Faust este omul insetat de cunoasterea lucrurilor materiale, vesnic aflat in cautare a ceva nou,

vesnic nefericit cu ce are, ajunge sa faca un pact cu diavolul( Mefistofel )pentru a avea acces la
cunoasterea absoluta, interzisa. Diavolul se ofera sa il slujeasca pe pamant, bineinteles in
schimbul sufletului sau.
Opera lui Goethe este o tragedie in versuri, in doua parti, la care Goethe a lucrat peste un sfert de
secol, insa considerata de multi capodopera literaturii germane, si una dintre cele mai mari scrieri
ale literaturii mondiale.
Actiunea are loc in mai multe cadre, primul fiind in Rai, unde Dumnezeu pariaza cu Mefistofel ca
acesta nu il poate "seduce" pe muritorul sau preferat, Faust.
Actiunea se muta apoi pe pamant, unde il gasim pe Faust deprimat din cauza limitarilor sale de
muritor, aflat in imposibilitatea gasirii unui sens al vietii. Mefistofel ii promite lui Faust ca ii va
oferi cunosterea in schimbul sufletului. Faust accepta pactul.
In scurt timp, Faust se indragosteste de tanara Margaret ( sau Gretchen ), pe care o cucereste cu
ajutorul lui Mefsitofel.
Aceasta se va indragosti la randul sau de Faust si va ramane insarcinata, ca apoi sa isi omoare
copilul. Va fi condamnata la inchisoare pentru uciderea copilului, iar Faust si Mefistofel vor
incerca sa o salveze, insa atunci se va auzi o voce din cer anuntand ca este salvata.
Astfel se sfarseste prima parte a operei.
Opera este incarcata de lirism si simbolistica crestina si oculta, fiind considerata de alchimisti o
incursiune in cunoastere.
Exista versuri comice, de o finete deosebita.
Este o carte care se citeste destul de greu, fiind in versuri si plina de aluzii, insa parerea mea este
ca MERITA din plin!"

Faust
Am studiat cu râvnă, ah, filozofia
Din scoarță-n scoarță, dreptul,
medicina,
Și din păcate chiar teologia,
Arzând de zel. Și iată-mă acum un biet
nebun,
Cuminte ca și mai-nainte.
(…)
Și văd că nu putem să știm nimic
Cu aceste cuvinte se deschide opera de căpătâi a mareului scriitor german, Johann
Wolfgang Goethe. Acest sentiment al imposibilității cunoaşterii depline l-a urmărit pe
Goethe întreaga sa viaţă, iar Faust reprezintă însăşi viaţa scriitorului expusă poetic și
literar sub forma unei tragedii. Pentru această opera Goethe și-a dedicat întreaga sa
viață. Mai bine de 50 de ani i-au trebuit ca să definitiveze această lucrare
monumentală, monumentală nu atât prin întindere, cât mai ales prin semnificație.
Într-o scrisoare datată 22 iunie 1797, Goethe îi mărturisea bunului său prieten, un alt
scriitor de renume, Schiller, următoarele Deoarece simt nevoia să-mi găsesc, dată
fiind prezenta mea stare de nelinişte, o preocupare, m-am decis să mă apuc de Faust.
Chiar dacă nu reuşesc să termin opera, barem s-o fac să înainteze considerabil,
regrupând părțile deja existente şi îmbinând ceea ce e gata redactat cu părţile
schiţate numai.

Aşadar, în 1797 Goethe avea deja anumite părți redactate din Faust, urmând să
continue munca prin regruparea noilor idei. Mai târziu găsim o altă scrisoare, către
Heinrich Meyer, datată 20 iulie 1831, în care Goethe spunea următoarele În fața mea
sa află întreaga operă (Faust) şi n-aş mai avea de rectificat decât mărunţişuri. Ca atare
o sigilez.

Peste doar un an Goethe avea să moară. Astfel Faust devine un adevărat simbol al
dăruirii şi sacrificiului pentru literatură de care a dat dovadă scriitorul german. Faust
este în acelaşi timp prima și ultima operă a lui Goethe, un cerc perfect.

Povestea doctorului Faust este una care se regăsește în tradiția literaturii germane,
scrise şi orale, începând undeva de prin secolele 15- 16. Astfel că au existat de-a
lungul timpului sute de variante ale tragediei, scrise de diferiți autori. Însă cea mai
însemnată şi cunoscută variantă rămâne cea a lui Goethe.

Tragedia începe cu un prolog, care ne duce fără îndoială cu gândul la mistica

religioasă, în primul rând pentru că acesta se petrece în cer, și în al doilea rând pentru
că apar ca personaje trei îngeri - Rafael, Mihail şi Gavril. Între aceste personaje
angelice, apare şi Mefistofel, îngerul decăzut. Acesta este nemulţumit şi plictisit de
lumea pământească şi vine să se plângă Domnului. Urmează o scenă care pe mine m-
a trimis imediat cu gândul la povestea sărmanului lov, din Vechiul Testament.
Dumnezeu îl întreabă pe Mefistofel dacă îl cunoaşte pe Faust, sluga sa. Mefistofel se
arată interesat de acest personaj, de care avea cunoștință ca fiind un om bun. Atunci,
la fel ca și în povestea lui lov, Dumnezeu face un târg cu diavolul, sau, cum apare în
tragedie, o prinsoare.

Mefistofel
Faceţi prinsoare? Pe-acesta o să-l pierdeți,

De-mi dați înaltă învoire

Să-l duc pe drumul meu încetinel.

Domnul

Cât va trăi acolo pe tărâmuri, eu

Nu-ţi pun oprelişti în nici un fel.

Căci rătăcește orice om, cât timp cu zel se străduieşte.

Aici există două posibile interpretări. În povestea lui lov, Dumnezeu, fiind convins de
credinţa pe care sluga sa i-o purta, îi dă mână liberă diavolului ca să abată asupra
casei sale numai nenorociri, voind să-i dovedească acestuia că lov nu va renunța la
credinţa sa indiferent de cât va pătimi. În Faust povestea este asemănătoare,
Dumnezeu îi dă mână liberă lui Mefistofel, dar motivul pare să fie acela că Faust s-a
străduit prea mult să dobândească cunoașterea absolută, și astfel s-a rătăcit, iar
Dumnezeu vrea sa îi arate acest lucru.

Domnul

Ei bine după vrerea ta să fie! Abate aest duh de la izvorul său de obârşie,

Și du-l de vei putea, cum te pricepi,

Pe drumul tău în jos, pe drumul ce-l cunoşti,

Dar ruşinat să stai, când îți va fi să recunoști,
Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,
Îşi dă de drumul drept prea bine seama.
Cumva, Dumnezeu vrea să-i demonstreze lui Mefistofel că nu toti oamenii sunt rãi iar
lucrarea sa este desăvârşită, el fiind creatorul cerului şi al pământului. Este interesant
cum Dumnezeu, atât în povestea lui lov cât și în Faust, este prezentat ca fiind orgolios
dar în acelaşi timp și un personaj ludic, care din diferite motive vrea să se joace cu
soarta celor pe care i-a creat.
Citind printre rânduri, și încercând un exerciţiu de hermeneutică, vom putea găsi în
Faust imaginea lui Goethe în anumite momente ale vieţii sale. Mai întâi, tânăr fiind,
este atras de cunoaşterea ştiinţifică dar si de teologie, și în naivitatea lui crede că va
putea să cuprindă astfel Absolutul. Pentru această viziune Goethe creează personajul
Wagner, care nu este altcineva decât un Goethe la tinerete. Un tânăr intelectual plin
de certitudini, fără griji şi dornic de afirmare. Deasemenea acest personaj abundă și
de energie erotică, ceea ce îl face o victimă sigură în mâna lui Mefistofel, căci acesta
controlează în primul rând pasiunile sexuale mistuitoare, aceasta fiind şi prima treaptă
a pierderii.

Dialogul dintre Faust și Wagner este unul ce ține de dialectica clasică discuția în
contradictoriu în scopul ajungerii la adevăr. Faust este modelul înţeleptului care
vorbește din propria experienţă, în timp ce Wagner este modelul studentului aflat la
înconut da drum și care este însetat de cunoaştere. Wagner este cel care debordează
de entuziasm pentru viață, în timp ce Faust este un resemnat și un pesimist lucid.

Faust

Cunoşterea! Ce nume poartă

Åst prunc şi unde mi-i?

Puținii care-au cunoscut ceva şi-au fost Destul de deșucheați ca să o spună,

Descoperindu-şi gândul şi simțirea,

Au fost sau răstigniţi sau arşi de vii.

Defapt, Wagner este un alter-ego al lui Faust, este propria sa voce. Cei doi pornesc
într-o plimbare şi se vor întâlni cu daivolul, ce apare sub forma unui câine. Aici este
momentul când Faust îl întâlnește prima dată pe Mefistofel, care se prezintă ca fiind -
spiritul ce totul neagă. Din acest moment Faust va porni într-o călătorie ce se va dori
a fi iniţiatică dar care în final se va încheia cu o tragedie. Tot acum aflăm că această
apariţie a lui Mefistofel a fost cumva dorită de către Faust, astfel că Dumnezeu i-a
trimis ce și-a dorit, să cunoască lumea prin magie, adică prin diavol, magia fiind
asociată dintotdeauna cu partea întunecată a cunoaşterii, cu tenebrele.
Mefistofel încearcă din răsputeri să-i câștige încrederea lui Faust. În interiorul acestuia
se duce o luptă între două personalităţi, două feluri de a fi.

Faust
Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat În piept, să nu mai locuiască împreună! Unul
de lume strâns mă ţine, încleștat, Cu voluptate, celălalt puternic

Către cereşti limanuri mă îndrumă.

Urmează un nou pact, de data aceasta între Mefistofel şi Faust. Acesta din urmă, fiind
dezamăgit de lumea asta sortită pieirii, astfel că orice cunoaştere o găsește de prisos,
îl provoacă pe Mefistofel să-i arate acele lucruri care nu pier niciodată. Faust este în
căutarea a ceea ce este imuabil. În fond el este din acest punct de vedere un veritabil
filozof în căutarea ideilor, adică a modelelor lucrurilor, a matriţei acestei lumi, căci
numai ea trebuie să fie imuabilă şi nesupusă dispariţiei. Ori Mefistofel nu poate să-i
ofere decât desfătarea simțurilor, a clipei. Pactul celor doi va suna așa- Mefistofel este
convins că ce poate el să ofere, clipa și momentul şi niciodată ceva etern, îl va
determina pe Faust să se lase pradă simțurilor. Dacă Faust va fi ispitit vreodată să
spună clipei să rămână, atunci Mefistofel va avea dreptul să-i înlănțuie sufletul pe
vecie. Dar ce nu ştie Faust este că Mefistofel face promisiune mincinoasă, căci acesta
îi promite lui Faust că-i va deveni slujitor dacă depășește ispitele sale, și îi va da tot ce
dorește chiar şi acele lucruri imuabile, nepieritoare. Însă doar Dumnezeu putea să facă
asta.

Faust

Dă mâna şi loveşte! Clipei de-i voi zice Rămâi, că ești atât de frumoasă! -

Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.

Faust este convins că nu va putea să cadă în plasa diavolului, şi acceptă să semneze

pactul fără să aibă însă nimic de câştigat ci doar de pierdut.

Mefistofel

Disprețuiește numai raţiune şi ştiinţă,

Cea mai înaltă-a omului putere!

Te lasă-nduplecat de vrăji şi artificii, Cum spiritul minciunii ți-o impune și ți-o cere.

Cei doi pornesc într-o călătorie plină de întâmplări. Pentru a fi sigur că Faust va cădea
pradă ispitelor sale, Mefistofel îşi dovedește firea diabolică și îl transformă pe Faust
într-un școlar, redând-ui astfel tinerețea, fiind convins că doar aşa va putea să îl
determine pe acesta să se lase pradă simțurilor. Acest laitmotiv al simțurilor
înşelătoare, intrat în gândirea occidentală pe filiera filozofiei lui Platon, este demn de
luat în considerare chiar şi în afara textului. Tocmai acest lucru face tragedia lui
Goethe să aibă o valoare atemporală.

Când Mefistofel spune

A hoinări s-aduni stiintă zău nu face. Învață fiecare-atât cât poate,

Dar cel ce prinde clipa, mi se dovedește om întreg.

(...)

ne gândim că în zilele noastre suntem bombardați de acest îndemn - trăiește clipa.

Dacă privim din perspectivă filozofică, vom înţelege că a trăi clipa, adică a te lăsa
pradă simțurilor de moment, înseamnă a lăsa deoparte cunoaşterea. Clipa e
duşmanul ştiinţei şi cunoaşterii. Și asta pentru că ştiinţa și cunoaşterea, dacă nu sunt
veşnice, cel puțin trăiesc atâta timp cât va trăi omul. O cunoştinţă o dată dobândită
nu dispare precum o senzație de moment. Dacă tot ce avem este clipa, aşa cum spun
unii, atunci cunoaşterea nu-și mai are rostul. Senzațiile trec, ştiinţa e veşnică.

Interersantă este scena când Faust și Mefistofel se opresc la o cunoscută cârciumă,

care exista în vremea lui Goethe și pe care acesta chiar obişnuia să o frecventeze. Aici
este portretizată în toată splendoarea ei iluzia simțurilor, în jurul căreia oamenii aleg
să îşi clădească întreaga viaţă.

Mefistofel

Mai întâi de orice un loc de veselie

Ți-arăt. La ăst norod te-aduc

Să vezi cât de uşor ştiu unii să trăiască.

O sărbătoare-i pentru ei aproape orice zi. Cu haz puțin, cu mulțumire din belşug.

Se-nvârt în cercul lor îngust nerozii

Ca tinerii pisoi în jurul cozii.

(...)

Aici Mefistofel îi desfată pe cei din cârciumă cu cele mai fine băuturi, după bunul lor
plac, şi asta doar printr-un simplu cep făcut în colțul mesei. Pe acolo va curge băutură
din belşug pentru acești oameni bestiali. Atunci când o picătură cade pe jos vinul se
transformă în flăcări. Încă o dovadă că ceea ce vine de la diavol e minciună şi
înşelătorie.

Faust, acum fiind tânăr și debordând de acea energie sexuală specifică vârstei, devine
o victimă a intoxicării morale prin ispita întruchipată de femeie. Aceasta este
Margareta (Gretchen), care îl cucerește pe Faust de la prima întâlnire. Aici Faust dă
primele semne de slăbiciune. Povestea de dragoste dintre Faust și Margareta este una
care se va sfârşi tragic. Faust îl ucide pe Valentin, fratele Margaretei, Margareta îşi va
ucide mama fără să vrea, după ce Mefistofel îi prepara o băutură otrăvitoare iar în
final Margareta este acuzată de omor și pusă după gratii pentru a fi executată. Faust
va încerca să o salveze pe iubita sa din închisoare, dar va fi prea târziu, căci zorile se
apropie șipactul fusese încălcat. Faust trebuia să îşi dea sufletul diavolului căci s-a
lăsat pradă
simțurilor prin relația cu Margareta. Într-un final Margareta îşi găsește sfârşitul dar
este mântuită cu ajutorul iubirii lui Faust, care este luat de Mefistofel în lumea
tenebrelor.

Aici tragedie se încheie. A urmat și o a doua parte, Faust II, mai puţin unitară ca prima
parte. Fără îndoială că Faust I este o capodoperă a dramaturgiei universale. Dat fiind
faptul că este o tragedie, nu avem un final deloc fericit. Între cele două modalități de
a cunoaște lumea, pe calea simțurilor sau pe calea ideilor, nu există reconciliere. În
fond niciuna una dintre ele nu ne oferă o soluţie. Faust renunţă la cunoaşterea
ştiinţifică, care nu îi mai oferea nicio satisfacție, fiind convins că, cu ajutorul ei nu va
putea să cunoască cu adevărat nimic niciodată, pentru a se lăsa pe mâna senzațiilor
ordinare și a magiei, iar acestea îl duc într-un final la pierzanie.

Dacă vrem cu adevărat să înțelegm ceva din acestă operă, nu trebuie decât să ne-o
însuşim prin analogie cu lumea în care trăim, cu viata noastră cotidiana. Și când facem
asta, ce înţelegem? în primul rând înţelegem că avem cu toții această năzuinţă de a
cunoaște cât mai mult, de a dobândi cât mai mult, de a acumula cât mai multe
cunoştinţe, în speranţa că astfel vom desluşi misterul vieţii. Apoi, ne dăm seama că e
cu neputinţă să înţelegem în mod absolut lumea în care trăim, şi că trebuie să ne
mulţumim cu o cunoaştere trunchiată, incompletă, a lumii. Dacă privim atent, vom
vedea că astfel funcţionează această lume, ea este produsul propriilor noastre
cunoştinţe. Cu cât acumulăm mai mult cu atât lumea va deveni mai complexă. Lumea
în care trăim este creată după chipul şi asemănarea noastră. Nu e nimic de
descoperit, cel puţin nu prin ştiinţă. Știința ne îndepărtează și mai mult de sens. Ca să
ajungem la esențe nu trebuie să adăugăm nimic cunoaşterii noastre, ci din contră,
trebuie să eliminăm. Ori societatea în care trăim se bazează exclusiv pe acumulare, pe
adăugare de noi și noi cunoştinţe. Dar nici nu ar putea să existe altfel. Omul merge în
cunoaştere întotdeauna înainte, nu are capacitatea de a se întoarce înapoi. lar această
acumulare nelimitată se face totuşi cu nişte resurse planetare care sunt limitate. Aici
apre problema.. E posibil ca în viitor omul să fie anihilat tocmai de cunoştinţele sale.
Şi până acum a fost de câteva ori pe punctul de a se anihila prin această metodă a
acumulării de cunoştinţe în diferite domenii. Să sperăm ca nu vom prinde acele
vremuri.

În concluzie, tragedia lui Faust este tragedia omului universal, omului însetat de
cunoaşterea fără limite şi veşnic nemulţumit de condiția sa de fiinţă predestinată
pieirii. Fie că se va lăsa condus de simțuri, fie că se va lăsa condus de rațiune, ducând
această luptă a dualității la infinit, omul va trebui să se pună tot timpul sub semnul
întrebării. Când va dispărea întrebarea, va dispărea și omul.

Cu cât o operă poetică e mai incomensurabilă şi greu de pătruns, cu atât mai bine.
(J.W. Goethe)

Fragmente extrase din Johann Wolfgang Goethe, Faust, Editura Albatros, Bucureşti
1982. În românește de Lucian Blaga.
Faust de Johann Wolfgang von Goethe| TEATRU
O drama a "cunoasterii" sau a "necunoasterii"?
Fiind si azi de o actualitate zguduitoare, marea tragedie "Faust" este considerata, in
traditie, ca fiind o drama a "cunoasterii", Dr. Faustus fiind reprezentantul omului de la
renastere incoace, deci inclusiv al omului modern, cu setea lui, etern nesaturata, de
cunoastere.
Setea de cunoastere conectata insa la o lipsa de masura si o absenta a scrupulelor,
poate duce chiar in prapastie, devenind chiar o tragedie.
Astfel a fost important sa prezentam aceasta drama ca una a “cautarii" si ,partial, a
“cautarii gresite" si nicidecum ca un “model de cunoastere”, ea fiind, la o analiza
profunda, de fapt o tragedie a “necunoasterii" spirituale.
In aceasta postura il vedem si pe omul modern. Astfel, datorita acestei “necunoasteri
spirituale” se deschid toate prapastiile raului.
Atat aceasta piesa, cat si prin felul in care a fost pusa in scena spectacolul devine o
calauza spre un drum al cunoasteri spirituale integrale, care, prin aceasta integralitate,
devine un drum cu adevarat cristic.
Faust este astfel un spectacol al tragediei, dar si al comediei cosmice şi al circului
etern uman.
Ce trebuie de stiut despre acest spectacol:
• Aceasta piesa nu a mai fost pusa în scena la teatrele din Bucuresti din 1952;
• Este cea mai renumita opera pe tema „cunoasterii integrale” din toata literatura
teatrala universala;
• Omul modern se recunoaste în Faust prin setea lui de cunoastere pe toate planurile;
• Omul modern este confruntat cu întrebari fara raspunsuri sau cu raspunsuri
unilaterale, fragmentate si fara posibilitatea de a le integra într-un sistem cu unitate
vie interioara. Omul modern este generator de întrebari si cautari noi, acestea fiind
menite sa reveleze imaginatiuni ale adevarului complex si ferm, mai ales despre
creatie, lumi si existenta, despre Zei si demoni, despre om si evolutia menirii lui;
• Omul modern se afla înainte de toate într-o criza a cunoasterii care este totodata si
o criza morala;
• Omul modern este stigmatizat de imposibilitatea lui de pâna astazi de a gasi un
raport autentic vis-a-vis de destin si libertate;
• Omul modern este expus Raului fara sa mai aiba protectie din partea normelor
prestabilite, din partea credintei, al propriei naivitati si puritati de altadata;
• Omul modern a pierdut ultima amintire a paradisului launtric si nu si-a cucerit înca o
identitate cosmica autonoma;
• Problematica coruptiei firii omului si coruptiei societatiilor întregi este astazi o tema
care cauta explicatii si leacuri noi.
Piesa Faust este o comoară a culturii care ne aprorie de toate aceste domenii şi ne
sugerează în mod subtil soluții pentru o viață înțeleaptă și frumoasă prin cunoașterea
spirituală.

Faust I

Faust -actul 1
Prima parte din Faust nu este împărțită în acte, ci este structurată ca o secvență de
scene, într-o varietate de cadre.
După un poem dedicativ și un preludiu în teatru, intriga propriu-zisă începe cu un
prolog în Rai, unde Domnul pariază cu Mefistofel, un slujitor al Diavolului, că
Mefistofel nu-l poate rătăci pe învățăcelul străduitor preferat al Domnului, doctorul
Faust. Îl vedem apoi pe Faust în camera sa de studiu, care, dezamăgit de cunoștințele
și rezultatele care pot fi obținute prin mijloacele naturale ale științei, încearcă și
eșuează să obțină cunoașterea naturii și a universului prin mijloace magice. Deprimat
de acest eșec, Faust se gândește la sinucidere, dar este reținut de sunetele începutului
sărbătorilor pascale.
Se alătură asistentului său Wagner pentru o plimbare de Paște la țară, printre oamenii
care sărbătoresc, și este urmărit până acasă de un pudel. Întors în birou, pudelul se
transformă în Mefistofel, care îi oferă lui Faust un contract: el îi va îndeplini ordinele
lui Faust pe pământ, iar Faust va face același lucru pentru el în Iad (dacă, așa cum
adaugă Faust într-o clauză secundară importantă, Mefistofel îl poate face să fie
împlinit, și să vrea ca un moment să dureze pentru totdeauna). Faust semnează cu
sânge, iar Mefistofel îl duce
mai întâi la taverna lui Auerbach din Leipzig, unde diavolul le joacă feste unor
petrecăreți beți. După ce a fost transformat în tânăr de către o vrăjitoare, Faust o
întâlnește pe Margareta și aceasta îi trezește dorințele. Printr-un plan care implică
bijuterii și pe Marta, vecina Margaretei, Mefistofel face posibilă legătura dintre Faust
și tânără. După o perioadă de despărțire, Faust o seduce pe Margareta, care își ucide
accidental mama cu o licoare de somn. Fata descoperă că este însărcinată, iar chinul
ei crește și mai mult atunci când Faust și Mefistofel îl ucid pe fratele ei, Valentin, într-o
luptă cu sabia. Mefistofel încearcă să-l distragă atenția lui Faust ducându-l la un sabat
al vrăjitoarelor în Noaptea Valpurgiei, dar Faust insistă să o salveze pe Margareta de la
execuția la care a fost condamnată după ce și-a înecat copilul nou-născut.
În temniță, Faust încearcă în zadar să o convingă pe Margareta să îl urmeze spre
libertate. La sfârșitul tragediei, în timp ce Faust și Mefistofel fug din temniță, o voce
din ceruri anunță mântuirea Margaretei. [4]

Faust de Goethe

Actul I – Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust îşi recunoaşte înfrângerea la
sfârşitul unei vieţi în care munca intensă în domeniul ştiinţei i-a impus renunţarea la
toate bucuriile şi plăcerile omeneşti. Cupa cu otravă i se opreşte lângă buze, când, de
afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveşte natura şi dragostea.
Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Spiritul Pământului. Acesta apare sub
înfăţişarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorinţă.
Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele
forţe de rezistenţă ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va
dărui lui Faust tinereţe şi frumuseţe, luându-i în schimb sufletul. La un semn al lui
Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeş cavaler în floarea vârstei.
Actul II – În mijlocul unei mulţimi vesele şi gălăgioase care petrece, tânărul ofiţer
Valentin stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe
sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner
începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto.
Acesta îi uimeşte pe toţi făcând să curgă în pahare vin venit de nu se ştie unde,
antrenându-i pe toţi într-un cântec în care preaslăveşte puterea aurului. Contrariat şi
revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade
sfărâmată. Speriaţi, oamenii se retrag, iar soldaţii îndreaptă spre necunoscut mânerul
sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident
petrecerea reîncepe. Apare Margareta. Faust îi iese în cale şi se oferă să o însoţească
până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.
În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o
bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust şi
Mefisto. Impresionat de atmosfera de linişte şi pace a aceştui lăcaş, Faust încearcă o
puternică emoţie. Mefisto aşează o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după
care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Soseşte Margareta tulburată de
imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase braţul. Aşezându-se la
roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte
credincios iubirii sale. Deodată zăreşte caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o
deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o
fiică de rege. Faust şi Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în
faţa unor asemenea bogăţii este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface
că o curtează. Rămaşi singuri, Faust şi Margareta sfârşesc prin a se îndrăgosti unul de
celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reţinut de Mefisto, ascultă
glasul Margaretei care de la fereastra camerei îşi cântă dragostea stelelor chemându-
şi iubitul. Faust răspunde la chemarea ei şi cei doi se pierd într-o îmbrăţişare
pătimaşă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto îşi admiră victoria.
Actul III – Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar şi în sfântul
lăcaş, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovăţind-o. Valentin se înapoiază acasă
odată cu toti soldaţii, cântând gloria obţinută în bătălii.
La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă,
cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conştiinţă pentru fapta săvârşita, Faust nu
are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoţeşte ca o umbră, cântă o
serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa
spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal
de spada lui Mefisto şi, înainte de a-şi da sufletul, îşi blestemă sora.
Actul IV – „Noaptea Valpurgiei. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto
l-a dus pe Faust în împăraţia sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin faţă cele
mai frumoase femei. Faust nici nu le vede.
Gândurile sale sunt tot la blânda şi curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la
ea, pentru a o salva Actul V – Faust şi Mefisto pătrund în celula în care a fost
întemniţată Margareta, cu minţile rătăcite, după ce şi-a ucis copilul. Fericită la auzul
glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând
categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze
sufletul chinuit.
Sufletul Margaretei se înalţă la cer. EPILOG: Tot ce este vremelnic e numai simbol, ce
este chip indoielnic aici s-a implinit, nespusul deplinul izbandei, etern femininul ne
inalţă in tărie.

Faust IImodificare
 Faust II, pretipărit în 1828

În actul I, îl găsim pe Faust dormind pe coasta unui munte, trezit de mesagerul Ariel.
În cele din urmă, el se alătură lui Mefistofel care a preluat rolul bufonului la curtea
Sfântului Împărat Roman. Ținutul împăratului se află în agitație deoarece împăratul nu
are banii de care are nevoie pentru a-și plăti facturile. Mefistofel îi spune împăratului
că poate avea oricâți bani dorește dacă începe să emită bani de hârtie pe baza unei
comori, presupus îngropate în subteran. Împăratul face acest lucru și își restabilește
imperiul la solvabilitate, pentru moment. Plictisit din nou, îi cere lui Faust să îi
găsească și să i-i aducă pe Elena din Troia și pe Paris.[5]
Faust, cu ajutorul lui Mefistofel, călătorește pe tărâmul misterios al „mumelor” și îi
aduce înapoi pe Elena și pe Paris. Faust, îndrăgostit de frumusețea Elenei, încearcă să
o strângă în brațe și este trântit în inconștiență. Actul II începe din nou în vechiul
birou al lui Faust. Faust este încă inconștient, iar Mefistofel îl ajută pe vechiul său
coleg, Wagner, să-l creeze pe Homunculus. Acesta poate citi gândurile lui Faust și îi
spune lui Mefistofel că trebuie să călătorească în Grecia antică pentru a o găsi pe
Elena. Aceștia călătoresc în Grecia antică, unde Faust găsește o profetă care pretinde
că îl poate conduce la Elena, iar Homunculus, în căutarea unei forme trupești, se
contopește cu Marea Egee.
În actul III, Mefistofel a găsit-o pe Elena și a convins-o că se află în Sparta și că soțul
ei, Menelaus, intenționează să o ucidă. El îi spune că o poate duce la castelul lui Faust,
unde o va proteja. Ajung la castelul lui Faust și se îndrăgostesc. În cele din urmă, cu
soțul ei furios și armata sa la porți, Mefistofel, Faust și Elena călătoresc în Arcadia.
Acolo, Faust și Elena au un fiu, Euphorion, care își dorește să zboare în cer. El face
acest lucru, dar zboară prea sus și se prăbușește la pământ. După ce moare, mama sa,
Elena, i se alătură în tărâmul umbrelor.
Actul IV începe cu Faust și Mefistofel pe vârful unui munte. Mefistofel îi oferă lui Faust
putere și faimă, pe care acesta le refuză, susținând în schimb că vrea să construiască o
utopie tehnologică din pământul aflat în prezent sub mare. Apoi îl văd pe vechiul lor
prieten, împăratul, pregătindu-se de luptă împotriva unui împărat rival care încearcă
să-i ia tronul. Schema de bani de hârtie a lui Mefistofel a dus la inflație și, în cele din
urmă, la război civil. Faust și Mefistofel sunt de acord să îl ajute pe împărat să câștige
războiul, atâta timp cât acesta îi dă lui Faust pământul subacvatic pe care îl dorește. Ei
câștigă bătălia și Faust își primește pământul.
În actul V, Faust a construit un imperiu comercial pe acest teren și are acum 100 de
ani. În cele din urmă moare și, în loc ca diavolul să-i ia sufletul, o mulțime de îngeri
coboară pentru a-l trage în ceruri.

În dimineața următoare, Mefistofel se întoarce. El îi spune lui Faust că dorește să-l

slujească în viață și, în schimb, Faust trebuie să-l slujească în viața de apoi. Faust este
dispus să accepte, dar este îngrijorat că acceptarea serviciilor lui Mefistofel îl va duce
la ruină. Pentru a evita această soartă, Faust face un pariu: dacă Mefistofel îi poate
acorda lui Faust o experiență de transcendență pe Pământ – un moment atât de
fericit încât își dorește să rămână în ea pentru totdeauna, încetând să mai lupte –
atunci el va muri instantaneu și va sluji Diavolului în Iad . Mefistofel acceptă pariul.
Când Mefistofel îi spune lui Faust să semneze pactul cu sânge, Faust se plânge că
Mefistofel nu are încredere în cuvântul de onoare al lui Faust. În cele din urmă,
Mefistofel câștigă argumentul și Faust semnează contractul cu o picătură din propriul
său sânge. Faust are câteva excursii și apoi o întâlnește pe Margaret (cunoscută și sub
numele de Gretchen). Este atras de ea și cu bijuterii și cu ajutorul unei vecine, Marthe,
Mephistopheles o trage pe Gretchen în brațele lui Faust. Cu ajutorul lui Mefistofel,
Faust o seduce pe Gretchen. Mama lui Gretchen moare din cauza unei poțiuni de
dormit , administrată de Gretchen pentru a obține intimitate, astfel încât Faust să o
poată vizita. Gretchen descoperă că este însărcinată. Fratele lui Gretchen îl condamnă
pe Faust, îl provoacă și cade mort în mâinile lui Faust și Mefistofel. Gretchen își îneacă
copilul nelegitim și este condamnată pentru crimă . Faust încearcă să o salveze pe
Gretchen de la moarte încercând să o elibereze din închisoare. Constatând că refuză
să scape, Faust și Mephistopheles fug din temniță, în timp ce voci din Rai anunță că
Gretchen va fi salvată – „ Sie ist gerettet ” – acesta diferă de finalul mai dur al
lui Urfaust – „ Sie ist gerichtet! ” – „ea este condamnat.”

Personajele principale din Faust Prima parte includ:

 Heinrich Faust (vezi și Faust ), un savant, despre care se spune că se bazează uneori pe Johann
Georg Faust sau pe relatarea dramatizată a lui Jacob Bidermann despre Legenda Doctorului
din Paris , Cenodoxus .
 Mefistofele , Diavolul
 Gretchen, dragostea lui Faust (prescurtare pentru Margarete; Goethe folosește ambele forme)
 Marthe Schwerdtlein, vecina lui Gretchen
 Valentin, fratele lui Gretchen
 Wagner, însoțitorul lui Faust
Faust, Partea întâi se desfășoară în mai multe situații, primul dintre care
este Raiul . Mefistofel (Satana) face un pariu cu Dumnezeu: el spune că îl poate
ademeni pe umanul favorit al lui Dumnezeu (Faust), care se străduiește să învețe tot
ce poate fi cunoscut, departe de activitățile drepte. Următoarea scenă are loc în
studiul lui Faust, în care savantul îmbătrânit, luptându-se cu ceea ce el consideră
vanitatea și inutilitatea învățării științifice, umaniste și religioase, se îndreaptă
către magie pentru a deversa cunoștințe infinite. El bănuiește, însă, că încercările lui
sunt eșuate. Frustrat, se gândește la sinucidere , dar o respinge când aude începând
ecoul sărbătorilor de Paște din apropiere . El iese la plimbare cu asistentul său Wagner
și este urmat acasă de un pudel fără stăpân .
În studiul lui Faust, pudelul se transformă în Mefistofel, îmbrăcat ca un student călător
care refuză să-și dea numele. El îi dezvăluie lui Faust că, deși pentagrama deformată
sculptată în ușa lui Faust ia permis să intre, el nu poate pleca. Faust este surprins că
7Mefistofel este legat de legi mistice și din acest motiv că ar putea face un
pact. Mefistofele spune că este dispus să facă o înțelegere, dar dorește să plece peste
noapte. Faust refuză să-l elibereze pentru că crede că i-ar fi imposibil să-l prindă din
nou pe Mefistofel. Mefistofel îl păcălește apoi să-i permită o demonstrație a puterii
sale; Faust adoarme ascultând cântecul spiritelor, permițându-i lui Mefistofel să scape,
chemând șobolanii să mestece pentagrama.

Pe parcursul primei părți , Faust rămâne nemulțumit; concluzia finală a tragediei și

rezultatul pariurilor sunt dezvăluite doar în Faust, partea a doua . Prima parte
reprezintă „lumea mică” și are loc în mediul local, temporal al lui Faust. În
schimb, partea a doua are loc în „lumea largă” sau macrocosmos .

iar în ultimele câteva secole această poveste s-a maturizat într-un

mit arhetipal al aspirațiilor omului și al dilemelor cu care se
confruntă în efortul de a-și înțelege. loc în univers.