1

Tare cald era în ziua aceea. Că de, era mijlocul verii deja, undeva prin iulie
aproape august. Ca în fiecare an, îmi petreceam vacanţele de vară pe
bătătura bunicilor. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce mă atrage la locul ăla şi ce
mă îndeamnă aşa de mult să visez. De felul meu, sunt foarte retrasă, însă când
păşesc în locul magic, devin altfel. Gândesc diferit, simt diferit şi văd lucrurile
diferit. Nu am de gând să dau numele satului în care mi-am pierdut ani la rând
verile. Cei care mă cunosc, s-ar putea să îşi dea seama despre ce vorbesc.
Era cam pe la amiază. Nimeni nu era pe drum. Numai muşte sufocate de
căldură şi tot felul de gândăcei. Bunica mea, straşnică femeie, mă iubea aşa de
mult şi de fiecare dată când o vizitam spunea că-i fac o bucurie. Cum am scris
puţin mai sus, când merg la ţară, pur şi simplu nu am stare. Aş fi făcut orice
numai să nu fi stat în casă.
-Hai să ne culcăm oleacă. E abia unu, spuse bunica.
-Dar nu mi-e somn deloc. N-o să pot să dorm.
-Ei las’, încearcă tu şi ai să vezi c-ai să adormi.
-Da’ pot să ies la poartă? Insistam eu.
-La ora asta? Toată lumea doarme. Ce să faci?
-O chem pe Irina. Ea nu doarme niciodată la prânz. Zice că nu-i place.
-Iar stai cu ea? Mare haz îmi e de tine. N-ai tu stare deloc. Hai du-te odată!
Bunica mereu ceda în faţa mea. Nu-mi dădea prea multă libertate dar nici
nu mă ţinea închisă în casă. Probabil vă întrebaţi cine e Irina. Fata despre care
vorbesc locuia chiar lângă casa bunicilor mei. Tot ce ne despărţea era un gard.
Irina avea o familie numeroasă şi foarte veselă. Era al treilea copil la părinţi, mai
avea doi fraţi mai mari, o soră, deja măritată pe la Vişani şi încă o surioară mai
mică. Erau o familie normală de rromi. Maică-sa, Ileana, avea părul lung împletit
în două codiţe şi purta mereu fuste lungi şi colorate. Era o femeie foarte
muncitoare. Muncea cu ziua din casă-n casă şi pe câmpuri doar ca să aibă ce
aduce de mâncare acasă. Taică-su, Marin, era un om scund şi bruneţel. La fel
ca Ileana, îşi petrecea ziua toată prin sat să găsească de lucru. De multe ori, mai
pierdea vremea aiurea pe la cârciumă în loc să dea pe acasă. Fratele cel mai
mare, Marcu, era însurat de când avea cinşpe ani, cu o ţigăncuşă frumoasă şi
rumenă în obraji. Aveau până acum patru copii, două fete şi doi băieţi. Se
poate să mă înşel , că de când nu i-am mai văzut , probabil şi-au mai lărgit
familia. Cel de-al doilea frate, Ninel, era mai mare cu trei ani decât Irina. E,
băiatul ăsta a fost însurat de vreo trei-patru ori până a găsit-o pe una, Fănuţa de
i-a făcut un copil, iar el n-a mai dat-o pe alta. Mai era şi fata aia mai mică, Rita.
Pe ea nu prea o băga prea mult în seamă, deşi era doar cu vreo trei ani mai
mică decât mine. Toate sufletele astea frumoase trăiau pe o singură bătătură, în

2
două case de chirpici. Mai era şi fata aia mare, Daniela, dar ea nu stătea cu ei.
S-a măritat pe la vreo paisprezece ani, a făcut o fată şi a plecat de acasă.
Mă apropiam cu paşi rapizi de gardul lor de fier roşu ruginiu. Mă uitam printre
garduri şi-i vedeam pe copiii lui Marcu jucându-se cu nişte pietre, murdari, plini
de ţărână cu nişte haine vechi, căpătate, dar cu nişte ochi vioi şi iuţi ce te
fermecau pe moment. Nici n-am apucat să mă apropii bine de poartă să strig
după Irina, că şi au venit într-un suflet lângă mine. Dacă e să ştiu un lucru despre
copiii rromilor e acela că sunt mari dornici de atenţie. E nevoie doar de puţin
avânt iar ei deja şi-au luat zborul.
-Ce faci, dragă? Mă întâmpină fata cea mare, care n-avea mai mult de
patru ani.
-Am venit după Irina. Nu-i acasă?
-O fi prin casă. Stai că strig după ea. Irinaa, ieşi la poartă!
Din casa cea mare, a bătrânilor, iese o fată timidă, brunetă, cu ochi
fermecaţi şi uscăţivă. Era frumoasă. Frumoasă aşa cum sunt descrise ţigăncile în
toate cântecele. Poate că de aici le vine farmecul. Era îmbrăcată ca orice
copil, în pantaloni şi o bluză mai uzată. S-a încălţat în grapă cu nişte papuci de
cum m-a zărit prin perdeaua de la uşă. În doi timpi a şi ajuns la poartă.
-Ori dormeai? O întreb eu.
Ea dă din cap în semn că nu. Părea totuşi obosită. Mă întrebam dacă nu
cumva am deranjat-o, poată că vroia să doarmă şi ea puţin.
Am mers amândouă la poartă la mine să stăm pe canapea. Asta făceam
mereu. Avea şi ea o canapea făcută din fier vechi la poarta ei, dar nu stăteam
niciodată acolo. Ne plăcea să stăm şi să ne batem de muscă toată ziua, să
pălăvrăgim tot ce ne trecea prin minte şi să ne mai jucăm din când în când.
Tare mult îi plăceau jocurile, mai ales să sară coarda. Ţin minte că o dată, Rita,
sora cea mică, i-a stricat o coardă de-a ei, improvizată dintr-un cablu găsit prin
curte şi Irina a plâns o zi întreagă pentru ea.
-Tare-i cald, spuse ea încet în timp ce se agăţă de corcoduşul din faţa porţii
mele. Bunicul meu plantase un prun, un cais şi doi goldani chiar lângă canapea.
Era umbros şi plăcut vara.
De obicei Irina îmi povestea tot ce i se întâmpla. Ştia pe de-antregul visele ei
şi mă întreba pe mine ce însemnau. Îi plăcea să scrie, dar nu de obligaţie. Ai ei o
dăduseră la şcoală abea la 10 ani şi toţi copiii se uitau la ea ciudat doar pentru
că era mai mare. Ne jucam de multe ori de-a şcoala în curte la mine, pe sală,
unde scoteam nişte caiete vechi şi scriam tot ce ne trecea prin cap, jucându-ne
rolul de învăţătoare.
-Cred că o să-mi cumpăr telefon.
-Cu ce bani? am întrebat.
-Cu banii mei. Vreau să merg de pe întâi la cules şi să strâng câte ceva. Iau
câte cinci sute de mii la o tură, îi mai cer şi lu’ mama şi îmi iau un telefon
calumea.

3
 -Ar fi bine dacă ţi-ai lua. Am vorbi toată ziua atunci, chiar şi când o să fiu la
Brăila.
-Normal. O să te sunt toată ziua.

Când eram mai mică, nu prea dădeam importanţă prea mare lucrurilor. Nu-
mi plăcea să încerc lucruri noi sau să risc prea mult. Eu li cu Irina mai ieşeam
seara prin sat. Stăteam pe la colţ, ne plimbam, cu chiu cu vai, căci ei nu-i
plăcea plimbarea. Vroia doar să stea şi să spargă seminţe. Eu una mă plictiseam
groaznic şi nu înţelegeam de ce vrea să stăm într-un singur loc, cum nici ea nu
înţelegea de ce vreau eu să ne plimbăm. Bunicii mele nu prea îi plăcea deloc
ieşitul ăsta nocturn pe la şosea, iar eu, pe atunci credeam că înnebuneşte şi că
are ceva cu mine. Îi tot spuneam că toţi copiii ies şi se plimbă, şi fetele şi se
joacă şi ascultă muzică, iar băieţii se plimbă cu bicicletele. Ea credea că ieşirile
mele sunt pentru a pune mâna pe băieţi. Oricât aş fi încercat să îi explic că nu-i
aşa, tot nu mă înţelegea, şi ne certam ore în şir, până când, ca de obicei, ea
ceda prima.
Într-o seară, cum stăteam cu Irina pe băncuţă, la colţ, s-a apropiat de noi un
tânăr necunoscut, călare pe o bicicletă. Exact Făt Frumos din secolul 20. Spre
surprinderea mea, a oprit chiar lângă noi şi ne-a dat bună seara. Cred că Irina îl
cunoştea, însă eu habar n-aveam de existenţa lui, nici în ziua de azi nu ştiu cum îl
cheamă, aşa că am să-i spun Străinul.
Străinul se dădu jos de pe bicicletă şi se aşeză lângă Irina. Ea începu să
zâmbească tandru şi se sfii. Eu una nu înţelegeam deloc această ocheadă
ciudată a lor. El era mult mair mare decât ea, avea aproximativ 18 ani. Îi plăcea
să stea de vorbă cu Irina, căci tare frumoasă mai era!
Băiatul a început să vină să o caute în fiecare seară în locul unde a văzut-o
pentru prima dată. De multe ori îi spuneam Irinei că nu mai vreau să ieşim,
măcar pentru o seară în sat, însă ea insista şi se ruga de mine cu cerul şi cu
pământul. Într-o seară, pe la tipicile apariţii ale Străinului, Irina devenise
nerăbdătoare. Se făcuse aproape nouă şi jumătate iar el nu apăruse. Nu putea
sta locului, avea emoţii. L-a zărit deodată în depărtare, venind pe jos, cu mâinile
fluturându-i pe lângă corp. Fata zâmbea. Eram martoră la o scenă dintr-un film
romantic prost. Străinului îi plăcea să-i povestească Irinei tot felul de poveşti, de
lucruri hazlii, bancuri şi tot soiul de astfel de lucruri pentru a o cuceri. În seara
aceea, el veni cu un simplu telefon. Era unul performant, cu touchscreen, care
pur şi simplu a fermecat-o din plin. El îi arăta nişte filmuleţe amuzante pe care ea
nu le văzuse niciodată şi care au fpcut-o să se amuze copios. Era superbă când
râdea. Tot chipul i se lumina, dinţii perfect albi îi ieşeau la iveală dintre buzele
mari şi roze iar obrajii i se colorau puţin.
Din păcate, n-am mai putut asista la micile lor întâlniri şi nici nu ştiu cum s-a
terminat povestea asta, căci, m-am trezit înzt-o dimineaţă că era eja septembrie
şi eu eram tot la ţară. A trebuit să plec cât mai repede la oraş, căci mama
intrase deja în panică pentru că nu aveam haine noi de şcoală. Alor mei nu le

4
convenea deloc faptul că stau şi îmi petrec timpul cu o ţigancă. Taică-meu, mai
tolera cât de cât, dar mama nici nu vroia să audă.
-Ce înveţi tu de la ea? Râde lumea de tine, îmi repeta ea mereu.
Cum am spus, fiecare vacanţă mi-o petreceam la ţară şi într-un fel, am
copilărit cu Irina şi ne ştim de-o viaţă. Nu înţelegeam niciodată de ce toţi
strâmbau din nas când auzeau că stau cu ea. Tot veneau babe pe la bunică-
mea şi îi ziceau : ,,Săraca fată, n-are şi ea cu cin’să se joace. Măcar de n-ar mai
sta cu fata aia a lu’ Florea. Păcat de nepoata matale, tanti, că-i fată
deşteaptă, de la oraş, vine şi se joacă cu ţiganii.’’ A încercat bunică-mea,
săraca să mă ia de multe ori cu binişorul şi să îmi spună că nu-i frumos să stau cu
Irina. Până şi bunicul se mai enerva câte o dată şi mai ţipa la Irina, o gonea
acasă de multe ori.
Nici acum nu îmi dau seama de ce oamenii continuă să pună etichete şi să
ne împartă pe clase sociale. Ai şcoală, n-ai şcoală, eşti alb sau negru, toţi
muncim ca să avem o pâine. N-am discriminat niciodată. Ce vină au oamenii
că se nasc aşa? Dacă toţi am fi fost la fel, ce farmec ar mai fi avut viaţa? Cum
ne-am mai fi deosebit? Stă în voia Domnului felul că ne naştem cum ne naştem
şi ducem viaţa care ne este scrisă.

5
 II

Mai trecu un an. Se făcu iarăşi iarnă, primăvară, şi în sfârşit vară. Aveam acum vreo
treisprezece - paisprezece ani. Abea aşteptam să mă urc în maşină şi să merg să-mi
văd bunicii. Tare dor mi-era de ei. Şi de Irina îmi era dor. Ultima dată când o văzusem,
era destul de amorezată de Străin. Eram curioasă să văd ce s-a întâmplat, ce s-a mai
schimbat, ce lucruri am ratat cât am fost plecată. Îmi povestise ea ulterior că de cum
plecasem eu la oraş, nici ea n-a mai ieşit prin sat, şi nici că mai ştie ceva de băiatul ăla.
Nu cred că v-am spus, dar, în fiecare an, de Sfânta Marie Mică şi Sfânta Marie Mare
se făcea câte un bal. Undeva pe la intrarea în sat era un cămin mititel şi în fiecare an
de astea două sărbători, primarul aducea muzicanţi, şi se făcea petrecere mare.
Aduceau femeile de la magazin frigidere pline cu băutură, mâncare, scaune, mese şi
se puneau pe chefuit. Ţin minte că mă rugasem de bunica o zi întreagă să mă lase şi
pe mine să văd şi eu ce-i acolo.
-Hai bre mamaie, vine tot satul!
-Aha, deci ai motiv. Cu cin’ te-ntâlneşti şi pe acolo?
-Cu nimeni, bre, jur! Merge Irina cu mine. Şi o ia şi pe Rita.
M-am milogit eu cât de bine şi frumos am putut iar ea mi-a dat acordul, cam cu
jumătate de gură. Era ceva de mers până ajungeam la cămin. Eu stăteam în
Gradiştea de sus, iar petrecerea era în Gradiştea de jos, sau devale, cum îi mai ziceau.
O muzică zgomotoasă răsuna din depărtare.
Doamne, ce de lume era! Se adunase tot tineretul din sat şi oamenii trecuţi de
prima tinereţe. Se mânca, se dansa, se cânta, totul era o isterie. Irina era îmbrăcată cu
o bluză roşie frumoasă, cu mâneci scurte ca din dantelă, care veneau armonios peste
umerii ei mici, o pereche de blugi cu paiete, din care mai rămaseră doar câteva, şi
nişte încălţări mai ponosite cu puţin toc. Îşi lăsase părul lung şi brunet pe spate iar
câteva bucle îi atârnau pe la vârfuri. Era machiată cu negru, puţin mânjită, dar era
frumoasă. Buzele ei mici erau date cu un roşu aprins iar obrajii îi erau rozalii, ca de
obicei. Soră-sa aia mai mică, avea pe ea un fel de rochiţă portocalie şi o pereche de
pantalonaşi pe dedesubt, iar în picioare , nişte papuci albaştri, puţin murdari. Cu ce
eram eu îmbrăcată? Nici nu mai ştiu.
Intraserăm şi noi înauntru. Lumea dansa. În partea stângă erau ţiganii şi ţigăncile
ce-şi fluturau fustele şi cozile iar în stânga erau oamenii de rând care dansau pe ritmul
muzicii. Fraţii mai mari, Marcu şi cu Ninel erau şi ei pe acolo, în partea stângă. Stau şi
mă gândesc, ce-o fi fost cu delimitarea aia? De ce nu se puteau bucura toţi şi să
danseze unde doresc şi cum doresc ? Mi s-a părut o cacealma. Irina şi cu Rita au fugit
în grabă la fraţii lor, lăsându-mă pe mine să stau în faţa uşii fără să ştiu încotro să o iau.
M-am uitat prin jur ; nu cunoşteam multă lume. Am văzut câteva vecine, mulţi copiii şi
bărbaţi pe care nu-i cunoşteam. Pe scenă era o formaţie lăutărească ce cânta
melodii care îmi erau puţin străine. Am văzut-o pe Irina că se întoarce şi vine spre mine.

6
 -Nu vrei să dansezi? Mă întreabă ea.
-Nu prea ştiu cum.
-Hai vino să te învăţ!
Am urmat-o până în mijlocul ringului de dans. Eram undeva pe la mijloc. Nu eram
nici într-o tabără, nici în alta, eram graniţa. Fata a început să-şi mişte picioarele rapid şi
graţios stând pe vârfuri. M-a luat de mână şi mi-a spus la ureche : ,,Ia-te după mine.’’
Am încercat să îi copii mişcările, dar nu cred că reuşeam. Irina era tare iute dar şi
graţioasă. Se mişca bine şi ştia melodiile care se cântau. Eu dansam ca şi cum m-aş fi
lovit la cap puternic şi încercam să merg în continuare. În jurul nostru, lumea se oprise şi
sse uitau la Irina. Erau fermecaţi şi uitaseră cum să mai danseze numai când o zăreau.
Ea dansa şi aplauda, se învârtea, se ridica pe vârfuri şi ştia cuvânt cu cuvânt fiecare
melodie.
Într-un final, eu am cedat. Mai dansam din când în când, dar undeva departe de
oameni, pe lângă perete, sau mai intram într-o horă. Cât timp am găsit un scaun liber şi
m-am aşezat pe el, obosită şi în acelaşi timp supărată pentru că nu ştiam să-mi mişc
picioarele în nicio direcţie, am văzut-o pe solista formaţiei, o fată înăltuţă, btunetă cu
părul scurt, îmbtăcată într-o rochie neagră, cum o cheamă pe Irina lângă scenă.
Femeia s-a dar jos şi a început să vorbească împreună cu prietena mea. Nu am înţeles
tot ceea ce au vorbit, dar discuţia lor a sunat cam aşa.
-Eu sunt Camelia. Cum te cheamă?
-Florea Irina Marinela.
-Irina...îmi pare bine. Să ştii că dansezi foarte frumos.
Fata a lăsat capul în pământ şi a zâmbit uşor.
-îţi place muzica lăutărească?
-Da...îmi place cum cântaţi.
-Tu ştii să cânţi?
Irina făcu ochii mari şi o privi atent pe doamna care îi vorbea.
-Mai cânt şi eu din când în când. Nu ştiu dacă mă pricep bine. Da’ ştiu multe
melodii.
-Vrei să cânţi? Întrebă Camelia rapid.
-A-acum?
-Da, îi arătă cu braţul scena şi formaţia ei. Ştii să citeşti?
-Ştiu...m-a dat mama la şcoală.
-Uite, îi înmână o listă cu melodiile lor, ştii vreo melodie de aici?
-Ştiu multe..
-Alege-ţi câteva şi hai sus să ne cânţi.
-Da’...dacă nu mă pricep?
-N-are nimic. Hai sus. Te îndrum eu.
Irina se înroşi pe dată, semn că o cuprinseră emoţiile. De când o cunosc, n-am
văzut-o vreodată aşa emoţionată. Începuseră să-i tremure mâinile şi picioarele şi îi
curgeau şiroaie de transpiraţie pe frunte. Femeia aceea în negru îi puse mâna pe umăr
şi îi şopti ceva la ureche. Fata dădu din cap şi se urcă pe scenă cu cântăreaţa.
-Atenţie vă rog, vorbi femeia în microfon. Sunt sigură că aţi remarcat un mic talent
în seara asta, aşa-i? Aş vrea dacă se poate, să o lăsăm să ne încânte cu ceva.
Aplaudaţi-o pe Irina!
În cămin s-au strâns ropote de aplauze şi de chiuieli. Bărbaţii au început să fluiere
tare când au văzut-o pe frumoasa fată cum se urcă pe scenă, tremurând din toate

7
cele. Ea se întoarse cu faţa la instrumentişti şi le vorbi ceva. Toţi dădură din cap, parcă
ascultând ordinele unei fetişcane. Începură să cânte o melodie pe ţambal, lentă puţin.
Irina se apropie şi luă microfonul în mână. Strânse ochii cât de mult putu şi îşi apropie
buzele de microfon. Mi s-a făcut pielea de găină de cum ea începu să cânte. Vocea
ei era...de nedescris. Toţi cei din sală au rămas muţi. Ne uitam unul la altul fără să ştim
ce se întâmplă. Îmi aduc aminte şi azi. Era melodia ce mă emoţionează cel mai mult,
,,Cine iubeşte şi lasă’’ de la Maria Tănase. Numai de cum îmi amintesc cât de frumos a
cântat Irina în seara aia, mă apucă fiorii. Nimeni de acolo n-a mai putut rosti nimic, nici
măcar cei doi fraţi ai ei care habar n-aveau ce se întâmplă. Toţi ciuleam urechile la ea
şi ne bucuram de tot ceea ce cânta. Doar Camelia, cântăreaţa, stătea şi se uita la
fată dând din cap, aprobând, ca şi când ştia ce urma să se întâmple. Cum de nu mi-
am dat seama ce voce zace în ea? De fiecare dată când mergeam la biserică să
cântăm Prohodul, dascălul o lua mereu pe Irina lângă el să cânte. Iar ei tare mult îi
plăcea. Acum, nu o puteam recunoaşte. O voce gravă dar dulce în acelaşi timp îmi
mângâia auzul şi mă făcea să-mi port gândul către alte vremuri de mult apuse.
Ropote de aplauze se stârniră. Era uimitor să vezi că un sat, nişte oameni simpli,
aplaudau la unison o fetişcană. E drept, s-au plictisit repede şi au vrut imediat ceva mai
ritmat. Irina dădu să coboare de pe scenă dar cântăreaţa principală îi făcu un simplu
semn cu mâna să se oprească. Fata a înţeles că trebuie să continue jocul. Începură
mai apoi melodii mai vioaie. Cânta acum melodii de dans şi de voie bună şi nici că mai
avea emoţii. Era toată numai un zâmbet şi simţea fiecare cuvânt pe care-l cânta.
Toată seara numai am admirat-o.

A coborât de pe scenă pe la două sau trei noaptea. Lumea începuse deja să

plece în cârduri fredonând piesele pe care le-a cântat Irina. Cu zâmbetul pe buze şi
vizibil obosită vine spre mine :
-Ţi-a plăcut în seara asta? Mă întreabă ea.
-Foarte mult! Nu ştiam că tu...
Femeia cea în rochie neagră mă întrerupse. Îi puse mâna pe umărul Irinei şi se uită
zâmbitoare în ochii ei.
-Bravo, draga mea! Ai fost extraordinară. Ştiam eu ce poţi.
-Vă mulţumesc...
-Ăştia sunt pentru tine, îi spuse Camelia întinzându-i fetei câteva bancnote mari. Nu
e mult, dar poate fi un început. Ai o voce foarte bună. Dacă vei vrea vreodată să cânţi
cu noi, eşti binevenită. Sâmbăta cealaltă avem o cântare de făcut pe la Galaţi. Ai
vrea să vii?
-Nu ştiu...eo’ nu pot să cânt ca dumneata. Cânt cum cred eu. Nu vreau să mă fac
de râs. Şi dacă află mama...Nici nu am cu ce să ajung acolo...
Femeia îi întinse o bucată mică de hârtie pe care erau scrise nişte cifre alandala.
-Dac-ai să te răzgândeşti, să mă suni.
-Să nu mă fac de râs...
-După cum ai cântat în seara asta? Eşti pregătită pentru mai mult, crede-mă!
Irina lăsă iarăşi capul în jos. Femeia plecă de lângă noi, se urcă într-o maşină mare
neagră, împreună cu trupa şi toate instrumentele şi se făcură nevăzuţi. Noi, mai mult
prietena mea, am rămas pe gânduri. Chiar se întâmplase tot spectacolul la care am
asistat?

8
 -Ce-ai mai vorbit cu fata aia? Întrebă acordeonistul.
-I-am dat şi ei nişte bani...ca să nu fie de pomană cât a cântat.
-Eh, aşa faci mereu, Camelio! Se răsti şoferul, chitaristul.
-Nu-mi zice mie acum că fata n-a cântat bine! Trebuie să fii surd că să negi.
-Poate se învaţă cu nărav, zise cel care cântă la ţambal. Are ceva potenţial ce-i
drept.
-De aia i-am dat numărul meu de telefon.
-De ce? Săriră toţi cu gura.
-Cum de ce? Dacă vrea, să vină cu noi pe la cântări. N-o să-i prindă rău.
-Femeie, ai înnebunit? Cum s-aduci fetiţa aia în formaţie? Pe unde mai pui că-i şi
ţigancă şi o fi şi săracă lipită pământului, vai de capu’ ei...
-Şi ce vrei să spui, că nu dă bine dacă e de etnie? Da ce are una cu alta? Zău
dacă te-nţeleg...
-Are ce are, zise acordeonistul. Se fereşte lumea de rromi ca de râie.
-Că ei n-or fi tot oameni, sări iar femeia. Acum degeaba mi le spargeţi mie în cap
pe toate. Dac-aşa am judecat eu că e bine, greşeala mea are să fie. O să vă
întoarceţi toţi la vorbele mele. Aţi aştepta şi aţi vedea voi.

-Doamne şi ce emoţii am avut!

-Lasă că a fost bine. Nu ştiam că poţi să cânţi aşa...
-Cred că nici eu nu ştiam...
Era tare bucuroasă. Să fi fost în jur de trei dimineaţa când am plecat noi de la
petrecere. Irina era toată numai un zâmbet şi în ciuda orei târzii şi a oboselii acumulate
ţopăia şi dansa pe toată şoseaua. Se descălţase, şi cu picioarele goale pe asflatul
călduţ se zbenguia de mama focului, spre deosebire de mine, care abea îmi târam
picioarele.
-Şi mi-au dat şi bani!
-Căţi?
-E, puţini. Vreo câteva sute. Da’ tre’ să îi ascund bine. Să nu-i vadă mama...cine ştie
ce o să creadă.
-Şi cu fraţii tăi cum rămâne?
-Nu cred că au să mă pârască...Nici nu cred că îşi mai aduc aminte de ce s-a
întâmplat în seara asta.
-Dar cu aia mică ce te faci?
Ea se opri pentru câteva secunde din dansul fericirii şi se gândi.
-Văd eu cum o păcălesc...Ei, şi dacă o zice, ce s-ar întâmpla? Cred că o să se
bucure mama să vadă că am şi eu banul meu şi că mă descurc aşa.
-Adică, te duci cu ei şi la cântarea aia?
-Cred. Un ban în plus, nu-mi strică.

9
 lll

-Şi după ce s-a mai întâmplat? Mă întrebă bunica mea, în timp ce luam micul de
jun.
-N-o să-ţi vină să crezi! Ghici cine a cântat pe scenă?
-Cine?
-Irina! Da’ ce voce are!
-Irina a lu Ileana Florea Ţiganca? I-auzi...spuse ea puţin uimită. Cântă bine, zici?
-Da! Trebuia să o fi auzit. Are o voce, de te unge la suflet.
-Nu-i de mirare. Ăştia din neamul ei, au voce.
-Eh, nu-i vorba de restul...S-o fi văzut cum închidea ochii la fiecare notă înaltă şi cum
ţinea ea mâna îndoită şi o mişca graţios...A cântat bine, nu deagaba a plătit-o femeia
aia.
-I-a dat şi bani? Mai bine i-ar ascunde de maică-sa, nu ar lăsa-o să-i păstreze...Astă
iarnă când or venit peţitori la ea...
-Ce ai spus? Ce peţitori? Spun eu uimită şi fac ochii mari cât ceaşca de ceai din
care sorbeam.
-Nu ţi-a spus ea?
-Nu...
-Cred că îi este ruşine, săraca...Taică-su e nebun. Nu ştie ce să mai facă să ia nişte
bani. Le vinde pe astea una-două. Astă iarnă veniseră unul de pe la Focşani cu băiată-
său. Urât copil mai avea, să mă ierte bunul Dumnezeu. Era mic şi îndesat şi stătea aşa
de încruntat de zici că era nemulţumit de tot. Nu-mi plac mie oamenii ăştia cu nasul pe
sus. Omul ăsta de la Focşani, a pus rămăşag că îi dă lui Marin o vacă şi doi cocoşei.
Ăsta s-a enervat şi s-au certat până dimineaţă. Cum de s-a întâmplat, că în timp ce ei
se certau aşa bine, Irina a sărit pe geamul de la casă, a sărit gardul pe la noi şi a dat să
se ascundă. Era un frig de îţi clănţăneau dinţii în gură numai când vedeai ce-i afară.
Cred că a stat vreo două ore în curte la noi, îmbrăcată numai cu o bluză subţire, nişte
pantaloni vechi şi deculţă. Când am zărit-o, am dat să strig după ea, dar cu ultimele
puteri mi-a făcut semn să tac. M-am apropiat mai bine de ea. Ce mai tremura săraca!
Şi plângea fără oprire. Am dat să o aduc în casă, dar s-a împotrivit. Am mai rugat-o o
dată şi i-am promis că nu o pârăsc la Marin, şi a venit în casă cu mine. Mare noroc a
avut că nu a văzut-o nimeni atunci. A stat la noi cam două-trei zile. Nu prea i-a
convenit deloc lu’ bunică-tu. Ştii cum e el ,cu gura mare, tare îmi era frică să nu se
ducă să scape vreo vorbă ne la locul ei. Au căutat-o ai ei în tot satul. Când a venit la
noi, am băgat-o repede în pod, săs stea pitită sub nişte covoare. Doamne, ce tremura,
mititica! N-au reuşit să o găsească. Ştii cum sunt, reuşesc să te duc cu zăhărelul fără să-
ţi dai seama. În viaţă mai e nevoie şi voie să scapi câte o minciună.
S-a bucurat tare mult când a văzut că nu-i dă de urmă. I-am zis că poate să plece
oricând doreşte, dar ea a ţinut morţis că nu pleacă până nu-mi ia toată casa la mână

10
şi mi-o face lună. Eu am râs la început, dar ea chiar era serioasă. Nici nu bănuiam ce
muncă putea ieşi din mânuţele unei fete de vreo cinsprezece ani. Când s-a întors
acasă, cred că a primit o bătaie cruncenă de la taică-su. Ce rău mi-a părut de ea! S-a
bucurat mult totuşi că nu a dat-o de nevastă omului acela. Da’, la cum e Marin, şi cum
bea el puţin mai mult decât e nevoie, tare îmi e că o să mai prind scene din astea cât
de curând.
Am rămas ca o mască la auzul spuselor ei. Nu mai ştiatm ce să cred. Niciodată nu
auzisem de o Irina care să sufere aşa de mult. Am auzit totuşi de o Irina ofticoasă,
supărăcioasă sau de cea care primea bătaie ziua în amiaza mare că nu a avut grijă
de Rita. Alea erau poate singurele clipe când o prindeam plângând sau smiorcăindu-
se. Nu mă puteam gândi la prietena mea ca la o femeie măritată. Cum se poate ca
într-o zi să schimbi nişte copii în oameni mari? Şi ce suflet rece au oamenii aceia care îşi
vând odraslele pentru care s-au chinuit o viaţă întreagă, unor necunoscuţi pe câţiva
bănuţi. Oare nu le e milă de săracele suflete chinuite care pot suferi pe mâna unor
derbedei? A scăpat biata de ea ca prin urechile acului de data asta. Însă cine ştie ce
o va aştepta data viitoare. Poate că nu va mai exista nicio portiţă prin care se poate
strecura, nicio cale de acces către o lume doar a ei. Fiecare dintre noi a avut măcar o
dată momentul său de evadare către singurătate. Avem nevoie de un colţ liniştitde
umbră în care să nu ne deranjeze nimeni. Însă, niciunul dintre noi nu ştie cum e să te
simţi vândut, trădat sau alungat de propria familie în schimbul câtorva bunuri. Eşti dat
unor oameni care pot face ce vor cu tine. Să te bată, să te jignească, să te umilească
cumplit, pentru că, eşti a lor acum, te-au cumpărat, ca pe o jucărie ieftină de la un
magazin. Printr-un singur clipit, îţi dai seama că nu mai eşti copil, că trebuie să laşi
jocurile şi şcoala şi să te îndrepţi către lumea adultă, chiar dacă nu te regăseşti acolo.
Locul tău e pe celălalt tărâm, nu în compania unor oameni străini.

-Şi te-ai decis? O întreb pe Irina.

-Nu ştiu ce să fac...o să mă ia mama la întrebări dacă o să vadă că plec toată
noaptea de acasă. Şi dacă mă fac de râs?
-Dacă femeia aia a avut încredere în tine, nu te faci de râs.
-Nu ştiu ce să zic... M-aş duce şi nu prea...Nici n-am zis la nimeni încă.
-Zi-le acum.
-Eşti nebună? Sări ea. N-o să mai ies din casă trei ani!
-Haide, tot o să le zici o dată...
-Eh, bine...Da’ vino cu mine că dacă eşti tu nu îmi zice nimic rău.
Am intrat în curtea Irinei să îi dăm marea veste mamei ei. Era dezastru la ea.
Animalele erau slobode, fânul era deşirat, nu era măturat şi vreo cinci copii se jucau
prin ţărână.
-Neneee, striga Irina pe limba ei după maică-sa.
După un colţ al casei se zăreşte o femeie. Nu îi răspunde. Doar se uită urât la
ceacare o strigă şi aşteaptă să vadă ce doreşte.
-Nene, tre’ să îţi zic ceva.
Ileana nu vorbea deloc, doar se uita urât la fiică-sa.
După câteva minute, pauze lungi şi înghiţituri în sec, Irina îi spuse toată povestea şi
tot scopul ei. Pentru câteva momente m-am simţit paralelă când cele două au început
a vorbi pe ţigăneşte, cum se zice. După tonul Ilenei, părea să o certe. Nu prea pot să îi
dau cu părerea, căci nu le înţelegeam deloc. Din când în când mai vorbeau şi în

11
română, doar ca să mă bage pe mine şi mai mult în ceaţă. Ileana şi-a luat mătura ce a
lăsat-o sprijinită de peretele casei şi a plecat mai în fundul curţii, fără să îi mai zică ceva
Irinei, ci doar uitându-se urât la ea.
-Ce a zis? Am întrebat eu după ce a plecat cea care se uta ciudat.
-Eh... a fost răspunsul ei, sec.
-Te duci sau nu?
-Mă duc...
-Serios? Şi mama ta?
-Ia mai las-o! Nimic nu mă lasă să fac. Ori am cinci ani? Nu mai sunt copil! Pot să
mă descurc şi singură. Poţi să îmi dai şi mie telefonul tău?
-O suni?
-Da...
-Eşti sigură?
-Mhm... până la urmă nu ştiu de ce e aşa- mulţi din neamul nostru au cântat...adică
au fost lăutari sau ceva...
-Serios? Nu ştiam...
-Da...dar cică a fost de mult...cam prin vremea străbunicii sau mai de mult.
-De aici ai moştenit talentul.
-Nu-i chiar talent... îmi place muzica, da’ n-am cântat niciodată aşa...de meserie,
înţelegi?
-Dar ai putea foarte bine. Eşti tare talentată.

Sâmbătă, pe la patru după-amiaza, o maşină albăstruie a oprit în faţa porţii Irinei.

-Mie nu-mi convine deloc că o luăm e asta cu noi. Şi o mai şi luăm din faţa casei,
vorbi acordeonistul.
-Da, mă, ştiu. Da’ ai văzut cum cântă? Ţi se zbârleşte pielea pe tine! Spuse alt
membru al formaţiei.
-Eh, nu zic nu, da’ mai consum şi benzina şi îi mai dăm şi bani după. Poate se învaţă
aşa!

12