Modelul lupșenilor în istoriografia monografică prin I.

Vlad

Lupșa, una dintre cele mai extinse și mai populate comune de pe Valea Arieșului,
însumând 23 de sate ce cumulează o zestre istorică covârșitoare de-a lungul celor aproape 7
secole de atestare documentară, își legitimează impresionanta existență atât prin peisajele
naturale spectaculoase, cât mai ales prin simbioza acestora cu vrednicii și ospitalierii săi
locuitori care o înnobilează, generație după generație.
Reconstituirea faptelor temerare, convergența acțiunilor memorabile ale lupșenilor cu
marile revărsări și răzvrătiri epocale ale neamului românesc, pornind de la epoca vestigiilor
dacice și romane, continuând cu etapa cnezială a dominației familiei Cândea, atingând
tumultul mișcării revoluționare sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, corelată și
coroborată cu Revoluția de la 1848-1848 din Munții Apuseni, pornită sub coordonarea
„Crăișorului Munților” Avram Iancu, culminând cu participarea eroică la cele două
conflagrații mondiale, urmând apoi rezistența martirică în fața tăvălugului totalitar ce s-a
instalat după 1945, marchează repere captivante din istoria acestei comunități.
Acestea constituie rodul unei prolifice activități de cercetare, pe care o datorăm cu
aleasă recunoștință distinsului Prof. Dr. Ioan Vlad, dimpreună cu ceilalți autori și colaboratori
prestigioși, ce au făcut posibilă dorita apariție a celor 4 volume captivante ale antologicei
monografii : „Lupșa-aur și oameni.O comună din Țara Moților”.
Istoria locală are o veche tradiţie istoriografică, în cadrul căreia erudiții locali își
îngemănează efortul cu ineditul culegătorilor de fapte istorice mai puțin deslușite, ori cel de
povestioare anecdotice. Urmând firul unui destin particular, fie un om, fie întreaga
comunitate, abordarea monografică întemeiată pe investigații aprofundate, a putut consemna
întregul complex de relaţii derulate între ei. Ea denotă astfel cultura identității locale,
apartenența comună ce definește locuitorii, relațiile sociale, organizarea agro-industrială,
realizările culturale, precum și mobilizarea politico-militară, dublată de evidențierea
semnificațiilor pe care aceștia o conferă.
Nu în ultimul rând, cititorii se familiarizează cu diversitatea experiențelor legate de
viața cotidiană, cu rolul personalităților și familiilor notabile, cu educația, munca și
obiceiurile acestora.
Problematica istoriei locale tratate de autori, evidențiază recursul la dovezile
orale(tradiţia orală fiind fundamentul unei tradiţii naţionale), propunându-și, prin excelență,
să salveze patrimoniul cultural supus unei vădite amenințări cu alterarea sau chiar dispariția
în timp şi să reconfigureze într-un proiect de anvergură, istoria acesteia, pornind de jos în sus.
Alegerea unei unități politico-administrative și sociale(comuna Lupșa) prezintă
avantajul că este delimitată în spațiu, oferind posibilitatea unei cercetări complexe și
complete.
Observând rolul așezării umane în organizarea spațiului geografic, condițiile de viață,
contextul și dinamica evoluției locuitorilor, manifestările acestora cu sârguința comună, pe
de-o parte și zbuciumul interior, pe de alta, onoratul dascăl Ioan Vlad înfățișează un tablou
atotcuprinzător asupra localității sale natale. Dânsul își propune să reconstituie un univers
restrâns, printr-o varietate de perspective, pentru ca lucrurile să apară sub forme multiple,
încearcă să se preocupe de aspecte ale cotidianului şi a oamenilor de rând, în egală măsură cu
atenția acordată narațiunii istorice și dimensiunii pluridisciplinare a cercetării, având ca
finalitate, reflectarea obiectivă a realității istorice.
Accentueză ideea unei regiuni monoculturale ai cărei locuitori relevă adânci sentimente
de apartenență la aceasta și redă cu obiectivitate, printr-o observație sistematică, realitatea
studiată printr-o verificare atentă a surselor utilizate.
Înzestrat cu o perspicacitate scriitoricească, evidențiată de o pregătire temeinică în
cercetarea istoriografică, inimosul prof. dr. Ioan Vlad, legat sufletește de meleagurile natale,
de moții lupșeni, harnici, prietenoși și viteji, etalează în cele 4 volume ale monumentalei
monografii, imaginea unui univers local transcendent, dezvăluit printr-o riguroasă și
laborioasă valorificare a documentelor ce consemnează informațiile culese. Constatările,
opiniile, statisticile și interpretările personale înfățișează o viziune de ansamblu asupra
cercetării monografice, prezentată într-o manieră erudită, elegantă și neaoșă. Lupșenii sunt
astfel autentic integrați în solemnitatea incontestabilă a moților, pe care publicistul Ion Rusu
Abrudeanu îi aprecia cu vădit temei, ca fiind : „cea mai sănătoasă parte a neamului
românesc din punct de vedere moral și al conștiinței naționale...”
Mânat și animat de entuziasmul ce îl caracterizează încă din tinerețe, reputatul autor a
valorizat cu aleasă competență, contribuțiile celor 31 de colaboratori merituoși, ce au decelat
cu concretețe mediul natural, demografic și economic, toponimia și aspectele etno-folclorice
ale acestei comunei însemnate, cu numeroasele sale sate aparținătoare.
Oferind informații utile de o complexă istorie locală, etnografie, geografie umană,
statistică, ecosistem, coexistență etnico-religioasă, aspecte beletristice ce nuanțează
medalioane ale „fiilor satului risipiți prin lume”, eruditul dascăl Ioan Vlad conferă un caracter
sistematic și organizat uriașului material publicat, constituindu-se astfel într-un promotor
neobosit al „veșniciei satului”. Sfera de cuprindere a localității Lupșa a fost mult lărgită prin
preocuparea asiduă asupra manifestărilor locale în cadrul interferențelor intra și interzonale.
Stilul conceptual elevat denotă autenticitate și rigoare științifică, iar descrierile pitorești
împletite cu evidențierea datinilor, tradițiilor și ocupațiilor, cu accent pe inspiratul diptic :
„aur și oameni”(prezent încă din titlul lucrării), conferă sentimentul unei apartenențe de
netăgăduit la Țării Moților. În cuprinsul celor 1877 de pagini, autorul nu omite să scoată în
evidență vrednicia omenească a moților de pe Valea Arieșului, mândria de a fi lupșean, care a
generat în timp o adevărată galerie de personalități ce și-au privilegiat și înnobilat numele
printr-un aport decisiv la renumele localității. Tuturor acestora, aflați în număr impresionant
la valențele cunoașterii și recunoașterii interne și internaționale, urmare a implicării
cvasitotale în destinul comunității lupșene pe treptele istoriei, recunoscătorul dascăl le alocă o
atenție aparte în volumele III și IV. Subliniind rolul decisiv al personalităților emblematice în
redescoperirea satului natal, profesorul universitar Ioan Vlad își manifestă exemplar
recunoștința față de unii ca aceștia, care cu adevărat „au sfințit locul”. Prin aceasta, dânsul
devine el însuși un simbol de recunoștință și un model de cărturar ce reaprinde mereu în
sufletul celorlalți flacăra sublimă a respectului, rafinamentului și onoarei.
Ecoul unor adevărați eroi locali rămași în conștiința eolectivă prin ”sabia minții” și
armele credinței, este unul proaspăt în condeiul monografiei, constituind paradigma
impresionantă de moți înzestrați cu spiritul altruismului, virtutea răbdării și harul dăruirii.
Câteva figuri providențiale se cuvine a fi menționate cu precădere și acum, cum de
altfel a surprins revelator în demersul său monografic și autorul. Datorită spațiului restrâns,
mă voi opri doar la 3 dintre aceste personalități proeminente cu care se mândrește întreaga
„suflare” lupșeană și nu numai.
Aș începe cu aura celui care a fost unul dintre stâlpii învățământului și spiritualității
românești din Țara Moților, ilustrul pedagog, Dr. Petru Șpan(1860-1911), cel al cărui nume
vrednic este atribuit actualmente Școlii Gimnaziale Lupșa. Provenind din renumita familie
zonală cu o influență covârșitoare a Șpanilor, admirabilul cărturar urmează cu râvnă și
pricepere școala primară din sat, pe cea ungurească din Trascău(Rimetea), unde fusese școlit
și George Barițiu. Remarcându-se ca un elev eminent își continuă studiile la Blaj(între 1874-
1881), după care continuă cursurile la Institutul Teologic din Sibiu, precum și Gimnaziul
ortodox „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde va promova Examenul de maturitate. Va urma
liceul român din Brașov la absolvirea căruia va susține Examenul de Bacalaureat, pentru ca în
1884 să își ia licența la Facultatea de Teologie din Sibiu. Va primi o bursă de studii din partea
Mitropoliei Ardealului și va urma cursurile de filozofie, pedagogie și istorie la Universitățile
din Viena și apoi Jena unde-și va obține Doctoratul cu calificativul ”Magna cum laude”.
Înzestrat cu har, ajunge profesor la Școala Civilă de Fete a Astrei (1887-1892), iar apoi la
Institutul Teologic din Sibiu. Este bibliotecar al “ASTREI” în perioada 1888-1889. Ca
pedagog consideră că Familia – Școala – Biserica sunt cei 3 piloni fundamentali ai societății,
pregătind cu vocație și erudiție, 18 generaţii de preoţi şi învăţători, ce au avut privilegiul de a-
l fi avut la catedră. În anii următori devine unul dintre colaboratorii permanenți cu articole de
pedagogie la revistele vremii(„Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Român”, „Biserica și
Școala”, „Foaia poporului”, „Țara Noastră”, „Foaia scolastică”, preferata fiind „Vatra
școlară”), inclusiv la la „Enciclopedia Română a Astrei”, redactată de Cornel Diaconovici în
3 vol. (1898 – 1904).
De asemenea, va elabora manuale didactice(Onisifor Ghibu afirma despre „Noul
Abecedar”-tipărit la Sibiu în 1906- că este cea mai originală lucrare nu numai în literatura
noastră, ci și în cea universală). Deși își dorea din Suflet să prindă în viață evenimentul
corolar din anul 1918, pe care îl vestea încă din acei ani, răpus de o boală necruțătoare își află
sfârșitul obștesc la 14 martie 1911, după ce a încununat apoteotic misiunea sa nobilă pe
altarul educației.
Emblematică în conștiința colectivă, rămâne imaginea Protopopului român „Unit” de
București și Turda, Preot Dr. Coriolan Nicolae Sabău, supranumit, „Patriarhul moților”,
sau, așa cum i se spunea în popor, „popa Lani”(1897-1974). Descendent din ilustra familie
Rațiu, din Turda, ajunge la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma(după
ce și-a încheiat studiile la Blaj), aici dobândind Doctoratul în Teologie și Filosofie, pentru ca
apoi să fie hirotonit preot. Revine în țară, unde îl găsim activând în anul 1927 ca preot stagiar
în Bucuresti, iar apoi preot misionar în satele din Secuime. În anul Marii Uniri de la 1918 îl
întâlnim în calitate de membru al Consiliului Național și șef al Gărzii naționale Lupșa. Între
1945-1947 Coriolan Sabău a funcționat ca protopop la Biserica Sf. Vasile cel Mare din
Bucuresti. Deși îi fusese hărăzit menit să devină episcop, va fi arestat și condamnat de către
comuniști timp de 17 ani deoarece a refuzat trecerea după 1 decembrie 1948 la Biserica
Ortodoxă Română.
După eliberare i se stabilește apoi domiciliul forțat în satul natal Lupșa, unde va și
rămâne până la moarte(15 decembrie 1974), fiind considerat un martir, un adevărat ,,patriarh
al sufletelor moților”.
Nu poate lipsi din acest medalion al recunoștinței, legendarul învățător lupșean Pamfil
Albu(1908-1990), ginerele unui alt intelectual de vază al comunei, membru al Delegației
lupșenilor la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia, Sebastian Ciapa(1882-1956) “învăţător
şi popă fără popor”- aşa cum obișnuia să se semneze în felurite documente și despre care se
spune că umbla întotdeauna numai în straie preoțești. (din inițiativa lui Sebastia Ciapa și a
familiei sale, a fost țesut Tricolorul, steagul cu care delegaţia comunei Lupşa a participat la
Marea Unire). Tot lui i se datorează inițiativa ridicării în 1935 a Monumentului Eroilor din
Lupșa(construit de sculptorul Rântuțiu din Bistra), unde sunt înscrise pe o placă de marmură,
numele eternizate ale celor 98 de eroi români căzuți în Primul Război Mondial.
Revenind la Pamfil Albu, acesta este creatorul impresionantului muzeu ce îi poartă
numele(Muzeul etnografic „Pamfil Albu”), inaugurat în anul 1952 și constituind o adevărată
carte de vizită a comunei.
În evoluția sa sinuoasă, acest muzeu a parcurs trei mari etape :
1) cea de colecție privată constituită și apoi expusă ca muzeu școlar de către Sebastian
Ciapa și Pamfil Albu ( 1923 - 1950 ) ;
2) epoca Pamfil Albu -etapă instituțională , când colecția este donată statului și devine
Muzeul Etnografic Lupșa , condus exclusiv de Pamfil Albu, ca unic angajat(1950/1952 -
1990);
3)etapa Monica Albu - Rotaru , gestionată de fiica , respectiv nepoata ctitorilor (1990 -
2017) .
Muzeul se mândrește cu o impresionantă colecție de haine, cărți rare din secolele XVII-
XVIII, colecție de icoane pe lemn și pe sticlă din sec.XVIII-XIX, minereuri, numismatică și
cu o vastă colecție de obiecte și piese, urmărind evoluția lor, începând din comuna primitivă.
În anul 1937 s-a început colecționarea pieselor existente azi în muzeu, iar în anul 1950
s-a făcut donația colecției statului român, pentru ca în anu1952, Pamfil Albu să doneze
statului întreaga colecție personală ce număra peste 2300 de piese. A contiunat însă să o
completeze până la sfârșitul vieții sale, în 1990. În prezent colecția numără peste 8000 de
obiecte.Rămâne proverbială expresia prin care se recomanda acest învățător emerit(„Pamfiliu
Albu”) : “bolundul” din Lupșa, care într-o viață de om nu a făcut decât 7 copii și un muzeu!
În încheiere se cuvine să îl felicităm din Suflet pe distinsul Prof. Dr. Ioan Vlad pentru
febrila activitate realizată cu atâta pasiune și har în cei 70 de ani, să-i dorim multă sănătate,
bucurii, ani mulți și prosperi, dar totodată, inspirație necontenită și spor pentru a susține în
continuare valoroasele proiecte pe care le are în vedere și să îl asigurăm de întreaga noastră
prețuire și admirație, ce se alătură frumosului dicton : „Ai învins, continuă !”
Prof. Claudiu-Vasile Volcov
Liceul „Dr. Lazăr Chirilă” Baia de Arieș