere ştiinţific, prevenirea implică măsurile de
politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parţială, limitarea
posibilităţii de apariţie a infracţiunilor. Pentru Consiliul Europei –
Recomandarea R(87)7 – prevenirea este doar un instrument distinct al
politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea,
ajutorul victimelor, reinserţia socială şi tratamentul aplicat
delincvenţilor).
Criminologia limitează termenul „prevenire” doar la măsurile care
urmăresc să diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor,
luate inainte ca ele să se manifeste (excluzând măsurile de represiune
care, de obicei, previn doar recidiva).
Prevenirea delincvenţei juvenile cuprinde acţiuni necoercitive
asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le reduce
probabilitatea sau gravitatea. În literatura de specialitate, conceptul de
prevenire se analizează, în una dintre idei, sub două abordări diferite:
prevenirea predilectuală şi prevenirea postdelictuală.
În ordinea aceasta de idei, prevenirea predilectuală constituie un
ansamblu de măsuri sociale luate de organele de stat cu atribuţiuni
specifice în strânsă conlucrare cu diferite asociaţii în vederea
eliminării factorilor cauzatori de infracţionalitate şi care constă în
principal în identificarea, neutralizarea şi înlăturarea acestora. Aceste
măsuri vizează, în primul rând, educarea permanentă a membrilor
societăţii în spiritul respectării legii. Prin această formă de prevenire se
urmăreşte eliminarea unor factori, cum sunt: sărăcia, criza economică,
lipsa şcolarizării, carenţe în educaţie, probleme în adaptarea socială.
Aceste măsuri, considerate în special măsuri socioeconomice, duc

348
(cum este şi firesc) la însănătoşirea socială a indivizilor grupului,
eliminând în acelaşi timp factorii care favorizează infracţionalitatea.
Spre deosebire de prevenirea predelictuală, cea postdelictuală
presupune ansamblul de măsuri luate ce vizează resocializarea celor
care au încălcat legea, au suferit o condamnare. Scopul acesteia, cum
este şi firesc, este de a contracara posibilitatea recidivării actului
criminal. În cadrul acestui tip de prevenire acţionează atât statul prin
organele sale abilitate, cât şi societatea civilă, comunitatea.
O altă accepţiune privind prevenirea criminalităţii este bazată pe
obiectul prevenirii. Conform acestei accepţiuni, avem o definire a
conceptului prevenirii „în sens larg” şi „în sens strict”.
În sens larg, prevenirea vizeză toate comportamentele deviate,
care, acumulându-se şi adâncindu-se în prosece socioumane specifice,
pot conduce la săvârşirea unor infracţiuni. Trebuie de menţionat că în
această viziune conceptul de comportament deviat are o sferă de
cuprindere mai largă decât acela de infracţiune.
În sens strict prevenirea vizează mai ales acele comportamente
care prezintă un grad de pericol social suficient de mare pentru ca să
necesite o reacţie împotriva făptuitorului, realizată prin mijloace de
drept penal.
În aceste condiţii, nu putem totuşi trece cu vederea anumite limite
ale activităţii de prevenire: varietatea infracţiunilor este aşa de mare
încât nu pot fi toate prevenite în aceeaşi măsură; costul unor modalităţi
de intervenţie este foarte ridicat; starea mentală de moment a unor
delincvenţi nu poate fi prevăzută; anumite măsuri pot veni în
contradicţie cu valorile sau tradiţiile locale.
Există câteva condiţii care asigură eficacitatea programelor de
prevenire: voinţa politică şi alocarea de fonduri suficiente, o
perspectivă pe termen lung, statistici oficiale uniforme, obiectivitatea
mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea sectorului
privat de securitate, implicarea cetăţenilor, criterii de evaluare
măsurabile, existenţa unui centru de informare şi documentare pentru
publicul larg, formarea adecvată a practicienilor.

349
 Făcând o generalizare, concluzionăm că prevenire delincvenţei
juvenile desemnează un proces social complex, permanent, care
presupune aplicarea unui ansmblu de măsuri cu caracter social,
cultural, economic, politic, administrativ şi juridic de către organele
de stat specializate, în temeiul legii pentru preîntâmpinarea săvârşirii
faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea
cauzelor fenomenului delincvenţial. Prevenirea înseamnă
preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, dar şi
împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor.
În altă ordine de idei, este necesar de a analiza un alt concept
indispensabil de cel al prevenirii delincvenţei juvenile, şi anume: acel
de profilaxie a delincvenţei juvenile.
În literatura de specialitate se menţionează că profilaxia
delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor,
condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale,
acţionându-se atât asupra minorilor, cât şi asupra mediului micro- şi
macrosocial din care fac parte aceştia.
În psihologia judiciară s-a stabilit că profilaxia delincvenţei
juvenile poate fi înfăptuită numai printr-o intervenţie educativ-
coercitivă a unor organe ce sunt specializate în acest domeniu,
exercitată printr-un control social, iar în unele cazuri de excepţie – în
instituţii închise ce au fost create pe baza unui sistem corespunzator de
şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe un
termen care poate fi individualizat de instanţele judecătoreşti în funcţie
de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale
minorului.
Pentru a aplica metoda de profilaxie asupra unor minori este
necesar a indentifica şi elimina factorii care deteremină delincvenţa. În
primul rând trebuie detectaţi factorii cauzali interni (neuro-psihici) şi
cei externi (de mediu), care să fie studiaţi în interrelaţiile lor multiple,
aşa cum de altfel acţionează în dezvoltarea psihică şi fizică a copiilor şi
tinerilor şi în maturizarea lor socială.
Măsurile de prevenire şi profialxie a delincvenţei juvenile le

350
putem clasifica după tipul de intervenţie pe care se bazează şi după
situarea lor în timp. Odată ce se propune a se dezvolta anumite
programe de prevenire a delincvenţei juvenile, se va ţine cont de faptul
că minorul face parte dintr-o anumită reţea familială şi socială. Astfel,
pentru a reduce riscul global de formare a minorului într-un potenţial
infractor se va urmări intervenţia la toate aceste niveluri. Trebuie să
menţionăm faptul că beneficiari ai acestor programe preventive nu vor
fi consideraţi doar minorii, însă pentru ca impactul să fie mai
productiv, va fi considerat şi mediul din care fac parte aceştia.
După tipul de intervenţie pe care se bazeză măsurile profilactice,
putem clasifica acestea în:
 măsuri profilactice implementate la nivel de familie, care
includ inclusiv descoperirea familiilor cu risc crescut şi sprijinirea
acestora prin acordarea unor ajutoare financiare sau, în cazul în care
copilul este pus în pericol din cauza neglijării obligaţiilor părinteşti, se
va prevedea posibiliatatea de plasare a acestuia într-o familie
substituentă (sănătoasă); tot aici se prevede şi formarea la părinţi a
abilităţilor de interrelaţionare cu propriii copii;
 măsuri profilactice implementate la nivel de comunitate, se
prevede în primul rând conlucarea membrilor societăţii la descoperirea
copiilor care sunt supuşi factorului de risc, de asemenea se vor
implementa un şir de programe ce prevăd implicarea persoanelor în
activităţi culturale, religioase, sport, jocuri distractive. De fapt, aceste
activităţi au ca scop facilitarea descoperirii minorului supus factorului
de risc şi reintegrarea minorilor delincvenţi în societate;
 măsuri psihopedagogice, ce prevăd prevenirea abandonului
şcolar, educaţia şcolară desfăşurată în şcoli, desfăşurarea unor
campanii de prezentare a factorilor de risc (de exemplu, educaţia
contra consumului de alcool şi droguri, motivarea minorului să-şi
dezvolte capacităţile de învăţătură);
 măsuri psihologice, educarea copiilor de a face faţă unor
anumite situaţii dificile pe care le pot întâmpina, învăţarea de a trece

351
peste conflicte prin metode nonviolente;
 măsuri medicale, detectarea unor probleme neurologice sau
psihice şi diminuarea semnificativă a riscului mai multor complicaţii;
 măsuri juridico-sociale, implementarea unor legi care ar
reduce accesul la anumiţi factori de risc (de exemplu, reducerea
accesului la procurarea substanţelor narcotice, armelor, băuturilor ce
conţin alcool);
 măsuri implementate la nivel de media (televiziune, Internet),
se prevede desfăşurarea diferitelor campanii care să schimbe atitudinea
publicului faţă de delincvenţa juvenilă cu luarea unor iniţiative de
informare şi sensibilizare a publicului, precum şi prin difuzarea unor
emisiuni de inaltă calitate, care să pună în valoare contribuţia pozitivă
a tinerilor, concomitent cu controlarea difuzării scenelor de violenţă,
pornografice şi de consum de droguri.
După aspectul temporal, programele privind prevenirea
delincvenţei juvenile pot fi clasificate pe trei niveluri:
 prevenirea primară, această strategie preventivă este
considerată de către criminologi fundamentală, deoarece încearcă să
înlăture situaţiile criminogene şi cauzele care le-au generat. Astfel,
presupune intervenţia, în primul rând, asupra factorilor de risc (chiulul
de la şcoală, violenţa în familie, consumul de droguri), astfel încât
comportamentul nedorit să nu apară.
Aceste programe pot varia de la programe individualizate (de
exemplu, crearea pentru familiile cu probleme economice a condiţiilor
de trai civilizat, dezvoltarea la minor a abilităţilor pentru depăşirea
condiţiilor de inadaptare, antrenamentul în vederea depăşirii situaţiilor
de conflict) la campanii de informare ce vor avea ca puncte ţintă
publicul larg. Desigur, varietatea acestor programe nu poate fi limitată,
doarece criminologii în strategiile lor de activitate pot implementa
diverse metode (de exemplu, fondarea unor cluburi culturale, sportive,
religioase de atragere a minorilor, atragerea tinerilor părinţi la diverse
întruniri unde să înveţe metode corecte de educaţie a minorului, de

352
asemenea diferite activităţi şcolare, centre educative, locuri recreative,
organizrea centrelor pentru tratamentul gratuit al tinerilor alcoolici sau
consumatori de droguri).
O măsură eficientă în cadrul acestui tip de prevenţie este ajutorul
acordat tinerilor la angajarea în câmpul muncii, încurajându-i pe
această cale să-şi asume responsabilitatea pentru propriile destine.
Specialiştii în domeniu pun un mare accent pe necesitatea profilaxiei
preventive, explicând faptul că odată ce un copil comite o crimă este
foarte greu de a-l îndrepta pe calea cea dreaptă;
– prevenirea secunară are ca obiect adoptarea unor politici
eficiente, adecvate şi transpunerea acestora în practică. Acest tip de
prevenire este desfăşurat de către organele de drept în scopul aplicării
legii. De asemenea, presupune intervenţia imediată după apariţia
comportamentului infracţional.
Unii specialişti în domeniu vorbesc de faptul că prevenirea
secundară vizează în special minorii cu risc crescut (copiii care fac
parte din anumite bande stradale, minorii dependenţi de droguri) sau
care au demonstrat deja acte de violenţă şi agresivitate.
Pentru această categorie de asemenea au fost propuse diverse
programe preventive, printre care: de terapie a membrilor de familie,
plasarea minorilor în atenţia autorităţilor, tratamentul celor dependenţi
de droguri;
 profialxia terţiară se adresează în special minorilor care au
comis deja acte antisociale în mod repetat şi are ca obectiv evitarea
cazurilor de recidivă. Măsurile de profilaxie terţiară prevăd eforturi de
reintegrare şi resocializare a minorului.
La elaborarea codurilor penale şi de procedură penală, ligiutorii
trebuie să prevadă acţiuni competente şi eficiente în domeniul
profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor.
Legislatia penală prevede efectuarea examinarilor medico-legale
pentru minorii care au savârşit infracţiuni sau alte delicte, inclusiv prin
aplicarea şi interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Psihologul

353
trebuie să surprindă, pe de o parte, specificul unor distorsiuni ale
relaţiilor interpersonale din grupul familial, şcolar, grupul de „prieteni”
etc. cu repercusiuni negative asupra structurării personalităţii şi,
respectiv, asupra comportamentului minorului sau tânărului. Pe de alta
parte, în urma examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul
psihic al fiecarui delincvent.
În şirul măsurilor profilactice unii autori includ urmatoarele grupe
mai importante:
1) măsuri psihosociologice şi psihopedagogice – ce urmaresc, pe
baza depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi,
disfuncţionali, realizarea unor relaţii interpersonale adecvate pentru o
inserţie sociofamilială pozitivă;
2) măsuri socioprofesionale – care să prevină riscurile de eşec
adaptativ prin alegerea, de exemplu, a unei profesii ce nu concordează
cu „echipamentul” psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o
profesie pentru care nu manifestă nici interes şi nici aptitudini reale.
În această ordine de idei, profilaxia delincvenţei juvenile din
contextul expus mai sus demonstrează că nu este suficientă doar
conlucrarea cu minorii care prezintă anumite comportamente deviante,
ci este nevoie de o conlucrare cu întreaga comunitate.
Astfel, cercetătorii sociologi şi criminologi determină că faza
prevenţiei (profilaxiei) presupune atât măsuri ce vizează nemijlocit
individul, cât şi măsuri destinate colectivităţii în vederea prevenirii
cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor ce pot provoca devianţa
comportamentală.
Remarcăm câteva posibile măsuri:
- remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat
social;
- prevenirea riscului de eşec adaptiv al minorului;
- depistarea tulburărilor de comportament şi a „predispuşilor”.
Cu toate că este un minim din ceea ce trebuie de înfăptuit,
totuşi studiile au demonstrat că rezultatele depind în mare parte de
faptul din ce programe fac parte aceste măsuri şi cum aceste programe

354
sunt înfăptuite de către agenţi. Efortul nu trebuie depus doar de către
unele persoane, ci de intreaga comunitate, iar reuşita va depinde de
felul cum priveşte ea această problemă şi care sunt implicaţiile ei în
soluţionarea acesteia.

2. POLITICILE DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

În literatura ce ţine de criminologie este fercvent utilizat conceptul

de politică penală în locul celui de prevenire a criminalităţii.
Noţiunea de politică penală poate fi privită în două sensuri: 1) în sens
larg (lato sensu), 2) în sens restrâns (stricto sensu).
Lato sensu, prin politică penală se înţelege ansamblul măsurilor
îndreptate spre diminuarea criminalităţii, cum ar fi cele juridice,
economice, sociale etc.
Stricto sensu, politica penală presupune prezenţa doar a măsurilor
juridice, axate pe activitatea nemijlocită a organelor de drept.
Prevenirea delincvenţei juvenile necestă o multitudine de eforturi
în vederea investigării şi stabilirii factorilor cauzatori ai delincvenţei
juvenile care au drept scop trasarea unor politici de prevenire a
acesteia. Politicile de prevenire elaborate la nivel statal tind să reducă
frecvenţa unor compartamente deviante care pot fi sau nu incriminate
de legea penală, pentru a evita eventualele prejudicii care pot fi aduse
prin ele societaţii.
Statele europene au subliniat faptul că fenomenul delincvenţă
juvenilă poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei
strategii integrate la nivel naţional şi la nivel european, care va
cuprinde trei principii primordiale: prevenţia, măsurile judiciare şi
extrajudiciare şi integrarea socială a delincvenţilor minori.
Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile
constă într-o strategie integrată, la nivel naţional şi european. O astfel
de strategie va trebui să includă trei principii directoare: prevenirea,
măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între care includerea
socială a tuturor tinerilor).

355
 În această ordine de idei, Parlamentul European a trasat unele
strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor
minori, cum ar fi:
I. Politici la nivel naţional
Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi
aplicarea unor strategii naţionale. Este nevoie de o politică integrată şi
eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie
la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din timp a
tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor
este, totodată, crucială.
Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum
urmează:
- la nivel primar (pentru toţi cetăţenii);
- la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent
ocazional);
- la nivel terţiar (minorilor cu comportament delincvent
persistent).
Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an,
cursuri de formare pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a
situaţiilor conflictuale şi „o foaie de parcurs” europeană, destinată
mass-media.
În prezent Republica Moldove se axează pe o prevenţie la nivel
secundar. Astfel, au fost adoptate diferse acte normative în vederea
copiilor aflaţi în conflict cu legea. Ca exemplu putem indica Strategia
Naţională privind acţiunile comunitare pentru susţinerea copiilor
aflaţi în dificultate pe anii 2007-2014, adoptată prin hotărârea
Guvenrnului nr.954 din 20.08.2007. Scopul acestei Strategii este
asigurarea oportunităţilor de integrare socială a copiilor aflaţi în
dificultate prin acţiuni comunitare relevante. Printre grupuri ţintă se
află şi copii în conflict cu legea, cu toate că Strategia nu oferă o
definiţie a acestor copii; rezultă că este adresată atât copiilor care au
săvârşit infracţiuni, cât şi copiilor aflaţi în grupul de risc.
II. Politici la nivel european

356
 Statele membre, în colaborare cu Comisia Europeană, ar trebui să
stabilească fără întârziere standarde minime şi principii directoare
comune în ce priveşte acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. N-
ar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în
ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar.
Comisia Europeană în 2009 a instituit Observatorul European a
Justiţiei Juvenilă, care constiuie o reţea de instituţii şi experţi în
materia justiţiei juvenile, şi care provin din statele membre al Uniunii
Europene, aducându-şi contribuţia lor la elaborarea proiectelor şi
cercetărilor în materia justiţiei juvenile.
Comisia este invitată, totodată, să propună un program-cadru la
nivel comunitar, cu acţiuni de prevenire, de sprijin al iniţiativelor
organizaţiilor interguvernamentale şi al cooperării interstatale, cu
posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale.
Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană şi
ar asigura infrastructuri sociale şi pedagogice.
Generalizând, am menţiona diversitatea politicilor sau
programelor de prevenire şi de resocializare, printre care:
- programe de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor
comunităţii (cum ar fi cele de probaţiune) ce vizează eliberarea
condiţionată, în anumite condiţii şi înainte de termen, fie
suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub
supraveghere, prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de
probaţiune;
- programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică
probleme speciale, cum ar fi terapia şi consilierea individuală,
terapia de grup;
- programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu
notoriu fiind Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către
Clifforg Shaw);
- programe de intervenţie în sprijinul familiilor având copii în
situaţii de risc.

357
 3. MODELE DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

Principalele modele de prevenire a criminalităţii sunt:

a) modelul clasic;
b) modelul social;
c) modelul situaţional, numit şi tehnologic;
d) modelul mixt.
a) Modelul clasic – este strâns legat de modelul represiv de
reacţie socială împotriva criminalităţii, ele evoluează împreună şi, în
final, urmăresc aceleaşi scopuri. Cea mai bună realizare a modelului
clasic este prevenirea generală, idee tratată pe larg în operele lui
Platon, Aristotel, Seneca ş.a. Modelul clasic împarte prevenirea
delincvenţei juvenile în: prevenirea generală şi prevenirea specială.
Potrivit acestui model, se consideră că trebuie înlăturată viziunea
clasică a omului rezonabil, raţional, stăpân pe actele sale şi întotdeauna
liber să aleagă între bine şi rău, deoarece individul nu este liber să
aleagă; dimpotrivă, „alegerea lui” este determinată de o serie de
factori. Criminalul este considerat o fiinţă anormală asupra căruia
acţionează o serie de factori criminogeni ce-i determină destinul.
Pedeapsa este considerată a fi un mijloc de apărare socială, având
menirea „să-i trateze” pe făptuitori. În consecinţă, nici severitatea, nici
certitudinea şi nici celeritatea pedepsei (cele 3 virtuţi ale pedepsei) nu
au efect intimidant şi nu descurajează indivizii să comită infracţiuni.
Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esenţial, pe efectul
intimidant al pedepsei, prevenirea specială se realizează prin
impunerea unei pedepse deosebit de aspre, în cazul persoanelor
recidiviste, în scopul neutralizării sau incapacităţii acestora pentru o
perioadă cât mai îndelungată prin excluderea lor din societate.
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a delincvenţei
juvenile a evaluat atât către modelul social, cât şi în direcţia modelului
situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea delincvenţei juvenile se
realizează doar prin măsuri de drept penal. Ea constituie domeniul de
acţiune a controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale), cât

358
şi informal (organizaţii nonguvernamentale, specialişti din diverse
domenii etc.).
Modelului clasic îi sunt caracteristice:
- severitatea pedepselor (cu cât pedeapsa prevăzută de lege este
mai severă, cu atât se considera că omul se va abţine mai mult de
la comiterea crimei);
- promptitudinea pedepselor (cu cât legea se aplica mai rapid, cu
atât efectul preventiv este mai uşor de realizat);
- neutralizarea fractorilor (acestora li se aplicau pedepse cu
moartea sau, mai recent, exilarea în colonii ş. a.).
b) Modelul social – este relativ nou, datând din deceniile VIII şi
IX ale secolului XX, generat fiind de multiplele schimbări economice,
sociale, politice şi culturale, ca urmare a efectelor globalizării. Având
în vedere aceste modificări, politica penală promovată de majoritatea
statelor lumii se orientează spre acest nou model ce vizează măsuri
sociale complexe, de regulă orientate spre înlăturarea cauzelor şi
condiţiilor care generează comiterea crimelor.
Pentru acest model este caracteristică implicarea comunităţii în
fazele de prevenire şi profilaxie a criminalităţii, lucru destul de dificil
de realizat în statele cu o slabă economie, în care nu există o clasă
medie numeroasă, capabilă să asigure această implicare.
Prevenirea socială are două forme principale:
- prevenirea prin dezvoltare mintală (developentale), orientată în
mod special spre individ şi familia să şi
- prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul cartierului sau
localităţii, dar a căror finalitate să fie tot individul.
Prevenirea prin dezvoltare mintală urmăreşte ameliorarea
durabilă a comportamentelor sociale ale copiilor care, altfel, ar ajunge
la delincvenţă. Pentru a fi eficace trebuie să fie precoce (până la
adolescenţă), să fie de ordin educativ, să fie realizată în contextul
familiei sau al şcolii, să îmbogăţească mediul educativ şi să iniţieze
mama şi tatăl copilului în arta de a fi părinţi.

359
 În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea
trebuie să se adreseze, mai ales, infractorilor potenţiali, atât la nivel
individual, cât şi de grup.
Astfel, materialele de specialitate prezintă un important număr de
programe de prevenire care funcţionează în ţările dezvoltate economic
şi se adresează cu prioritate familiei, şcolii şi, în general, tinerilor. În
Republica Moldova se observă aceeaşi tendinţă de a aplica cât mai des
programe de acest gen, ele fiind iniţiate de fundaţii, mişcări sociale.
Ele sunt îndreptate, în special, pentru ocuparea tinerilor în activităţi,
care i-ar lipsi de posibilitatea de implicare în acţiuni criminale, dar şi
care vor avea acţiuni benefice pentru dezvoltarea lor intelectuală şi
pentru formarea lor ca personalităţi.
În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare pentru:
- furnizarea de ajutor celor în stare de stres economic şi
psihologic;
- educarea şi orientarea părinţilor tineri;
- educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate sau
„socializate negativ”.
Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorită rolului ei informativ
pronunţat. Ea poate oferi cunoştinţe privind rolul şi importanţa
valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi normele morale, privind
implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei
penale, căile de evitare a comportamentului delincvent. Comparativ cu
familia, şcoala utilizează o gamă mai largă de modalităţi şi mijloace
formative, prin dezvoltarea şi fundamentarea unor convingeri morale
durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate.
Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al
şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a
fi „contraproductive” (după J.Grahman), eforturile s-au îndreptat în
două direcţii:
- către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei
(în acest scop sunt angajaţi tinerii absolvenţi aflaţi în şomaj);
- organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program,

360
 pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor ori de
adaptare la mediul şcolar.
Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în
muncă a tinerilor, care este considerată ca fiind esenţială pentru
dezvoltarea acestora prin educaţie socială, vizând încurajarea lor
pentru a fi responsabili de propriile destine. Lipsa ori pierderea locului
de muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină
modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă
sentimentele revanşarde, stări depresive, manifestări deviate şi chiar
recurgerea la acte infracţionale. De aceea, programele de prevenire se
orientează în trei direcţii:
- identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri,
prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite (cu
familie proprie, copii, părinţi bătrâni, bolnavi etc.);
- organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de
muncă; acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât
activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare a
tinerilor;
- crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme
deosebite (tineri care se droghează, alcoolici etc.).
Programele de prevenire socială a delincvenţei juvenile mai iau în
considerare politica de sănătate, de planificare urbană şi, în general,
toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de
criminalitate potenţială.
În fine, modelul social poate servi la diminuarea criminalităţii,
reducând necesităţile comiterii faptelor prejudiciabile. Dacă societatea
va avea un înalt nivel de viaţă şi de trai, o bunăstare de proporţii,
atunci nu ar exista nici foarte multe crime contra proprietăţii şi
persoanei (cupidante şi cupidant-violente). Un alt neajuns al acestui
model în condiţiile Republicii Moldova îl reprezintă faptul că el
necesită eforturi şi costuri materiale considerabile. Redresarea
economiei ţării şi dezvoltarea ei echilibrată va permite pe viitor
realizarea completă a modelului vizat.

361
 c) Modelul situaţional, numit şi tehnologic – presupune o
diminuare a riscurilor criminalităţii printr-o serie de măsuri realiste,
simple, unice accesibile (excluzând altele din cauza costurilor). Spre
deosebire de modelul social, orientat către potenţialii infractori,
modelul situaţional este orientat către victimele potenţiale. Anume
aceste persoane trebuie să-şi asigure protecţia, utilizând elemente ale
modelului situaţional. Totuşi, eforturile materiale ale victimelor sunt
adresate potenţialilor infractori, în speranţa că aceştea vor fi influenţaţi
psihologic să renunţe la „trecerea la act”.
În literatura de specialitate s-au formulat două categorii principale
de măsuri de prevenire situaţionale: măsuri de securitate prin care se
reduce riscul victimizării, făcând cât mai dificilă realizarea actului
infracţional şi măsuri de influenţare a costurilor şi beneficiilor ce pot fi
obţinute de infractor:
1) măsuri de securitate care îngreunează comiterea
infracţiunilor. Sunt identificate trei modalităţi prin care oportunităţile
de comitere a infracţiunilor sunt micşorate:
- măsurile prin care obiectivele (ţintele) devin mai dificile, mai
complicate. De exemplu, protejarea cu ajutorul dispozitivelor de
alarmă conectate la unităţile specializate de pază şi protecţie;
utilizarea unor mecanisme performante de protejare a safeurilor,
automobilelor etc;
- măsuri prin care se înlătură ţintele – obiectivele care pot fi
sustrase nu se vor lăsa la întâmplare; automobilele se vor parca
doar în locuri special amenajate, cu pază; vestiarele vor fi încuiate
sau asigurate/păzite de angajaţi speciali ai instituţiilor etc.;
- măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor;
bunăoară, verificarea tuturor persoanelor care intră în/ies din
instituţii, întreprinderi, organizaţii ar reduce considerabil furturile;
controlul pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de
avioane etc.;
2) măsuri de securitate care influenţează costurile şi beneficiilor

362
ce pot fi obţinute de infractor. Şi acestui model îi sunt caracteristice
trei direcţii care, în mod direct şi/sau indirect, măresc riscurile pentru
infractori şi fac dificilă realizarea bunurilor obţinute pe cale ilicită:
- marcarea proprietăţii. De exemplu, orice bun poate fi marcat,
ceea ce face posibilă recunoaşterea lui şi, respectiv, o mai dificilă
vânzare-cumpărare a acestuia;
- supravegherea tehnică presupune supravegherea clădirilor şi a
împrejurimilor, iar aceasta creează probleme suplimentare pentru
infractori;
- supravegherea zonală, se referă la paza şi patrularea
antiinfracţională desfăşurată de poliţie, paza nestatală sau chiar
paza dusă de persoane, organizate în echipe de patrulare în zonele
în care locuiesc.
Se mai cunosc măsuri de supraveghere formală (structuri
arhitecturale în construcţii care fac dificilă comiterea de infracţiuni);
măsuri de prevenire în interiorul instituţiilor, societăţilor comerciale
sau în transporturi aero-navale, care constau în creşterea gradului de
supraveghere din partea angajaţilor; măsuri de amenajare a
împrejurimilor de manieră să prevină infracţiunile (stadioane).
Modelul situaţional de prevenire nu reprezintă o noutate.
Utilizarea sa, inclusiv în cadrul teoretic, conduce la concluzia că
celelalte metode de prevenire dau rezultate nesatisfăcătoare, conform
celebrei expresii americane că „nimic nu merge”.
În consecinţă, se consideră că este corect să se prezinte cetăţenilor
situaţia cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să ia măsuri suplimentare
de autoprotecţie.
d) Modelul mixt – este cel mai realizabil pentru ţara noastră
datorită posibilităţilor enorme pe care le oferă. Modelul numit de către
noi mixt este o îmbinare a modelelor clasic, social şi situaţional.
Astfel, prevenirea criminalităţii se va efectua nu doar prin măsuri de
drept penal, ci va implica şi controlul social, sistemul informaţional
etc. Pentru implementarea modelului mixt este necesară educarea
cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare, pe de o parte, şi

363
instituirea unui control social specializat, pe de altă parte.
Acest control urmează să organizeze şi să dirijeze activitatea
justiţiei, parchetului, poliţiei, curţii de conturi, serviciului fiscal, vamei
etc. Un control social strict este cea mai bună cale pentru ca legea să
fie respectată. Antrenând pe larg în realizarea acestui model mijloacele
de informare în masă, care, printr-un mod corect şi competent de
prezentare a problemei, pot contribui efectiv la prevenirea
criminalităţii, în scurt timp am obţine rezultate notabile.

4. EXPERIENŢE ALE ALTOR STATE REFERITOR LA PREVENIREA

DELINCVENŢEI JUVENILE

În Statele Unite ale Americii, în vederea executării legislaţiei

federale despre prevenirea delincvenţei juvenile, a fost creat un
serviciu special pentru lucrul cu contingentul respectiv, în afara
componenţei justiţiei penale. Acest serviciu funcţionează sub formă de
puncte de control şi ajutor psihologic şi social acordat delicvenţilor
minori. Când, de exemplu, poliţia a reţinut un minor care a săvârşit un
furt în magazin, nu-l duce la punctul de poliţie, nu-l închide în izolator
şi nici nu-l trimite la banca acuzaţilor, ci îl trimite la un birou special
pentru tineret care începe să lucreze cu el, prin aplicarea unor metode
şi procedee psihopedagogice. În special, angajaţii din aceste birouri
încearcă mai întâi să clarifice de ce minorul a devenit delicvent, se
datorează aceasta oare unor împrejurări din familie, aparţine unui grup
criminal sau asupra lui s-a influenţat. Biroul ia toate măsurile pentru ca
minorul să se încadreze într-un mediu social sănătos.
Astfel de încercări au fost făcute şi în Polonia. Când infractorul
minor stă în faţa judecăţii, se stabileşte în primul rând dacă el într-
adevăr a săvârşit infracţiunea. După ce recunoaşte fapta, i se stabileşte
o pedeapsă cu un termen de încercare şi este impus să îndeplinească
obligaţiunile prescrise, procesul fiind întrerupt. Dacă el îndeplineşte
toate condiţiile, atunci, după expirarea termenului de încercare, dosarul

364
penal se clasează. În caz de abatere, procesul se reia, fiind posibilă
aplicarea termenului de încercare şi a doua, şi a treia oară. Astfel se
încearcă de a evita includerea infractorului minor în sistemul oficial al
justiţiei penale, chiar la începutul eventualei sale cariere de criminal.
În Polonia există un program iniţiat de către ministerele de Iterne,
Educaţie şi Sport, Justiţie, Sănătate, precum şi de către organele de
poliţie. Acesta are ca obiectiv prevenirea nonconformismului soacial şi
a delincvenţei juvenile prin aplicarea unor strategii la diferite niveluri,
şi anume:
 cooperarea cadrelor didactice şi a poliţiei în situaţiile în care
minorii prezintă anumite pericole de a deveni infractori, în special
supravegherea tinerilor dependenţi de alcool, droguri, care se
prostituează;
 acordarea de ajutor metodologic în special specailiştilor care
lucrează cu tinerii;
 elaborarea unui proiect de probaţiune pentru tinerii care sunt
plasaţi în instituţii de resocializare;
 elaborarea de programe anuale în domeniul prevenirii delincvenţii
juvenile.
Unele ţări din Europa oferă exemple utile de elaborare şi
implementare a programelor de prevenire a delincvenţei juvenile, şi
anume:
Sistemul justiţiei engleze a suferit schimbări semnificative în
ultimii ani în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile, fiind formate
mai multe echipe compuse doar din tineret, cu scopul de a descoperi
problemele legate de minorii în devenire delinvenţi sau minorii
delincvenţi. De asemenea, s-a schimbat politica faţă de prevenirea
delincvenţei juvenile, scopul principal fiind intervenţiile profesionale
în rândul infractorilor tineri. Aceste schimbări au dus la o abordare mai
detaliată a problemelor legate de minorii delincvenţi şi la depistarea
tinerilor în devenire infractori.
În Marea Britanie în ultimii ani există mai multe iniţiative de

365
prevenire. În urma implementării programului ,,The Home Office
Crime Reduction Programme” s-a pus accentul în primul rând pe
implementarea unor strategii de lucru cu tinerii care prezintă pericol de
a fi implicaţi în săvârşirea infracţiunilor. Cu toate acestea, cele mai
multe dintre intervenţiile efectuate au fost situaţionale şi secundare,
deoarece s-au concentrat numai asupra unor categorii de infracţiuni (de
exemplu, furturile, jafurile) sau terţiare – intervenţile vizând minorii
deţinuţi în penitenciare.
Programul din 1999 ,,On Trath” a prevăzut intrevenţia timpurie în
rândul copiilor de la 4 la 12 ani care prezentau anumiţi factori de risc.
Ministerul pentru Tineret şi Familie (prezent astăzi şi în
Germania, Austria) şi-a concentrat forţele spre elaborarea unor
programe şi strategii timpurii, axate prin detectarea copiilor străzii şi
fără ocupaţie şi orientându-i spre anumite activităţi profisionale şi chiar
activităţi distractive.
The Youth Justice Board (Consiliul Tineretului Justiţiei) este
organul responsabil de conlucrarea cu tinerii infractori din Anglia, un
deosebit accent punându-se pe prevenirea delincvenţei juvenile.
Eforturile sale de prevenire includ diverse programe pentru a include
tinerii în diverse activităţi (sport, muzică, jocuri intelectuale şi altele).
Acesta colaborează cu diverse ONG-uri şi organizaţii statale, incluzând
în practica lor tineri cu vârsta de la 8 la 16 ani. Consiliul dat este în
curs de dezvoltare, având elaborate 15 tipuri de programe de prevenire
a delincvenţei juvenile, dar cel mai important este că toate practicile
efectuate de către acestea sunt publicate în reviste.
Suedia îşi concetrează eforturile pe o prevenire mai mult primar-
generală, care este coordonată în special cu Institutul Naţional Suedez
de Sănătate Publică, având la bază o serie de experimente în domeniul
prevenirii delincvenţii juvenile la nivel primar şi secundar.
Programul ,,Terapia de familie funcţională” a fost pus în aplicare
în anul 2001 şi până în prezent are rezultate pozitive. Acest program a
avut ca scop detectarea familiilor care prezentau anumiţi factori de risc
şi conlucrarea cu copiii care fac parte din aceste familii.

366
 Institutul Naţional Suedez de Sănatate Publică a iniţiat un program
care a fost implementat în mai multe şcoli. Acest program prevedea
formarea unor grupuri de părinţi (în numar de la 15 la 30 de persoane)
conduse de doi lideri, care aveau ca scop de a promova un coportament
pozitiv la copii şi, totodată, de a ajuta părinţii cum să-şi dezvolte
capacitatea de a impune copiilor anumite limite fără a intra în conflict
cu ei.
Un alt program elaborat a fost cel bazat pe învăţarea emoţională,
implementat cu scucces de profesorii Kimber şi Sandell în anul 2001.
Acesta a primit denumirea ,,Programul de Consolidare a Familiilor” şi
a avut ca scop de a prezenta posibilităţile de anihilare a abilităţilor de
formare a unui comportament infracţional în rândul minorilor prin
detectarea şi reducerea factorilor de risc.
Cu toate că în Olanda se afişează mai puţin un comportament
problematic al tinerilor delincvenţi, totuşi statistica demonstrează că
numărul infracţiunilor înpotriva persoanei şi proprietăţii (furt,
huliganim, vandalism) în anii 2000 a crescut cu circa 65% comparativ
cu anii 1980. Aceste evoluţii s-au considerat determinate în mare parte
de caracterul liberal al politicilor privind emigrarea. Aceste probleme
au condiţionat necesitatea implementării unor programe de prevenire a
crminalităţii, inlusiv prin diminuarea delincvenţei juvenile legate de
creşterea emigraţiei.
Cu toate că problema privind comportamentul delincventului
minor, luat aparte, este pe larg abordată, cele ce ţin de formarea
criminalităţii la nivel de grup, care par a fi extrem de importante pentru
tinerii aflaţi sub influenţa anumitor grupuri, sunt lăsate în umbră.
Astfel, au fost implementate un şir de programe de prevenire a
delincvenţei juvenile în rândul minorilor. Cercetătorii şi specialiştii au
demonstrat că este necesar de a implementa careva strategii de
prevenire timpurie a criminalităţii infantile. Multe din programele
implementate au fost preluate din experienţa anglo-americană, mai ales
cele bazate pe depistarea factorilor de risc şi de protecţie a minorilor
din familiile ce prezentau anumite conotaţii negative asupra

367
comportamenutului copilului.
În anul 2004 a fost elaborat un ,,manual de prevenire” în care au
fost incluse intervenţii eficiente asupra copiilor şi tenerilor care
prezintă anumite deficienţe comportamentale manifestate în diferite
contexte (şcoala, familia, prietenii, vecinătatea). Acest manual
cuprinde 5 programe efective şi 26 programe promiţătoare.
În anul 2005 Centrul de documentare al Ministerului de Justiţie al
Olandei a desfăşurat o conferinţă cu genericul ,,Evaluările
experimentale în societatea olandeză: Tendinţe şi evoluţii în domeniul
justiţiei penale şi al politicilor de prevenire, integrare socială şi de
educaţie”, la care, printre alte programe de prevenire, a fost prezentat
şi programul de terapie multisistematică (ca o metodă implementală de
prevenire a delincvenţei juvenile). Totodată un prim accent a fost pus
pe prevenirea primară a delincvenţei juvenile.
În Spania nu există strategii definite strict naţionale de prevenire a
delincvenţei juvenile. Prevenirea, în general, se bazează pe ameliorarea
condiţiilor sociale şi pe combaterea excluderii sociale.
Strategiile de prevenire secundară prevăd în special lucrul cu
tinerii aflaţi în anumite situaţii de risc, ele fiind iniţiate în mare parte
de către agenţiile regionale de protecţie a tinerilor. Pe lângă cadrul
naţional de intervenţie primară, iniţiat de Ministerul Educaţiei al
Spaniei, există iniţiative de prevenire a violenţei şi agresiunii şcolare.
De menţionat însă că aceste strategii rămân izolate şi foarte rar
sunt evaluate.
Republica Cehă. Politica naţională faţă de tineret are ca scop să
asigure condiţii standarde pentru dezvoltarea fizică şi mentală a
acestuia.
Tinerilor le sunt create anumite oportunităţi de educaţie, de
asigurare cu locuri de trai, de muncă, de asemenea se întreţin contacte
sociale cu membrii familiilor în ce priveşte educarea corectă a copiilor.
În cooperare cu Ministerul de Interne, sunt elaborate diferite
strategii de prevenire a delincvenţei juvenile. La nivel local, accentul
este pus mai ales pe colaborarea poliţiei cu cetăţenii. În ultimii ani,

368
peste 4.000 de proiecte de prevenire a criminalităţii au fost susţinute de
către guvern, cea mai mare parte dintre care sunt pentru minori.
Cooperarea interdisciplinară este încurajată. Formarea personalului
implicat în prevenirea criminalităţii, educaţie şi în formarea
profesională este susţinută de guvern.
Cu toate acestea, se simte încă o lipsă de personal calificat şi
motivat. Grupul-ţintă îl formează tinerii în situaţii de risc, care petrec
timpul liber neorganizat şi fără a se încadra în activităţi utile societăţii.
Eforturile de prevenire sunt concentrate asupra desfăşurării activităţilor
de recreere şi promovării sportului în rândul minorilor.
Au fost create anumite spaţii de recreere, care s-a propus de a fi
mereu deschise, astfel încât minorul să aibă posibilitatea de a atrage
prieteni, colegi etc. De asemenea, au fost create tabere de vară, cu
scopul de a implica minorii ce prezintă probleme comportamentale. În
dese cazuri, împiedică implementarea stategiilor date finanţarea, care
de multe ori lipseşte. O altă problemă este întâlnită în sepcial în
comunităţile social defavorizate (de exemplu, în comunităţile de romi),
care de obicei doresc să rămână închise.
În ceea ce priveşte prevenirea delincvenţii juvenile secundare,
există diferite tipuri de activităţi de consiliere, precum ar fi locuinţele
temporare pentru copiii străzii sau pentru cei care fac parte din familii
dezavantajate.
De multe ori, poliţia joacă un rol crucial. La nivel terţiar, a fost
pus în aplicare un program intitulat „Intervenţia timpurie” ce prevede
identificarea timpurie a infractorilor minori, care sunt plasaţi în
anumite reţele de susţinere, din care fac parte psihologi şcolari şi
lucrători sociali.
În Lituania multe din programe sunt promovate de Ministerul
Educaţiei şi Ştiinţei. Organele poliţiei joacă şi ele un rol primordial
prin aplicarea de măsuri represive. Şcoala conlucrează în acest sens cu
asistenţii sociali şi cu colaboratorii poliţiei.
Alte iniţiative includ proiectele ,,Police for children – children for
the police”, ,,Youth Club”, în care au fost puse în discuţie:

369
 - crearea unei reţele de cooperare dintre diverse organizaţii ce ar
permite minorilor (care au comis crime şi au ispăşit pedeapsa) de
a se integra cu succes în societate, educaţie şi profesie;
- depăşirea de către angajatori a stereotipurilor negative în ceea ce
priveşte minori care au anumite antecendente penale.
Clubul Tinerilor este consultat de către avocaţi, psihologi,
pedagogi şi asistenţi sociali. Aici sunt oferite diverse activităţi de
agrement: sală de sport, arte marţiale, călărie, bowling etc.
Clubul Tinerilor oferă asistenţă minorilor care doresc să se
angazeze în câmpul muncii. Minorilor li se mai oferă hrană,
îmbrăcăminte, încălţăminte şi produse de igienă.

Activităţi de evaluare:
1. Definiţi conceptele de prevenire şi profilaxie a delincvenţei
juvenile.
2. Identificaţi măsurile profilactice după tipul de intervenţie.
3. Caracterizaţi programele de prevenire a delincvenţei juvenile după
aspectul temporal.
4. Determinaţi politicile de prevenire a delincvenţei juvenile.
5. Analizaţi modelele de prevenire a delincvenţii juvinele.
6. Stabiliţi programe de prevenire a delincvenţei juvenile
implementate de alte state.
7. Identificaţi rolul bunelor practici ale altor state în prevenirea
delincvenţei juvenile.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot

constitui sfera de interes a unor studenţi:

1. Rolul organismelor internaţionale în prevenirea delincvenţei

juvenile.
2. Rolul religiei în prevenirea delincvenţei juvenile.
3. Programele naţionale de prevenire a delincvenţei juvenile.

370
STRULEA Maria, GUREV Dorina, BOTNARENCO Mihaela

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Suport de curs

Redactor – Adriana Strungaru

Bun de tipar 01.11.2017. Formatul 6084 1/16

Coli de tipar 23,2. Coli editoriale 17,5.
Comanda ___. Tirajul 100 ex. + 50 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM

str.A.Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

371