Tema 1 Moneda și rolul său economic

1. Moneda:concept,esență,evoluția.
2. Formele monedei: moneda marfă, moneda metalică,moneda de hîrtie,moneda
electronică.
3. Funcțiile monedei.

=1=
Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării forţelor
productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de
dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma.
Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă,
contra altei mărfi. El presupune compararea mărfurilor de diferit tip, calitate, formă, destinaţie,
etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii,
adică, cantitatea de muncă materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa
dată.
Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de muncă
materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este diferită. De aici
apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii
sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală mărfurile aveau numai valoare de
întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe producătorul de mărfuri îl interesează,
mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are
valoare de întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.
Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.
I formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie de 1:1.
Acest tip de schimb avea următoarele neajunsuri:
a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;
b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice marfă ce
se producea în societate (conflictul de interese).
II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a schimburilor
şi mărfurilor produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme – apariţia multor mărfuri
echivalente nu a dus la definitivarea exprimării valorice a valorii fiecărei mărfi.
III formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În această
perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă generală", care este necesară
tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea, etc. Neajunsul acestei forme este – aceste
echivalente erau alterabile şi greu transportabile.
IV formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de mărfuri cu
cel de metale preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a dus la apariţia
monetelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă – stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor
economiei de piaţă, iarăşi a devenit incomod folosirea monetelor din metale preţioase pentru
deservirea afacerilor în legătură cu creşterea rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei
afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă care s-a păstrat până
în prezent.
Moneda este echivalentul general al valorii marfurilor; moneda de metal sau de
hartie recunoscuta ca mijloc de plata si de schimb.
 =2=
Banii actuali sunt rezultatul unui lung proces evolutiv. Istoria monetară a omenirii
consemnează diverse forme pe care le-au îmbrăcat aceştia de-a lungul istoriei, şi anume:
Moneda marfă / paleomoneda
Nevoia existenţei unui bun cu ajutorul căruia să se poată măsura valoarea unui alt bun a
apărut odată cu diviziunea socială a muncii şi a schimbului de mărfuri. Trocul, înţeles ca un act
de vânzare-cumpărare simultană (marfă contra marfă) a reprezentat forma primară de derulare a
schimbului de mărfuri.
Istoria monetară a omenirii consemnează două forme ale monedei marfă, şi anume:
a) moneda marfă “consumabilă”
b) moneda marfă “neconsumabilă”:
a) Moneda marfă “consumabilă”
Din categoria acestui tip de monedă au făcut parte vitele (monedă care a fost folosită o
perioadă de timp mai îndelungată), cerealele, sarea, peştele sărat ş.a. O dovadă a faptului
că în preistoria schimburilor vitele au îndeplinit funcţia de marfă o constituie faptul că pe
reversul multor specii de monede antice, apărute mai târziu, figura unui cap de vită este întâlnită
foarte des.
b) Moneda marfă “neconsumabilă”
În alte zone ale lumii moneda marfă a îmbrăcat alte forme, cum ar fi blănurile
(în zonele nordice, friguroase) sau penele unor diverse păsări exotice foarte rare (ex:
cauri). Moneda respectivă avea şi funcţii nemonetare (obiecte de podoabă sau utilizate
pentru satisfacerea unor necesităţi, cum ar fi, de pildă, protejarea împotriva frigului).
Folosirea acestui gen de monedă, cum ar fi blănurile, este întărită şi de etimologia unor
cuvinte. Astfel, numele monedei Ucrainei, “grivna” se traduce prin “blană”, ceea ce înseamnă că
în această ţară blănurile au deţinut funcţia de “marfă a mărfurilor”, de “bani”.

Moneda metalică
Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică valorii
metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut diferite forme.
Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea din faţă numindu-se
avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei contra sustragerii, partea
laterală se turna în formă de zimţuri.
Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În Rusia
Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.
De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II jumătate a
secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care deţinea monopol
în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen după calitate; divizabil şi
legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil; greu dobândibil; greu prelucrabil.
Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi egale, uşor
participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele 5 funcţii ale sale.
Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:

- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea

serviciilor;
- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;
- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;
 - moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.
Monetele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când statele beligerante
pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie. Pe parcurs aurul a dispărut
complet din circulaţie.
Moneda de hârtie
Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă (ban,
cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie, care împart
moneda de hârtie şi titluri de credit.
Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii bani de hârtie au
apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria publică şi băncile centrale. În
primul rând, statul direct emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea cheltuielilor sale. În
cazul doi, banca centrală emite bancnote de valori mici şi le acordă credit guvernului, adică se
emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a monedei date reprezintă venitul
de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element semnificativ în ponderea veniturilor
publice.
Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea
deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse financiare
şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.

La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între aceste
două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. Însă, necesităţile
crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.
Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc de
plată.
Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie. Natura economică a
monedei-hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei monedei date, deoarece aceşti bani n-
au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel emisă umple toate canalele de
circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:

- emisiunea excedentară de monedă-hârtie,

- scăderea încrederii faţă de emitent,
- balanţa comercială negativă.
Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de
autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi căror
le este atribuit un curs artificial faţă de aur.
În decursul evoluţiei, monedele şi semnele ei au evoluat şi ele, unele semne monetare au
apărut şi s-au extins, altele au dispărut s-au impus rapid sau treptat.
Se deosebesc doua forme principale ale monedei:

1. Moneda manuală
2. Moneda scripturală (de cont).
Moneda manuală are 2 forme de existenţă:

1.1 Moneda de metal

1.2 Moneda de hârtie.
Moneda metalica are şi ea 2 forme de existenţă :
 1.1.1 Moneda metalică cu valoarea integrala
1.1.2 Moneda metalica fără valoarea integrala.
Moneda de hârtie are şi ea 2 forme de existenţă:

Reprezentativă, care are la baza o garanţie sau o valoare reală;

1.2.1
Convenţionala (hârtia-monedă), care este emisă şi pusă în circulaţie de către
1.2.2
stat.
Noile forme ale monedei scripturale sunt :

2.1 Cecurile
2.2 Viramentele
Cecurile sunt emise de titulari pe baza unui cont deschis la bancă. Cecurile acceptate ca plată
sunt o formă a monedei scripturale. Moneda de hârtie şi cea scripturala au aceeaşi funcţie şi
aceeaşi valoare ca moneda marfă.
O alta clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu :

I. Unitatea emitenta
În raport de acest criteriu putem grupa moneda în :

1. Moneda creata de agenţi economici;

2. Moneda creata de guvern;
3. Moneda creata de bănci.
Moneda creata de agenţi economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazată
pe etalonul aur-monedă. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi
primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur-monedă.
Moneda creată de guvern este moneda convenţionala unde este emisă şi pusă în
circulaţie de către stat.
Moneda creată de către bănci are 2 forme:

biletele de bancă
moneda scripturală.
II. Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două forme:
1. Moneda cu valoarea integrală
2. Moneda semn.
Moneda cu valoarea integrală este moneda care conţine o cantitatea de metal preţios ce i
se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn este reprezentată de monedele sau de alte alcătuiri de hârtie pe care sunt
imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare.

III. Obligaţia pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care
putem grupa monedele în;
1. Monedă convertibilă
2. Monedă neconvertibilă.
Moneda convertibilă a fost la început bancnotele care puteau fi schimbate în metal preţios,
la început era o forma a convertibilităţii interne. Astăzi, unica forma de convertibilitate este cea
externă.
Moneda neconvertibilă este numai moneda care circulă numai în cadrul graniţelor
naţionale.
IV. Ultimul criteriu este după capacitatea liberatorie:
Aici avem 3 forme de monedă:

1. Moneda legală;
2. Moneda facultativă;
3. Moneda fracţionară.
Moneda legală – este moneda cu capacitatea liberatorie sau circulatorie nelimitată
recunoscută prin lege, atribuita monedei naţionale.
Moneda fracţionara cu capacitatea liberatorie atribuita monedei de argint (când circulă
paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare.
Moneda facultativă este de regula o moneda străină.
Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie. Titlurile de credit apar odată
cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul
cumpărării variază de cel al achitării. Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei
băneşti.
Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în
numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea
decontărilor prin virament.

Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, cecul,
banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar 2 funcţii:
mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.
Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o sumă
anumită creditorului. Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi trata, emis de
creditor, semnat de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.
Cambiilor le este caracteristic:

 abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri;

 obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie;
 circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane.
Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit în banca
dată, comerciale se emit sub gajul mărfii, trezoreriale, car se emit pentru aplanarea deficitului
bugetar şi cel de casă.

Utilizarea cambiei este limitată reeşind din:

 cambia deserveşte numai comerţul en-gross;

 comerţul en-gross se efectuează şi în numerar;
 în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în traşi
şi giranţi (indosator).
Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:
1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;
2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;
3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.
Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca centrală ca
rezultat al reescontării cambiilor.
Bancnota se deosebeşte de cambie prin:
 după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune fără
termen;
după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie individuală;
bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.
Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:
după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie, pe când
bancnota – ca mijloc de plată;
după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de banca
centrală;
după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din circulaţie, pe
când moneda-hârtie – rămâne în circulaţie;
după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în aur şi
argint, iar moneda-hârtie nu se converteşte.
Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin mărfuri
sau bază creditară.
În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:

a) creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu dinamica

reproducerii capitalului social;
b) creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul obligaţiunilor pe
termen lung;
c) în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active (Germania,
Japonia).
Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi
ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.
Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia.
Se cunosc 3 tipuri de bază:
nominative – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;
la purtător – fără indicarea titularului;
la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.
Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi ca
instrument al decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin mijloacele
în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.
În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea plăţilor
comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter necomercial.
Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de cec
pe contul beneficiarului cecului.
Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi
organizaţii.
În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin virament.
Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi cardurile.
Banii electronici. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii de calcul au dat
posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme electronice-automatizate pentru
prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de decontare. În S.U.A. în anii ‘70 a fost
creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a primit denumirea de sistem electronic de transfer
a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. – Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o
punte de trecere în evoluţia economiei de monedă.
Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a
făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine
mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în baza contului
deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.
În străinătate cardurile se utilizează în comerţul cu amănuntul şi în sfera serviciilor. Cele
mai răspândite carduri sunt cele bancare, cele comerciale, pentru procurarea benzinei, pentru
achitarea serviciilor distractive şi turism. O aplicabilitate mai mare o au cardurile comerciale.

=3=

Moneda nu este rezultatul unei invenţii umane, ci a apărut ca rezultat al procesului

obiectiv de dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri. Metamorfozele pe care aceasta le-
a cunoscut de-a lungul timpului sunt rezultatul soluţionării problemelor pe care le-a generat
evoluţia în timp a procesului de creştere a volumului producţiei şi a schimburilor.
Forma materială pe care au îmbrăcat-o banii a cunoscut mutaţii esenţiale de-a lungul
timpului, iar trecerea de la moneda marfă (cu valoare intrinsecă) la moneda 7 actuală este
un 7continu process evolutiv considerat de unii 7 drept una din legităţile monedei, cea a
“dematerializării” banilor. În cea mai mare măsură, circulaţia monetară actuală a devenit un
simplu flux electronic, derulat prin intermediul calculatoarelor, iar procesul este într-o
continua creştere, pe măsura dezvoltării plăţilor electronice.
Indiferent de forma materială pe care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului, banii şi-au îndeplinit
cele cinci funcţii .
a) funcția de instrument unic de schimb;
b) funcția de etalon al valorii;
c) funcția de rezervă a valorii;
d) funcția de mijloc de plată;
e) funcția de lichiditate.
a) Funcția de instrument unic de schimb este funcția cea mai importantă - Moneda
joacă un rol de intermediar între agenții economici. Moneda este aceea care garanteaz libertatea
de opțiune pentru anumite bunuri și servicii oferite pe piață. Valoarea acesteia provine și din
faptul că ea poate fi folosită ulterior în aceleași scopuri ale agenților economici.
b) Funcția de etalon al valorii - Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietății
sale are capacitatea de a aduce la același numitor bunurile eterogene, aceste bunuri și servicii
putînd fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin
comparabile.
c) Funcția de rezervă a valorii- Moneda este purtătoare de valoare, își conservă
valoarea. Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se modifică
odată cu raportul dintre masa monetara și masa de bunuri si servicii.
d) Funcția de mijloc de plată - Obligația de plată se efectuează în mare masură cu
ajutorul monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedește puterea liberatorie, universală
și nelimitată a monedei.
e) Funcția de lichiditate - Aceasta funcție este legată de funcția de mijloc de plată. Ea
permite agenților economici să-și constituie depozite de tranzacții, depozite de precauție.
 Tema 2 Sistemul monetar național și internațional

1. Sistemul monetar: concept, elemente,tipologia.

2. Sistemul monetar al RM.
3. Sistemul monetar internațional(SMI):evoluția,principiile de
funcționare.
4. Sistemul Monetar European:evoluția,principiile de funcționare.

=1=

În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare

și reglementare a circulației monetare dintr-o țară, pe baza unor legi speciale ale statului
respectiv.
Cu aceeași semnificație este utilizată definiția dată de academicianul Costin Kirițescu
după care sistemul monetar național reprezintă “ansamblul normelor legale și al instituțiilor care
reglementează, organizează și supraveghează relațiile bănești dintr-un stat”.
Apariția sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari,
atat în perioada antichității cat și a Evului mediu, însă toate sistemele monetare respective s-au
caracterizat prin:
* fărîamițare
* simplitate
* deteriorarea monedei.
Fărîmițarea, ca trăsătură esențială, rezultă din descentralizarea baterii monedei și din lipsa
de unitate a circulației monetare (fiecare monetărie situată în fiecare oraș al Greciei antice, de
exemplu, bătea propria monedă).
Simplitatea sistemului monetar rezultă din numărul insuficient de elemente ale acestuia
(unitatea monetară, paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă).
Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia și posibilitățile de falsificare (prin
reducerea conținutului de metal prețios din care erau confecționate monedele).
Odată cu formarea statelor, acestea și-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a crea
moneda, de a defini unitatea monetară, de a stabili paritatea metalică. Politica monetară a fiecărui
stat, determinată de condițiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesita existența unui sistem
monetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea și elasticitatea sistemelor monetare.
Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizează în
funcție de specificul național și al perioadei.
Atîta timp cît la baza sistemelor monetare s-a aflat etalonul aur, metalul a constituit
legătura spontană dintre aceste sisteme. Existența unei circulații efective a metalului monetar și
posibilitatea convertirii libere a unei monede naționale într-o altă monedă pe baza parității au
facilitat efectuarea fără dificultăți a plăților dintre agenții economici.
Etalonul monetar aur a constituit, totodată, o modalitate de a face față lipsei unei monede
internaționale, aceasta fiind înlocuită prin marfa aur, adică printr-o valoare certă nelegată de nici
un stat, de nici o bancă centrală.
Factorii economici și politici au creat premisele abandonării succesiv a etalonului aur,
locul lui fiind luat de etalonul aur-devize, care s-a aflat pană nu demult la baza sistemelor
monetare naționale și a celui internațional.
 Statele care au adoptat etalonul aur-devize, ca bază a sistemelor monetare, au introdus
în rezerva lor monetară, alaturi de aur, monede naționale ale altor țări, îndeosebi ₤, $ și franci
francezi, acestea devenind valuta de rezervă și de plată. Cursul monedelor naționale față de
această valută de rezervă se stabilea pe piață, pe baza cererii și ofertei, oscilînd în jurul parității
aur, adică în jurul raportului dintre valorile paritare, respectiv între cantitățile de aur prin care
erau definite monedele respective.
Înlocuirea aurului monetar cu monedele naționale, bazate pe încredere și nu pe o valoare
materială, a dus, însa, la dezechilibre monetare și la restricții și discriminări în sfera plăților
interne și internaționale. Cu toate acestea, sistemele monetare construite pe acest etalon au
funcționat cu bune rezultate atît în perioada interbelica, cît și după cel de-al doilea război
mondial, pînă în anii 1973 – 1974.
După anii 1973 – 1974, acest etalon aur-devize este abandonat, locul lui ca bază a
sistemelor monetare naționale și a celui internațional fiind luat de etalonul putere de cumparare.
Privite în evolutie sistemele monetare au avut în structura lor următoarele elemente
componente, mai reprezentative, și anume:
1. unitatea monetară;
2. etalonul monetar;
3. modul de batere și de circulație a monedelor cu și fără valoare integrală (intrinsecă);
4. modul de emisiune și punere în circulație a monedei de hîrtie (bancnotelor) și a hartiei-
monedă.
Aceste elemente au o existență istorică, ceea ce înseamnă că unele din ele, caracteristice
unei anumite etape, au părăsit scena istoriei monetare și nu mai sunt prezente în sistemele
monetare actuale. Altele au coexistat, au devenit incompatibile. S-au produs, de asemenea,
schimbări radicale în conținutul unora dintre aceste elemente, ele fiind un produs al necesităților,
al mutațiilor care au avut loc în evoluția fenomenului economic și a celui monetar.
În literatura de specialitate se întîlnesc două sisteme monetare cumar fi:
1. Sisteme monetare metaliste
2. Sisteme monetare nemetaliste
Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetary, în funcție de care se poate
realiza distincția între:
bimetalism și monometalism
Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint)
îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau se
schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat trei tipuri de bimetalism:
1) Sistemul valutei paralele(bimetalismul paralel) – prevedea că statul nu stabileşte prin
legislaţie raportul dintre aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea
afacerilor în raportul care există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al
bimetalismului a fost puţin răspândit.
2) Sistemul valutei duble(bimetalismul integral) – prevedea că statul fixează în legislaţie
raportul dintre ambele metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai
conform raportului stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.
3) Bimetalismul parțial – a reprezentat o variantă a bimetalismului integral și s-a
caracterizat prin faptul că presupunea utilizarea ambelor metale ca monede însă baterea era liberă
numai pentru monedele din aur. Baterea monedelor divizionare din argint era controlată de către
stat , iar între cele două metale era stabilit un raport oficial. (Franța, Italia,Elveția și Grecia).
Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din metalele preţioase
(aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al valorii tuturor mărfurilor (îndeplineşte
funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt confecţionate din acest metal sau pot fi schimbate
liber pe acest metal. Monometalismul de argint a existat în Rusia (1843 – 1852), India (1852 –
1893), Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În secolul XIX în majoritatea ţărilor
monometalismul de argint a fost înlocuit cu monometalismul de aur.
Au existat trei tipuri de monometalism de aur:
1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;
2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective pe
lingouri de mărime standard din metal preţios;
3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul
devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al banilor de
hârtie pe metal preţios).
În condiţiile monometalismului era imposibilă apariţia inflaţiei, deoarece funcţiona
principiul de autoreglare a volumului masei monetare prin formarea tezaurului. Odată cu
dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal preţios au început să
se retragă treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie. Raportul dintre monedele din
metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia măririi cotei banilor de hârtie. În
S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit 3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În
1913 monedele confecţionate din aur şi argint constituiau numai a şasea parte din masa monetară
a ţărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a zecea parte. În anii primului război
mondial monometalismul a fost lichidat în majoritatea ţărilor din lume (înafară de S.U.A.). După
război multe ţări europene au reintrodus diferite forme ale monometalismului, cu scopul de a
stabiliza unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie, Franţa), aur-devize (Germania, Austria,
Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia, au fost
lichidate toate formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britanie – 1931, S.U.A. –
1933, Franţa – 1936).
Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din
definirea unității monetare, respectiv definirea monedelor se realizează față de valuta altei țări
sau față de o monedă coș(DST),după cum FMI recomandă țărilor membre, și se află la bazele
funcționării sistemelor monetare contemporane.

=2=
Sistemul monetar al Republicii Moldova include următoarele elemente:

 moneda națională este leul moldovenesc și este afișat de scara prețurilor;

 bancnotele – sunt monedele și bancnotele aflate în circulație;
 metodele de organizare a circulației monetare;
 legislația de reglementare a circulației monetare.
În Moldova, ca și în alte țări, bancnotele nu au propria lor valoare. Ele își păstrează
rezistența prin realizarea funcției de mijloc de circulație, măsurii a unor valori, mijloc de plată și
economie.
Moneda națională este stabilită prin legislația monetară. Cu ajutorul ei sunt exprimate
prețurile bunurilor și serviciilor realizate în țară. Unitatea monetară a Republicii Moldova este
leul moldovenesc și este împărțit în unități mai mici: un leu conține 100 de bani. Acest lucru
definește sistemul zecimal de diviziune în cadrul sistemului economic al Moldovei. La rândul
său, moneda este necesară pentru exprimarea scării prețurilor.
Scara prețurilor reprezintă o măsură prin care este exprimată în unități monetare
valoarea anumitor bunuri și servicii. De asemenea, cu ajutorul prețului se manifestă puterea de
cumpărare a populației din Moldova, precum și funcția banilor în măsurarea valorii mărfurilor și
serviciilor prestate.
Tipurile de bani, ca mijlocul legal de plată, sunt evaluate prin monedele aflate în prezent
în circulație. Ele sunt emise de către Banca Națională a Moldovei. Totodată această instituție
prezintă mostrele și denumirile bancnotelor noi aprobate. Până în prezent, volumul banilor fără
numerar în sistemul monetar din Moldova variază de la 80 până la 95% din totalul fondurilor.
Emisia și circulația bancnotelor se efectuează în conformitate cu normativele, stabilite de
Legislația în vigoare. Dreptul le executarea a operațiunilor de eliberare și retragere din circulație
a banilor îi este oferit Băncii Naționale a Moldovei și organului executiv, reprezentat de către
Trezoreria de stat.
În Republica Moldova se folosesc următoarele reguli de reglementare a circulației
monetare:

 Banca Națională a Moldovei este dotată cu dreptul monopolistic de emisie și organizare a

circulației numerarului;
 Organizarea plăților fără numerar, de asemenea, este efectuată de către Banca Națională
prin implementarea sistemelor de reglare, coordonare și de decontare a licențelor. De asemenea,
de această instituție financiară sunt stabiliți termenii și standardele de reglamentare a plăților fără
numerar.
Astfel, sarcina principală a autorităților financiare este controlul inflației și reglementarea
circulației monetare. Stabilitatea monedei naționale se realizează datorită politicii fiscale
eficiente, urmărite de către Banca Națională a Moldovei, precum și monitorizării riguroase a
ratelor de creditare si a ofertelor de numerar.

=3=
Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente și
organisme legate de crearea, circulația și valorificarea monedelor internaționale, determinate de
schimburile comerciale, de mișcările de capital și de creșterea economică pe plan mondial.
Înființarea sistemului monetar internațional (SMI) a reprezentat o încercare de cooperare
între state și nu una de subordonare a sistemelor monetare naționale. Prima inițiativă de acest fel
a constituit-o Uniunea Monetară Latină (1865), din care făceau parte Franța, Belgia, Italia și
Elveția. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului bimetalist. Se instituia chiar și o monedă
comună pentru ansamblul celor patru state și anume francul. Uniunea Monetară Latină s-a
desființat în anul 1876.
Uniunea Monetară Germană a fost constituită în 1875, avînd initial ca țări participante
pe Prusia și Austria, la care, ulterior s-au mai alăturat și alte țări. Uniunea Monetară germană a
fost cea mai de success uniune monetară din sec. al XIX-lea, rețeta ei fiind dorința celor 39 de
state germane de a-și armoniza comerțul între ele și de a se proteja în fața partenerilor externi
mai puternici.
Blocurile monetare au fost create in prima umătate a sec. al XX-lea, avînd coincidență în
timp cu Marea Depresie de la 1929-1933.
În esență, un bloc monetar este constituit pe baza unui stat puternic economic, a cărui
unitate monetară devine principal, înglobînd state aflate în relații economice accentuate cu
primul, a căror monedă gravitează în urul monedei – cheie, urmînd fluctuațiile acesteia.
Cele mai cunoscute blocuri monetare sunt blocul lirei sterline, blocul francului francez și
blocul dolarului American.
Blocul lirei sterline a funcționat 1931-1939, fiind constituit din coloniile, mandatele și
protectoratele britanice și din alte țări care aveau importante relații comerciale cu Anglia, ca
țările scandinave. Scopul principal declarat a constat în apărarea stabilității cursurilor valutare ale
monedelor componente.
Blocul francului francez a funcționat în perioada 1929-1945, avînd ca participanți
fostele țări ale imperiului colonial francez. În această perioadă, francul francez a circulat cu
aceeași valoare atît în metropolă, cît și în fostele colonii franceze.
Blocul dolarului american a fost înființat în 1933 prin legarea monedelor statelor sud
americane de dolar. După anul 1945, blocul s-a transformat în zona dolarului.
Dupa cel al doilea război mondial, a devenit necesar un efort global, de a pune bazele
unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplina financiară mai strictă, în paralel cu un
mecanism de finanțare a unor proiecte cu scop productiv și care să genereze creștere economică.
Pentru a realiza aceste obiective ambițioase, printr-o inițiativa a ONU, s-a organizat, în
iulie 1944, o conferință la care au fost invitați miniștrii de finanțe din 44 de țări. Această
conferință s-a desfășurat în localitatea Bretton-Woods, din statul New Hampshire, SUA.
Baza discuțiilor în cadrul Conferinței Monetare și Financiare Internaționale a Națiunilor
Unite și Asociate au reprezentat-o două documente:

1. Planul White;
2. Planul Keynes.

1. Planul lui Harry Dexter White (consilier al Ministrului de Finante al SUA) avea
urmatoarele puncte cheie:
- propunea dezvoltarea comerțului și a plăților internaționale, ca bază a cooperării
economice dintre state;
- sugera înființarea unui Fond Internațional de Stabilizare, al cărui capital să fie alcatuit
din subscrieri ale statelor membre, vărsate 30% în aur, 70% în moneda natională;
- Fondul de Stabilizare urma să emită o monedă de cont, numită UNITAS, care să fie
vîndută și cumpărată contra aur. 1 UNITAS reprezenta echivalentul în aur a 10 USD, 1
USD = 0,88671 g. aur.
- fiecare stat membru era obligat să-și raporteze moneda la UNITAS.

2. Planul lui John Maynard Keynes propunea următoarele:

- dezvoltarea cooperării economice între state prin intermediul comerțului internațional,
în condițiile ocupării depline a forței de muncă;
- înființarea unei Super-bănci Centrale numită Uniunea de Clearing (Compensare).
Uniunea urma să emită o monedă internațională de cont, numită bancor, care să fie folosită în
plățile și compensările multilaterale dintre state.
În final, s-au adoptat în mare parte ideile din proiectul american, datorită poziției mai
solide a economiei americane față de cea britanică pe plan mondial.
Astfel s-au adoptat următoarele măsuri:
1. s-au pus bazele unui Sistem Monetar Internațional, prin reconsolidarea etalonului aur-
devize, în cadrul căruia se întărea poziția dolarului american. În urma acestei Conferințe,
definirea și convertirea monedelor naționale, ca și constituirea rezervelor valutare, urmau să se
facă numai prin aur și dolari SUA, nu prin aur și mai multe devize, cum se făcea înainte. Aceasta
a reflectat poziția economică și financiar-valutară dominantă a SUA, care, la momentul
respectiv, deținea două treimi din rezervele de aur ale țărilor dezvoltate;
2. s-au infiintat Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM), care au
început să activeze din 1947. FMI avea atribuții în domeniul politicii valutare și al echilibrului
balanței de plăți, BM în domeniul dezvoltării economice prin intermediul investițiilor;
3. s-a înființat o monedă internațională de cont, de tip “coș“, numită DST (Drepturi
Speciale de Tragere), începînd cu anul 1969.
Scopul principal al Sistemului Monetar Internațional creat în 1944 și cunoscut ca
Sistemul Monetar Internațional de la Bretton Woods ori Aranjamentele de la Bretton-
Woods, l-a constituit asigurarea, prin intermediul mecanismelor sale de funcționare, a unei largi
cooperări monetare și pe această bază a creșterii echilibrate a comerțului internațional, ca o
condiție a dezvoltării economice a fiecărei țări și a economiei mondiale în ansamblul său.
Principiile de funcționare ale SMI sunt prevăzute în cea mai mare parte în Acordul de
Creare a Fondului Monetar Internațional și se sintetizează astfel:
1. Universalitatea;
2. Cooperarea monetară internațională;
3. Creșterea și dezvoltarea comerțului internațional;
4. Dezvoltarea economică armonioasă a statelor membre;
5. Stabilitatea cursurilor de schimb;
6. Convertibilitatea;
7. Lichiditatea;
8. Echilibrarea balanței de plăți.
1. Universalitatea înseamnă că orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI
poate adera la acest organism și implicit devine parte a Sistemului Monetar Internațional.
2. Cooperarea monetară internațională este esența creării Sistemului Monetar
Internațional, este un principiu care se consideră îndeplinit prin însăți adeziunea statelor la FMI.
Constă in coordonarea politicii monetare nationale cu obiectivele cresterii economice durabile a
tuturor statelor membre. Pentru susținerea acestui principiu sunt oferite de către FMI
împrumuturi și facilități de finanțare statelor membre.

3. Creșterea comerțului internațional este de fapt un obiectiv pe care Sistemul Monetar

Internațional și FMI trebuie să-l susțină și nu un principiu propriu-zis.
4. Dezvoltarea economică armonioasă a statelor membre este de fapt o atribuție a
Băncii Mondiale și nu a FMI. Inițial s-a propus formularea “dezvoltarea economică armonioasă a
țărilor sărace și în curs de dezvoltare”, dar s-a renunțat ulterior.
5. Stabilitatea cursurilor de schimb a fost principiul esențial al creării Sistemului
Monetar Internațional. El presupunea fixitatea parităților și a cursurilor valutare. Pentru aceasta,
moneda națională a statului membru trebuia să aibă o valoare paritară stabilită în aur sau în
dolari SUA, 1 USD = 0,888671 g. aur fin. Modificarea acesteia putea fi efectuată numai la
propunerea țării membre, în urma consultării cu FMI și numai pentru corectarea unui
dezechilibru al balanței de plăți externe.
În intervalul 1944-1971, majoritatea monedelor țărilor membre FMI și-au redefinit de
mai multe ori conținutul în aur, în încercarea de a păstra cursurile fixe. În 1974, din cauza
speculațiilor cu aur și a instabilității economice se renuntă definitiv la etalonul aur-devize și la
sistemul cursurilor fixe, trecîndu-se la cursurile flotante. Din 1976, FMI începe să recomande
țărilor membre să-și raporteze moneda la DST.
6. Convertibilitatea era înțeleasă de FMI, la început, ca “înlăturarea tuturor restricțiilor
în ceea ce privește plățile privind tranzacțiile comerciale internaționale într-o anumită monedă”.
O monedă era considerată convertibilă atunci cînd statul emitent punea la dispoziție moneda sa
celorlalte state, pentru plăți privind tranzacțiile comerciale internaționale curente și permitea
totodată transferul în străinătate al cîștigurilor rezultate din astfel de tranzacții. Mai exista și așa
numita convertibilitate în aur, caracteristică unei singure monede – dolarul SUA, autoritatea
monetară americană obligîndu-se să convertească toti dolarii în aur, la prețul de 35 USD uncia. A
fost instituită astfel o convertibilitate reciprocă oficială și de piață, monedele putînd fi
transformate indirect în aur, prin intermediul dolarului SUA.
Apariția crizei monetare în 1968 a adus însă la scindarea pieței aurului în: piața oficială,
pe care activau băncile naționale și unde se păstra prețul fix și piața liberă de la Londra, unde
prețul varia în funcție de cerere și ofertă. Speculațiile realizate pe piața aurului, care au dus la
epuizarea rezervei SUA, au antrenat în cele din urmă renunțarea la mecanismul convertibilității
în aur a dolarului. În 1974, s-a renunțat definitiv, atît la mecanismul convertibilității în aur, cît și
la paritățile fixe.
În prezent, în viziunea FMI, convertibilitatea desemnează însușirea unei monede de a
putea fi schimbată pe piață cu o altă monedă, fără restricții în ceea ce privește suma, scopul și
persoana care realizează schimbul.
Convertibilitatea actuală are drept bază puterea de cumpărare a celor două monede care
se schimbă, iar cursurile valutare variază în funcție de cerere și ofertă.
7. Lichiditatea. Se referă la faptul că FMI joacă rolul unui “rezervor”, din care țările
membre pot primi lichidități necesare susținerii măsurilor monetare. Autoritățile monetare ale
țărilor membre au obligația constituirii unor rezerve formate din aur, valute internaționale și
titluri emise pe piețele financiare și monetare internaționale. Din 1969, FMI începe să recomande
țărilor membre să constituie și rezerve în DST.
8. Echilibrarea balanței de plăți - țările membre ale FMI aveau obligația să
supravegheze și să asigure menținerea echilibrului balanțelor de plăți. Pentru asigurarea acestui
echilibru, precum și pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor exagerate, se utiliza, de comun
acord cu FMI, tehnica devalorizării sau revalorizarii monedelor naționale.
Singura țară care făcea excepție de la acest principiu era SUA, pentru care deficitul
balanței de plăți se acoperea prin emisiune de monedă proprie, dat fiind rolul privilegiat al
dolarului în cadrul sistemului.
Pe parcursul anilor, ca urmare a evoluțiilor fenomenelor economice și monetar-valutare,
aceste principii au trebuit a fi ajustate treptat, deoarece sistemul de la Bretton-Woods, dincolo de
meritele sale, a creat și o serie de dezechilibre, cum ar fi:
- a fost constituit într-o perioadă marcată de superioritatea economică americană și de
aceea era un sistem destul de inechitabil și asimetric;
- deciziile privind funcționarea FMI erau luate de SUA în proporție de aproximativ 17%,
în timp ce mai mult de jumătate din țări aveau și au și acum putere de vot sub 0,5%;
- a dus la dezechilibre grave pe piețele monetare în anii ’70 și la epuizarea stocului de aur
al SUA, din cauza speculațiilor pe seama convertibilității-aur.
Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut crearea a două noi instituții:
Fondul Monetar Internațional (FMI ) și Banca Mondială (BM).
Fondul Monetar Internațional este o instituție creată în vederea asigurării dezvoltării
relațiilor economice internaționale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea și
armonizarea balanțelor de plăți și realizarea stabilității cursurilor de schimb.
Obiectivele fundamentale ale FMI se întrepătrund de fapt cu cele ale SMI:
1. Promovarea cooperarii monetare internaționale în cadrul unei instituții permanente;
2. Stimularea dezvoltării și creșterii armonioase a comerțului internațional, a menținerii
unui nivel ridicat al gradului de ocupare și al venitului național real;
3. Promovarea stabilității cursurilor valutare, menținerea unor regimuri valutare ordonate
și evitarea deprecierilor concurențiale ale monedelor statelor participante;
4. Sprijinirea stabilității unui sistem multilateral de reglare a tranzacțiilor curente între
statele membre și eliminarea restricțiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerțului
mondial;
5. Întărirea credibilității statelor membre, prin punerea la dispoziția lor, în mod temporar,
cu garanții adecvate, a resurselor generale ale Fondului, pentru a-și corecta dezechilibrele
balanțelor de plăți.
Organizarea și funcționarea FMI se bazează pe așa numitele “ cote părți”, termen care
exprimă aportul țărilor membre la Fond, cote care depind de potențialul fiecărei țări și determiăa
numărul de voturi al fiecărui stat membru în organele de conducere, precum și împrumuturile de
care statul respectiv poate beneficia. Cotele părți subscrise se varsă în proporție de 25% în devize
(initial aur) și 75% în moneda națională. Cele mai importante cote părți sunt cele ale SUA,
Germaniei, Japoniei, Marii Britanii, Franței etc.
Programele si activitatea FMI au fost des criticate, printre cele mai des pomenite
reproșuri fiind:
- FMI aplică remedii identice, indiferent de particularitățile țării respective;
- programele FMI descurajează creșterea economică;
- FMI are o concepție liberală pe care o aplică de o manieră doctrinară;
- țările în curs de dezvoltare nu au nici o influență asupra politicilor promovate de
FMI, iar FMI nu are nici o influență reală asupra politicilor țărilor dezvoltate.

Grupul Băncii Mondiale este format din:

- Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD);
- Corporația Financiară Internațională (CFI);
- Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID);

- Agenția pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor (MIGA);

- Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din domeniul Investițiilor (CIRCI).
Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a devenit funcțională în
1946, avînd inițial ca scop “ facilitarea reconstrucției economiilor țărilor membre “. În prezent,
BIRD numără 184 de țări membre, fiecare țară membră a FMI devenind și membră a BIRD.
Potrivit statutului său, obiectivele BIRD sunt:
- să contribuie la reconstrucția și dezvoltarea statelor membre, stimulînd investițiile de
capital în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor afectate de război, readaptarea
aparatului de producție la necesitățile din timp de pace etc;
- să promoveze investițiile străine private, prin garanții sau participații la împrumuturi și
alte investiții efectuate de furnizorii de capitaluri private. Atunci cînd nu sunt disponibile
capitaluri private în conditii rezonabile, BIRD completează, cu fonduri suplimentare, investiția
privată.
- să promoveze dezvoltarea echilibrată, pe termen lung, a comerțului internațional și
echilibrul balanțelor de plăți, prin stimularea investițiilor destinate dezvoltării resurselor
productive ale statelor membre, contribuind în acest mod la ridicarea nivelului de trai și la
ameliorarea condițiilor de muncă.
Resursele financiare ale BIRD constau în:
- cotele subscrise de fiecare țară membră;
- veniturile nete rezultate din propriile operațiuni financiar-bancare;
- fondurile obținute din vînzarea (plasarea) pe piețele financiare a obligațiunilor emise pe
cont propriu sau prin contracte directe cu băncile centrale ale statelor membre;
- veniturile realizate din dobînzi și comisioane percepute la creditele acordate;
- împrumuturile de capital contractate pe piețele financiare.
BIRD oferă în prezent împrumuturi numai țărilor membre în curs de dezvoltare sau celor
aflate în tranziție către o economie de piață.
Împrumuturile BIRD au o dobîndă de aproximativ 6,5 - 7 % anual, o perioadă de
maturitate de 15 - 20 de ani și o perioadă de grație de 5 ani.
Corporația Financiară Internaționala (CFI) este o filială a Băncii Mondiale avînd ca
scop stimularea creșterii economice prin încurajarea înființării în țările în curs de dezvoltare de
întreprinderi private cu scop lucrativ.
Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) este o altă filială a Băncii Mondiale,
creată în 1960, care acordă împrumuturi preferențiale țărilor membre mai puțin dezvoltate din
punct de vedere economic, capabile însă să realizeze proiecte productive bine fundamentate din
punct de vedere tehnic și economic, țări care nu au mijloace să obțină împrumuturi în condiții
clasice, similare celor acordate de către BIRD sau alte instituții internaționale de credit.
Împrumuturile acordate de AID generează o povară financiară relativ suportabilă pentru țările
îndatorate, întrucît prevăd un termen lung de rambursare (45-50 ani), perioade de grație de pînă
la 10 ani, au un nivel redus al comisionului (0,75% din sumele efectiv utilizate) și se renunță la
perceperea oricăror dobînzi.
Resursele AID sunt constituite din împrumuturile și contribuțiile țărilor membre,
reconstituirile periodice consimțite de țările dezvoltate, contribuțiile speciale vărsate de unele
state, donațiile BIRD și beneficiile acumulate de AID însăși.
Aceste împrumuturi sunt acordate numai celor mai sărace țări, care înregistreaza un
PIB/loc pe locuitor foarte scăzut și au un acces limitat pe piața de capital internațională. Sporirea
acestor credite este îngreunată însă de două obstacole: capacitatea restrînsă a țărilor debitoare de
a utiliza în mod eficient creditele și caracterul limitat al resurselor pe care țările dezvoltate
acceptă să le pună la dispoziția AID.
Asociația pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor (MIGA) a fost înființată în
anul 1988, pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în atragerea investițiilor străine, întărirea
înțelegerii și a încrederii între țările beneficiare și investitorii străini și pentru a asigura o mai
bună informare asupra posibilităților de investire. MIGA, care are în prezent 157 de membri,
oferă investitorilor garanții împotriva 'riscurilor necomerciale', cum ar fi exproprierea sau
războiul.
Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din domeniul Investițiilor
(CIRCI) a fost fondat în anul 1966, în scopul promovării investițiilor străine, prin oferirea de
servicii de consiliere și arbitraj al conflictelor apărute între guverne și investitorii străini. CIRCI
oferă de asemenea consultanță, realizeaăa cercetări și publicații în domeniul legii investițiilor
străine, are un numar de 134 de membri și 103 cazuri înregistrate pînă în prezent.

Rolul DST
DST (Drepturile Speciale de Tragere – Special Drawing Rights) reprezintă primul activ
internațional purtător de dobîndă, creat prin decizia unui organism cu vocație pe plan mondial.
Este o monedă convențională, fără reprezentare fizică. Apariția ei este legată de nevoia de
suplimentare a mijloacelor de rezervă și de finanțare ale țărilor membre ale Fondului Monetar
Internațional.
DST au început să fie emise de FMI din anul 1969. La momentul respectiv, DST era
definit ca avînd aceeasi valoare paritară în aur cu dolarul american.
1 DST = 1 USD = 0,888671 g. Aur
Începînd cu anul 1974, se trece la definirea DST pe baza unui cos valutar, format atunci
din 16 monede, ponderea fiecareia în cosul DST fiind stabilită în funcție de ponderea
exporturilor țării respective în exportul mondial.
În prezent, în cosul DST sunt numai 4 monede, iar ponderile lor sunt următoarele:
USD = 38%, EUR = 32%, GBP = 11%, JPY =19%. Actualmente 1 DST =1,3 USD.
DST este alocat de către FMI tuturor țărilor membre, în mod gratuit și proporțional cu
cota de participare la Fond. O țară care primește astfel de alocări în DST, le poate folosi pentru:
- preschimbarea lor într-o valută de circulație internațională obținută de la o altă țară
membră a FMI, care primește în schimb valoarea corespunzătoare în DST;
- plata unor dobînzi și comisioane față de FMI, pentru împrumuturile precedente;
- suplimentarea rezervei monetare naționale.
Prin urmare, rolul DST pe plan internațional este:
- etalon monetar internațional;
- mijloc de rezervă pentru autoritățile monetare naționale;
- mijloc de plată pentru dobînzile și comisioanele datorate Fondului;
- moneda de exprimare a emisiunilor obligatare internaționale, a contractelor swap și a
contractelor forward;
- instrument de creditare prin intermediul FMI.
Așadar, există o serie de aspecte pozitive legate de utilizarea DST:
- este o monedă mult mai stabilă decît valutele naționale, fiind o monedă-coș bazată pe
cele mai puternice și utilizate monede în tranzacțiile internaționale. Această monedă este mult
mai puțin afectată de variația bruscă a cursurilor, decît oricare dintre monedele naționale ce o
compun;

- nu depinde de situația economico-financiară a unei țări, alocările de DST facîndu-se în

funcție de nevoile internaționale de finanțare;
- poate servi la menținerea unei rezerve monetare echilibrate pe plan internațional.
Utilizarea DST prezintă și unele insuficiențe, cum ar fi:
- nu circulă decît între FMI și autoritățile monetare ale țărilor membre FMI, neavînd
utilizări private și fiind un mijloc de plată cu funcții limitate;
 - alocările de DST sunt proporționale cu participarea țării la FMI, ceea ce înseamnă că
țările sărace și în curs de dezvoltare, care au mai mare nevoie de aceste alocări, beneficiază de
fapt de sume mult mai mici în raport cu țările dezvoltate, a căror participare este substanțială.
Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale F.M.I.
în 1976. Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods.
Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile ţărilor-membre ale F.M.I.: apariţia a
trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene, Japonia). Conform acordului de
formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară şi au fost introduse cursurile valutare
flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a achitărilor internaţionale a fost emisă
unitatea monetară de cont – D.S.T.

=4=
Sistemul valutar european este o formă de organizare a relaţiilor valutare între ţările-
membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au participat la acest sistem –
Marea Britanie şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu scopul micşorării oscilaţiilor
cursurilor valutare şi cu scopul stimulării proceselor de integrare a ţărilor-membre. Apariţia
acestui sistem a fost cauzată, pe de o parte, de creşterea dependenţei reciproce a ţărilor europene,
iar pe de altă parte, de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods. Sistemul valutar european
se aseamănă cu sistemul valutar de la Jamaica. Elementul de bază al acestui sistem este unitatea
monetară europeană – E.C.U., emisă de B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare). Cursurile tuturor valutelor ţărilor-membre se stabilesc în raport cu E.C.U.-ul. Cursul
E.C.U. se fixează pentru valutele ţărilor-membre (10 la număr). În 1999 E.C.U.-ul a fost înlocuit
cu EURO:
Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi în
numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de locuitori.
În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul
ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la
EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.