Luceafarul

Poem de inspiratie folclorica si filosofica, Luceafarul apare in 1883 in Almanahul Societatii

Academice “Romania Juna” din Viena, apoi la un interval de cateva saptamani in revista Junimii,
Convorbiri literare. Intr-o insemnare pe manuscrisul poemului, scriitorul precizeaza principala sursa de
inspiratie si structura alegorica a textului: “In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K.
povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca
geniul nu cunoaste nici moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte insa pe pamant
nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit.” Basmul popular “Fata in gradina de aur”,
cules de calatorul german, spune povestea unei iubiri imposibile a unui zmeu nemuritor pentru o fata de
imparat. Preluand ideea basmului, Eminescu schimba odata cu povestea si cadrul, si sfera de
semnificatii prin care se creeaza o viziune. Dragostea ramane o tema importanta, dar, cel putin in
intentie, in prim-plan se situeaza conditia geniului.
Imaginarul poetic este specific poeziei romantice. O fata de imparat se indragosteste de o stea,
de luceafar. In vis, o cheama in lumea ei, dar dragostea nu e posibila. Luceafarul este o fiinta
nemuritoare, straina de timpul si de conditia omului. Lumile lor sunt, s-a tot spus, incompatibile, dar
atractia dintre ele ramane la fel de importanta.
Lumea fetei de imparat este, din punct de vedere simbolic, lumea oamenilor. Castelul, marea,
singuratatea, vecinatatea cosmosului si a luminii astrale sunt motiele prin care se contureaza la inceput.
Este o prima infatisare a acestei lumi umane, una aristocratica, unica, fabuloasa, surprinsa in plina
reverie, aspirand catre altceva decat umanul. In a doua parte, cadrul se rastrange: desi tot de castel e
vorba si de fata de imparat, impresia e mai degraba a unui spatiu domestic, familiar. Fata capata un
nume, Catalina, si este curtata de un Catalin (“Un paj ce poarta pas cu pas/ A-mparatesii rochii.”).
Catalin ii marturiseste dragostea lui si-i propune s-o invete limbajul necesar. Dragostea dintre fata de
imparat si luceafar se naste in timp, asteptand si privindu-se, amorul lui Catalin se poate invata
imitandu-l pe cel care stie: “Cand ti-oi intinde bratul stang/ Sa ma cuprinzi cu bratul. // Si ochii tai
nemiscatori/ Sub ochii mei ramaie...”).
Lumea fiintelor nemuritoare se defineste prin opozitie cu aceea a oamenilor. Antiteza, o figura
de stil frecventa in romantism, apare atat la nivelul alcatuirii imaginarului, cat si in secvente izolate,
care surprind, de regula, aceasta dualitate. Pe de alta parte, ea sustine simetria la nivel compozitional: o
lume se oglindeste permanent in alta, definindu-se in acest fel. Luceafarul este Hyperion: numele de
origine greaca subliniaza superioritatea. Strabate, in partea a treia, uriase distante cosmice pentru a
ajunge intr-un punct originar al genezei luminilor (ideea pluralitatii luminilor este un laitmotiv
eminescian), cerand creatorului sa-l faca om ca sa poata cunoaste dragostea: “De greu negrei vecinicii,
Parinte, ma dezleaga...”. Schimbarea nu e insa posibila: oamenii sunt muritori si supusi norocului, unui
destin pe care nu-l pot controla. Motivul biblic al zadarniciei tuturor lucrurilor structureaza imaginarul
care surprinde conditia umana. In schimb, Hyperion este o fiinta nemuritoare, libera nu doar de timp, ci
si de spatiu, mereu aceeasi. In planul alegoriei, lumea cosmica figureaza conditia geniului “nemuritor si
rece”, asa cum suna finalul poemului. Epitetul “rece” poate fi asociat atat cu ratiunea sau cunoasterea,
cat si cu detasarea sau absenta emotiei, a sentimentelor. Geniul apare, de altfel, in alte texte
eminesciene, in ipostaza ganditorului solitar, in antiteza cu omul comun, prins in capcana instinctelor si
a supravietuirii.
Pe de alta parte, antiteza (incompatibilitatea) nu exclude atractia pe care o lume o exercita
asupra celeilalte. Finalul poemului exprima o viziune pesimista asupra oamenilor care traiesc intr-un
“cerc stramt” (metafora limitei este foarte clara). Inainte insa, in ultima parte, lumea terestra este
luminata mai mult decat in restul poemului. Lumina vine de sus (asfintitul, luceafarul, luna), dar exista
si in ea: peste cei doi indragostiti “cu plete lungi, balaie” cad flori de tei. Simbolistica de ordin cromatic
subliniaza un fel de inocenta, pe care vocea povestitorului o exprima si mai evident in ansamblul strofei
comentate: “Miroase florile argintii/ Si cad o dulce ploaie/ Pe crestetele-a doi copii/ Cu plete lungi,
balaie.”
Luceafarul este un poem pe mai multe voci. Viziunea asupra geniului si asupra iubirii (conditiei
umane) le include pe toate. E un mod de a spune ca textul nu se rezuma la a sublinia distanta dintre
omul superior si omul comun, ci mai degraba propune, sub aparenta unui basm, o alegorie a diversitatii
umane si mai ales a aspiratiei catre ceva care sa-i dea alt sens decat acela al vietuirii pur si simplu.