V.

15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

Volumul Hanu’ Ancuţei

de Mihail Sadoveanu
povestirea în ramă Fântâna dintre plopi

Mihail Sadoveanu (1880-1961), unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea (perioada
interbelică), a creat o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane, având
ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului. Apariţia romanului Baltagul
în 1930 a continuat seria capodoperelor sadoveniene, începută în 1928 cu volumul de povestiri
Hanu’Ancuţei, care a culminat în 1934 cu trilogia Fraţii Jderi.
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, de întindere medie, cu o structură nu în
mod obligatoriu riguroasă, cu excepţia ritualului povestirii în povestire. Personajele sunt mai
puţin conturate decât într-o nuvelă, căci accentul este pus pe întâmplări, iar conflictele nu sunt
atât de intense. Spre deosebire de nuvelă, relaţia dintre narator şi personaj se caracterizează prin
subiectivitate.
Hanu Ancuţei este un volum de 9 povestiri în ramă, al căror model în literatura
universală este Decameronul de Boccaccio sau culegerea în versuri Povestirile din Canterbury de
G. Chaucer. Cele nouă povestiri şi povestitiorii lor sunt : Iapa lui Vodă – comisul Ioniţă;
Haralambie – călugărul Gherman; Balaurul – moş Leonte Zodierul; Fântâna dintre plopi –
Neculai Isac; Cealaltă Ancuţă – Ienache Coropcarul; Judeţ al sărmanilor – Constandin Moţoc;
Negustor lipscan – Dămian Cristişor; Orb sărac – un bătrân orb ; Istorisirea Zahariei fântânarul –
baba Salomia şi Zaharia.
Criticul Ion Vlad afirma despre povestirea în ramă că această specie respectă un ritual / un
ceremonial: descrierea cadrului, prologul povestirii, amânarea şi promisiunea unei povestiri,
povestirea propriu-zisă, reacţia auditoriului.
Tema acestui volum este însăşi condiţia umană, fiecare povestire dezvăluind o anumită
ipostază a omului. Astfel, tema povestirii a patra, Fântâna dinte plopi este dragostea.
Motivele literare ale volumului care reliefează aspecte esenţial umane sunt cana cu vin, muzica,
trecerea timpului. În povestirea Fântâna dintre plopi motivele literare elocvente sunt întâlnirea,
fântâna, trădarea, sacrificiul.
Titlul volumului are în vedere spaţiul desfăşurării acţiunii, care este şi unul dintre
elementele de structură a cadrului: hanul. Apelativul din titlu, „Ancuţei” , se referă la unul dintre
elementele care sugerează permanenţa, căci şi mama şi fiica au acelaşi nume. De asemenea, titlul
povestirii a patra face trimitere la locul întâlnirii dintre căpitanul Neculai Isac şi ţiganca Marga.
Naratorul apare în două ipostaze: narator martor, atunci când intervine în diferite etape
ale povestirii cu replici la persoana I singular sau cu nişte comentarii la persoana I plural,
adoptând o perspectivă subiectivă; narator personaj în oricare dintre povestirile propriu-zise din
volum cu o perspectivă subiectivă.
Compoziţional, volumul are două planuri: cel din cadru şi cel specific fiecărei povestiri
în parte. Astfel acţiunea este intercalată.
Incipitul volumului constă în configurarea timpului şi spaţiului în cadru.

1
V. 15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

Timpul este imprecis, vag, nedeterminat. Atmosfera de basm este accentuată de nişte
evenimente care prin prisma interpretărilor date de o societate arhaică, primesc proporţii
neobişnuite, devenind întâmplări miraculoase: „anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi
spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri […]. Iar nişte paseri cum nu s-au mai
pomenit s-au învolburat pe furtună”; aceste semne sunt interpretate ambivalent: pe de o parte,
prevestesc războaie, pe de altă parte, sugerează belşugul; vremea belşugului este sugerată şi de
citatul: „a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara de Jos” şi de sintagma: „vremea
petrecerilor şi a poveştilor”, „vremea petrecerilor” trimite în mod direct înspre ritualul cănii cu
vin care marca atât sfârşitul unei povestiri, cât şi începutul uneia noi; ea poate fi pusă în legătură
cu faptul că din grupul călătorilor care constituiau auditoriul se desprinde, pentru fiecare nouă
povestire, un narator; element de legătură între trecutul povestirilor şi cel al povestitorilor este
Ancuţa cea tânără, care repetă destinul mamei sale: ea este gazda şi singurul ascultător care nu
devine povestitor.
Hanul era ca „o cetate” cu „nişte ziduri groase” şi cu „nişte porţi ferecate cum n-am văzut in
zilele mele”.
Finalul fiecărei povestiri marchează prin ritualul cănii cu vin atât un sfârşit, cât şi un nou
început.
a) CADRUL
- timpul ascultării poveştilor este nedeterminat, imprecis, asemănându-se cu formula iniţială a
basmului: „Într-o toamnă aurie […] într-o depărată vreme, demult.”
- spaţiul de desfăşurare a acţiunii era un han ca „o cetate” cu „nişte ziduri groase” şi cu „nişte
porţi ferecate cum n-am văzut in zilele mele”; acest spaţiu închis este confundat cu un centru
al lumii şi cu un spaţiu protector pentru călătorii care poposesc la han şi povestesc; el
protejează şi poveştile căci ele însele conservă esenţa lumii; în acest caz se poate parafraza
sintagma biblică „La început a fost cuvântul”, înlocuindu-se cu expresia „La început a fost
povestirea”
- în povestirea „Fântâna dintre plopi”, cadrul rămâne neschimbat.
- naratorul-martor prezintă un nou personaj, un necunoscut învăluit într-o aură legendară:
„călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”, ceea ce este
compatibil cu atmosfera de basm(poveste) indusă încă de la început.
- naratorul-martor realizează un portret fizic al călătorului, în care se îmbină mijloacele
caracterizării directe(făcute de narator) şi cele ale unei caracterizări indirecte (prin
intermediul descrierii vestimentaţiei)
- personajul misterios este un om în vârstă şi cu toate acestea este destul de puternic pentru a se
putea ţine în şa.
- felul în care este îmbrăcat denotă un anumit aspect de avuţie: cizmele îi sunt de piele, nasturii
din argint şi blăniţa de pe umeri de jder.
- pistoalele pe care le purta sunt semn al precauţiei împotriva eventualilor atacatori

2
V. 15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

- o trăsătură morală desprinsă din caracterizare este dârzenia/hotărârea (era o fire voluntară):
„cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”
- o altă trăsătură psihică se deduce din aerul „trist şi straniu” pe care i-l dădea ochiul drept
stins în tinereţe e vorba despre temperamentul lui melancolic, visător, înclinat spre
nostalgie.

b) PROLOGUL
- personajul, Neculai Isac, căpitan de mazili, este recunoscut de comisul Ioniţă, personajul-
narator al primei povestiri din culegere, „Iapa lui Voda”; ei îşi aduc aminte de tinereţea lor,
pe un ton nostalgic; în discuţia avută, comisul Ioniţă constată că prietenul lui şi-a pierdut un
ochi, motiv pentru care cel din urmă meditează la ideea că omul se întoarce prin locurile în
care a suferit.
- viaţa este nu numai un şir de plăceri/petreceri/desfătări, ea cunoaşte şi tonalităţi mai grave,
cum ar fi suferinţa(fizică şi psihică), despre care oamenii povestesc şi îşi aduc aminte în aşa
fel încât ea să fie atenuată.

c) AMÂNAREA şi PROMISIUNEA POVESTIRII PROPRIU-ZISE

- comisul Ioniţă îl provoacă pe Neculai Isac să povestească despre întâmplarea dureroasă care
l-a făcut să-şi piardă ochiul
- dar urmează un moment de suspans prin care povestirea promisă este amânată: Neculai Isac
îşi îngrijeşte calul, Ancuţa îşi aduce aminte că şi mama ei îi pomenise de existenţa
căpitanului de mazili, nedezminţind, prin aceasta, rolul ei de liant între prezent şi trecut.
- comisul Ioniţă îl caracterizează în mod direct pe Neculai Isac, aceasta cuprinde aspecte ale
portretului fizic( „voinic şi frumos”) dar şi ale celui psihic sau moral ( se îndrăgostea repede,
dar era în stare să-şi dea viaţa pentru femeia iubită).
- Ancuţa şi comisul Ioniţă pregătesc atmosfera propice povestirii: Ancuţa apelează la o
tehnică prin care nu recunoaşte că l-ar şti pe Neculai Isac şi că ar şti povestirea lui, tocmai
pentru a provoca, de asemenea, „face reclamă” povestirii, calificând-o drept „înfricoşată”-
astfel îl introduce pe Neculai Isac în competiţie cu ceilalţi povestitori; comisul Ioniţă evocă
personalitatea lui Neculai Isac, asta înseamnă să atragă atenţia auditoriului.
- intervenţia naratorului-martor, care se include pe sine în grupul răzeşilor, este decisivă; el îl
pofteşte pe Neculai Isac să bea „vin nou” şi-l roagă să povestească întâmplarea din tinereţe.
- atmosfera este completată de mâncarea pregătită de Ancuţa şi de muzica lăutarilor, pe care
Neculai Isac îi acompaniază.

d) POVESTIREA PROPRIU-ZISĂ
- incipitul povestirii lui Neculai Isac constă într-o autocaracterizare.
- accentul este pus pe trăsăturile morale ale acestui personaj, care îndeplineşte, cel puţin la
începutul fragmentului, o confesiune negativă; el recunoaşte defectele caracterului său,

3
V. 15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

numindu-se „ticălos”, el supărându-şi părinţii şi cutreierând meleagurile în căutarea unor

ochi negri.
- una din calităţile menţionate este capacitatea lui de a întreţine o afacere: „neguţam toamna
vinuri”.
- în expoziţiune, naratorul-personaj - Neculai Isac - precizează timpul acţiunii „o toamnă ca
asta” şi conturează starea sa de spirit: „mă aflam în mare mâhnire”.
- melancolia iniţială, provocată de dragostea care „se desfrunzise de vară”, este
punctată/reliefată de dorinţa lui Neculai Isac de a colinda/cutreiera/rătăci singur prin natură;
aceasta îi acompaniază sentimentul de „jale”, printr-un element sacru, al dezvăluirilor
binecuvântate, când timpul obiectiv, cronologic este suspendat.
- personajul are, într-adevăr, acces la o imagine a sa reflectă în apă, parcă venită de pe altă
lume: „M-am spăriat de mine ca de o vedenie.”; de acum înainte imaginile vizuale ale apei
vor însoţi etapele importante ale relatărilor subiective.
- intriga corespunde primului impuls erotic pe care Neculai Isac îl simte pentru Marga: „o
fetişcană de optsprezece ani”, „cu trupul curat şi frumos rotunjit”, „nas arcuit” şi „ochi iuţi”,
îmbrăcată „în cămaşă şi fustă roşă”.
- portretul fizic al ţigăncii reţine anumite puncte de atracţie senzuală, care se situează în zona
capului: obraz, nas, ochi.
- dragostea resimţită de către personajul masculin , întâi ca o senzaţie: „parc-aş fi înghiţit o
băutură tare”, se va instala ca un sentiment de sine stătător, profund numai ulterior; este
momentul când lui Neculai Isac, revelându-i-se un „loc tainic şi singuratic”, precum cel de la
fântâna dintre cei patru plopi, ascuns de privirile profanilor, adică ai neiniţiaţilor în dragoste;
lui i se pare că vede o siluetă feminină ce îl urmărea din acel punct cum el se îndepărta şi
îndrepta spre han; semnificativ este faptul că Neculai Isac se percepe ca „o vedenie”, iar pe
Marga ca o „arătare”, prin urmare ei asemănându-se unor apariţii fără consistenţă fizică; se
poate deduce de aici că întâlnirea lor este cea a două suflete neîmplinite: Isac tocmai
încheiase o poveste de dragoste, iar Marga tânjea după una; dar cursul ulterior al
evenimentelor va arăta altceva: că pentru Marga, apropierea bruscă faţă de Neculai, este o
tehnică pentru ca ţiganii să-l poată captura mai uşor.
- celălalt fir al intrigii îl constituie insinuarea faptului că „liota” de ţigani, în frunte cu
Hasanache, l-ar putea ataca şi jefui pe Neculai în orice condiţii: „Dumneata trebuie să fii
boierul care-a poposit la han cu vin din jos”
- întrevederea dintre ţigani şi Neculai se termină după ce acesta împarte nişte bani de argint.
- cu banii primiţi, Marga îşi va cumpăra ciuboţele şi se va înfiinţa Duminică dimineaţa la han
pentru a pecetlui vraja aruncată asupra bărbatului.
- detaliul vestimentar: „fusta ei roşă”, revine acum, în desfăşurarea acţiunii, fiind completat
de un altul şi mai semnificativ şi cu putere de prevestire funerară: „o batistă ca sângele” (pe
cap)

4
V. 15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

- aceste imagini se alătură altora precum: „mă temeam să nu găsesc locul mort”, „Dar am să
te-aştept ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii”.
- bărbatul este atât de puternic impresionat, încât cei doi stabilesc o primă întâlnire la fântână,
„la două ceasuri după înserat”, fără să mai fie nevoie ca ţiganca să-i ghicească viitorul pe
care ea deja îl ştie.
- întâlnirea are loc, pecetluindu-se astfel relaţia dintre cei doi.
- la despărţirea provizorie, promisiunile sunt două: Neculai mărturiseşte că vrea să-i dăruiască
„o scurteică de vulpe de la Paşcani” şi că se va întoarce luni seara.
- la a doua întâlnire „freamătul neostenit al frunzişului”, precum şi „zbaterea Margăi”,
prevestesc inevitabilul.
- manifestat la început pe un ton mai discret, sub formă de „ţipăt înăbuşit”, scâncit, de
„geamăt!, zbuciumul Margăi se declanşează în cele din urmă cu toată puterea: „Calcă-mă-n
piciore, omoară-mă şi zvârle-mă-n fântână” sau „De ce nu mă baţi? De ce nu mă zdrobeşti?”
- adevărul rostit de Marga este atât de înspăimântător încât Neculai rămâne „răcit de-un fior”;
nu paralizează definitiv pentru că în momentul imediat următor, când întâmplarea atinge
punctul culminant, el trebuie să acţioneze prompt pentru a-i putea pedepsi pe tâlhari.
- atacul mişelesc este descris cu ajutorul imaginilor de mişcare (cele mai multe) şi auditive,
deoarece „luna ştie a vărsa o lucire slabă”, iar personajul trebuie să mizeze pe alte simţuri
decât cel vizual (instinct) şi mai ales pe instinctul câinelui (Lupei)
- confruntarea este violentă, ea încheindu-se cu rănirea lui Neculai şi omorârea a doi dintre
ţigani.
- deznodământul este trist; chiar dacă Neculai scapă cu viaţă şi iese „învingător”, dragostea
dintre el şi Marga are un sfârşit tragic, semn că fântâna poate simboliza atât viaţa, cât şi
moartea, începutul şi sfârşitul.

e) REACŢIILE
- Nicolae Manolescu este de părere că hanul este pe de o parte un spaţiu deschis, pe de altă
parte, unul închis.
- este deschis comunicării, istorisirilor, povestirilor, care îndeplinesc o funcţie catarhică (de
eliberare) aşa cum susţine criticul Ion Vlad
- este închis, adică oamenii de acolo (povestitorii) sunt şi reflexivi, meditativi, interiorizaţi.
- episodul reacţiilor este un moment de interiorizare, repliere.
- reacţiile: - Ancuţa e sinceră şi dezvălui faptul că în fond ea ştia povestirea, dar a ascuns
acest fapt pentru a-l provoca pe Nicolae.
- Comisul Ioniţă de la Drăgăneşti se mândreşte cu faptul că Neculai Isac este prietenul lui şi
că întâmplarea povestită e una din timpul tinereţii lor, ca şi cum – remarcă Nicolae
Manolescu – acele vremuri sunt valorizate pozitiv şi a povesti o întâmplare din „vremea
veche” înseamnă o recuperare a paradisului pierdut

5
V. 15, V16 - Mihail Sadoveanu, Volumul Hanu Ancuţei, povestirea în ramă Fântâna dintre
plopi ( tema, principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, particularităţi
de construcţie a unui personaj)

- intervenţiile naratorului-martor şi a zodierului Moş Leonte, realizează conexiunea dintre

meditaţia lui Neculai Isac despre soarta omenească şi ideea că „toate ale lumii” sunt
efemere.
- Neculai Isac este cel care parcă revede, cu ochii minţii, „neagra fântână a trecutului”,
simbolul fântânii, îmbogăţindu-se aici prin ideea că ea poate fi şi un culoar al timpului.
- Totuşi tonul final este optimist, deoarece „vinul vechi în oala nouă” reprezintă promisiunea
unei noi povestiri.
Personajele din povestirea Fântâna dintre plopi sunt: pers. principal (naratorul-personaj),
pers. secundare (Marga, Hasanache, ţiganii,– în povestirea propriu-zisă şi Ancuţa, comisul Ioniţă
– în cadru), pers. episodice (Moş Leonte, Zodierul).
Moduri de expunere: naraţiunea, descrierea (cadru şi portret), monologul (toată povestirea
propriu-zisă), dialogul (rol în provocarea, amânarea şi menţinerea contactului dintre povestitor şi
auditoriu).
Dominanta stilistică a textului este oralitatea, care confirmă legătura dintre povestitor şi
ascultători. Ceremonialul povestirii presupune un sistem de convenţii. De exemplu, naratorul se
adresează interlocutorilor într-un mod adecvat rangului , iar ascultătorii intervin în final cu
întrebări, reflecţii, comentarii.
Farmecul limbajului este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular: „singur ca un cuc” ,
arhaic:”mazili” , regional:”buiac”.
Fântâna dintre plopi este o povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată, care se
limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe.