A existat o scurtă perioadă a istoriei în care românii au fost apropiați mai mult decât

oricând de maghiarii din Ungaria. Se întâmpla în urmă cu 171 de ani, la începutul Revoluției
pașoptiste care a cuprins și Imperiul Austriac și Regatul Ungariei. La 15 martie 1848,
revoluția a răbufnit sângeros în Pesta și Buda, urmată de răscoale și confruntări cu autoritățile
imperiale. Revoluționarii maghiari au formulat programatic 12 revendicări arătând ,,ceea ce
vrea națiunea maghiară”. În rândul acestora se făcea vorbire despre: egalitate civilă și
religioasă în fața legii, plată universală și echitabilă a impozitelor, desființarea iobăgiei, curți
cu juri bazate pe reprezentativitate juridică egală. Acestea au stârnit ecou în Transilvania și au
fost îmbrățișate cu simpatie de intelectualii români.
După cum consemnează istoricul și jurnalistul Florian Bichir, „George Bariț va
declara că ziua de 15 martie a fost cea mai fericită din viața lui, iar Avram Iancu saluta
discursurile emoționante anunțând: „Frați maghiari! În aceste două patrii-surori, de existență
și viitor maghiarul nu poate vorbi fără români, și nici românul fără maghiari”. Dar peste
numai zece zile, la 25 martie, românii ardeleni s-au îndepărtat de revoluția ungară și au pus
bazele unei revoluții paralele, românești.” De ce oare?!
Pentru că revoluționarul maghiar Kossuth Lajos, pornind de la ideea unei supremații
maghiare, nu a vrut să acorde drepturi și românilor! De altfel, Kossuth a declarat: „În Ungaria
nouă poate exista numai o singură națiune politică – cea maghiară. Popoarele nemaghiare
sunt naționalități care se pot bucura de toată egalitatea în fața legii și un anumit grad de
autonomie în religie și învățământ, dar nu vor putea deveni niciodată națiune politică, întrucât
aceasta ar putea să destrame integritatea teritorială a Ungariei”. Fără să fie consultați, românii
s-au trezit că revoluționarii maghiari au hotărât unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar comisarii
maghiari au plecat în diferite localități cu ordinul să extermine persoanele capabile și
instruite.
În programul revoluției pașoptiste a maghiarilor a fost introdus punctul 12 al
proclamației care prevedea Unirea Regatului Ungar cu Transilvania. În acest context, Dieta
de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care i-a nemulțumit deopotrivă
pe români și pe sași dar și o parte a maghiarilor. Însuși poetul Sándor Petőfi se ridicase
împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase
decizia s-au aflat, din 300 reprezentanți, numai 3 români și 24 de sași. După această decizie, a
început în Transilvania prigoana antiromânească iar cine protesta împotriva „unirii” era
arestat, bătut și chiar spânzurat. Adevărate masacre pentru vina de a fi român și a nu fi de
acord…
 Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național
maghiar de acest tip, unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai
departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania. Replicând
organizatoric, au convocat o adunare proprie a românilor transilvăneni, care a avut loc pe
câmpia de la Blaj, la 15 mai 1848. Concomitent, se formează în Munții Apuseni o armată de
voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante
împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se
ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul
național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus
chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar
Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor
transilvăneni.
În acest context, după înfrângerea revoluției maghiare de la 1848, condusă de Kossuth
Lajos, o parte dintre revoluționarii maghiari și secui au încercat să se reorganizeze sub
conducerea lui József Makk, în 1851. Populația însă a răspuns foarte slab la chemarea
grupării sale pentru înarmare și răsculare. Conspiratorii au fost prinși de autoritățile austriece,
care i-au executat mai apoi pe trei secui la Târgu-Mureș, în 10 martie 1854, alți doi au fost
executați la Sfântu Gheorghe, ceilalți conspiratori fiind condamnați la pedepse între 5 și 18
ani de închisoare. Este bizar să constatăm cum respectivele evenimente, pentru care românii
nu poartă nicio vină, au devenit în prezent pretext pentru mișcări consecvente cu caracter
neorevizionist la Târgu-Mureș, instigatoare pentru enclavizare teritorială pe criterii etnice și
subminatoare la adresa statului român.
Cu atât mai mult, este foarte gravă implicarea fățișă a Guvernului Ungariei în
susținerea acestor manifestări segregaționiste, precum și declarațiile instigatoare ale
oficialilor ungari, care încurajează și susțin în mod oficial, cu un tupeu inadmisibil, realizarea
autonomiei teritoriale pe criterii etnice a așa-zisului „Ținut Secuiesc”, amestecându-se
provocator în chestiuni care țin exclusiv de problemele interne ale României. Ultimul
recensământ al populației indică puțin peste 500 dintre cetățenii români care s-au declarat
etnici secui, prin urmare despre ce ținut secuiesc vorbim?! Dar peste toate, constatăm o
paralizie generală a Guvernului României, a Președinției, în raport cu aceste atacuri fățișe
extrem de periculoase la adresa României. Guvernul este iresponsabil și trădător al intereselor
noastre naționale, fiind evident dependent de voturile și majoritatea parlamentară asigurate de
UDMR, însă anestezia președintelui Klaus Iohannis este absolut de neînțeles.
 Așadar, vineri, în 15 martie, maghiarii și UDMR vor aniversa Revoluția lor din 1848-
1849. Să nu uităm însă semnificația acesteia pentru istoria românilor. Să nu uităm că Dieta de
la Cluj a proclamat atunci că există o singură națiune, cea maghiară, și au declarat unirea
Transilvaniei cu Ungaria, fără să țină cont de dorințele și protestele celorlalte etnii din
Transilvania, românii (majoritari) și sașii. În acest context, să nu uităm nici de Avram Iancu
(care a fost cancelist la Târgu-Mureș, unde a fost pregătită și adunarea de la Blaj) și de moții
săi monumentali, să nu uităm de strigătul său de chemare la luptă: „No, gata, no, hai!”, cu
toate implicațiile și semnificațiile sale extraordinare pentru națiunea română…
Sus inima, români!