AGRICULTURA GENERALĂ

Buruienile şi combaterea lor

Buruienile sunt plante sălbatice fără valoare economică, care dăunează producţiei agricole,
adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe pajişti sau pe terenurile necultivate.

1. Pagubele produse de buruieni 

Buruienile   consumă   apă   şi   hrana   din   sol   în   dauna   plantelor   cultivate.   O   serie   de
buruieni,   cum   ar   fi   pălămida,   sulfina,   folosesc   de   două   ori   mai   multă   apă   decât   grâul.
Pălămida, pe un hectar consumă de trei ori mai mult azot, o dată şi jumătate fosfor şi de cinci
ori mai mult potasiu decât un lan de grâu. Reduc spaţiul care revine plantelor cultivate, le
umbresc,   determină   scăderea   termperaturii   la   suprafaţa   solului   cu   2­4   grade   C,   sărăcesc
atmosfera în bioxid de carbon de care plantele cultivate au nevoie. Într­un lan în care sunt
buruieni, plantele cresc mai firave, au rezistenţă mai mică la cădere, fructifică mai slab şi
devin sensibile la boli şi dăunători..

Anumite   buruieni   şi   seminţe   de   buruieni,   consumate   de   animale   pot   provoca

intoxicarea  sau  iritarea   organelor  interne   ale  animalelor   şi pot  imprima  un  gust  neplăcut
laptelului şi untului. Exemple de burieni ar fi: laptele cucului, brânduşa de toamnă, usturoiul
sălbatic, pelinul, sulfina galbenă etc.

De asemenea buruienile îngreunează efectuarea lucrărilor agricole, încarcă costurile
de producţie. Datorită coacerii eşalonate, în seminţele plantelor  de cultură pot să rămână
seminţe de buruieni cu umiditate mare, care pot produce alterarea cerealelor înmagazinate.

2. Sursele de îmburuienare

Cea   mai   importantă   sursă   de   îmburuienare   este   rezerva   de   seminţe   de   buruieni   din   sol,
provenite de la speciile care au invadat în anii precedenţi culturile şi care este, de obicei, de ordinul
sutelor de milioane de seminţa la hectar. Gunoiul de grajd conţine seminţe de buruieni viabile.
Seminţele folosite la semănat pot constitui o altă sursă de îmburuienare, dacă nu sunt curăţate de
seminţe   de   buruieni.   Transportul   neatent   al   seminţelor   şi   produselor   agricole   pot   contribui   la
răspândirea seminţelor de buruieni. 

3. Particularităţi biologice ale buruienilor

Alături de sursele de îmburuienare acestea sunt necesare a fi cunoscute pentru o combatere
eficientă. Amintim câteva particularităţi mai importante:

1
 a. Capacitatea mare de înmulţire, atât pe cale sexuală prin seminţe, cât şi vegetativ
prin stoloni, rizomi, bulbi, lăstări etc. comparativ cu plantele cultivate.

b. Constituţia anatomică specifică,  care favorizează răspândirea lor prin intermediul
vântului, apei, animalelor.

c. Germinarea seminţelor are loc eşalonat, putând dura 2 ani.

d. Seminţele de buruieni se maturează în epoci diferite

e. Buruienile sunt rezistente la ger, secetă, boli etc.

4. Clasificarea buruienilor

Criteriul cel mai important de clasificare este cel care ţine cont de felul nutriţiei, durata vieţii
şi particularităţi de înmulţire.

După   felul   nutriţiei,   buruienile   pot   fi:   buruieni   neparazite,   buruieni   parazite   şi   buruieni
semiparazite.

După durata vieţii, buruienilor pot fi: 

­ buruieni anuale care se înmulţesc prin seminţe şi după timpul când apar şi se împart
în: efemere cu o perioadă scurtă de vegetaţie; buruieni de primăvară cu germinaţie
timpurie;   buruieni   de   primăvară   cu   germinaţie   târzie;   buruieni   umblătoare   cu
germinaţie din toamnă până în primăvară; şi buruieni de toamnă care frutctifică după
ieranre.

­ Buruieni bienale – germinează primăvara

­ Buruieni perene ­  sunt cele mai periculoase

5. Combaterea buruienilor

Combaterea buruienilor este una dintre măsurile importante pentru obţinerea de producţii
mari şi se bazează pe creşterea surselor de îmburuienare, a vegetaţiei existente pe terenul agricol, a
rezervelor   de   seminţe   şi   alte   organe   de   îmnulţire   din   sol,   precum   şi   pe   recunoaşterea
particularităţilor biologice ale fiecărei specii, modului de viaţă, înmulţirea şi răspândire.

Combarea   buruienilor   din   culturile   agricole,   horticole   etc.   se   realizează   prin   măsuri
preventive şi prin măsuri curative.

2
 Principalele  metode   preventive  de   combaterea  a   buruienilor   sunt:  carantina;  folosirea  la
semănat   a   seminţelor   condiţionate;   obţinerea   şi   folosirea   de   gunoi   de   grajd   cu   grad   redus   de
infestare; curăţirea apei de irigat de seminţe şi buruieni; distrugerea focarelor de buruieni de pe
suprafeţele necultivate; curăţirea maşinilor agricole; recoltarea la timp şi corectă a culturilor. 

Metodele   curative  combat   efectiv   buruienile   răsărite   sau   în   curs   de   răsărire.   Ele   pot   fi
agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.

Principalele metode agrotehnice sunt: 

­ rotaţia raţională a culturilor în asolament. Semănând aceleaşi culturi sau din aceeaşi
grupă pe acelaşi teren câţiva ani în şir, se poate ajunge la o infestare crescândă a
solului cu aceleaşi buruieni;

­ lucrările solului sunt în prezent cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere
directă   a   buruienilor.  Cele   mai   importante   lucrări   în   legătură   cu   combaterea
buruienilor sunt: dezmniriştirea, arătura, lucrările cu diferite tipuri de grape, lucrările
cu cultivatorul.

­ Semănatul la timp şi realizarea unei desimi optime 

­ Întreţinerea culturilor în timpul vegetaţiei prin plivit şi prăşit. Prăşitul este o lucrare
de combatere a buruienilor mai eficace şi mai puţin costisitoare decât plivitul.

­ Folosirea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline reduce foarte mult numărul
de buruieni specifice acestori soluri.

­ Mulcitul organic (acoperirea intervalului dintre rânduri cu resturi organice sau masă
plastică)  împiedică mai puţin apariţia buruienilor, dar este foarte costisitor.

­ Desecarea  terenurilor  cu exces  de umiditate  contribuie  la reducerea  numărului de

buruieni specifice unui conţinut sporit de apă.

Metode   fizice.  Principalele   metode   fizice   sunt:   arderea   cu   flacăra;   sterilizarea   solului   se
practică mai ales, în sere, răsadniţie, la solul pentru ghivecele nutritive.

Metode biologice. Se folosesc fenomenele aleopatice, insectele, agenţi patogeni, iar uneori
melci, peşti etc.

Metode chimice.  Creştera producţiei agricole este legată şi de utilizarea tot mai intensă a
substanţelor   chimice   (erbicide)   în   combaterea   buruienilor.   Folosirea   erbicidelor   în   combaterea
buruienilor constituie atât avantaje cât şi dezavantaje.

Ca avantaje menţionăm reducerea necesarului de forţă de muncă în agricultură şi creşterea
productivităţii muncii.

3
 Dintre dezavantaje, amintim: poluarea solului, aerului şi apei.

Erbicidele sunt substanţe chimice care manifestă acţiunea fito­toxică asupra buruienilor din
culturi, plantaţii pomicole şi viticole, parcuri, margici de drumuri, căi ferate etc.

Clasificarea erbicidelor se poate face după mai multe criterii: 

a. după spectrul de acţiune: erbicide selective şi neselective.

b. După epoca de aplicare: erbicide preemergente – a căror aplicare este obligatorie înainte
de răsărirea culturii şi a buruienilor; erbicide postermegente – care se aplică după răsăritul
buruienilor fie înainte, fie după răsăritul plantelor de cultură.

c. După modul cum inhibă procesele metabolice: erbicide care inhibă fotosinteza, erbicide
care inhibă respiraţia, erbicide hormonale, erbicide care inhibă germinaţia şi creşterea
radicelei.

d. Din punct de vedere fizic,  erbicidele se pot clasifica în: erbicide sub formă de soluţii;
erbicide sub formă de emulsii; erbicide sub formă de pulberi muiabili; erbicide fabricate
sub formă de granule sau microgranule; ebicide fabricate sub formă de pastile fluide;
erbicide fabricate pentru tratamente VUR.

Acţiunea erbicidelor asupra buruienilor. Efectul fitotoxic al erbicidelor se poate manifesta
imediat ce au venit în contact cu diferite părţi ale plantei, sau după ce pătrund în plantă.

Erbicidele de contact acţionează asupra celulelor şi ţesuturilor vii cu care vin în contact.

Erbicidele   sistematice  pătrund   în   plantă   şi   se   deplasează   cu   seva   elaborată   prin   vasele

liberiene.

Transformările   erbicidelor   în   sol.   La   suprafaţa   solului   sau   în   sol,   erbicidele   sunt   expuse
degradării   prin:  volatilizare,  levigare   cu  apa  ce  se infiltrează,   absorbţie  la  suprafaţa   coloizilor,
descompunere chimică şi biologică, metabolizare de către plante.

Prin erbicidare nu se urmăreşte distrugerea ultimului exemplar de buruiană. Ar fi o măsură
costisitoare şi inutilă, contrară regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic.

Aplicarea   erbicidelor   este   o   activitate   care   trebuie   pregătită   din   vreme   şi   care   nu   se   va
desfăşura decât pe baza unui plan minuţios pregătit, respectându­se o serie de principii şi reguli:

a. Întocmirea programului de erbicidare  – tipul de asolament şi rotaţia culturilor,
cartarea buruienilor predominante pe fiecare solă, conţinutul în hunmus şi argilă,
cantităţie de gunoi de grajd folosite anterior, gradul de infestare cu buruieni pe sol,
particularităţile climatice ale zonei.

4
b. Pregătirea terenului destinat aplicării erbicidelor. Când se aplică erbicidul la sol,
acesta trebuie să fie mărunţit şi perfect nivelat.

c. Calcularea dozei de erbicid. 

d. Strabilirea normei de amestec erbicidat.  Reprezintă cantitatea de amestec lichid
necesar pentru a erbicida suprafaţa de 1 ha şi este determinată de mai mulţi factori
cum ar fi: natura chimică şi forma sub care este erbicidul, faza de vegetaţie în care se
găsesc   plantele,   aparatura   folosită   la   administrare,   condiţiile   naturale,   gradul   de
infestare cu buruieni etc.

e. Prepararea amestecului pentru erbicidat. Se poate folosi direct în rezervoarele
maşinilor de erbicidat, în cisterne sau instalaţii speciale.

f. Alegerea   corectă   a   tipului   de   duză.  Duzele   transformă   amestecul   în   picături,

formând conul de pulverizare. Conurile de pulverizare pot avea forme diferite.

g. Mărimea   picăturilor   pulverizate.   Este   indicat   ca   diametrul   picăturilor   să   fie

cuprins între 150­500 microni. Picături cu diametrul mai mare este indicată atunci
când se aplică pe părţile aeriene ale plantei.

h. Fixarea înălţimii de pulverizare. La erbicidarea pe întreaga suprafaţă, înălţimea de
pulverizare trebuie aleasă, încât marginea jetului dispersat să se suprapună.

i. Verificarea   debitului   şi   a   uniformităţii   de   distribuţie   a   duzelor.  Se   execută

staţionar,  la  presiunea de lucru, colectând  în vase separate lichidul  pulverizat  de
fiecare duză timp de 1 minut, după care se măsoară separat conţinutul fiecărui vas.

j. Respectarea vitezei   şi a presiunii de lucru  –  este stabilită  la proba de teren  a

maşinii, conduce cu administrarea unei cantităţi mai mici de amestec erbicid, fiind
necesare lucrări de prăşit mecanic sau manual.

k. Jalonarea terenului – la tratamente efectuate cu mijloace terestre, cât şi cu mijloace
aviatice, este necesar să se asigure jalonarea terenului.

l. Proba în teren a maşinilor de erbicidat  – verificarea în staţionar a debitului şi
uniformităţii de distribuţie, trebuie efectuată în mod obligatoriu şi proba în teren
pentru verificarea cantităţii de amestec erbicid debitat la hectar.

m. Cerinţele   specifice   pentru   pomicultură,   vititicultură   şi   legumicultură  –   în

pomicultură şi viticultură, trebuie să se evite contactul  între amestecul erbicid şi
organele   verzi.   La   viţa   de   vie,   aplicarea   erbicidelor   trebuie   precedată   de   copcit
(îndepărtarea rădăcinilor emise din altoi sau de la nodul superior) când acesta nu s­a
efectuat câţiva ani. La culturile de legume pe straturi înălţate, aplicarea erbicidelor

5
 se face cu 1­2 zile înainte de modelarea terenului, respectiv cu 10­15 zile înainte de
semănat sau plantare.

n. Încorporarea   în   sol   a   erbicidelor   –  Erbicidele   volatile   sau   cele   care   sunt

descompuse uşor de razele solare trebuie încorporate în sol concomitent cu aplicarea
lor sau cel mult după 15­20 minute.

În timpul efectuării erbicidării – viteza vântului nu trebuie să depăşească 5 km/oră în cazul
tratamentelor cu maşini terestre şi 2 km/oră cu mijloace avio; înălţimea de zbor a mijloacelor avio
nu trebuie să depăşească 5­10 m la avioane  şi 5 m la elicoptere; la umplerea rezervoarelor de
erbicidat să se folosească site pentru filtrare etc.