Neagu Ramona

RE, III

Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

Epigraful poemului este un scurt citat din Cântul 27 din Infernul lui Dante. Replica îi
aparține lui Guido da Montefeltro, captiv in cel de-al optulea cerc, vinovat pentru lăcomia sa și
nelegiurile făcute în război. Eliot alege acest specific pasaj care oglindește caracterul lui Guido:
pe de-o parte se teme să îi povestească lui Dante de ce a ajuns în Infern, dar pe de altă parte este
conștient că oricine ajunge aici nu mai are cale de scăpare înapoi pe pământ. În opera sa, Guido
este prezentat ca un spirit, nu are trup, ci este doar o flăcără mișcătoare, pentru că nu este
suficient de demn pentru un trup. Paragraful sugerează faptul că poemul ce urmează nu este unul
despre oamenii drepți, ci despre cei răi care pretind a fi buni, totul desfășurându-se într-un cadru
asemănător Infernului, și totodată, poate face referire chiar la Prufrock, care, prin cântecul său de
dragoste, se teme pentru reputația lui, asemenea lui Guido.

Încă din primul vers, cititorul este invitat să i se alăture celui care deschide poemul prin
monologul său, Prufrock, într-o călătorie ,,când seara s-a întins pe cer/Asemenea unui bolnav
cloroformizat pe masă”, o invitație de natură anestezică, sedată, pentru a nu simti durerea,
înaintea marii călătorii. Deși titlul poemului poate da senzația de o viitoare plimbare într-un
cadru romantic, cel ce relatează la persoana I își invită spectatorul către ,,străzi pe jumătate
moarte”, spre ,,hoteluri ieftine” și ,,birturi năclăite”, sintetizând un peisaj degradat. Prufrock
joacă rolul unui străin misterios care pare să dețină o taină măreață pe care e pe cale să o
dezvăluie celui care e hotărât să îl însoțească pe aceste străzi lăturalnice.

Versurile următoare în care Eliot prezintă femeile care vorbesc despre Michelangelo sunt
de atmosferă și nu au nicio legătură cu ceea ce Prufruck dorește să își intrebe partenerul de drum.
Imediat după scurta secvență, imaginea străzilor, care par să aparțină Londrei, este reluată, de
această dată fiind acoperite de o ,,ceață gălbuie” care se întinde leneșă peste tot și se linge pe bot
prin ungherele înserării, asemenea unei pisici. Eliot compară mișcările viclene, tacticoase și
silențioase ale ceței cu cele ale unei pisici care dă târcoale casei. La finalul strofei, ceața ,,s-a
încolăcit în jurul casei, și a adormit”.

Prin versul ,,are să mai fie vreme”, Prufrock se autocaracterizează, considerând că timpul
este infinit și suficient pentru cât mai multe amânări și reprogramări. Vorbind despre ,,fumul
gălbui”, acesta realizează că a pierdut atâta timp până la momentul respectiv cu descrierea ceței,
încât a amânat marea întrebare pe care o avea pregătită, dar continuă să repete ,,Mai este vreme,
are să mai fie vreme”, încercând parcă să se autoconvingă. Versul ,,Mai este vreme să ucizi și să
creezi” aduce un aer sinistru poemului, dar continuarea lui, ,,vreme pentru lucrările și zilele
acestor mâini”, pare să fie o aluzie asupra poemului lui Hesoid ,,Munci și zile”, al cărui scop era
punerea în prim plan a unei existențe bazată pe muncă, nu pe lenevit, în totală opoziție cu
caracterizarea lui Prufrock de până acum.

Prin aluziile sale în legătură cu timpul etern, Prufrock se îndoiește cu privire la idealurile
sale și tinde să le amâne, să omită acceptarea propriilor sentimente amoroase, întrebându-se ,,Am
să-ndrăznesc?” și ,,Am să am curaj?”. Acesta pare se afle sau să își imagineze că se află în fața
,,dragostei”, oscilând în legătură cu trăirile sale. Prufrock începe să vorbească despre portretul
său fizic, iar primul lucru pe care îl descrie este începutul de alopecie, ,,un loc chel în mijloc”, iar
singurele sale atribute sunt hainele. Guido da Montefeltro era îngrijorat cu privire la reputația sa,
deși nu avea importanță, fiind deja în Infern, iar Prufrock de asemenea nu are nimic de pierdut
dacă va împărtăși marea sa întrebare, dar lașitatea și superficialismul său sunt superioare.

,,Am să îndrăznesc/Să tulbur un întreg univers?”, se întreabă acesta, considerând

asumarea propriilor acțiuni un risc, căci ,,într-un minut e vreme întreagă”, spune Prufrock,
subliniind faptul că orice decizie este imprevizibilă, la fel cum e și timpul, care până acum părea
să fie infinit, e rezumat acum la un minut. Pentru a crea portretul unui înțelept, unui inițiat, acesta
încearcă să demonstreze faptul că experiența sa de viață este vastă, deși e măsurată prin seri,
dimineți și după-amiezi, marcând trecerea fiecărei zile printr-o ceașcă de cafea, o banalitate pe
care Prufrock o consideră privilegiu, dar care în realitate nu constituie nimic interesant.

Într-o manieră interesantă, Prufrock pare să observe oamenii doar prin unele părți ale
corpului, de exemplu: fețe, mâini sau ochi, sugerând faptul că pentru el oamenii nu sunt atât de
importanți ca un întreg. Aceștia din urmă par să îl îngrozească cel mai mult, iar personajul
construiește o aluzie în care își imaginează că toți acei ochi care îl privesc sunt ochii unor oameni
de știință iar el este asemenea unei gâze, ale cărei aripi sunt prinse cu un ac de perete, iar
comportamentul său este obervat de aceste perechi de ochi ostile, întrebându-se ,,și ce pretenții
aș mai putea avea?”. Deși Prufrock urăște sentimentul de a fi privit asemenea unui exponat, la
rândul său privește și caracterizează femeile ca pe niște simple ,,brațe prinse în brățări, albe și
dezgolite”, dar brațul iubitei se diferențiază de restul, în lumina lămpii, prin ,,puful castaniu”,
ceea ce îl face pe Prufrock să înțeleagă că nu a cunoscut toate ,,brațele” din lume.

Prufrock încearcă să se apropie de subiectul sensibil care îl macină – el însuși. Descrierea

fumului din pipele bărbaților amintește de incipitul poemului, iar pentru însoțitorul de drum al
său, totul pare a fi un cerc vicios în care acesta se învârte, nereușind să atingă subiectul propus,
se întoarce mereu la origini, în speranța că mai există timp. Una dintre cele mai importante
imagini oferite de poem se află în cea de-a unsprezecea strofă, când Prufrock își dorește ca
destinul său să fi fost altul, și anume ,, o pereche de căngi hirsute/Grăbindu-mă pe fundul măilor
tăcute”. Imaginea metaforică se mulează perfect pe idealul și pe comportamentul lui Prufrock,
asemănându-și traiul cu cel al unui crab. Asemănarea este interesantă și deloc întâmplătoare, căci
singurul ideal pe care personajul pare să îl aibă este protecția sinelui, departe de ceața gălbuie și
de ochii ostili ai oamenilor, undeva pe fundul mărilor.
 În continuare, Prufrock pare să se afle într-o buclă interminabilă a timpului, confundând
trecutul, prezentul și viitorul. ,,După-amiaza, seara, doarme atât de liniștită”, starea de lene și
oboseală amintind de ceața comparată cu o pisică din primele strofe. Prufrock își dorește să
spargă această liniște și monotonie cumva, dar simte că nu are puterea necesară. Personajul
menționează ,,ceaiul cu prăjiturelele fine”, o altă acțiune rudimentară, asemenea cafelei, care îl
caracterizează drept o întruchipare a banalității și a lașității. Teama lui ține pe de-o parte de
întrebarea pe care nu îndrăznește încă să o adreseze și pe de altă parte de frica de a ieși din
propria rutină. Imaginea simbolică în care Prufrock își imaginează cum capul său este ,,adus pe-
un taler și purtat” este o aluzie la imaginea Sf Ioan Botezătorul, întărită de verbele ,,am ținut
postul, am plâns și m-am rugat”.

Cea de-a treisprezecea strofă prezintă o comparație interesantă – Prufrock/Lazăr, care se

consideră la fel de important prin intrebarea sa precum cel ce s-a ridicat din morți. În versiunea
biblică, un om bogat este trimis în Iad, iar în același timp săracul milostiv Lazăr este trimis în
Rai. Omul bogat îi cere profetului Avraam să îl readucă pe Lazăr pe pământ pentru a-i avertiza
frații să se comporte cuviincios pentru a nu fi trimiși în Iad, însă profetul îi răspunde că acest
lucru nu este posibil. Epigraful poemului face trimitere la un om, care spre deosebire de bogatul
din pildă, a reușit să iasă din Infern și să avertizeze oamenii cu privire la păcatele lor, iar numele
lui era Dante. Prufrock însă, nu este nici Lazăr și nici Dante, ci i se aseamănă bogatului care nu
reușeste să scape din situațiile critice.

În strofa cu numărul cincisprezece, Eliot face o trimitere către opera lui Shakespeare,
,,Hamlet”. Personajul eponim este la fel de indecis și de nesigur asemenea lui Prufrock, căci pe
parcursul piesei ezită să își ucidă unchiul sau să acționeze după impuls, purtând o aură a lașității,
asemena eului liric. Totuși, Prufrock consideră că nu se aseamănă cu Hamlet, ci mai degrabă cu
un ,,gentilom de suită”, cel mai probabil făcând referire la un personaj secundar al piesei,
Polonius, tatăl Ofeliei, care era respectat de toată lumea și totdeauna acționa asemenea unei
simple unelte, ușor de influențat. Însuși autorul piesei nu i-a acordat suficientă importanță,
alegând să îl ucidă la mijlocul piesei, iar așa cum Prufrock îl caracterizează, el este ,,Nebunul”,
asemănarea dintre cei doi fiind certă.

Dacă în urmă cu câteva strofe Prufrock considera că timpul este efemer, în următoarea
strofă acesta realizează că a îmbătrânit iar timpul alocat pentru întrebarea sa s-a scurs. Pentru că
și-a ratat șansa și timpul său a fost limitat, acesta nu mai are ce altceva să facă decât să
glumească în legătură cu propria condiție ,,am să port pantalon cu manșetă, tineresc”. La fel ca în
tinerețea sa, eul liric continuă să își pună întrebări banale cu privire la existența sa, acordând un
interes aparte lucrurilor mici de tipul mâncării, al hainelor și al aspectului: ,,Să-mi fac cărare la
spate? Să îndrăznesc să mânânc piersici crude?”. Cântecul sirenelor care i-a ademenit odată
marinarii lui Ulise se lovește acum de un ,,marinar” imun, căci Prufrock se desconsideră,
spunând despre sirene ,,Mie nu cred că-mi vor cânta”.
 Ultima strofă are izul unui vis revelator din care eul liric se trezește la realitate. Sintagma
,,iatacurile mării” are o dublă ănsemnătate: pe de-o parte poate face referire la spații restrânse,
înghesuite și intime, sau pe de altă parte se poate referi la încăperi în sine, în special dormitoare,
căci Prufrock a petrecut timp semnifiativ în afara camerelor imaginându-și femeile învelite în
șaluri cum stau între perne. Finalul simbolic lasă loc interpretărilor, oglindind fie visul revelator
al lui Prufrock, fie apocalipsa ori bătrânețea incurabilă , ,,și atunci ne-am înecat”, moartea tuturor
viețuitoarelor, ori nebunia lui Prufrock, care a fost stresat întreaga sa existență de o întrebare pe
care nu a îndrăznit să o comunice, încât a clacat.

Spre deosebire de ,,The Waste Land”, în ,,Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock”
nu mai există puterea salvatoare a căinței, nu mai există speranța zilei de mâine în a o lua de la
capăt, ci totul se termină asa cum începe – tulbure – pornind de la fumul galben care învăluia
totul până la înceul propriu zis, distrugerea armoniei, căci spre deosebire de camarazii lui Ulise
care s-au înecat din cauza cântecelor ademenitoare ale sirenelor, Prufrock preferă să se arunce
singur, bântuit de întrebarea și criza sa existențiale.