Opera Faust de Charles Gounoud

Opera Faust de Charles Gounoud în cinci acte cu prolog și balet este scrisă
pe subiectul primei părți a tragediei lui Goethe „Faust”, care s-a bazat pe o legendă
medievală răspândită în Germania. Libretul: Jules Barbier și Michelle Carre.
Textul îmbină elemente mai întunecate ale dramei lui Goethe cu o anume lejeritate
a piesei lui Carré. Autorul textului rus este P. I. Kalashnikov.
Opera pe subiectul lui „Faust” de Goethe a fost concepută de Gounoud în
1839, dar a început să-și realizeze planul șaptesprezece ani mai târziu. Premiera
operei a avut loc la Paris, în anul 1859, la 19 martie.
Spre deosebire de Goethe, acest subiect este interpretat în operă într-un mod
de viață liric, și nu în termeni filosofici. Faust Gounod este dominat nu atât de
gândurile vieții, de căutarea întrebătoare a adevărului, ci de fervorul sentimentelor
de dragoste. În operă, Faust devine personajul liric, iar mai mult compozitorul a
scos în evidență soarta și dragostea Margaritei.
Opera "Faust" de Charles Gounod, a fost prezentată și la Opera Naţională
din Bucureşti. Bătrânul învăţat Faust, care realizându-şi condiţia sa existenţială fără
speranţă, încearcă de două ori să îşi ia viaţa, otrăvindu-se. Însă, de fiecare dată, se
opreşte la auzul unor coruri eufonice, angelice. Este secvenţa condamnării ştiinţei
şi religiei, chiar a negării voinţei de a trăi. Pentru a folosi alte cadre de
interpretare, vom spune că este vorba despre motivul aproape universal întâlnit în
literatura de tip clasic şi romantic, cel al vieţii ca deşertăciune. Bătrânul alchimist
parcurge extremele intenţiei umane şi, până la urmă, aruncă otrava şi îşi întoarce
vocea dinspre oameni şi divinitate înspre abisul infernal, demoniac. Răsună bine
vocea lui Mefistofel timbrată şi bogată, natura fluidă şi puterea amplă a glasului.
Răspunzând la ofertele propuse de diavolul personificat, Faust cere întoarcerea sa
la tinereţe, pentru a se putea bucura de toate plăcerile vieţii. Acestea, fireşte, cu un
preţ “aproape derizoriu”: servitorul funest al lui Faust într-ale desfătărilor va
deveni, după moartea acestuia, stăpânul său veşnic în abisul Infernului.
 Duetul Faust-Mefistofel se sfârşeşte printr-o acută comună, corespunzătoare
celor două voci masculine, sensibil intensă şi trăită de ambii interpreţi, ale căror
glasuri se îmbină armonios, într-o cântare a viitoarelor plăceri.
În secvenţa în care Faust se adresează Margueritei, acel “je t’aime” dinaintea
plecării ei porneşte dintr-un pianissimo, ajungând apoi într-un fortissimo pentru a
descreşte în piano, cu o dozare a aerului excelentă.
Cel de-al III-lea act debutează într-un decor nocturn al ruinelor, care este
bine realizat şi redă atmosfera sumbră ce prevesteşte ruina viitoare eroilor. În scenă
intră Siébel, cu al său monolog „Faites- lui meş aveux, portez me voeux!”, în a
cărui interpretare, mezzo-soprana demonstrează un glas cald, fin şi foarte bine
controlat într-un cânt lejer şi expresiv.
Lui Faust îi vine, mai apoi, rândul cu recitativul şi aria “Quel trouble inconnu me
penetre!... Salut! Demeure chaste e pure...” într-un ritm lent, unde aria curge în
secvenţe legato, omogene, iar suflul este menţinut pe parcursul pasajelor lungi.
Remarcăm expresivitatea acutelor redate de Robert Nagy în piano. Notele proprii
registrelor mediu şi coborât ale tenorului plutesc în atmosfera creată de orchestră
prin instrumentele cu corzi. Do-ul acut din expresia “Ou se devine la présence”,
unde este admirată casa ce găzduieşte prezenţa “divină” a sufletului inocent al
Margueritei, este redat într-un uşor diminuendo, dinspre forte spre un mezzo-piano,
am putea spune.
Actul al IV-lea ne transportă într-un moment din urma plecării lui Faust, iar
Marguerite ni se înfăţişează însărcinată şi umilită pentru păcatul săvârşit sub vraja
amăgitoare a iubirii acestui antierou. Aici domină tema abandonului şi cea a
aşteptării frustrate, în care eroina este împovărată de suferinţă. Deziluzia şi tristeţea
cronică sunt redate convingător prin interpretarea scenică şi vocală a sopranei.
În aşa-zisa “serenadă” trivială a lui Mefistofel, “Vous qui faites l'endormie”,
în care interpretul cântă cu o neglijenţă voită şi lucrată, interpretând actoriceşte
această piesă-farsă cu caracter grotesc. Avem de-a face cu o caricaturizare al unui
cântec de dragoste.
 Actul al V-lea, unde avem parte de dansurile “Nopţii Walpurgice”, unde
spiritele depravării se manifestă plenar într-o procesiune eretică, sfidătoare.
Vestimentaţia “bogată” a balerinilor, în stilul Moulin Rouge, debordează de
trăsături burleşti, în contorsionări fizice de toată splendoarea, hetero sau homo-
erotice, pe gustul celor mai progresiste şi exigente dintre vrăjitoare, pe palierul
alegoric. Am putea afirma că avem, în acest episod, un spectacol dublu, cel al
muzicii romantice al lui Gounod, care răsună în fundal, şi cel al avangardei
kinetice, care se dezvăluie, în toate sensurile, pe scenă.
Urmează un scurt monolog al lui Faust, dinaintea descoperirii condiţiei
lamentabile în care se găseşte Marguerite, întemniţată în aşteptarea execuţiei sale
pe eşafod, pentru infanticid: “Mon coeur est pénétré d'épouvante!” Intimismul,
tonul confesiv, din cântarea lui Faust şi succesiunea de accente interpretative
transformă această scenă într-una de excepţie. Marguerite, amintindu-şi, cu minţile
rătăcite, episoadele idilice care i-au precedat drama, realizează o punte contrastivă
între trecut şi prezent, o anacronie de tip analepsă în discursul său cântatJocul
scenic al sopranei se mulează perfect pe condiţia lamentabilă a eroinei. Terţetul
vocal care descrie tentativa lui Faust de a o scăpa pe iubita sa de confruntarea cu
călăul precedă finalul piesei în care Marguerite îşi dă sufletul în închisoare, iar
Faust este dus de Mèphistophélès în Iad, conform pactului faustic de la începutul
piesei. Corul sfârşeşte în cheie solemnă piesa, vestind mântuirea Margueritei de
păcate şi ascensiunea spiritului său la ceruri, evidenţiind intenţia redării sublimului
estetic de către compozitor, în această culminare atât tematică, cât şi muzicală a
operei.

Tragedia „Faust” de poetul german Johann Wolfgang von Goethe

 Aceasta reprezintă opera în care s-a fructificat pentru prima dată ideea
pactului cu Diavolul.

Scena pactului faustic

Așadar, Faust va călători prin diferite epoci, va avea diferite titluri, va trăi
iubiri imposibile și se va antrena în lupte pe viață și pe moarte, toate în încercarea
disperată a lui Mefistofel de a-i corupe sufletul.
Ar fi păcat să uit și de dimensiunea comică a textului. Mefistofel este, de
altfel, un personaj comic prin excelență. Nu pierde nicio ocazie să-și exprime râca
pe care o are față de preoți sau să arate cât de respingător este tot ce ține de
Dumnezeu, iar noi, ca cititori, nu ni-l putem imagina decât ca pe un puști care
strâmbă din nas în fața ciorbei de legume.
Desigur, același Mefistofel nu uită să-și transmită sfaturile perverse de
fiecare dată când are șansa. Tot printr-o replică, el își dezvăluie rolul de sufler de
culise în destinul lui Faust, admițând că scopul său, ca demon, este să stea în
umbră și să picure Răul, încetul cu încetul, în urechea celui căruia îi șoptește:
„Suflarea este arta diavolului-orator.”
Scrierea tragediei a durat peste șaizeci de ani, fapt pentru care putem afirma
că, fără îndoială, Faust a fost opera vieții lui Goethe. Încă din tinerețe a avut
conturată ideea textului, dar finalizarea a cerut multă migală și răbdare.
Marele scriitor a desăvârșit trecerea unei existențe umane reale, finite, în
lumea infinită a marilor plăsmuiri ale imaginației creatoare.
Povestea doctorului Faust este una care se regăsește în tradiția literaturii germane,
scrise și orale, începând undeva de prin secolele 15-16. Astfel că au existat de-a
lungul timpului sute de variante ale tragediei, scrise de diferiți autori. Însă cea mai
însemnată și cunoscută variantă rămâne cea a lui Goethe.
Tragedia începe cu un prolog, care ne duce fără îndoială cu gândul la mistica
religioasă, în primul rând pentru că acesta se petrece în cer, și în al doilea rând
pentru că apar ca personaje trei îngeri – Rafael, Mihail și Gavril. Între aceste
personaje angelice, apare și Mefistofel, îngerul decăzut. Acesta este nemulțumit și
plictisit de lumea pământească și vine să se plângă Domnului. Urmează o scenă
care pe mine m-a trimis imediat cu gândul la povestea sărmanului Iov, din Vechiul
Testament. Dumnezeu îl întreabă pe Mefistofel dacă îl cunoaște pe Faust, sluga sa.
Mefistofel se arată interesat de acest personaj, de care avea cunoștință ca fiind un
om bun. Atunci, la fel ca și în povestea lui Iov, Dumnezeu face un târg cu diavolul,
sau, cum apare în tragedie, o prinsoare.
În concluzie, tragedia lui Faust este tragedia omului universal, omului însetat
de cunoașterea fără limite și veșnic nemulțumit de condiția sa de ființă predestinată
pieirii. Fie că se va lăsa condus de simțuri, fie că se va lăsa condus de rațiune,
ducând această luptă a dualității la infinit, omul va trebui să se pună tot timpul sub
semnul întrebării. Când va dispărea întrebarea, va dispărea și omul.