Alfred Jarrv

Superfemeia
Colecţia
 Desenul din covorAlfred Jarry, prozator, dramaturg şi poet
francez, se naşte la 8 septembrie 1873, într-o familie de mici
comercianţi din Laval, comună aparţinând departamentului
Mayenne. Începe liceul în localitatea natală, apoi îl continuă la
Saint-Brieuc, Rennes şi Paris. Se dedică scrisului încă de la 15
ani. Între 1893 şi 1895, îi mor ambii părinţi, iar el se stabileşte
definitiv în capitală. În 1906, sănătatea şi situaţia sa financiară
încep să se degradeze accelerat. În ciuda sprijinului primit de la
sora sa Charlotte, moare la 1 noiembrie 1907, după ce, se spune,
a solicitat celor care-l vegheau o scobitoare.
Este creatorul patafizicii, definită ca „ştiinţa soluţiilor
imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile
obiectelor descrise prin virtualitatea lor”; altfel spus, această
prelungire a metafizicii studiază legile ce guvernează excepţiile de
la legi. Doctorul Faustroll, erou al romanului eponim (terminat în
1898, dar apărut postum), teoretizează noua ştiinţă, însă adeptul
şi practicianul ei cel mai înfocat este celebrul Taica Ubu, lansat
prin piesa Ubu rege (publicată şi montată pentru prima dată în
1896, anticipând astfel teatrul absurdului) şi readus la viaţă în
alte scrieri.
Jarry debutează editorial cu poeme simboliste şi/sau
decadente, strânse în volumul Minute de nisip memorial (1894).
timpul vieţii îi mai apar romane precum Zilele şi nopţile (1897),
Amorul absolut (1899) sau Suprabărbatul (1902).
Proza lui Jarry poartă pecetea epocii sale, cu căutările şi
contradicţiile ce marchează mediul artistic şi literar francez de la
răscrucea dintre veacuri. Deopotrivă clasică şi modernă, eclectică
şi originală, elitistă şi populară, corosivă şi suculentă,
spectaculoasă şi seducătoare, această proză nu cunoaşte bariere
spaţiale şi temporale, putând ajunge din Roma antică în Parisul
unui viitor nu foarte îndepărtat.
Superfemeia apare în serial, cu titlul Messalina şi subtitlul
Roman al vechii Rome, în „La Revue Blanche” (1900), apoi în
volum, la editura aceleiaşi publicaţii pariziene (1901).
Alfred
Jarry
Superfemeia
Căutarea Messalinei
Traducere din limba franceză, prefaţă şi note de Luca Piţu
 GRUPUL EDITORIAL ART
¿Quien busca a Messalina?
¿A quien o qué busca ella?
Da, genitivul e dublu – subiectiv şi obiectiv – la nivel titulant,
în Superfemeia sau Căutarea Messalinei, ceea ce ni se adeverează
ca preţios auxiliu pentru o anchetă tematică bidirecţională. Cine,
unde, când şi cum o caută pe Messalina? Pe cine sau ce, unde,
când şi cum caută dumneaei? De cele două soiuri de căutare
[búsqueda, quête, quest] ne-om ocupa, nesistematic, în rândurile
următoare.

Alfred Jarry o caută pe Messalina. El e mare patanalist al

erotismului în cele două romanţuri nedespărţite, ivite în 1901 şi
1902: Messaline + Le surmâle1. Patanalist? Ce-o mai fi şi asta? O
fi ceva: căci vine de la patanaliză, iar aceasta analiză patafizică
însemnează adică acel demers ce te îndeamnă să recurgi la
soluţii imaginare, să vezi un alt univers în locul acestuia prezent
şi să dezgoleşti natura de excepţii, chiar dacă mai răspândite, a
normelor în vigoare. Dreptu-i că patanalist rimează cu analist ori
psihanalist; asta însă nu mai înspăimântează pe mulţi.
Acum, pornind de la titulările originale, zărim la autor, în
context literar-capitalist, intenţia concurenţială, invidia neamară
şi stimulatoare, avântul de rivalitate, impulsul de a fabrica la fel
de bine – sau mai bine – decât unii dintre anceştrii şi
contemporanii săi nărăviţi la Eros & Epos & Logos. Aşa că ne
vom pune răspicat întrebarea: pe cine a vrut să concureze în
cărţile-surori, de vreme ce nu a intenţionat numai
autodepăşirea? Nu e greu de răspuns. Prin însăşi titula a doua
ne-a oferit o transtextuare parodică a unui concept nietzscheean,
al aceluia de Übermensch, iar dorul ajungerii dincolo de bine şi de
rău, transmutării valorilor Gut und Böse în Gut und Schlecht, se
corelează lesne cu teoria lui Marcueil, protagonistul romanului,
că, după ce se depăşeşte limita omenească, în imposibil are loc
un cu totul alt joc amoros, acolo maşina dezirantă îi defectată,
acolo numerele şi recordurile nu mai contează, acolo poţi face
dragoste indefinit. E probabil însă că, în cura-i scripturală, Jarry
a tras cu ochiul şi la alte opuri, ale unor auctori amicali ori
îndrăgiţi, de felul: Domnul Venus de Rachilde, Eva viitoare de
Villiers, Afrodita lui Pierre Louys, Salammbô a lui Flaubert, Thaïs

1 Vezi Alfred Jarry, Suprabărbatul, traducere de Mady Solomon, Editura ART, Bucureşti, 2007.
a lui Anatole France, Grădina supliciilor de Octave Mirabeau, O
mie şi una de nopţi în traducerea Doctorului Mardrus, Fiziologia
iubirii moderne de Paul Bourget, Logica sentimentelor de Ribot,
Psychopathia sexualis de Krafft-Ebing, a cărei transpunere
hexagonală se iveşte în 1895, Psihologia iubirii de Gaston
Danville, Fizica Dragostei2 de Remy de Gourmont [care îi
propulsată cătră piaţa cetiturii în 1903, însă Alfred nu era strein
de preocupările auctorului anarho-estetizant], tezele
schopenhaueriene din Lumea ca voinţă şi reprezentare despre
instinctul sexual şi vrerea oarbă de a trăi. Şi multe altele:
Gargantua & Pantagruel, de exemplu, fiindcă, prin medierea lui
Rabelais, graţie largilor sale citate din antici, ajunge patanalistul
nostru la Teofrast, Pliniu cel Bătrân, Aristotel, Plutarh, Dio
Cassius, Diodor din Sicilia, Collumella, mai cu seamă la unele
din istorioarele şi teorioarele lor, căci se teoretizează, se
demonstrează şi se argumentează mult în scrierile lui Jarry,
unde apar doctori, ingineri, chimişti, ofiţeri; unde e la mare preţ
erudiţia; unde se convoacă autoritatea savanţilor vechi şi
moderni.
Pentru patanaliza performanţelor erotice în vederea
transmutării lor, prin distrugerea maşinii dezirante, găsim o
sămânţă – un spermatozoid textual, un germen – în intratextul
jarryc însuşi, în ciclul ubuesc. Astfel, o conversaţie, ventilată de
Almanahul lui Taica Ubu pe 1901, glosează pe marginea virtuţilor
hrănitoare şi afrodisiace ale alcoolului, iar Conştiinţa îl ia în
derâdere pe Ubu pentru că nu e capabil să toarne mai mult de 18
copii de zi şi că, până a doua zi dimineaţa, nu mai e bun de
nimic. Sub acest unghi, în măsura în care Messalina şi Marcueil
ridiculizează sau pulverizează performanţele erotice ale celor din
jur, au de-a face cu Ubu, vin în prelungirea sa. De la dumnealui
îşi trag elanul spre infinit şi supravirilul modern, şi supragagica
antică.
Să nu uităm, de asemeni, că Roman al vechii Rome îi subtitlul
Superfemeii, în vreme ce Suprabărbatul îl poartă pe acela de
Roman modern, fiindu-i intriga ştiinţifico-ficţională, cu acţiunea
plasată în anul 1920, având un personagiu Elson, ce-l recheamă
amintirii pe Edisonul din Eva viitoare, propunând obiecte
avenirice precum trompeta zburătoare şi lipsindu-i epigrafele.
Romanul Messalinei are însă câte unul pentru fiecare din cele 15
capitole. Acest gen de textuleţ însoţitor, de paratext, are funcţii
numeroase, şi nu numai de conectare intertextuală, de contract
2 Traducere de Ani Bobocea, Institutul European, colecţia „Eseuri de ieri şi de azi“, Iaşi, 1997.
generic ori de hipertextualitate; el posedă şi celelalte funcţii
decelate de agilitatea genettiană: de explicare a titulei, de şapou,
de apel la protecţia unui auctor prestigios, ca Aristotel şi
Tertulian, de precizare ori de subliniere a esenţialului, de
exhibare a culturii clasice a lui Jarry, fiindcă mottoul devine şi
indice al capacităţii de a-i convoca în original pe Suetoniu, Tacit,
Iuvenal, Plutarh, spre a oferi egida intelectuală şi a cauţiona noul
mod de a ceti căutările şi tribulaţiile curtezanei imperiale, pofta ei
de uniune cu zeul, ceea ce niciun Magre, Nonce Casanova ori
Dumont nu vor fi fost în stare să execute, din moment ce îi
interesa lupoaica, târfe de rang înalt, cu aventurile-i scandaloase
pentru morala comună, şi numai atât.
Suprabărbatul, el, nu are, paratext epigrafic: poate pentru că
Jarry îi plasează acţiunea în viitor; poate pentru că este
exploatare a viitorului, a unui viitor improbabil, din care vin
fulguraţii ale imposibilului, domeniu neincitant pentru savanţi de
soiul doctorului Bathybius deoarece, în imposibil, oamenii de
ştiinţă nu au norme de cercetare, nici catedre, nici state de
funcţii.

La finea veacului trecut, în artă, străluce mare curiozitate

pentru femeile fatale: pentru Irodiada, Iudita şi, mai cu seamă,
Salomea. Mallarmé, Oscar Wilde, Huysmans, Odilon Redon,
Gustave Moreau, Beardsley, Gustav Klimt, Egon Schiele, lor nu le
sunt indiferente3, în măsura în care toate participă la esenţa
feminină ca messalinitate.
Îl vizitează, oare, acelea şi pe patanalistul nostru?
Din unghiul lui de vedere, Messalina e tipul femeii normale:
muierile se realizează cu adevărat atunci când îşi implementează
întreaga messalinitate primită de la Demiourgos; comparate cu
Messalina, femeile celelalte se văd coborâte la rangul de excepţii,
deviaţii, fecioare despletite.
E aceasta perspectiva din cărţile-surori, din Superfemeia şi
din Suprabărbatul. Pentru că şi Ellen Elson, fiica savantului,
atinge, la finalul întrecerii cu supravirilul, punctul messalinic, de
unde cele şapte prostituate de rezervă îi apar ca nişte biete
vergure. Sub acelaşi unghi – însă – toate muierile, cu excepţia
fulgurantă a lui Ellen, până şi maşina îndrăgostită, toate sunt
3 Vezi Allan Janik & Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, Simon and Schuster, New York, 1973, p. 95 şi
passim (ediţia românească: Viena lui Wittgenstein, traducere de Mircea Flonta, Editura Humanitas, colecţia
„Istoria ideilor”, Bucureşti, 1998).
fecioare fragile pentru superpotentul Marcueil.
De două ori totuşi, în raport cu Silius şi cu Phales, e şi
Messalina virgină: o dată fiindcă nu i-a aparţinut, ca soţie şi
împărăteasă, decât lui Claudius, şi nu celui mai chipeş dintre
junii romani, celui mai divin dintre ei; altă dată deoarece, atâta
vreme cât numeroşii ei iubiţi nu o satisfac, ea rămâne o biată
virgo intacta, în aşteptarea întâlnirii cu paloşul, cu itifalul zeiesc.
Pesemne: supergagica s-ar împerechea cu suprabărbatul
Marcueil, aşa cum cuplu fac cele două romane cărora le acordăm
zel hermeneutic acilea. Dar... se va pricepe acuşica...
supermasculul nu îi decât epifania modernă a unei curtezane
romane. În cele două opuri, din 1901 şi – respectiv –1902, găsim
două vieţi în două inimi şi un singur libidou, indestructibil, câtă
vreme numai nevoile se satisfac, iar dorinţa rămâne ardere
nepotolibilă, negativitate insaţiabilă. Există, de altfel, două aluzii
importante la Messalina în Suprabărbatul: o dată când se citează
versurile lui Iuvenal, din Satire, la ieşirea nesatisfăcutei
împărătese din lupanar; a doua oară când, la întâia ei discuţie
intimă cu supravirilul, Ellen îi murmură acestuia că într-o
existenţă trecută el va fi fost o regină prostituată.
Marcueil, dublul masculin al Messalinei; el, messalinul.
Amândoi sunt protagonişti ai lipsei, ai neîmplinirii, ai
penuriei – câtă vreme nu îşi află partener pe solul posibilului;
amândoi, pentru a-l afla, trebuie să facă saltul absurd în
imposibil sau, cum se exprimă ştiinţa soluţiilor imaginare, într-
un univers ce trebuie să învăţăm a-l vedea în locul acestuia
prezent. Aşa se uneşte Messalina cu paloşul – pe care imaginaţia
o ajută să îl identifice cu falusul lui Phales, cu sexul zeului – în
moarte; aşa ajunge Marcueil, dereglând maşina îndrăgostită,
variantă jarrycă a Evei lui Villiers, în moarte: cu Eros pe
Thanatos păşind, the fucking machine zdrobind.
Inspiraţi de etica nicomahică, am putea ghici în Messalina pe
campioana privaţiunii, iar în Marcueil, pe campionul excesului,
pe purtătorul Forţei, al energiei debordante, incapabile să-şi
găsească spaţiu de investire. Buna mijlocie, tò méson, am decela-
o la oamenii de bine, la burghezi, la Ellen reînviată şi unită cu un
soţ „în stare să-şi menţină dragostea în limitele cuminţi ale
forţelor umane”4. Osebirea lor e bine tranşată de exegeta
apuseană; aceşti doi campioni „se opun unul altuia în ce priveşte
esenţialul. Vreau să spun că obiectul însuşi al căutării îi desparte
definitiv; în timp ce Messalina nu încetează a-şi interoga trupul
4 Suprabărbatul, ed. cit., p. 125.
asupra unei dorinţe ce se confundă cu existenţa ei,
suprabărbatul, dimpotrivă, lansează în vid cestiunea iubirii pe
care nu o cunoaşte încă.”5

Cursa celor Zece mii de Mile şi cursa amoroasă, iată paralela

ce centrează Suprabărbatul. Pe de o parte, o întrecere între
biciclişti şi un tren îi câştigată de un ciclistănac fantasmagoric,
ce pe toţi îi supraclasează, lăsând potoul încoronat cu roze, ca o
emblemă priapică, o reverenţă pentru Phales; pe de alta,
velocipedardul Marcueil se înfruntă cu locomotiva Ellen în cadrul
unui concurs erotic inuman, ce se lasă cu moartea femeii,
înlocuită cu maşina-de-inspirat-dragoste, dar energia libidinală a
supravirilului o încarcă şi o transformă în maşină îndrăgostită,
invers decât în povestea cu Yin şi Yang, până ce maşina... Aici
luceşte Marcueil ca un fel de Silius, încoronat – fără voie însă –
cu electrozii conectaţi la maşina dezirantă, messalinizată.
Cu tentaţia concursului, ce germinează chiar în capitolul
întâi din Superfemeia, unde împărăteasa se ia la întrecere c-o
bordeleasă, cu această tentaţie, prezentă peste tot în celălalt
roman, dăm peste viziunea mecanicistă a amorului, întâlnibilă la
pictorul Marcel Duchamp, în Locus solus şi Impresii din Africa, la
Kafka ori la Charles Bukowski, la Villiers de l’Isle-Adam; cu ea
întâlnim problemul cel mare al maşinilor celibatare, dragi unui
exeget al suprarealismului şi supraomului, pre numele său
Michel Carrouges6. Punctul de plecare al acestor maşini
celibatare ar fi ceea ce Omul din Viena numea compulsiune de
repetiţie, atracţia lui Thanatos, ce face din erotologie o eroto-
tanatologie şi din orice roman porno o copulaţie a clişeelor,
coroborată cu o copulare vizuală spre care tinde cetitoriul de
cărţi lecturabile unimanual: e vorba de imposibilitatea dorinţei de
a se sustrage revenirilor, într-atât încât dragostea să nu devină
mecanică a morţii7.
Maşini, cifre, recorduri de atins ori de bătut, depăşirea
forţelor omeneşti, întreceri erotice, pariuri, uşor îi de aflat – lesne
e de regăsit – o astfel de tematică în cele două opuleţe. Noutatea
jarrycă: supravirilul defectează, distruge sau ridiculizează

5 Annie Le Brun, „Comme c’est petit un éléphant”, postfaţă la Alfred Jarry, Le Surmâle, Jean-Jacques Pauvert,
Paris, 1990, pp. 143-213.
6 Ibidem, p. 181.
7 Ibidem, p. 182.
maşinăriile. Culmea culmilor e că maşina-de-inspirat-dragoste se
înamorează ea de supraom, precum a lui Villiers, precum cea a
lui Bukowski din Poveştile despre nebunia obişnuită.
Superpotentul mai tare se adeverează decât orice maşină, fie ea
şi dezirantă; el iese din maşinie ca o enigmă... pentru a da prilej
doctorului observator, mixoscopist până la Allah, să repună
întrebarea oedipiană, întrebarea sfinxului teban:
„Cine eşti tu, fiinţă umană?”8

Căutarea Messalinei, su búsqueda, sa quête, her quest for, e,

până la anume punct, aceea a lui Isis; e căutarea căutărilor; îi
căutarea falusului, ce mereu se repliază în ascundere, nimic
absent din poala Ofeliei; dar e şi explorare a sinelui secret.
Imperiala îndrăgostită ia ca pretext al căutării teogamia, dorinţa
de uniune cu zeul Amorului însuşi. Hierofaniile şi teofaniile nu-i
lipsesc din momentul când o zguduie revelaţia speculară,
cunoaşterea în oglindă, în ghicitură: anume că ea şi Roma stau
faţă în faţă, că numele secret al Urbei, obţinut din palindrom,
Amor iaşte. Înţelege că acesta are musai să i se dezvăluie, ceea ce
se va întâmpla în grădinile lui Lucullus, însă doreşte să o accepte
ca egala lui, în unio divina, ceea ce are loc tot în grădina cu
pricina, la sfârşitul penultimului capitol, când zeul o penetrează
sub chip de paloş soldăţesc, provocând apoteoza curtezanei
virgine.
În Suprabărbatul, ca o raritate a eroticii apusene, „bărbatul şi
femeia par să meargă la egalitate”, şi nu doar împreună, ştiutori
de ars bene co-eundi, cum procedează Silius şi Messalina; ei se
duc egali întru enigma lor, cercetând – nu itifalul zeului, nu al
zeiţei kteis, ci – răspuns la tristanica interogaţie:
„Cine suntem noi?”
Şi ce mai caută ei? mă veţi întreba, acum, voi.
Blanchot, într-un timp îndepărtat, căuta „comunismul de
dincolo de comunism”; cei doi caută dragostea ce e mereu dincolo
de dragoste, şi în ei, ca şi în sadiana Juliette, ai o „voinţă
criminală de a merge până la capătul căutării”9.
Mă întorc la tematizarea speculară: în oglinda împărătesei se
privesc femeia şi Roma-Amor. Este ceea ce declanşează căutarea
dublului şi intensificarea nemulţumirii cu masculinii reali,

8 Suprabărbatul, ed. cit., p. 98.

9 Annie Le Brun, op. cit., p. 194.
deceptivi, căci îi dau numai pentru o clipă iluzia de a fi
manifestări ale zeului, purtători ai energiei nesecabile, capabili de
a suscita beatitudinea sub forma orgasmului neîntrerupt. Ea nu
cumulează amanţi după amanţi spre a le savura diferenţa, cum
face seducătorul absurd al lui Camus. Boala ei, dacă Noica i-ar fi
diagnosticat-o în cele Şase maladii ale spiritului, să fi fost
incapacitatea de a depista în singular universalul, das
Ewigmännliche, iar în individul omenesc zeiescul ori, măcar,
făloşenia divină? Boala ei nu cumva şi-o descoperă Messalina
singură în grădinile lui Lucullus, unde îi misterul în floare,
împreună cu remediul? Messalina e virgină, chinuită de o
castitate suprafemeiască, atâta timp cât nu a dat cu norocul
peste acela în stare a o introduce în extazul fără de sfârşit, peste
zeiescul ithyphallos, ce va lua aspectul mundan al unui paloş
ucigaş.

La sfârşit de veac european, odată cu Modern style, Art

Nouveau, Sezession sau Jugendstil, se iţeşte şi voga romanului
antic. Salammbô deschide calea şi s-apropie de cort. Îl urmează
Thaïs, Afrodita, Quo vadis. Se poate să fi fost legată de expectanţe
milenariste, de nostalgie, apetit de restauraţie, aviditate de
renovatio.
Se poate: nu spun că nu. Însă iarăşi dai, prin urmare, peste o
altă proiectare de fantasme [generată de insatisfacţii curente şi
sentimentul decadenţei], într-o lume unde credeai că se iubea
mai patetic, mai intens ori mai mult. Pe acest fond de aşteptare a
barbarilor trebuie plasată şi moda romanelor messaliniene, ale
vieţilor amoroase de împărătese curviştine. I-am pomenit deja pe
Dumont, Casanova & Magre. Multă invidie a stârnit însă printre
romancieri şi succesul ficţiunii neocatolice a lui Sinkiewicz.
Faima lui Quo vadis va fi umbrit oleacă intrarea Superfemeii în...
orizontul de receptură hexagonal. Căci a intrat acolo odată cu
traducerea franceză a cărţii poloneze. Fi-vor unele mici răfuieli, în
opul lui Jarry, cu neocatolicismul?
!!!
Fireşte că expresia – folosită în penultimul capitol al părţii
întâi – de „prezenţă reală” a lui Phales are trimitere aluzivă, nu
blasfematorie, la euharistie, însă, pe de altă parte, şi Rozanov,
metafizicianul rus al sexului, visa, cam în aceeaşi vreme, un
„creştinism falic”, ce să acorde un spaţiu de împlinire
dimensiunii erotice a pravoslavnicului. Mai e apoi povestea cu
sclavii lui Claudius, al căror nume îi Chrestus ori Christus,
ocheadă jarrycă la interpreţii nietzscheeni ai creştinismului
primitiv ca religie a robilor mulţi, slabi şi resentimentari, ca
victorie a acestora asupra aristocraţilor puternici + solitari.
Bănuiesc eu totuşi că patanalistul îi mai degrabă atent la
calambur şi la efectul oximoronic, nepotrivindu-se numele de
Chrestus decât cu o fiinţă excelentă, nobilă, superioară.

Cine ia Superfemeia drept un roman de cetire cu o singură

mână se înşală amarnic. Explic de ce. În cărţile porno copulează
clişeele acestei specii de Trivialliteratur, iar lectorul grăbit are
impresia că asistă, ascuns în pielea copilăriei, la „scena
primitivă”, transmisă în direct de un povestaş complice 10.

Erotismul celor două romane s-a văzut cât e de supus

distorsiunilor şi transmutaţiunilor patanalitice. S-a văzut... însă
să o mai arătăm o dată şi în dialect retoric. Poate că e cazul.
Aşadar: gândirea navetează, carevasăzică, între pleonasm şi
oximoron, între tautologie şi paradox, între clişeele parmenidiene
şi obscurităţile heracliteene. Aşa-i de când lumea. Pe Jarry însă l-
a terorizat toată viaţa ideea că, dacă nu-ţi modelezi un suflet de
băcan sau de portar, nu supravieţuieşti. De aceea, va fi încercat
să vieţuiască nu neapărat pericolosamente, cât diferit. A izbutit
chiar să scrie diferit, adicătelea ca el însuşi. Aşa că nu ne-a
propus spre degustare clişee, pleonasme ori tautologii. Decât
arareori: şi nu din întâmplare, ci pentru efecte ludice. El nu ne-a
amăgit cu pleonasmul Messalinei curviştine, dar cu oximoronul
curtezanei virgine, modulat de Silius şi de împărăteasa însăşi în
paradox, loc unde se hurducă şi reîmprospătează cugetarea
teoretică, etică, poetică ş.a.m.d. Aici s-ar cuveni să reamintim că
Jarry era contemporan cu un alt inamic al banalităţii, cu
exegetul locurilor comune ale gândiristovieţuirii burgheze, cu
Léon Bloy. Deşi... o concesie pieţei literare tot a făcut bietul
patanalist...
A scris aceste două romane, Superfemeia şi Suprabărbatul, pe
înţelesul oamenilor cu inteligenţă şi cultură medie, le-a
obscurizat mai puţin decât operele sale simboliste &
10 Jean-Marie Goulemont, Les livres à lire d’une main, Alinéa, Paris, 1991, pp. 69 şi urm.
postsimboliste, chiar, dacă omitem saga ubuescă, decât celelalte
ficţii, decât Isprăvile şi opiniile Doctorului Faustroll, Amorul
absolut, Nopţi şi zile, Dragoanca etc.11. Doar Superfemeia are un
stil ceva mai complicat, mai mallarméan, cuprinzând poate unele
trimiteri la autorul lui Un coup de dés jamais n’abolira le hasard,
căci şi bătrânul Claudius lucrează la o Carte a zarurilor,
inventează litere noi, pune de acord numele personajelor cu
realitatea lor fizico-socială, semnul cu referentul, iar cele ce i se
întâmplă soţiei îi apar, în final de naraţiune, ca un abur oniric,
nicidecum ontic, în totală neconcordanţă cu vizările ghideniene
ale cutărui Partid Laburist al Muncii.
Ar mai rămâne de luat în colimator o problematică a măştii în
cărţile-surori12. Astfel, în primul dintre romane, peruca blondă,
ţoalele de curtezană, totul signalează bovarica dorinţă de a fi
altceva, mai tare şi mai sus: paredra zeului; în al doilea, Marcueil
posedă existenţe multiple graţie deghizării, trecerii de la Jekyll la
Hyde şi înapoi: e când intelectual pirpiriu, când ciclistănac
fantasmagoric ori indian cu piele roşie, dornic însă de a-şi arăta
cu degetul masca, tot aşa cum se autodenunţă literatura noii
episteme, adesea autoreferenţială.
„Dar de ce simţea oare Marcueil nevoia să se ascundă şi să se
trădeze totodată? Să-şi tăgăduiască forţa şi să şi-o dovedească?
Desigur că pentru a verifica dacă mască era bine fixată... sau
poate că şi de data asta era tot Fiara care, fără s-o ştie, scoate
capul.”13 Această Fiară să fie oare Eros, Lupoaica, messalinitatea
Messalinei? Dacă însă e pulsiunea eroto-tanatică, atunci avem în
Sade un Jarry avant la lettre, de vreme ce ne exhibă primul, la
rădăcina dorinţei, „atracţia pentru inuman, număr şi repetiţie”,
din moment ce teatralizează întâiul „tendinţa criminală de a
reduce viul la obiectualitate”14.
Ne oprim aici cu ancheta hermeneutică. Scutim răbduriul
cetitor de raportarea Messalinei şi a Supravirilului la figurile
obţinute prin inversarea, prin răsturnarea lui Nenea Ubu, la
retardatori, la amânători şi la cercetători ai împlinirii, după cum
nu-l vom plictisi cu o scrutare a sadianismului inerent unor
gesturi jarryce. O ţâră nădăjduim totuşi că s-a lămurit în

11 Vezi „Opera Jarryca”, în finalul prezentei ediţii.

12 Cele două cărţi-surori se lăfăie acum la Gallimard, în „Bibliothèque de la Pléiade”, tomul II al Operelor
complete ale lui A. J. Mai înainte, le propulsase şi prefaţase Thiéri Foule la Eric Losfeld. Colocviul de la Cerisy nu
le-a scăpat nici el din vedere.
13 Suprabărbatul..., ed. cit., p. 26.
14 Annie Le Brun, op. cit., p. 213; cf. Noël Arnaud, D’Ubu Roi au Docteur Faustroll, Éditions de la Table Ronde,
1974, pp. 122-123, dar şi Sylvain-Christian David, Alfred Jarry. Le secret des origines, PUF, Paris, 2003, pp. 93-94.
legătură cu dublul genitiv titular, aluziv la căutările auctoriale,
dar şi la descoperirile personagiale.
Luca Piţu

Pour Madame Annie Le Brun, docteur

ès lettres jarryques et sadologue
incontournable, à qui la présente édition doit
tant, en souvenir des propros échangés
à Francfort, en 1992, lors de la Foire
internationale du Livre.
Le traducteur
Madrigal
de Alfred Jarry
(în traducerea lui Şerban Foarţă)

Copila mea, – a mea zic, fiind tu

A tuturor, nefi’ndu-ţi nimeni domn,
Suntem acasă: culcă-te şi somn
Uşor, – să-nchidem geamul şi să nu...

E-un pic cam sus. Aici şi lumea-i gata,

Iar absolutul, să-l mai negi, nu poţi;
Nu-i rău să vii după ce pleacă toţi,
Pe Messalina ziua dând-o gata.

Eşti singură. Căzând, nù mai cobori.

Terestrul zumzet nu trece prin uşa
Cea grea, fiind departe, – cum cenuşa,
De-albastrele căţui cereşti, în zori.

Lung clipocit al crapilor în rut

Cu gura ca un o,
Căscată a sărut
La Fontainebleau.

Cum se făcu, din două zodii, una?

N-ai fi, – pe-un alt trotuar de-aş fi trecut,
Sau castă ai fi fost pe totdeauna,
Cum ’neacă-se-n oglindă un trecut.

Noroiu-abia de-a mângâiat condurul

Piciorului infim de mic, al tău,
Şi-i fi’ndcă ai muşcat adânc din Rău
 Că gurii tale-i e tot pur conturul.

PARTEA ÎNTÂI
Priapul din grădina regală
 I.Casa fericirii

Tamen ultima cellam

Clausit, adhuc ardens rigidae tentigine vulvae15
[Et lossata viris necdum satiata recessit.]
D. Iun. Iuvenalis, Sat. VI

În noaptea aceea, ca în multe alte nopţi, descinse de la

palatul ei de pe Palatin în căutarea fericirii 16.
E oare cu adevărat ea, împărăteasa Messalina, aceea care-şi
smulge trupul slavei de mătase şi perle din dormitorul lui
Claudius Caesar şi dă târcoale acum pe străzile obscene ale
Suburrei, în pas de lupoaică?
Ar fi mai puţin nemaipomenit să fie chiar Lupoaica de bronz –
joasa şi alungită statuie, etrusca statuie cu gât răsucit,
strămoaşa Oraşului, păzitoarea Urbei, la poalele Palatinului, în
faţa smochinului ruminal17, adăpostitor al lui Romulus şi Remus
– care, după ce îşi va fi scuturat de pe ţâţa insensibilă gura
rotunjită a celor doi gemeni regali, aşa cum ai renunţa la o
coroană de aur, şi după un salt de pe al ei piedestal, şi-ar croi
cale cu ghearele, zgomotoase cât trena unei rochii prea încărcate,
prin grămezile de gunoaie ale cartierului.
Această formă rătăcitoare, cu foşnet de trenă şi gheare,
seamănă cu un animal ieşit la vânătoare, dar neînsoţit de
mirosul îngrozitor al unei lupoaice.
A simţit vreodată cineva rutul unei statui?
Însă... la vizuina sa se întoarce un monstru mai infam şi mai

15 Literal, textul Satirei VI din Iuvenal, convocat epigrafic de Jarry, sună aşa:
Totuşi celula şi-a închis-o ultima,
Încă arzând de tensiunea vulvei rigide,
Şi s-a retras obosită de bărbaţi, însă nesăturată.
16 Tematizarea Fericirii se bazează, în acest capitol, pe o inscripţie decelată la Pompei: Hic habitat felicitas. Era
gravată, împreună cu emblema unui falus, la intrarea într-o brutărie-tavernă, ce nu funcţiona însă ca loc de
prostituţie, cum credeau contemporanii romancierului nostru. Istoricii Antichităţii ştiu acum – şi predică în cărţi
de specialitate – că falusul, chiar purtat la gât în loc de colier, se adeverea un simplu porte-bonheur, în vreme ce
azi, sub înrâurire vieneză, „toate lucrurile iau o conotaţie sexuală, inclusiv p... şi p...”.
17 Adică hrănitor. E vorba de rumina ficus, sub care de Lupoaică fost-au alăptaţi Romulus şi Remus. Numele lui
are legătură etimologică, aşa cum se precizează la finea capitolului întâi, cu ale celor două personagii
legendare, cu vechea denumire a Tibrului, Rumon, dar şi cu Roma. Reamintim cetitorului răbduriu că ruma sau
rumen, „stomac“, „ţâţă“ & „uger“ însemnează, generându-i totodată pe ruminare, „a rumega”, şi irrumare, „a
da ţâţă”, „a alăpta”, „a da sus” – cu familia lexicală aferentă: irrumator, irrumatrix, irrumatio, ars irrumandi. A se
revedea înţelesul lor erotic în Dicţionarul latin-român al lui Gheorghe Guţu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, sub verbis.
nesătul decât femela de metal: singura femeie ce încarnează la
modul absolut cuvântul aruncat prostituatelor, într-un scuipat
sau într-un sărut, încă înaintea întemeierii Oraşului, odată cu
primele cuvinte latine: Lupa18, şi această abstracţie vie îi o
minune mai năpraznică decât viaţa insuflată pe neaşteptate unei
efigii de pe soclu.
În această carne de 27 de ani renaşte cel mai vechi mit din
Latium: Lupoaica, doica gemenilor, nu e decât o figură a celei
Acca Larentia, zeiţa telurică, mamă a Larilor, Terra dătătoare de
viaţă, soţia lui Pan cel adorat sub chip de lup 19, prostituţia ce a
populat Roma.
Pe monezile anterioare Lupoaicei se regăseşte o amprentă
mai pură: pe cvadranţii secolului V e o scroafă. Dar
întemeietoarea Oraşului, stăpâna lui, îi mereu aceeaşi Lupoaică.
Şi iat-o pe Messalina că înaintează spre uşa Lupanarului,
cătră Casa Fericirii, unde se simte împărăteasă mai mult decât în
palatul ei de pe Palatin20.
Fericirea locuieşte – umblă vorba – într-unul din cele mai
scunde tractiruri din Suburra, turtit la parterul a şase etaje, aşa
cum o parte ruşinoasă se pitulează sub masa unui corp. În faţa
uşii vezi hârdaie cu excremente, iar la dreapta şi la stânga se
dărăpănează casa măcelarului şi aceea a călăului.
Prăvălia – căci prăvălie iaşte – nu se deosebeşte de vecinele ei
decât prin firmă: la geamul călăului se usucă un bici însângerat;
pe obloanele sale trase a pus măcelarul să i se zugrăvească un
dragon, sperietoare pentru copiii dornici de micţiune şi pentru
calicii şterpelitori de cârnaţi.
Între aceste curbe unduitoare ale biciului, ce hărţuieşte fuga
brizei nocturne, şi sinuozităţile colorate ale şarpelui... se înalţă
deasupra uşii Fericirii ceva precum un băţ, ce pare mai drept
decât aceste contraste inconsistente, dar se afirmă mai gros
decât un băţ, ca şi cum în jurul lui ar fi înfăşurat un steag.
În ochii unui trecător din zilele noastre, faţada ar prezenta
aspectul, atât numai, al unei jandarmerii provinciale în zi de
lucru. Dar Chestia îi mai monstruoasă şi mai stranie decât un
steag, pentru că înseamnă ceva. Fericirea, ce locuieşte acilea, aşa
cum precizează o inscripţie cu litere roşii, umple cumva întreaga
locuinţă, încât exuberanţa ei se revarsă şi produce această

18 Cuvântul latinesc senz avea de „lupoaică” şi de „prostituată”.

19 Da, da, da: grecescul Pan va fi fost asimilat cu italicul Faunus, care lup e doar prin legăturile sale cu zeiţa
Lupoaică.
20 A nu se uita că, tocmai, lupanar derivă de la lupa.
prelungire de deasupra uşii?
Emblema animală şi divină, marele Phallus din lemn de
smochin, îi prinsă în cuie deasupra uşii, ca o pasăre nocturnă de
o şură ori ca un zeu de frontonul unui templu. Aripile sale sunt
două lanterne de băşică galbenă. Capul său e sulemenit cu roşu
şi cu vermilion, asemeni propriului chip al lui Iupiter
Capitolinus. Deasupra, lizibilă în lumina felinarelor, banderola
firmei de pânză ar pârâi în vânt dacă zeul erect nu ar menţine-o
între el şi zidul ce-i ţine loc de burtă.
În faţa animalului atârnat, târfa Augustă21, carne din carnea
împăraţilor divinizaţi, deghizată sub o mantie de purpură
întunecată, cu pliurile-i revărsând tenebre, cu negrul glugii sale
în care peruca blondă [Messalina este brună] aprinde o stea, mai
zeiţă decât Larentia, pare noaptea însăşi, coborâtă din cer la
chemarea şuierătoare a bufniţei sale în agonie.
Însă nu e decât o nevastă ce a băgat de seamă că soţul i-a
adormit.
Claudius Caesar a aţipit din cauza travaliului veneric, însă...
Este oare îngăduit soţului Messalinei să adoarmă vreodată?
Nu poţi fi soţul Messalinei decât în momentele dragostei şi, în
plus, cu condiţia de a putea trăi în neîntreruperea clipelor iubirii.
Vajnicul soţ al ei îi acela ce nu doarme...
Şi Messalina a venit, în costumul cârmâziu al curtezanelor,
încălţată cu botinele lor stacojii, de parcă ar călca, prin vad
sângeriu, pe vigoarea stoarsă a lui Claudius, în drum spre cel ce
nu doarme, animalul-zeu, Omul mereu vertical, la dreapta şi la
stânga căruia veghează cele două felinare.
Nu are decât o însoţitoare, pe prostituata profesionistă şi
nemaipomenită ce, la un concurs erotic prelungit o zi şi o noapte,
a depăşit-o cu o cifră, epuizând şi un al douăzeci şi cincilea
bărbat22. Împărăteasa a considerat că face un destul de umil
omagiu de gladiator învins oferindu-i celei ce o depăşise şansa de
a-i duce trena în calitate de sclavă.
Iată-le, acum, penetrând23 uşa joasă a lupanarului, caldă ca
o vulvă.
Înlăuntru, obscurul tremurici al lămpilor fumegătoare.
Bordură stricată a unui coridor, de-a lungul celor doi pereţi,
celulele sunt închise, locuite.
21 Prin la catin Auguste traduce Jarry expresiunea folosită de Iuvenal, meretrix Augusta, în Satira VI, versul
118.
22 Concursul e menţionat în Plinius, Naturalis Historia, X, unde iese învingătoare Messalina, nu prostituata.
23 Iuvenal, în satira citată, versul 121, spune: intravit calidum lupanar. De aici ideea construcţiei obscene a
romancierului nostru.
 Fericirea, de care casa e plină, de-ar fi să dăm crezare firmei
exterioare, se distribuie, în caz că nu ne mint inscripţiile ce
etichetează celulele, în parcele mai mici... la fiecare din aceste
căsuţe.
O măsură a acestei fericiri, în spatele fiecărui perete
despărţitor: o femeie, un adolescent, sau un hermafrodit, sau un
măgar, sau un eunuc: în funcţie de dozele în stare să le consume
un simplu muritor.
Şi aşteaptă o mulţime de oameni; şi, aşa cum ei au ales între
etichete, prostituatele vor examina calitatea darurilor aduse de ei,
ce se vor rotunji în bănuţ de argint, sesterţ sau dinar, prin care
îşi justifică dorinţa. Comoara sesterţilor şi dorinţelor lor îi
parcată într-un atrium circular, iar dincolo de zidul ce îl
delimitează se află văpaia activă a unui stup.
O singură celulă e goală: se rezervă reginei albinelor, cu care
Augusta, înscrisă aici sub numele de Lycisca, nu seamănă puţin
– niciuna din negrele ei bucle nu iese la iveală din casca de false
cosiţe galbene, culoare predilectă a curtezanelor; este complet
nudă acum, iar pe sâni are aur.
Uneori, o plasă de aur îşi ţesea pe sânii ei mângâierea grea;
în noaptea aceea însă palpitau liberi, având areolele fardate cu
un balsam aurit.
Celula, mai strâmtă decât cea mai inconfortabilă şi modernă
cabină de baie, comparabilă îi cu amenajarea unui water-closet
decât cu orice: în loc de mobilă, o bancă adâncită în piatră, mai
scurtă ca un trup alungit, şi care se târăşte de la un perete la
celălalt, sub o saltea roşie. Acolo se aşază Messalina şi...
Veni întâiul bărbat, şi ea se culcă pe partea stângă, cu
genunchii strânşi, îndoiţi, iar picioarele păroase ale bărbatului,
îngreuiate de încălţările de fier, se lipiră de pulpele ei; şi, cum el o
muşca de ceafă, spre a-i căuta limba între dinţi, ea întoarse
capul spre dreapta.
Abia atunci îl privi ea la chip şi la umeri.
Era un soldat cu îmbrăcăminte de piele, şi Messalina avu
impresia că se revarsă în ea un burduf din piele de ţap viu. Puţin
ameţită, grăbi plecarea acestui întâi amant, căci, imediat ce se
redeschise uşa celulei, ultim ecou al bătăii de tobă a
bacchantelor, năvăli aburul prin întredeschiderea ceţoasă şi,
precum un păun sângeriu şi-ar roti ochii uluiţi, un atlet, lustruit
cu piatră ponce, o revanşă a marmurei ce vrea să devină
sculptor, recunoscându-se mai puţin frumoasă, ţâşni când îşi
făcu vânt, cu gest obişnuit de reţiar, din endromida de purpură.
Numai lampa clipi, şi ochii negri ai curtezanei blonde
supravieţuiră, struguri incoruptibili, teascului patului de piatră
şi pieptului bărbătesc.
Şi se închiseră în plăcere, când coapsele ei dure înfăşurară
pe luptătorul chircit deasupra ei; mai durabili, adevăraţii ochi ai
curtezanei, vârfurile aurite ale sânilor vegheară la rândul lor cu
al lor foc nestins.
Apoi veni să se ardă la farul lor un vizitiu din facţiunea
Broaştei; Messalina îşi izbi coama răsturnată de perete, aşa cum
borna circului, coaptă cu aur, se prăbuşeşte sub o roată
invizibilă, şi femeia ţipă la zdrobirea profundă a măruntaielor
sale de oiştea de fildeş24 a cvadrigii.
Şi veniră bărbaţi, bărbaţi, bărbaţi.
Până în zori, când patronul îşi expedie acasă fecioarele 25.
Ultima, chiar după însoţitoarele-i, îşi închise celula, însă mai
ardea de dorinţă.
Afară, Messalina se întoarce pentru a arunca o privire de adio
unui loc unde a fost fericită... atât de puţin timp.
Imagina din lemn de smochin a zeului progenitor, zeu
suprem în vremile vechi şi de care depindea chiar tatăl zeilor,
fiindcă nu era tată decât prin hatârul său, emblemă a vieţii
universale, zeul solar străfulgera încă pe frontonul templului său.
Iar Messalina, în faţa idolului, reconstituie veşnicul mit al
antagonismului amoros dintre Lupoaică şi Măslinul ruminal,
adică arborele fecundităţii.
Dar tractirul e închis, efigia grosolană a Fericirii îi pare că
face semn de pe pragul său, indicând un drum spre aiurea, şi că
locul ei real nu e acolo. Cu ochiul său de ciclop îndreptat cătră
infinitatea stelelor ce pălesc, da, ca de la o îndepărtare crescândă
– le va fi ţintit el cumva cu unitatea gurii şi privirii sale? –, chelul
stacojiu, Fericilă, vizează spre absolut.
S-ar mai putea spune că-i o pasăre imensă, ce-şi întinde
gâtul înainte de a-şi lua zborul.
Messalina nu se îndepărtă până când cerul nocturn, ca şi
când ar fi fost după un sacrificiu cu purpură triumfală, nu-şi
îmbrăcă din nou toga albă a zorilor 26 şi, într-un final de grăsime
taurină, nu se stinse geamănul felinar.
24 L’ivoire, „fildeşul”, designând în limba lui Rabelais & Jarry şi colţii de elefant, musai capătă în contexte de
acest soi o conotaţie fal(n)ică.
25 Joc interlingvistic: între puella, recuperat din Iuvenal, loc. cit., versul 127, şi jeune fille/fille. El prevesteşte
paradoxul bazial din roman, formulat în al treilea capitol al părţii a doua, că „Messalina e virgină”.
26 Alt calambur interlimbic: sa prétexte d’aube, toga pretextă, îi un veşmânt alb, d’aube [din latinescul alba],
dar aube posedă noima curentă de „zori”.
 Un sfârâit: Messalina percepe cu limpezime fuga zeului într-
un strident zgomot de aripi desfăşurate 27. Imagina de lemn de
smochin a rigidului zeu al Grădinilor, abandonându-şi preoteasa
şi templul din Suburra, se făcuse nevăzută, dispărând fără
îndoială cătră olimpuri mai înalte, ca şi cum acest Nemuritor,
roşind încă – mai mult din cauza vermilionului obscen şi ritual –
fiindcă se dovedise dintre zei cel mai om, ar fi trebuit să îşi
reînnoiască apoteoza.
Acolo unde va coborî era desigur lăcaşul perpetuu al Fericirii.

27 Falusul înaripat era o reprezentare destul de răspândită în lumea antică şi, de cele mai multe ori, la
discontinuitatea, la precaritatea, la fugacitatea fericirii aluzie clădea.
 Şi, întoarsă la patul lui Caesar, pentru a cărui trezire, în
noaptea aceea, avusese grijă să nu cheme servitoarele concubine,
dornică să fie posedată şi de bărbatul care ar fi avut dreptul să o
iubească cel mai goală, Messalina aruncă bucuroasă – nu fără
mâhnire pentru podoaba scoasă, dar obrajii îi erau atât de
încântători de murdari de toate fumăriile împuţite ale
lupanarului! – fastul perucii sale de aur.
II. Între Venus şi câine

Colitur nam sanguine et ipsa

More deae, nomenque loci ceu numen hebetur
Atque Urbis Venerisque pari se culmine tollunt
Templa: simul geminis adolentur thura deabus.28

Aurelii Prudenţii, Contra Symmacum, I, 219

Şi, îndată ce Messalina, în sfârşit, adormi, Claudius se sculă

şi, în lumina zorelnică a cabinetului său de lucru,
cvadriunghiular & sticlos, în centrul acoperişului terasat al
palatului – belvederele lui Augustus –, acest personaj şters şi de
neînţeles, despre care nu s-a ştiut niciodată dacă a fost om de
geniu sau idiot, dictă secretarului Narcissus, aşa cum îi dictase
ale sale patruzeci şi una de cărţi cu istoria Romei, apărarea lui
Cicero împotriva lui Asinius Gallus, şi cele douăzeci de cărţi
greceşti cu analele tireniene şi cele opt de istorie a Cartaginei;
dictă secretarului Narcissus:

Cărţile zarurilor
Memoriile lui Claudius Tiberius Nero Drusus
Germanicus Caesar despre viaţa sa29

...Iată ce se va citi, o dată pe an, în chipul unui curs public, în

noul muzeu al Alexandriei, muzeul meu, unde vor fi predate
operele mele; şi plăcut fie zeilor şi numelui lui Augustus ca să
rezulte o învăţătură mai profitabilă decât a cărţilor mele despre
28 Versurile lui Prudentius au următorul înţeles:
Al Romei cult îi sângeros
Asemeni celui al zeiţei, iar locul ei divin e crezut;
Şi ale Urbei & ale Venerei temple se înalţă la o egală
înălţime
Şi împreună fumegă tămâie cătră zeiţele gemene.
29 Majoritatea amănuntelor relative la cărţile şi faptele împăratului şturlubatec, soţ al Messalinei, provin din
Suetonius, Vieţile celor doişpe Caesari.
Roma de la întemeierea Oraşului, într-atât a fost nebunie să le
scrie din partea celui ce descurcă greu, cu capul clătinându-i-se
greoi la dreapta şi la stânga, căile propriului său destin şi dacă îi
este menit să fie rege sau nebun, Theogonius ori Caesar! 30
Şi totuşi, nu poţi descifra, pe masa unde cad, faţa şi reversul
zarurilor. VENUS, ce dă nume aruncării de zar, celei mai fericite cu
cei doi şase, e pitită mereu între cubul de fildeş şi masă, mai
lucioasă decât oglinda sa marină, iar cei doi aşi ai CÂINELUI
ruinător domină nesăţioşi.
O, grădinari cu degetul mare mai dur ca arşicele! umpleţi-vă,
se face ziuă, cu zambile albastre... oh! mai degrabă cu grijorele
galbene – căci, dacă mă născui în ziua întâi a lui august, ochii mei
se vor fi deschis la ora a unsprezecea, ora deschiderii acestor
văpăioase flori ale calendelor –, coşurile voastre mici de răchită
albă şi de trestie împletită, voi ce intonaţi laude lui Fors-Fortuna 31,
din cauza buzunarelor voastre încărcate cu bani, şi în onoarea lui
Iacchus32 care v-a adăpat, în faţa palatului împăratului vostru!
Dacă al lui Venus şase33 nu pluteşte niciodată peste zaruri, o fi
pentru că îi mai mult femeie decât zeiţă, şi-şi găseşte în
adâncimea paturilor cele mai sigure abisuri oceanice?
Mai mult femeie? Trebuie să fie Valeria Messalina, soţia mea.
Căci este frumoasă...
— Da, zise Narcissus, care ştia, amant fiind al Messalinei, ca
şi liberţii şi majoritatea prietenilor [titlu corespunzând aceluia de
curtean] împăratului, dar fără a-şi încetini scrisul gros, pe ceară,
al tocitului stylos, şi fără ca să fi părut a auzi Claudius.
...Şi, căci mai ales de când am luat-o de soţie, pe ea, a treia
soţie [am repudiat-o pe Paetina fiindcă era o femeie ca toate
femeile, ce nu săvârşea decât greşeli uşoare, crime de simplă
muritoare! dar Urgulanilla; ce-i urma34, cunoştea gustul morţii de
om, şi am alungat-o şi pe ea, aruncând-o goală, şi pe fiica ei,
Claudia, după ea!], de când am luat-o pe Messalina, şchiopătez
mai tare de piciorul drept: soţ al lui Venus – He...phais...tos!
amândoi suntem numiţi cu un număr impar de silabe, ceea ce,
după Pitagora, desemnează o greutate în dreapta.
Zeul Vulcan! dar şeful Ciclopilor va fi avut el ca mine drept
preceptor, nu zic un libert instruit cu grijă într-ale gramaticii, însă
un conducător de animale de povară?
Nu scăpăm prilejul să-i amintesc de boii pe care-i mânase; şi,

30 Vezi Seneca, Transformarea în dovleac a divinului Claudius, I, 1, ediţia românească din „Biblioteca pentru
toţi” a Editurii Minerva. Theogonius fusese cândva, pesemne, un dobitoc vestit. De aici alternativa majoră în
cestiune: „Mi-s rigă sau nebun?”.
31 Adică Norocului Bun.
32 Un soi de Bacchus tinerel.
33 Jarry scrie „le senes de Vénus”. O fi vrut să scrie senio, „şase” [ca lovitură de zar], şi l-o fi luat pana pe
dinainte. Lapsus calami, fraţilor. A se reţine că sub Republică se juca, da, cu trei zaruri, şi cu două sub Imperiu.
Izvorul de informaţii e tot divinul Seneca, în opu-i cu privire la îndovlecirea – la apokolokintoza – dobitocului
Claudius, XV, 1.
34 Conform lui Suetonius, Paetina vine după Urgulanilla.
când făcea apel la băţ, plecam cu ochii ficşi, iar mama mea,
Antonia Minora, îmi spunea avorton şi glumă a naturii. Şi bunică-
mea Augusta îmi zicea acelaşi lucru, dar numai prin scrisorele. Ha
ha! această Livia atât de perspicace, încât Caius, strănepotul ei, o
poreclea Ulise cu fustă, nu a găsit vreodată ceva mai bun să-mi
transmită decât injurii pe tablete.
Drept răspuns, am scos, dar după ce a murit, puţin din
divinitatea mea imperială şi i-am decernat apoteoza.
Şi Tiberiu, unchiul meu, numai pe mine m-a uitat, pe patul său
de moarte, numai pe mine a uitat să mă recomande senatorilor
pentru succesiunea la imperiu.
Dar unchiul meu uita bucuros lucruri importante. Fiu adoptiv al
iluştrilor Iulii, nu şi-a amintit că mama Iuliilor era Venus şi a lăsat
neterminat templul Venerei Erycina din Sicilia.
Am reconstruit şi terminat templul divinei strămoaşe.
Însă, înainte de a putea toate aceste lucruri, timid, afectând şi
mai multă prostie, umblam, prin taverne, cu populaţia cea mai
josnică; părăsit de tatăl meu şi de nervii bolnavi, beam cu beţivii
şi...
Şi mama mea, Antonia, nu cunoştea pentru nimeni injurie mai
gravă decât: „E mai prost ca fiul meu Claudius!”
Mai prost decât Claudius! Ea ar fi putut, însă nu ştia, să o
strige, ca pe cea mai de nerespins dintre axiome, peste tot
pământul! Nu exista un singur geniu, nici un singur rege, ce să nu
fi fost o sărmană brută pe lângă Claudius, când adormeam în
taverne, nepăsător la zborul de muşte – nu eu sforăiam! – al
sâmburilor de măsline cu care mă bombardau în batjocură,
mesajul lor specific, după nopţi şi zile rezervate singurei griji cu
adevărat imperiale, aceea de a ţine în mână soarta arşicelor!
Şi când îmi frecam ochii orbiţi, mai mult de vise decât de
trezire, decât de botinele muiereşti cu care răutăcioşii îmi
încălţaseră pumnii, şi când mi se vâra o pană pe gât, închideam
ochii ca pe gura însângerată a unei amante, ş-apoi strigam „Hoţii!”
din cauza... pletelor Fortunei, pe care visam că trebuie să le vomit.
Patruzeci şi şase de ani a durat această viaţă. La patruzeci şi
şase de ani nu eram încă senator. Nu mă înfăţişaseră încă
niciodată trupelor. Un soldat, apoi mai mulţi, am văzut mai târziu.
Şi, fiindcă le era tutulor limpede că nu-s în stare să pricep
problemele prezentului, m-au făcut augur: am primit misia de a
prezice viitorul. Mânuind bastonul augural, lituus, de la Răsărit la
Apus, ca să delimitez spaţiul ceresc şi consacrat, templum, şi să
determin punctul extrem al privirii mele – sunt miop! –, aveam
impresia că sunt un orb ce pipăie cu toiagul său prin toate
întunecimile cerului.
De aceea, odată ajuns împărat, nu am cerut Senatului să jure
inviolabilitatea actelor mele viitoare, cu toate că e, acesta, obicei
rămas din vremea triumvirilor.
Şi totuşi, mi s-a părut tot atât de jiresc cât faptul de a
şchiopăta de piciorul drept, prima dată când am apărut în for –
unde întâiul meu act public fu să joc şah cu colegul meu Vitellius –,
ca un vultur să vină să se aşeze pe umărul meu drept! Nu reneg
beteşugul lui Vulcan: Iupiter însuşi ar şchiopăta dacă ar trebui să
poarte mereu pajera cu fulgere pe un singur umăr. Destinul
şchiopătător mereu de aceeaşi parte, ăsta-i norocul.
Or, iată cum am fost alesul pajerei imperiale:
Când pe C. Caesar Caligula îl ucideau conjuraţii, prin înalta
galerie boltită, cu ferestre oblice, care leagă Circul de Palat, în faţa
puternicei lumini a sângelui şi a săbiilor asortate cu torţe, am fugit,
mai palid decât Câinele de la arşice 35. Ascuns în sala împodobită
cu busturi ale lui Hermes, în hermaeum36, picioarele-mi ghinioniste
[cred că picioarele şi capul sunt, la mine, cei doi poli ai unui zar!]
treceau pe sub o tapiserie, şi abia răsuna goana întâiei săbii, a
cărei teacă zornăia pe coapsa dreaptă a soldatului: căzui atunci în
genunchi, spre a-i cere să-mi cruţe viaţa, iar capul meu veni să
tremure sub tapiserie ca un franj.
Şi destinul a vrut, desigur, ca acestui soldat ce tocmai ridica
fierul asupra trupului încă invizibil deasupra a două picioare
inegale să-i fi plăcut capul cu păr alb şi rar, cu nas lung, cu ochi
nesiguri, tot astfel cum i-a părut demn de alegere pajerei! Căci
pretorianul s-a prosternat şi mi-a sărutat genunchii, ce se izbeau
unul de altul, de teamă probabil, dar şi pentru că împlineam
cinzeci de ani în ziua aceea, şi m-a salutat ca pe un împărat.
I-a chemat pe ceilalţi şi l-au dus pe împăratul lor în triumf la
tabăra lor prin poarta decumană, cea mai îndepărtată de
duşmani; m-au dus în sunet de cornuri curbe şi trompete drepte...
fiindcă tremuram de neputinţa de a păşi.
Brav ostaş! Aşa că eu sunt întâiul care i-a cumpărat pe toţi
ostaşii cu bani! Gata cu decoraţiile bune de atârnat în templul lui
Martie şi al Onoarei: coroane civile, murale, valare37, coliere, suliţe
35 Adică tali, zaruri cu patru feţe plane şi două rotunjite. „Câinele” e lovitura cea mai proastă şi la tali şi la
tesserae, la zaruri. Pe de altă parte, borgesienii apreciază originea arabă a cuvântului zar, cât şi rudenia sa
lexicală cu hazard, în vreme ce mallarméenii nu ignoră că... un coup de dés jamais n’abolira le hasard.
36 Adicătelea „sala lui Hermes”: numele unei sufragerii din palatul imperial.
37 Coroană valară = coroană dată întâiului care trecea de o întăritură inamică, de un vallum, de un val.
Reamintiţi-vă mereu de „Valul lui Traian”, şi el îşi va aminti poate de voi.
pure [ce nu sunt decât mânere], plăci... Am imaginat gloria în
speţe, aurul decorativ38.
Oh! cât eram de lung, de slab şi de mare în spatele acelei
tapiserii! Oare ştiu sigur dacă mă ascundeam în spatele tapiseriei?
Ori, mai degrabă, nu mi-am acoperit capul – atât de mare! –
precum e nelegiuit ca un zeu să lasă să-i pătrundă în privire ochii
unui mort?
Dar, pe numele lui Augustus! Nu eu sunt zeu: apoteoza este o
glorie vană a umbrelor. Trăiesc! Oasele mele [arşicele] agită,
armonios, încă numerele tutulor feţelor lor. Augustus e. Îi numai
din marmură, la capătul Spinării39 de la Circul-Cel-Mai-Mare, şi, el,
cu fiecare masacru la jocuri, este învelit. Eu rămân liber spectator,
în balconul lojei principale, în pulvinar40, în vreme ce el se ţine –
sau divinitatea sa îl ţine – mai rigid decât cadavrele, ce sunt
scoase calde şi suple, pentru că nu trebuie lăsat timp unor simpli
gladiatori să maimuţărească metalul inflexibil al imaginilor
imperiale. Dar, cum sunt om foarte bun, am dat poruncă să-i fie
îndepărtată statuia din Circ. Nu vreau să-i plângă obrazul. Şi apoi
trebuia prea des să fie acoperită cu văl.
Cred, da, că sunt om foarte bun. Am interzis să se reia mai
mult de o dată pe lună jocurile de la Circ, atunci când se va fi
produs vreo încălcare a legii Circului. Fiecare bestiariu va fi sigur
că nu va risca mai mult de două morţi.
Şi am pus să fie omorât, în ciuda rugăminţilor poporului, leul
învăţat să mănânce oameni!
Căci pot foarte bine să am o dată duritatea de a refuza ceva
poporului! Sunt foarte blând şi foarte umil; am urcat, după un
triumf, treptele Capitoliului în genunchi, bătrânii mei genunchi ce
m-au făcut împărat...
Totuşi urcam!
Însă se spune că sunt nedibaci în acţiune şi, la discurs,
bâlbâit.
Eu, eu ştiu că sunt un mare orator!
— Dar ce am spus? Narcissus, devotatul meu Narcissus,
păstrezi tu, imprimat în ceară, tot sufletul lui Claudius
împăratul?

38 De la decus, decoris, care însemnează tocmai „glorie, ilustrare, celebrizare”. Nu neglijaţi nici opoziţia, în
limba lui Jarry, dintre décor şi décorum. Meditaţi şi la acest pasagiu din La chandelle verte (Livre de Poche,
1969, p. 432), culegerea de articole patafizice binecunoscută: „Primele decoraţii, acelea numite de romani aur
decorativ, erau sume de bani.”
39 Zidul central în jurul căruia alergau carele, spina. Cât priveşte „Circul-Cel-Mai-Mare“, Le-Plus-Grand-Cirque,
ce să spun? Traduce, meticulos, un Circulus Maximus din Roma de demult.
40 Loja imperială a Circului.
 Secretarul, impasibil, reciti, şi se poate ca împăratul, visând,
să nu fi dictat altceva:
Întâiul Claudius, sabinul Attus sau Atta Clausus, veni să se
stabilească la Roma în anul 250. Numele-i s-a modificat în Appius
Claudius. Clienţii aduşi de el au format tribul Claudia, aşa cum ne
relatează Vergilius, Eneida, 706-709...41
Şi, în acest timp, sub belvedere, se trezeşte Messalina.

Puţin după ora a patra – în vremea noastră s-ar spune orele

10 dimineaţa –, damele din serviciul ei au instalat-o în cabinetul
de toaletă.
Cabinetul n-are ca element deosebit – pe lângă panouri de
stuc între coloane, goale, iar în centru motive diverse şi
minuscule, zugrăvite: lira, cornul abundenţei, coşul, ce lucesc pe
albul neted ca un decor de farfurii – decât o oglindă înaltă din
sticlă de Sidon, de la una din laturile ferestrei, deschisă cătră
panorama Oraşului, în faţa versantului apusean al colinei
Grădinarilor; şi, de cealaltă parte, într-un asemenea cadru de
aur, portretul în picioare, în mărime naturală şi goală, al
Messalinei, toată cu perle, în afară de patru puncte unde
scânteiază rubine. Cum peste tot, pe rafturi şi console, la
flacoane şi lădiţe cu esenţe, prafuri, unguente şi farduri,
prezidează, împodobind capacele cu lascivităţi imobile, statuetele,
din materii diverse, ale zeiţelor dragostei, care sunt VENUS,
COTTYTO, PERFICA, PREMA, PERTUNDA, LUBENTIA,
42
VOLUPIA .
VENUS nu e pe etajeră: nu se amestecă ea cu aceste mici
zeiţe. Fără îndoială că se află în portretul de perle.
Micile divinităţi masculine, ele, îs înfipte în fierul de frizat,
oglinzi, ace de aur şi clopoţei de chemat sclavii; numele lor:
PRIAP, BACCHUS, MERCUR43, PHALLUS.
Părul lui BACCHUS copil, atât de buclat că fiece şuviţă evocă

41 Pasagiul acesta pare un citat dintr-o operă de specialitate.

42 Cottyto = zeiţa impudicităţii, de origină tracă; Perfica: „zeiţa procreaţiei”, cea care merge până la capăt;
Prema, „presatoarea”: zeea zdrobirii corpului feminin sub cel masculin; Pertunda: divinitatea împerecherii,
„perforatoarea”; Lubentia, „bucuroasa”: zeiţa plăcerii erotice; şi, last but not least, Volupia, „voluptuoasa”:
patroana juisării orgasmice. Pentru discursul creştin ce le negativizează diabolizându-le, duceţi-vă la Sfântul
Augustin, Civitas Dei, VI, 6-9; pentru rostirea postmodernă reabilitatoare a pluralismelor păgâne, nu-l ocoliţi pe
Sfântul Lyotard, nici a sa Economie libidinală, mai ales cutare capitol median.
43,6 Degeaba vă miraţi: Mercur e rânduit printre divinităţile faloforice din cauza hermelor, cu rol apotropaic,
dispuse de-a lungul drumurilor greco-romane. În Antichitatea târzioară, Hermes îi, fireşte, omologabil cu italicul
Mercur.
un bob de strugure, stă deasupra fierului de frizat, a
calamistrului, ca o şuviţă răsucită. Globul şerpilor din caduceu,
încadrând o oglindă de aur, îşi verifică în ea dubla simetrie, ca şi
cum ar înota ţipari, conform cu refluxul lor, în jurul unei bălţi.
PHALLUS lipseşte. Probabil că era, prelungind cu o gemă
prelucrată vreun ac de siguranţă, preţioasa miniatură a marii
firme de la lupanarul din Suburra. Dar stăpâna şi umila sa
adoratoare l-a călcat cu furie în picioare şi l-a aruncat pe
fereastră, cătră panorama de verdeaţă, chiar la trezire, când şi-a
amintit, ca de un coşmar, de halucinaţia fugii imaginii
monstruoase, în zorii ce închid casele Fericirii, sting firmele lor
de felinare şi neînsufleţesc totodată spectrele şi fantomele.
PRIAP e o jucărie de coral, cu ajutorul căreia mânuţa
Messalinei poate face să danseze un infantil schelet de argint,
precum acelea de la festinuri, care sună limpede din toate
încheieturile, însă pentru moment este atârnată separat de
clopoţeii ce cheamă femeile însărcinate cu îmbrăcatul.
Messalina se întoarce de la ampla oglindă, întâia şi ultima şi
cea mai somptuoasă dintre băile ei, şi, ieşită din adâncurile
acestei mări, după o ocheadă regaloasă adresată celorlalte
Anadyomene, de perle, şi le scoate pe ale sale, adică se lasă
îmbrăcată.
Cu spatele la oglindă şi la fereastră, al cărei cadru vast
cuprinde în întregime unul din spaţiile dintre coloanele de stuc,
ea supraveghează fierul coafezei în jocul combinat a două
oglinjoare şi mai revede o dată, în adâncul micului disc de aur
şlefuit, pe care îl ţine de şerpii îmbrăcaţi în caduceu ce îl
încercuiesc, buclele părului ei la ceafă şi, micşorate în
dreptunghiul ferestrei, terasele lui Lucullus, pe versantul vestic
al colinei Grădinilor.
Urbea şi Femeia se împodobesc.
Şi iată că ornatoarea i-a plasat toţi pieptenii în coc şi că,
astfel, două capete se compară, asemănătoare şi de aceeaşi
dimensiune, unul cu celălalt în oglindă: colina frizată cu platani
şi iederă, cu multe întărituri de corali, solzi şi aur smălţuit; şi
coama cu reflexe de culmi şi abisuri a Valeriei Messalina,
învăluită de esplanade, sau care se revarsă din havuzuri în
havuzuri de porfir roş, pe colonade policrome.
Şi, chiar în momentul când ornatoarea îşi încoronează truda
cu egreta de diamante ce fulgureză în soarele meridian, în plina
şi continua amiază a micului disc de aur oglinditor al Romei şi al
împărătesei, înfloreşte havuzul de pe terasa cea mai înaltă a lui
Lucullus.
Există o camee a Messalinei44, reprodusă şi păstrată în opera
lui Rubens, ce reprezintă ceva de acelaşi fel cu acest cap de
femeie şi acest aspect al oraşului îngemănate într-o oglinjoară, pe
împărăteasă [în spatele ei copiii săi Octavia şi Britannicus] şi
Roma încoifată privindu-se faţă în faţă.
După această camee, şi o alta a lui Claudius şi a Messalinei
păziţi de doi dragoni45, împărăteasa are obrazul exagerat de
rotund, rotund ca un sân ori ca tot ce e umflat de o forţă; gura,
micuţă, acoperă totuşi întreaga figură, deoarece muşchii fălcilor
sunt enormi şi făcuţi pentru a servi un bot de animal; nările
largi, nasul de Cleopatră, moştenire de la Marcus Antonius,
strămoşul ei [se întâmplă ca iubirea impresionată a unui amant
să lase trăsăturile iubitei... copiilor soţiei legitime]. Deloc
frumoasă, la urma urmelor, asta însă pentru că focul ochilor s-a
stins în sardonixul mort. Iar frumuseţea nu-i cumva o modă?
Sau, mai degrabă, o formă considerată frumoasă este ea oare
altceva decât un vas al pasiunii, căruia nu-i ceri nici măcar să fie
spart, căci e cea mai bună dintre transparenţe!
Sub epiderma fină, spumă a vinelor de culoarea mării,
Claudius o descoperea pe Venus Anadyomene! Şi nu se mira că
împărăteasa se lua la întrecere cu Urbea: în plus, Augustus nu-şi
exprimase oare părerea ca să fie asociat cultul Romei cu al
împăratului? Smirna a înălţat primul templu în cinstea Oraşului,
fiind Cato cel Bătrân consul, în anul 559 de la întemeiere; optzeci
de ani după aceea, Alabanda, pe al doilea, după modelul
templelor venusiene, şi primii poeţi creştini 46 au putut scrie:

Al Romei cult îi sângeros.

Asemeni celui al zeiţei, iar locul ei divin e crezut;
Şi ale Urbei & ale Venerei temple se înalţă la o egală
înălţime
Şi împreună fumegă tămâie cătră zeiţele gemene...

Aşadar, precum orice femeie se oglindeşte cu maximă

îngăduinţă, Messalina contemplă în oglinjoara-i grupurile
compacte de arbori, spaţiile cu arbuşti tăiaţi în degradeu, tisa
decorativă, colibele, priapii din grădină, mai puţin numeroşi
decât àcele din coafură şi gemele ei.
44 Ea se găseşte la Cabinetul de medalii al Bibliotecii Naţionale din Hexagonerie. Pe ea figurează Messalina, cu
Britannicus şi Octavia... însă.
45 Tot la Cabinetul de medalii.
46 Adică Prudentius, din care îi luat mottoul capitular.
 ... Şi subit izbucneşte în plâns, ca şi cum s-ar fi pulverizat
marele cadru din sticlă de Sidon pe pavajul de mozaic, creând o
arenă scânteietoare prin strălucirea pietrei sale speculare; ori ca
şi cum, odată cu perlele împrăştiate, s-ar fi risipit în mii de
bucăţi portretul Messalinei, frumuseţea Messalinei.
Ceva asemănător ţipătului:
A murit Marele Pan!47
S-a dus ea să-l vază în grajdul cu ţapi – Pan, Priap, Phallus,
Phales [care e numele lui divin], Amor, Fericire, zeul pentru care
ştie cele mai multe invocaţii! Dacă există cumva, acolo îi e cu
siguranţă locul, nu în statuetele derizorii, bijuteriile din templu,
fragilele ustensile de toaletă.
Ea l-a văzut.
Îi favorizează pe bărbaţi, însă favoarea îi e scurtă, şi moare de
îndată ce atinge o femeie – o, hohot al Venerei de perle ce se
reîntoarce în patul nisipului marin, Katadyomene! 48
Iar dacă reînvie este ca să moară din nou, aşa cum icoana sa,
marele vultur nocturn49, căţărat pe uşa templului său, şi-a stins
ochii de fulger, şi-a calmat anvergura penelor amoroase şi a
părut că-şi ia zborul - memoria îi sugerează nimfomanei o viziune
din ce în ce mai precisă -, şi-a luat cu adevărat zborul în nori, în
aceeaşi goană cu ultimele stele!
... Unde eşti tu, Phales, Priap,fiu al lui Bacchus şi al lui Venus?
Unde eşti tu, zeu al Grădinilor, cu numele tău ce numai el nu se
schimbă deloc? Atât e de absolută contemplarea ta de către mine,
dorinţa atât de sigură, încât ştiu că exişti altundeva decât în
igrasia grajdurilor şi podoaba moartă a femeilor.
Iupiter, tată al zeilor, locuieşte în Olimp şi în templu-idepe
Capitoliu; Augustus, în templul luiAugustus; Livia, strămoaşa
soţului meu, zeiţa, în templul lui Augustus şi peste tot unde noi,
femeile, jurăm pe numele ei...
Noi, femeile... Noi, zeii!
Căci femeia unui divin Caesar este mai aproape de un zeu

47 Trimiterea se face la istorioara narată de Plutarh în De oraculis, 17, despre nava trecătoare prin dreptul
insulei Paxos. O enigmatică voce îl interpelează atunci, din interiorul insulei, pe cârmaciul Thamouz,
poruncindu-i să strige, când va ajunge la destinaţia următoare, că ho Magis Pan a răposat. Omul s-a executat,
iar din Epir s-au auzit vaiete numeroase şi alte lamentaţii. Creştinii au transformat repede datele întâmplării
acesteia în vaticinia ex eventu, în semne prevestitoare ale sfârşitului păgânătăţii şi victoriei monoteismului.
Nietzsche, în Zarathustra, şi Klossowski, în Bafometul, îşi amintesc episodul când tematizează cum zeii olimpici,
auzindu-l pe unul dintre ei că pretinde a fi singura divinitate, hohotiră până muriră de râs şi confirmară,
involuntar, pretenţiile colegului megaloman.
48 Iute la dicţionarul lui Benseler, grec-german, pentru senzul prefixului katà: Venus Anadyomene iese din
spuma mării, aceea Katadyomene reintră în ea.
49 Variaţii pe tema păsării faloforice din primul capitol şi acvilei imperiale romane.
decât celelaltefiinţe umane! Zeu, deşi Claudius nu a îngăduit să se
înalţe decât o singură statuie a persoanei sale, doar de argint!,
alături cu două de bronz şi de piatră, şi interzice prosternarea în
faţa lui, Imperator învingător al oraşului lui Cynobellinus50, Ca-
mulodunum, de lângă Tamisa, dincolo de teritoriile pământului cel
locuibil, unde legiunile, chiar Claudiene, Fidele sau Pioase, nu l-ar
fi urmat dacăpajerele de pe hampele fără steaguri nu s-ar fi ţinut
după dâra torţei de foc de pe cer, Vulturul fulgerătorfavorabil!
Vultur al Romei şi Suburrei, te-ai dus cumva să mori în
mlaştinile Britaniei!
Eu sunt toată Urbea ta!
Eu sunt Augusta!
Soţul meu va fi zeu complet în curând: are deja cinzeci şi opt
de ani.
Iar eu...
Priapule, fratele meu zeiesc, nu fi supărat pe mine că îs atât
de departe de apoteoză, de divinizare: zeu al dragostei, e pentru
că sunt tânără!
Zeu al grădinilor...
[Soarele înalt al celui de-al şaselea ceas dădea strălucire
teraselor lui Lucullus, mantiile grecilor se agitau împrejurul
porticului bibliotecii, statuile se însufleţeau prin galeriile
acoperite ale palestrelor, vaca sacră a Dianei persane, din argint,
marcată de o lampă, efigie a celei jertfite pe Eufrat de
întemeietorul grădinilor frumoase ale regilor, începu să
scânteieze, printre exploziile de apă, lumină şi mulţime, ca un
peşte imens în albia unui fluviu, iar figura lui Mitridate, toată din
aur, înaltă de şase picioare, pavoazată cu pietre preţioase, îşi
revărsă tot orientul pe straturile cu flori şi spaţiile cu arbuşti.]
...Zeu al Grădinilor! înţeleg întâia oară numele tău şi numele
tău îmi semnalează locuinţa ta: tu locuieşti în grădina cea
maifrumoasă! Acelefrunzişuri opace sunt acoperişul Casei Fericirii!
Dacă păzeşti livezile săracilor cu toporişca din lemn de smochin
îmbătrânit, cea maifrumoasă dintre icoanele tale, tu
însuţi, o, Phales! îşi are sălaş în cea mai divină dintre
grădini!...
împărăteasa, aplecată la fereastra palatului ei, aştepta să se
dea la o parte vălul templului de verdeaţă şi să ţâşnească de
acolo Zeitatea Virilă. Dar frunzişurile verzi în două feluri, ca
platanul şi iedera, şi peluzele de lichid de culoarea acantului

50Vechi rege briton, avându-şi capitala în Camulodunum. Informaţiile vin de la Dio Cassius, Istoria romană, LX,
19-22.
rămân mai nepătrunse ca o mască, decât una ce şi-ar putea
închide ochii; sau, mai simplu, s-ar putea spune că femeia de
acolo, al cărei cap e mare cât al Urbei, Roma, se încăpăţânează
capul să-şi întoarcă.
Şi împărăteasa se întoarse, la rândul ei, de la geam, iar
Urbea cea măreaţă reveni să se micşoreze şi subţieze în cadrul cu
şerpi al oglinzii naturale, ca o medalie.
Dar abia întâlniră ochii Messalinei, pentru a doua oară,
oglinda, că izbucni din nou în hohote de plâns.
Cu aceeaşi limpezime bolnăvicioasă cu care desluşise în
oglindă mai întâi sălaşul himerei sale fugite, descifra acum, literă
cu literă, de ce dispăruse zeul.
Dar: exista o veche şi religioasă credinţă latină că Roma avea
mai multe nume, probabil. Numele profan, ROMA, care în
greceşte înseamnă forţă, tot aşa cum Tibrului în etruscă i se
spunea Rumon şi cum înverzea în fiecare an smochinul ruminai,
arăta destul de limpede cărui zeu era închinata Urbea.
Messalina, copilă, învăţase de la vestale vocativul sacerdotal:
FLORA. Dar exista un nume secret şi teribil, interzis de
pronunţat, sub riscul pedepsei cu moartea [fiind poporul amăgit
cu bănuiala că acel nume putea fi VALENIA ori ANGERONA 51], şi
acela era numele însuşi al zeului Urbei. Şi preoţii învăţau
că ziua când numele va fi proferat va fi ziua plecării divinităţii
tutelare, ce se va duce să caute în altă parte, conform unei
formule încetăţenite, un cult mai vast. De aceea se şi răspândise
datina, deşi nimeni nu cunoştea numele de teama vreunui
hazard nefericit, să se spună: URBEA.
Şi cuvântul profan ROMA ascundea, ca o mască, ffontoanele
monumentelor, unde e nevoie ca o inscripţie să le numească
Oraşul.
Or, Messalina, ca exergă la această medalie a Urbei în
oglinjoara de aur, tocmai citise [dar viziunea i-a fost atât de
rapidă că buzele-i nu au silabisit] numele sacra, bănuit numai,
niciodată pronunţat ca nume al Urbei, al zeului Urbei 52, al zeului

51Jarry, furat de semnificantul ruminai, cacografîază Angeroma. însă Pliniu, în Istoriile Naturale, III, 65, crede că
Angerona trecea drept numele tainic al Urbei. Importanţa denumirilor secrete ale cetăţilor greceşti şi italice o
luminează durabil Fustel de Coulanges în opera-i transpusă de cele două volumioare ale Editurii Meridiane,
colecţia „Biblioteca de artă*. Dezvăluirea lor cătră duşmani se pedepsea cu moartea. Se ştie ce-a păţit Valerius
Soranus, aşa c&... prudenter agas et respice finem. Cunoscând numele tainic al divinităţii protectoare, inamicul
o ademeneşte cu un „cult mai vast“ şi cucereşte oraşul.
52 Palindromul ROMA-AMOR e cunoscut din vechime. însă Jany face din el ascunzătoarea numelui tainic. Nu
mai poposim, fireşte, asupra catarilor, rosacrucienilor, francmasonilor, guénonienilor, cari, toţi, au jonglat cu
cele patru litere. Nici Denis de Rougemont nu se adeverează insensibil la ele când îşi scrie L’Amour et l’Occident,
nemuritoru-i capodop, tradus la Editura Univers.
fugit: ultimul cuvânt al dedicaţiei, deasupra porticului,

Dar, după ce Messalina plânse - ca o ploaie revărsată peste

grădini -, grădinile se făcură atât de frumoase, încât înţelese că
zeul nu putea să le fi părăsit. Şi se privi în oglinjoară şi chipul ei
eclipsa Urbea şi striga din toate puterile, numind fără teamă zeul
pre numele său: ..Iţi mulţumesc, AMOR! zeu al Romei, că părăseşti
Roma şi Suburra ei împuţită pentru grădinile ce înfloresc în faţa
ferestrei Messalinei. Nu eraifăcut să fii citadin, împodobeşte-te cu
flori, zeu câmpenesc, zeu veşnic al grădinilor! Nu vei găsi în altă
parte, decât în noul tău imperiu, cult mai vast, ZEUAL
MESSALINEI! Şi, veselă, reveni la fereastră:
...Cui seamănă aceasta urbe, având o perucă verde drept coif,
ce vrea să fie femeie, ori această femeie ce vrea să fie Urbea? Ca
şi cum o alta decât Messalina ar putea înghiţi tot Oraşul cu guriţa
sexului ei!
Te recunosc, deşi îţi ascunzi chipul! Eşti Poppea Sabina,
amanta lui Valerius Asiaticul, care a finanţat grădinile lui Lucullus
pentru capriciile tale, pentru a înălţa statuie cefei şi părului tău,
aşa cum îl plăteşte pe Cornélius Scipio ca să nu-ţifie decât un
simulacru de soţ!
...Grădina este foarte frumoasă şi Poppea Sabina - mai puţin
frumoasă decât mine — e o femeie foarte frumoasă. Are rochii
talare dintr-o singură bucată de mătase, brodate cu figuri de
păsări, pe trena cărora s-ar desfăşura în voie buiestrul celor cinci
sute de măgăriţe fumizatoare ale laptelui zilnic al îmbăierilor ei53.
Există în grădină, l-am văzut - în timp ce soţul meu [el... nu l-a
văzut pe zeu], cu suspiciunea sa cunoscută, punea să se
scotocească toate pâlcurile de arbori - un minunat glob din sticlă
de Sidon, de mărimea unui cap de om! Nu am oglindă atât de
perfectă în cabinetul meu, de îmi exceptez portretul din perle. Şi,
cum am privit deja la Circul-Cel-Mai-Mare printr-un smarald de
Scythia, lucrurile apropiate par acolo exagerat de mari, iar cele
îndepărtate, mult mai mici. Cred că globul prevesteşte viitorul. Mi-
am descoperit în el riduleţe încă inexistente. Mi-a făcut multă
plăcere să mă văd în el foarte urâtă.
Şi, apoi, nasul lui Caesar, cu vârful său umflat, părea cât un
bot. Dacă s-ar privi în acest glob un bărbat gol, i s-ar părea că este
zeu. Din nefericire, în globul de sticlă nu găseşti mai mult decât
într-o minte omenească, doar închipuiri deşarte.
...Asiaticul a adus pesemne acest glob din Asia pentru a-i oferi
zeului o oglindă! Imaginea păstrată a lui Phales îi comunică
această proprietate, de a reface sub chip de apoteoză, de zeificare.
53 Cetitorii lui Suetonius simt că femeia cu ceic cinci sute ât măgăriţe e nevasta lui Nero, nu mama dumneaei.
Asiaticului îi e zeul favorabil, e doar preotul templului acestuia.
Zeul solar îi vizitează întâi pe oamenii din părţile unde răsare
soarele!
Nu mă mir că Poppea îl preferă pe Asiatic soţului propriu. Şi
totuşi, Cornélius e frumos, ştiu, doar m-am culcat cu el! Asiaticul e
gras şi chel, mi s-a spus, şi are sprâncenele strâmbe! Nu l-am
cunoscut pe Asiatic... încă. Dacă l-aş...? îl voi cunoaşte pe zeul
ţinut în grădina sa - dacă nu e cumva el însuşi zeul grădinilor. Şi,
aşa cum îmi ţin bijuteriile într-o lădiţă încuiată, voi avea cheia
grădinilor, cheia zeului!
 Şi întinse mâna spre o imagină a lui Phales [toate ustensilele
ei de toaletă aveau câte una pe mâner], şi, cu gândurile înseninate
până la şturlubăticie şi ferocitate, spre jucăria puerilă, clopoţelul
de argint cu sunet limpede, a cărui materie făcea imperioasă &
imperială amintirea unui clinchet de oase, şi îşi sună delatorul.III.
Stăpânul asiatic al arborilor
Sed truncum forte dolatum Arboris antique numen venerare
Ithyphalli Terribilis membri, medio qui semper in horto Inguinibus
puero, praedoni falce minetur}
L. Iun. Mod. Columellae, De re rustica, X
Acuzatorii juridici, care îşi depuneau rechizitoriul în mâinile
pretorului, în prezenţa acuzatului, după ce îl semna şi după ce
adjuncţii săi îl contrasemnau, ajunseseră, sub Tiberiu, să-şi
transmită în ascuns împăratului delaţiunile. Despotismul său
neliniştit s-a acomodat binişor cu ei şi îi numea paznicii
drepturilor, fiindcă ajutau la pedepsirea celor ce atentau la ele,
sau poate prin antifrază, aşa cum se va fi spus Eumenidez. Cu
aur sau cu făgăduieli, îi scotea, după nevoi, din ascunzători, ca
pe o sabie din teacă; şi această comparaţie, prin care
denunţătorul cel mai smerit era considerat un paloş 54 gol, gata
de lovire, ajunsese curentă. Cel mai gol dintre toate, şi cel mai
drag Messalinei, cel chemat să-l suprime legal pe Asiatic, era un
oarecare Publius Suilius, fost chestor sub Germanicus,
îndepărtat odinioară de cătră Tiberius pentru că vânduse o
judecată, cândva, într-o insulă.
Când ziua următoare îi înfăţişă Messalinei partea sa delicată,
care este aurora, împărăteasa, în ciuda obişnuinţelor ei, nu
adormi şi îl reţinu în pat pe Claudius.
Şi în imperialul cubiculum55, unde patul de ivoriu urma să
închipuie tronul justiţiei, intră Publius Suilius denunţătorul, în
fruntea unor soldaţi ce formau nu trupă ordonată cât grămadă,
într-atât se îmbulzeau să înconjoare pe cineva, şi se adresă astfel
împăratului:
— Iată, am dovezile şi martorii tutulor crimelor lui Valerius
Asiaticul, omul ce regretă public faptul de a nu-1 fi ucis, o,
Caesar! cu propriul fier pe Caesar, şi îl aduc în mâinile tale!
Pe cearşafurile mai livide ca ele, falangele lui Claudius se

54înţelesul fragmentului epigrafic din Columella ar fi acesta:

Cinsteşte în al unui arbore bătrân trunchi,
Cioplit la întâmplare,
Al lui Ithyphallos membru teribil; el mereu, în mijloc de grădini, sperie foarte Cu sexu-i pe puştani, pe prădăcios
cu coasa-i.
2
Adică Binevoitoarele, în loc de Erinii sau Furii.
55Dormitor ori apartament intim.
izbiră una de alta.
—Toţi cei ce te-au ovaţionat ca împărat şi trebuie ca atare să
constituie comoara ta cea mai preţioasă, căci te-au preferat
comorilor tale, l-au văzut după moartea lui Caius Caesar
înălţând cu toată puterea, de pe un deluşor, acest strigăt: „Vai,
cum de n-au vrut zeii să piară de mâna mea!” Şi toţi se declarară
gata să jure că Valerius nu poate, din ziua aceea, urca pe vreo
colină fără să fie cuprins de frenezia uciderii unui împărat. Or,
sunt până la şapte coline în Urbe, iar persoana ta, Caesar, este
unică.
— A încercat să ne corupă cu abundenţa ciudată a bogăţiilor
sale, spuse un soldat; însă noi suntem loiali, nu de vânzare,
necumpărabili cu aur ori cu orgii, acum că suntem ai lui Caesar.
U Se pregăteşte de călătorie, spunea un altul, la armatele din
Germania; i-ar fi lesne, născut fiind la Viena 56 şi graţie sprijinului
numeros al rudelor sale de la această graniţă a Levantului
barbar, să răzvrătească popoarele compatrioate.
— E amantul Poppeii, cred, susură Messalina.
— Destulă vorbărie, îi întrerupse Claudius; soarta a decis,
din moment ce acuzaţia a fost ascultată înaintea apărării.
— In sfârşit, reluă Silius, şi ca să nu omit nimic, l-am văzut
prostituându-se, spre ruşinea sexului său, în plin Circ: ceea ce îi
îngăduit la un tânăr devine monstruos la acest boşorog chel!
Şi îşi întinse degetul arătător cătră gloata celor intraţi.
— Eh! ce boşorog chel îmi indici tu, paznic al drepturilor?
ricană Claudius. Ala-i notarul meu stenograf!
Şi i se zbătură pleoapele Messalinei, căci şiragul neregulat
dar compact de soldaţi i-1 ascundea pe Asiatic.
— întreabă-ţi fiii, Suilius, vibră un glas ce izola silabele şi da
mulţimea la o parte; şi, într-un pas a cărui discreţie nu adăuga
nici un sunet vorbirii sale, apăru Valerius. Dacă tu nu m-ai văzut
niciodată, în schimb carnea lor a primit toate dovezile că sunt
bărbat!
— Justiţia, pentru întâia dată, va închide gura sorţii? mormăi
împăratul, care păru interesat de ce se întâmplă.
Apoi spuse tare:
— Rămâi unde eşti şi grăieşte.
#
Valerius Asiaticul era de statură mijlocie, ridicată pe încălţări
serice cu botul înălţat; în forţa vârstei era, iar craniul său nu

56Confundarea Vienei galice cu aceea austriacă e voită la Jarry. Voită: căci îi e necesară ca să introducă
anacronismul „Levantului barbar”.
părea chel decât pentru că trecuse briciul prin el, cu excepţia
lungii cozi de un negru lucitor, al cărei capăt împletit cădea
mângâind până în dreptul feselor roba sa de mătase albastră, cu
desene decorative de aur - după moda ţării mai îndepărtate decât
orice amintire, dacă facem abstracţie de cartea lui Amometus 57,
până unde dusese el numele de roman şi ale cărei moravuri le
adoptase fără rezerve, după ce o făcuse tot atât de apropiată
Romei cât Tartaria şi India, prin transportul fluvial de mătăsuri,
blănuri, sclave şi geme spre antrepozitele de la Dioscurias 58, unde
se întâlneau negustori din şaptezeci de neamuri: China 59.
Şi apărarea sa fu peremptorie [cum ar fi putut el să fie
amantul Poppeii, din moment ce fuseseră surprinse întâlniri ale
femeii lui Cornélius cu pantomimul Mnester, chiar în grădinile
sale? iar, în ce priveşte bogăţiile sale considerabile, oare le folosea
el altminteri decât pentru a-1 sluji pe împărat?] şi patetică, până
la a lăsa să se interpreteze ca emoţie tremurai lui Claudius şi a
smulge lacrimi Messalinei.
Aceasta ieşi să şi le şteargă şi pentru a recomanda consulului
Vitallius să nu lase scăpare acuzatului.
Claudius începu să vorbească greceşte, ceea ce la el era semn
de preocupare, tot atât de compătimitoare şi simpatizatoare pe
cât de sângeroasă:
—Statiltou dè Taûrou metà Loiüdou Lîbonos hypa- teusantos,
ho Tibérios apéîpein esthêti serikê medéna ândra chrêsthai. 60
Părea să nu reţină împotriva Asiaticului altă dovadă decât
această promiscuitate vestimentară, stofele din Kos şi de mătase,
îngăduite numai femeilor prin legi somptuare [o livră de mătăsuri
serice, la Roma, echivala cu o livră de aur], şi să fie dispus a-1
ierta.
Reveni însă Messalina, precedată de Vitellius.
..Această coadă păroasă a capului său e una cu aceea ce se
zbârleşte, mai puţin lungă, in poala lui Pan, reflectă ea. îl păzeşte
pe zeu... Iar unghiile sale, gheare divine...

57 Autor grec al unei cărţi, pierdute, despre un popor legendar din Extremul Orient, atacorii. îl convoacă
Plinius la bibliografie.
58 Informaţia vine din Strabo, XI, 497, care situează localitatea respectivă în Colhida, deci la est de Marea
Neagră, unde se practică numeroasele limbi caucaziene - studiate, între alţii, de marele Dumézil.
59 Semnificantului, atotputernic zeu, Jarry îi mai aduce o dată ofrande. Aşa e cu „nominalismul său poetic de
postsimbolist”. Altfel nu ne explicăm apariţia lui Valerius Asiaticus, personagiu ieşit din Analele lui Tacitus, XI, 1-
3, sub trăsăturile unui mandarin. Cognomenul său fiind „Asiaticul”, virtualităţile termenului se vor actualiza,
lupaşcian grăind, şi un chinez se va introduce în ficţiune. Şi, vorba lui Thiéri Foule, oare nu e omul din Chitai, el,
asiaticul absolut?
60 Fraza, împrumutată de la Dio Cassius, LVII, 15, înseamnă: „Tiberius, pe vremea consulilor Statilius Taurus şi
Lucius Libo, a interzis bărbaţilor să poarte robe de mătase”.
 — Caesar, strigă ea, ăsta îşi ţine unghia degetului mic într-o
teacă de trestie! Aminteşte-ţi că, de la accidentul,
datorat stiletului unui acuzat, ale cărui semne le mai
păstrează al tău obraz, ai interzis cu înţelepciune, chiar scribilor,
să aibă în prezenţa ta etuiul cu înţepători.
— Frică, mie? se întreba Claudius în sine; nu sunt oare copil
de zei?
— Ascultă-mă, Caesar, spuse Messalina. Are pe zeu,
grădinile, globul... Caesar! vreau să ajung să posed eşichierul de
joc al lui Pompeius, primit după al treilea triumf al său, din sticlă
de Sidon... nu! alcătuit numai din două pietre preţioase, de culori
diferite, lungi de patru picioare, largi de trei, destul de masive ca
să poată susţine o lună de aur cu greutatea de treizeci de livre,
împreună cu toate gemele sculptate în aceleaşi două pietre!
— Venus?... bătea câmpii Claudius.
— Lucullus se desfăta ca un împărat, iar Asiaticul conspirăm
aceeaşi grădină!
— Pe numele lui Augustus! spuse Claudius cu greutate;
Hercule, zeu al forţei, în faţa templului căruia judec de obicei,
Hercule al Muzelor! nu sunt arbitru, ci servitor al Destinului,
inspiră-mă pentru un mare act de dreptate!
— Urcă pe cal din partea opusă, insinua cii volubilitate
Suilius; şi-a hrănit tatăl bolnav cu supă din carne de om şi s-a
veselit la funeralii [e singura din crimele-i pentru care îndrăznesc
să-l scuz, faţă cu ieşirile sale după uciderea lui Caesar!],
mănâncă cu degete artificiale, se aşază - priveşte! - în loc de a sta
în picioare în prezenţa ta imperială şi are aerul, pe Pollux, de a
crede că-şi îndeplineşte toate obligaţiile prescrise; face dragoste,
în baie, cu muştele şi şi-a clădit biblioteca & pinacoteca începând
cu acoperişul!
— Phales începe în Olimp! se gândi Messalina cu glas tare.
Apoi se corectă:
r- Asiaticul conspiră cu siguranţă, Caesar!
— îngăduie-i, spuse atunci, în tăcerea generală, Vîtellius, ce
aştepta şi nu luase, încă nu luase cuvântul: fiindcă nu e sigur că
e vinovat, şi această circumstanţă a crimei sale merită toată
atenţia, îngăduie-i - am fost întotdeauna prietenul lui, iar
îndurarea ta o cunosc, o, Caesar - să aleagă singur felul morţii
sale!
Asiaticul îşi exhiba, în loc de orice peroraţie întru apărarea
sa, inocenţa în robă de aur, cu atitudinea unui idol rar, exotic şi
de neînţeles.
 — îndurarea mea! Un mare hatâr, fireşte! spuse Claudius.
Sunt îndurător. Şi din gură îi curseră bale. E nevinovat, cred,
acest om de mătase, deoarece martorii, care chipurile l-au văzut,
doar pe secretarul meu au putut să-l recunoască. Dar soarta...
Fireşte, iată echitatea: pe numele lui Augustus şi al lui Hercule,
accept să-şi aleagă singur felul morţii sale. însă nu trebuie să
inoveze prea mult, nici să aducă feluri de a muri streine în locul
obiceiului strămoşesc! E prietenul tău, Vitellius; vreau să-i fiu şi
eu prieten, eu, colegul tău, cu un sfat: Eşti tânăr, Asiaticule, abia
dacă ai patruzeci de ani; ai dreptul de acum înainte să-ţi razi
barba cu briciul şi să laşi foarfecele de tuns celor mai tineri! Şi îţi
faci deja o coroană, albă ca oasele, cu acest brici de oţel seric 61
autentic! îţi place să te joci cu lucrurile tăioase şi, pentru a-ţi
păstra unghiile ascuţite, le pui într-o teacă de lemn. Fă baie
diseară, Asiaticule, şi scormoneşte-ţi viaţa în adâncul gâtlejului,
nu e prea departe, cred, oleacă mai departe ca rădăcinile bărbii
tale. Eu vomit la cerere, pe zeiţa Fortuna, eu, Caesar, prin simpla
intervenţie a unei pene! Să adormi, prietene, într-o baie roşie, ce
bine-i, ce bine-i, mai bine decât cu pene răsucite în urechi, cred.
Sunt prietenul tău bun, Asiaticule. îţi voi fi făcut o favoare dacă e
adevărat ce spun cei ce mint, anume că îţi face plăcere, o, ţie
care te vei vopsi cu toată această purpură cezarină ce o ascunzi
în pieptul tău brodat, să sugrumi un împărat!
62 63
Ândr’apamyvnasthai hôte tisprotéros chalepténe. Nu-i aşa că
sunt un mare orator?
Soldaţii îl luară din nou pe Valerius Asiaticus în trupa lor:
versul din Homer, la sfârşitul cuvântărilor lui Claudius, era
semnalul său obişnuit de despărţire de cei pe care îi condamna la
moarte.
Şi Messalina strigă, la rândul ei, pe fondul ieşirii mute a
Asiaticului:
— Nu eşti tu zeul, fiindcă vei muri! însă eşti fericit să dispari
pentru totdeauna în spatele porţilor bine încuiate ale grădinilor
tale, pe care le voi deschide, la picioarele Zeului Livezilor! Ca
Lucullus, care a murit din cauza zeului, în cea mai frumoasă
dintre sufiageriile sale, mApollo11, unde supa cu Phales! Căci ştiu

61Adicătelea chinezesc. Vine de la grecescul serikôs, adjectiv derivat din substantivul Sêres, numele unui
popor din vestul Chitaiului. Reamintiţi-vă, cu această ocazie, de „sericicultură”, denumire a creşterii viermilor
de mătase, şi „seri(ci)grafie“, tehnica multiplicării cu ajutorul mătăsii.
62Vers din lliada, Cântul XIV, 369: „Respinge pe oricine veni-va să m-atace.“ Suetonius confirmă faptul că
împăratul Claudius îl adresa tribunului de gardă ori de câte ori condamna vreun conspirator.
63Una din sălile somptuoase ale locuinţei lui Lucullus, aceea unde se puteau oferi ospeţe în valoare de 50.000
de dinari. Dacă
că nu a supravieţuit leacului de dragoste pe care Callisthenes,
libertul său, l-a servit ca să recunoască inima stăpânului său,
oferită ca jertfă zeului! De aş putea fi demnă de masa zeului
[audă-mă el] când îmi va veni vremea apoteozei 12, la Lucullus, în
şi ca Atrqposls!
Şi, în seara următoare, la ceasul obişnuitelor ei ieşiri,
deghizată, spre Suburra, scânteietoare într-o mantie purpurie,
sub care se ascundea, într-un etui de lac, cheiţa de bronz
răsucită în formă de dragon, cheia grădinilor şi semn că darul
acesta al proprietarului era definitiv ca un testament, dădu
drumul la însoţitoare şi uită să-l mai mintă pe Claudius, la
despărţire, în privinţa locului unde se ducea.
El dormea epuizat de Venus, fără a se mai gândi la hotărârea
sa din ajun, şi înţelesese doar că e vorba de o poartă.
ÿfygl Ia seama la câine, visă împăratul.
însă Messalina era preocupată doar de a-şi imagina vederea
nesigură a unui colţ din parcul lui Lucullus, 64 65 66 închipuind,
conform cu luxul favorit al celor mai rafinaţi arhitecţi de grădini,
după ce terminaseră toate înfloriturile sculpturii şi toate formele
versicolore ale horticulturilor, un soi de câmp rustic şi gol, nud
ca goliciunea unui bărbat, până şi al său ithyphallos67 din lemn
de smochin. Ca de obicei, nu lipseau divinităţile vegetale,
încoronate cu spice şi având picioarele înfăşurate cu frunze şi
tulpini de sisibru, nici unul din atributele ce îi permiteau - întâiul
prin vermilionul său, al doilea prin lama sa tăietoare - să sperie
copilărimea şi, respectiv, să îndepărteze hoţimea. Aripa
desfăşurată a coasei sale imemoriale, de semianvergura
nesfârşitelor foarfece ale lui Atropos - tija cârmâzie a amorului îi
e cumva fier geamăn? -, în sincronie cu celălalt gest al zeului ce
fecundează, semăna moartea pe tot câmpul.

64îl credem pe Plutarh, pe auctorul Vieţilor paralele, Cicero şi Pompei ar fi cinat o dată în sala cu pricina.
Găselniţa lui Jarry e că-1 pune pe Lucullus să-şi dea obştescul final în această încăpere. Tot din Plutarh vine şi
informaţia despre afrodisiacul servit de Callisthenes bogătaşului.
65Apoteoza este, la romani, ceremonia divinizării postume a împăratului. De aici practica parodiatoare a lui
Seneca, de aici „apokolokintoza divinului Claudius”.
66Parca tăietoare a firului vital Atropos e numită. Iar Parca este Moiră la greci. Atropos e atât Moira, cât şi
numele unei încăperi lucullusiene. Messalina, se pare, îşi fantasmează divinizarea în chip de zeiţă a Morţii, dar
în cadru amoros, deci, mai exact, ca o deitate eroto-tanatologică.
67Falul erect [şi „plin de fală”, adaugă poemul mihai-ursachian Morgenstimmung]. Pe de altă parte, vocabulul,
înfrancizat, e intromis de Rimbaud în sintagma ithyphalliques et pioupiesques, ce atât a dat de furcă
traducătorilor şi exegeţilor valahi, neglijenţi cu elinismele, însă şi cu argoul soldăţesc, unde pioupiou = bidasse,
rhombier, răcan, cătană, pifan etc. Poetul hexagonal şi-a ventilat creativitatea doar în excelenta adjectivizare a
celor doi termini technici. Priap, divinitate vegetală, zeu al grădinilor şi protector sut generis al acestora, cum îl
descrie Columellaîn epigraful prezentului capitol, îi, ipso facto, divinitate erotică, de aceeaşi natură cu Phales,
cu itifalicul de Phales.
 IV. împărăteasa îşi caută zeul
Hôpou kai nûn, epidosin toiaùten tês tryphës echaîses, hoi
Loukoullianoi kêpoi ton Basilikôn en tois polytelestâtois
arithmoûntai.68
Ploutarchou, Loukoûllou Ith’
Nu e sigur că Poppea, fiica lui Poppeus Sabinus şi mama
Poppeii măritate cu Nero, căreia îi transmisese frumuseţea şi
secretele păstrării acesteia, a fost amanta lui Valerius Asiaticus;
dar Messalina a confundat în aceeaşi răzbunare pe stăpânul
grădinilor şi pe rivala ei din oglindă. E de netăgăduit că, pe de
altă parte, cavalerii Petra au fost denunţaţi peste puţin timp de
Suilius, sub pretext că ar fi oferit nevestei lui Cornélius Scipio un
loc de întâlnire.
însă nu e dovedit că ea se întâlnea acolo cu Asiaticul.
Manuscrisele prin care ne-a parvenit textul lui Tacitus ce explică
această cauză a morţii cavalerilor Petra nu conţin explicit:
„întâlnirile Poppeii cu Valerius”, cu toate că în general aşa apare
tradus [Lallemand, Brotier, Oberlin, Dureau de Lamalle, Justus
Lipsius, Ernesti,
BumoufJ. Numele de bărbat pe care-1 dau este Nester sau
Nestor sau Vester. Dotteville presupune: Mnester.
Dacă urmarea acestei istorii şi ceea ce Cassius Dio ne
transmite despre mim fac neverosimilă o legătură a lui Mnester
cu vreo femeie, îngăduit e să bănuim că acordul asigura, pe bani
de aur, alibiul Asiaticului.
Or, după ce servitorii cumpăraţi de împărăteasă au împins-o
pe Poppea, speriind-o cu întemniţarea, la sinucidere, a fost
văzută fugind din casa Petra, în direcţia Grădinilor, o formă
ciudată şi capripedă, atât de sprintenă că nu se desluşea bine
dacă era îmbrăcată sau păroasă. Şi anul acela a fost marcat de
mai multe minuni, şi a ieşit din valuri un ostrovaş lângă insula
Bestiei; şi Messalina silui cu micuţul dragon de bronz
încuietoarea de fier a parcului lui Lucullus.
Noaptea se îngrămădea, mai calmă şi mai deasă, între
înaltele ziduri de incintă şi primele elemente ale vilei, iar cerberul
tradiţional al portarului, conform prezicerii lui Claudius 69, emana
o fantomă cu albeaţa sa.
Dar nu era decât un câine de porţelan, aşezat, cu o minge
68 Senzul fragmentului plutarhian ar fi cam următorul: „Căci astăzi chiar, când luxul a luat asemenea
dimensiuni, grădinile lui Lucullus se socotesc printre cele mai măreţe grădini împărăteşti.”
69 Vedi supra sfatul dat de Claudius Messalinei să se ferească de Câine. în latină se scria pe gard: Cave canem,
însă dublul senz al lexemului era mereu prezent: animal şi zarul cel mai mic, nenorocul. Uităm, pentru moment,
că îndeplineşte rol de psiho- pomp dulăul - şi în mitologhie, şi în Călăuza lui Tarkovski.
sub una din labele din faţă, colosal bibelou fără decor, cu ochi de
sticlă, atât de ajurat şi de frizat că păru-i lung fremăta în vânt
mai frumos ca nişte petale de floare.
Invers faţă de câinele păzitor, imitator al desfoierii unei roze,
ilice retezate se adaptau curbelor animale, şi, pe măsură ce
peluzele se umpleau cu această auroră mai albă şi premergătoare
clarului de lună, forme aspre, închipuind umbrele nete ale unor
lupte pe cerul patrupedelor nefelibate 70, se înfruntară, cu alură
de cerbi, elefanţi, mantihore71, pe măsura arabescurilor
domesticite ale merişorului.
Aceşti arbuşti, amenajaţi ca să închipuie animale, reprezintă
estetica obişnuită a grădinilor romane, însă, la Asiaticus, ea era
împinsă, de arhitecţi cu ochi alungiţi, până la limite, chiar
depăşindu-se limitele, aşa cum depăşiseră odinioară, întru
beneficiul anexării la familia lui Lucullus, ţărmurile fabuloase ale
fluviilor Cambari şi Lanos72.
Şi merişorii semnau pe galeriile închise, de sus în jos, numele
lor misterioase.
Ici şi colo, într-o alternanţă regulată cu cele mai frumoase
statui greceşti şi idolii Indiei ori Persiei, din cele mai bogate
materii, şi zeii chinezi cu burţile cele mai mari, tisele imitau
amfore, şi un şir spiralat de arbuşti pitici, micşoraţi de
necruţătorul cosor, îngusta coridorul unui labirint în inima
zidului uscat, mascat de eternul merişor etajat.
Dar nicăieri Messalina nu recunoscu, rubiconzi pe verdele de
acant, smochinii sacri, tutorii oricărei grădini din Roma, uscaţi şi
totuşi atât de copţi jj la Asiatic! -, graţie celui mai pur vermilion
de Asia, pe care-1 revărsaseră toată ziua aceea la soare, până la a
împroşca ferestrele Caesarilor.
însă nici deasupra hăţişului diformizat cu ingeniozitate,
îngrijit aşa cum ţii piticii în lesă, nici prin pădurea de arbori falşi,
din carton sau din ciment mulat, asemeni celor ce încadrează
astăzi, în jurul Parisului, boscheţii cârciumioarelor şi parodiază

70în greceşte ar însemna „care mărşăluiesc pre nori“. Termenul e creat de Rabelais, în Gargantua &
Pantagruel, pentru a desemna un popor imaginar. De aici îl preia Jarry, fan înfocat al renascentistului - cum o
arată biblioteca ficţională a Doctorului Faustroll, personagiul său patafizician -, dar şi al Cânturilor lui Maldoror,
cum strălucit a dovedit-o Sylvain-Christian David în Isidore Lautremont (Seghers, Paris, 1991) ori în Alfred Jarry.
Le secret des origines (PUF, Paris, 2003).
71Gardurile vii din roman amestecă forme de animale reale şi de animale fantastice. Mantihora, bunăoară, îi
descrisă de Plinius în Naturales Historiae, VIII, 30, după Ktesias, şi de Borges în Cartea fiinţelor imaginare. Jarry
o introduce şi în Le Vieux de la Montagne.
72Aluzie se face, prin aceste fluvii situate de Plinius la hotarele Chinei, cătră originile grădinilor lui Valerius
Asiaticul. Găselniţa jarrycă e de a se fi introdus chinezăriile în lumea romană a Messalinei şi, mai mult, de a nu
se evita anacronismele nici în descrieri, nici în naraţiune.
statui ale unor arbori celebri, ea nu regăsi acest paroxism al
frumuseţii unei grădini, actuale sau romane, oglinda zeului,
globul de Sidon din sticlă.
Dacă nu cumva nu exista un altul decât al lunii, care se
înălţă aşa cum ridici o lampă şi începu să o ajute în căutările ei.
Deduse că nu era nevoie de idoli în grădina unde zeul rătăcea
în persoană: nici de imagini falice în prezenţa lui Phales, nici de o
oglindă [chiar de ar fi fost o sferă mirifică] atunci când urma să
apară forma strălucitoare.
La capătul spaţiului cu arbuşti veneau, cu toate valvele lor,
sufrageriile lui Lucullus.
Messalina împinse o uşă, ascunsă şi masivă, de crezu că
împiedică accesul la locul cel mai retras, subteran şi boltit; şi în
interior, când colo, surpriza unei curţi destul de vaste, fără
acoperiş, udată de lima plină, mai rectangulară prin simetria a
patru platani, ce îşi plângeau în oglinda unui bazin de marmură
central, cum se sapă în orice atrium, supliciul de tip Marsyas73!
Dar acest bazin, plin cu apă limpede, era pânza mereu
imaculată a unui capricios serviciu, pe care pluteau, destinate
mâncărurilor uşoare, platouri în chip de scafuri, adică de oliţe de
noapte cu formă lunguiaţă.
Mai departe, în plină încăpere de pământ brut, cu excepţia
unui măr şi a unei piramide minuscule din pietriş, un alt
triclinium îşi oferea materiale de jasp, sub bolta de verdeaţă
artificială a unei iedere din metal picant şi lăcuit.
Apoi, o a treia încăpere secretă, unde vibra continuu o
fereastră ca un suflu automat de furtună şi de ploaie simulată, al
căror nor era interpretat de un apeduct înălţat; în timp ce o
lucarnă, vizavi, privea calmul nopţii şi cum lunecă luna fără
suflare pe pista banchetului ei de nori.
Apoi, o sală imensă şi rotundă, asemănătoare cu Pantheonul
lui Agrippa, aerisită printr-o deschizătură circulară a cupolei,
care, mulţumită înălţării sale, adăpostea atât de bine interiorul
contra vântului că, întâmplându-se să cadă o ploaie scurtă, reală
şi celestă, ea se abătu vertical, fără ca vreo picătură să se
îndepărteze spre marginile de pavaj uscat, în bazinul din mijloc,
egal în diametru tocmai cu deschizătura cupolei.
Şi atâtea uşi, atâtea ceruri deschise urmau pe neaşteptate
unor cripte, că Messalina nu ştid dacă îi opuneau opaca lor
minciună de ivoriu un perete ori aerul nocturn.

73Platanii îşi pierd scoarţa aşa cum satirul Marsyas şi-a pierdut pielea, fiind jupuit de viu după ce va fi fost
învins de Apollo la un concurs muzical, unde lira a eliminat flautul.
 Şi ultima tapiserie* vegetală sau metalică, pe care o ridică
între două trunchiuri ale unei alei, îşi strânse ermetic toţi solzii
înaintea paşilor ei şi ilu mai fu nici o altă posibilitate de a regăsi
ieşirea, decât o scară ducând spre o boltă.y. Tatăl Fenixului
Paulo Fabio, L. Vitellio consulibus, post longum saeculorvm
ambitum, avisphoenix inAegyptum venit... Et primam adulto curam
sepeliendi patris... subire patrium corpus, inque solis aram
perferre atque adolere.74
C.C. Taciţi, Annalium, lib. VI, 28
Dar Asiaticul, întors acasă, înainte de toate îşi dictă, în limba
cu monosilabe, testamentul unui scrib, care îl consemnă pe
hârtie de orez, cu două peneluri, în scriere de iarbă, care este
aproape tahigrafică, tot atât de rapidă cum culcă vântul
Levantului paiele de pe mirişte.
Şi spuse că i-ar fi fost mai cu cinste să moară prin parşivenia
lui Tiberius ori violenţa lui Caius Caesar decât prin frauda unei
femei şi gura neruşinată a lui Vitellius.
Apoi se plimbă călare într-o parte a proprietăţii sale încinse
cu ziduri, se încântă cu toate exerciţiile zilnice şi cină vesel
printre concubine, ale căror picioruşe erau aşa de mici75, încât îi
venea întotdeauna să crează că le vede pierzându-se în
depărtare, ale căror subţiori miroseau a ceai, în armonia
cimbalelor.
însă, în timpul mesei, grădinarii lucrară la un rug, din
ordinul său, şi, pentru ca sângele scurs să nu antreneze vreo
revărsare de seve, dădu poruncă să nu se înalţe decât trunchiuri
moarte.
Iscusinţa lor se folosi în acest scop de toţi smochinii curaţi,
cu tulpină înaltă şi fără vlăstari, şi de pari masivi, cu rădăcinile
în vârf şi imputrescibili, pentru că fuseseră plantaţi cu capul în
jos şi pentru că lemnul nu poate putrezi decât în sensul în care
urcă seva.

74Fragmentul din Analele lui Tacitus acceptă să fie transpus aşa: „Pe când erau consuli P. Fabius şi L. Vitellius,
a revenit în Egipt, după multe veacuri, fenixul... întâia lui grijă, odată ajuns adult, este să-şi îngroape tatăl... ia
cu el corpu-i şi se duce să-l depună şi să-l arză pe altarul soarelui.”
75Greu de spus dacă anacronismul acest e voit au ba. Sinologii - şi îl invocăm acilea, la loc intertextual de
cinste, pe Robert van Gulik, istoricul sexualităţii din China veche —, cred că moda „picioarelor mici” nu ar putea
coborî dincolo de ocuparea mongolă prin Kubilai Han.
 Iată de ce Messalina mult se uimi că nu găseşte nici un ling
am , nici un ithyphallos profilându-şi ţeapa77 deasupra
76

boscheţilor grădinii.Valerius aprobă scheletul de bârne rotunde,

roşii ca focul din cauza lacului, dar porunci transferul rugului în
altă parte, ca nu cumva grosimea bolţilor de verdeaţă să fie
micşorată de aerul închis.
Lăsă intendenţilor săi grija de a descoperi, căci probabil nu le
venea uşor, în prodigiosul parc, ale cărui ascunzişuri nu le
exploataseră niciodată, un spaţiu fără copaci. Şi recomandarea
finală şi foarte calmă fu că, îndată ce trupul său va fi lăsat în
grija flăcărilor, sclavii şi femeile să-l părăsească, fără a mai
tulbura tihna lemnelor, iar ultimul ce va părăsi parcul să ia cu el
testamentul indescifrabil, cu excepţia apropiaţilor prin
adopţiune, şi singurul său codicil explicit, cheia de la poarta
grădinilor, ce urma să fie oferită împărătesei.
Atunci, în patul rezervat siestei, înfipse oblic briciul în flancul
gâtului şi începu, ridicat în capul oaselor şi cu grumazul
încordat, să-şi legene în dreapta şi la stânga nuditatea craniului
şi transparenţa feţei, ce lăsa deja să se vadă în interior moartea,
imitând un vierme ce urcă pentru a o şterge. Şi mătasea subţire
a sângelui arterei, prin această mişcare de suveică, ţesu pe
trupul devenit pe neaşteptate senil, şi pe albele perne, ca o
barbă, linţoliul ei de purpură.
Apoi, îngropat în amiant78, corpul fu transportat în spaţiul
fără arbori - fără alţi arbori decât trunchiurile moarte ale rugului
de santal, ale cărui driade79 exotice îl precedaseră pe stăpân în
infernul galben. Flacăra îşi închise toate degetele pe cadavrul
voalat, ce păru un ou auriu, aşa precum se închide coconul până
ce oaspetele său, la capătul firului, adoarme mumie în sala cea
mai îndepărtată, unde se ştie ajuns, a labirintului său. Pe urmă
se deschise şi înflori înaltă şi somptuoasă ca suflul exhalat,
suflul inhalat, suflul înălţat şi suflul adunat al tutulor copacilor,
76Lingam e termenul sanscrit pentru phallos, aşa cum e yoni pentru kteis. Hinzii venerează lingamul lui Siva,
ba-i aduc şi ofrande în templele lor. Am întâlnit, pe când traversam India de Vest în compania domnişoarei C.H.,
un şofer de autocar cu prenumele de Shivalinga. Cest tout dire! E drept că alţii au întâlnit ţigani şi... chiar...
găgăuzi fericiţi.
77Textul original sună: ithyphalle profilant son pal. Atracţia rimei. Puterea Semnificantului. Limba ne vorbeşte:
uneori e fascistă, ca în doctrina lui Roland Barthes; alteori, stalinistă, ca în teoria lui Slavoj Ëizek, distingând
enunţ şi enunţare, după modelul proceselor trucate din Moscova anilor treizeci. Prin urmare, echivalenţa phalle
şi pal, a falusului şi a parului, se adeverează o constantă jarry că. O regăsim peste tot, de la César-Antéchrist la
Ubu şi aiurea.
78Silicat natural hidratat cu magneziu şi calciu, având textură fibroasă şi folosit pentru a produce ţesuturi
incombustibile.
79Nimfele arborilor şi pădurilor îl precedă pe Asiatic într-un infern chinezesc, în funcţie de anacronismul voit
al auctorului.
al tutulor cărţilor, al tutu- lor statuilor şi gemelor şi stofelor, şi se
ridică asemeni întregului Orient captat în craniul galben şi burta
umflată a Asiaticului.
 Şi anvergura sa apăru limpede ca fiind aceea a Fenixului, care
este o pasăre adevărată, din moment ce a putut fi văzută în Egipt
[ultima pasăre fenix născându-se în vremea lui Tiberius], şi o
alegorie80 a naşterii artelor conform ciclurilor astronomice,
deoarece savantul calculează perioadele între care el arde şi învie.
Lungile unghii ale flăcării ieşite din al lor etui uscat ridicară pe un
scut - tot aşa se zburlesc şi penele păsărilor în vremea dragostei -
sacul de amiant umflat cu vid, pulbere de oase şi de suflet, iar
strălucirea penelor fabuloase luă cu ea şi duse în tării, după rit,
corpul tatălui său... cătră soarele oriental!VI. Priapul din grădina
regală
Oriens murrhina mittit. Inveniuntur enim ibi pluribus locis, nec
insignibus, maxime Parthici regni: praecipus tamen in Carmania.
Humorem putant sub terra densari.81
C. Plinii Secundi, Nat. Historiae, lib. XXXVIII
Scara, a cărei spiră se desfăşura ca înspre o cameră şi mai
secretă şi mai închisă, se întrerupea pe neaşteptate în vârful unei
coline netede, unde o scoase, ca pe o limbă, pe Messalina cu
mantia ei de purpură, dintr-o trapă, în pustiul grădinii.
Cu schimbarea nu avu mai multe surprize ca la trecerile, ce
nu posedau decât o uşă dublă, din dormitorul ei de pe Palatin,
după ce îşi făcea siesta, la tumultul solar al Celui-Mai-Mare-Circ.
Colina se căsca, fără a preveni paşii, într-o falie imensă, pe
care o descopereai - scrutându-i până departe marginile, de unde
reveneau în clipa când credeai ale fi pierdut - concavă şi care te-
ar fi făcut să te gândeşti la un crater, dacă acest crater nu ar fi
fost mai degrabă oval decât circular, şi în orice punct asemănător
unui amfiteatru.
Era hipodromul lui Lucullus.
Şi, aşa cum lasă cumpărătorul modern, la periferia oraşului
său, dacă are alte griji, să sece bazinul cu peşti roşii al vreunui
părculeţ, Asiaticul nu fusese atent la această baltă din spatele
păduricii şi, din aceeaşi neglijenţă cu care ar fi îngăduit ierburilor
80Dacă admitem, cu prefaţatorul ediţiei din 1977 a Messalinei [Éditions Eric Losfeld, colecţia „Merdre”, Paris,
p. 23], că Jarry se proiectează în figura insolită a Chinezului, capitolul acesta acceptă o nouă înţelegere. într-
adevăr, André Gide ne mărturiseşte despre autor că, de voia să intre în idiolectul lui Taica Ubu, articula cu forţă,
detaşând silabele, iar glasul lui Valerius Asiaticul ne e descris ca une voix qui isolait toutes les syllabes. Aşa stând
trebile, fenixul ne induce nu în eroare, în rătăcire, în vaganţă divină, în alè-theia, cu falusul înaripat şi dorinţa
mereu renăscândă, ci şi în izotopia autoreferenţială dragă Grupului de la Liège, în specularitatea scriiturii-
lecturi, în secretul... lui Poliţinel: „Jarry devine simbolicamente Tătânele Sfinxului, adică al propriei şi perpetuei
sale reînvieri în opera sa, instalându-se totodată la obârşia unei Renaşteri a Artelor, cel puţin pentru un ciclu
astronomic”. Semnificantul, derridian au ba [nu şi lacanian, autoritar & inflexibil], se auto- generează, trece din
suplinitor în suplinitor, din simulacru în simulacru, din tată în fiu, pe de o parte; pe de alta, data naşterii
auctorului nostru îi şi începutul Erei Patafizice pentru Cymbalişti. Comprenne qui pourra et à bon entendeur,
salut!
81Oferim, ca versiune moldovalahă a textului din Plinius, pe aceasta: „Murinii vin din Orient. Acolo se găsesc
în mai multe locuri, de altfel neînsemnate, mai cu seamă în Imperiul Părţilor. Cei mai frumoşi se găsesc totuşi în
Carmania. Se crede că e vorba de o umoare ce se condensează sub pământ.” Muri nul, din latinescul
murrhlnum, desemnează un tip de vas preţios, fabricat dintr-o substanţă minerală, Carmania trimite la teritoriul
ce ar corespunde actualului Afganistan.
sălbatice să-şi încurce aici parafa, abandonase arena nesfârşită
din golul circului de o sută de mii de locuri capriciului ordonat al
grădinarilor.
Şi anotimpuri după anotimpuri reînnoiseră cursele de
pluguri trige şi cvadrige, înainte ca să fi încheiat ele de ridicat
vechiul nisip de cristal amestecat cu pământul negru al brazdelor
lor. Şi, de dăm crezare învăţăturii lui Homer, transpusă în
imagini pe scutul lui Ahile, după fiecare viraj cu urme paralele
înjurai celor două borne de porfir verde, terminate cu ouă de aur,
vizitiul arător82 golea o cupă mare... în fundul marii cupe a
circului.
Şi, aşa cum se încrustează dansuri de femei şi zeiţe pe
bordura cupelor şi craterelor 83, Messalina alerga, în căutarea
unei coborâri neameţitoare, de-a lungul marginei băncilor
superioare ale escalierului gigantic, unde fiecare treaptă circulară
era, pe măsură ce privirea cădea mai departe în prăpastie, o
coroană mai mică, ultima încercuind încă fruntea prosternată a
nopţii, prea joasă pentru ca împărăteasa să-şi poată da seama
dacă i se potrivea tot atât de bine frunţii sale cât o perucă de
curtezană.
Luna era în toiul ei, însă nu-şi mai arăta cerului faţa, iar
norii albi erau umflaţi cu laptele lunii, a cărei lumină sub
acoperire uda marginea extremă a amfiteatrului, conferindu-i
culoare de fildeş sau de os.
Şi Messalina înţelese cu o siguranţă crescândă că trebuia să
coboare, că locul cel mai preţios al grădinii nu putea fi decât
acela spre care se îndrepta escalierul centripet, cătră
misterioasele adâncuri, fără îndoială ale rugului Asiaticului,
numaidecât ale templului zeiesc!
Şi UN LUCRU îi indică, mai imperios, calea, însă i-o bară
pentru un timp cu oroarea splendidă a unei minuni.
Pe toate locurile amfiteatrului de o suta de mii de locuri, în
imobilitatea fascinantă a unor spectatori ne- distrabili, în funcţie
de ierarhia ordinelor pe scaunele poporului, soldaţilor,
cavalerilor, magistraţilor şi vestalelor, se înălţau murinii ce
contemplau, dedesubtul lor, arena întunecată.
Murinii, după Plinius, sunt o umoare coaptă a pământului,
tot aşa cum cristalul este una îngheţată.
Sunt pietre preţioase ale Orientului [cele mai frumoase vin

82| în original: aurige laboureur. Auriga = vizitiu, conducător de car. Sintagma poate face cu ochiul şi la un
vers din lliada, Cântul VIII, 545, unde plugarilor li se oferă o cupă de vin ori de câte ori fac... brazdă întoarsă.
83Vase mari, cu două toarte, în care anticii amestecau vinul cu apă: aşa erea p-atunci.
din Carmania], din care se fac cupe sau platouri.
Culoarea lor: purpura şi un alb opac, ce le răsucesc sângele
şi laptele în mijlocul focului.
Sunt parfumaţi, iar ambalajul cel mai adesea îi
înfrumuseţează cu bobiţe şi negi sesilH, precum cu o piele
omenească.
Deşi Propertius vorbeşte de „pahare murine arse în
cuptoarele părţilor”, ceea ce ar evoca gresii flamate ori paste de
sticlă sau, după ipoteza unui istoric contemporan, un soi de
porţelan de China, e limpede că materia murinilor îi opera
pământului, nu a oamenilor; e vorba de cupe săpate direct în
piatră, într-o piatră foarte asemănătoare cu agata, pe care azi o
numim fluat de var sau fluorură de calciu.
Se numără printre cele mai preţioase dintre toate gemele,
căci numai murinul din care bea Claudius îl costase pe împărat
trei sute de talanţi, adică un milion patru sute şaptezeci şi şase
de mii de franci.
Şi, fără ca Asiaticul să-şi fi dat seama, sub praful cultivat al
îngrăşămintelor uscate şi pânzelor de păianjen ale florilor rare, ce
le făceau veşminte şi bărbi, prosperau de când Lucullus [reînnoi
Nero imperfect, pe micuţul teatru transtiberin al copiilor săi,
acest fast] nu construise toată întinderea hipodromului său decât
pentru a servi de bufet murinilor săi.
Pata lor de foc, ce se deplasează odată cu lumina, precum
steaua safirelor înstelate, era în acel moment imobilă, iar cu
masa lor îndesată [unii ating lărgimea unui mic gheridon] în
echilibru pe un picior de aur, şedeau şi priveau, tovărăşie de
păsări ciclope, stând într-un picior. 84
Şi, cu neobosire, cătră spectacolul silenţios, în care rolul
corului îl joacă noaptea neagră, focul lor deschide ochi de poftă
sau guri avide să bea.
Atunci Messalina, căreia halta stuporii fostu-i-a elan spre
fuga îngrozită, sări de pe băncile superioare ca o bestie printre
formele nepreţuite, agăţându-şi zborul mantiei de ghearele de
aur, răsturnând celelalte bestii care erau gemele, iar cele ce se
rostogoliră o însoţiră din treaptă în treaptă, gemând vesele că se
crapă şi că sosesc, asemeni împărătesei, cu un sex de femeie în
prezenţa zeului!
Ultimul rând de bănci peste care trecu era limitat în faţă de
un podium, ce se întâmpla să fie un gard viu de ienuperi de pe

84Din latinescul sessilis, „aşezat”, „prins”, „fixat”. Ai trimitere şi la numele unui pedicul. Jarry va fi aflat
termenul în Plinius.
malurile Amurului şi ale Psitarasului85; imense margarete
albastre [culoarea originară a acestor flori aduse din ţara serică],
mai înalte decât oamenii, mai dese decât tulpinile unui lan de
grâu, acopereau uniform arena orizontală; şi, conform colţurilor
unei stele cu alei regulate ghidând ochii Messalinei cătră centru,
dar unde piciorul ei era susţinut, fără să se afunde, de peţioli
elastici, lalele insondabile şi amarante le imitau murinilor fie
forma, fie nemurirea.
Şi, în centrul arenei, la unul din focarele suprafeţei sale
eliptice, se legăna imperceptibil ceva ca un ou enorm, mai
imaculat decât luna în norul ei de lapte; şi Messalina desluşi
acolo un cap ce se odihnea între flori cu ceafa aşezată pe o
perniţă de păr blond, cu două mâini trecute printre coapse şi
crispate pe şolduri aurii, şi două picioare, mai scurte decât nişte
copite de capră, încrucişate sub aceeaşi ceafă.
Ochii Messalinei străluciră a triumf; şi toate celea din jurul
ei, până la vârful în formă de coş al colinei de porfir verde, şi la
picioarele ei, sub sfidarea privirilor sale, stelele de foc ale
murinilor - unii crăpaţi şi căscaţi ici şi colo în peluza cu
margarete albastre, imortele şi lalele, alţii la locurile lor, asemeni
unor ciuperci cu pălăria întoarsă de adierea genunii ori din prea
multă vreme de dezvoltare - îşi deschid ochii de poftă şi gurile
dornice să bea.
Şi ea văzu murinul din loja imperială.
însă Lucullus6, sătul de orice substanţa potabilă, chiar de
aur, înainte de a fi îndrăznit să treacă la otravă, prefera băutului
muşcatul din vinul mai dens al preţioasei pietre de Carmania.
Roşi, murinii devin şi mai nepreţuiţi.
Şi acum, joasa şi larga cupă sfâşiată, ostentatorie
moştenitoare a dinţilor stăpânului, aşa cum ceara se dovedeşte
văduva sigiliului, prin umbra ei, a cărei proiectare din înaltul
lojei imperiale amplifica anvergura muşcării, rodea confuza
siluetă umană, topită în bula albă a sărutului lui Narcissus, cu
tot profilul său de pitic încoronat de creneluri.
Dintre aceste muşcături, aceea a propriei guri a bărbatului
gol, ghemuit printre flori, fu cea mai lungă, însă Messalina îl
întrerupse, căci ea începu să întindă o mână ce luneca pe lâna
spatelui său şi îi dădu ideea unui tuşeu asemănător penelor de la
jaboul păsărilor de noapte. 86

85De fluviul Psitaras vorbeşte acelaşi Plinius, iar Amurul, l’Amour, e introdus de Jarry din raţiuni tematice, nu?
86Jarry atribuie lui Lucullus ceea ce Nero confiscase pentru teatrul său copiilor unui bogat personagiu
consular.
 îşi desfăşură pieptul, pe care bărbia întipărise o pată roză,
burta şi picioarele de Pan; şi toată statura sa răsturnată se
întinse, cu picioarele unite în aer, cu braţul şi capul încă pe
soclul lor de flori. Apoi picioarele, alene, coborâră din nou sub
cap şi se fixară, iar el, cu o excesivă încetineală, făcu să-i pârâie
încheieturile pentru a doua oară, însă în picioare, într-o postură
firească; şi plouară petale de margarete din părul său, în
dezordine pe frunte, şi din scurta sa barbă.
împărăteasa recunoscu pe faţa zeului trăsăturile
pantomimului Mnester, vechi amic al lui Caligula, celebru şi pe
care ea îl aplaudase la Circ.
Şi, dacă s-ar fi dat crezare zvonului public, amant al Poppeii:
şi nu Asiaticul. Ea însă nu încetă să creadă că se află în prezenţa
zeului. Şi fu fericită că zeul era mai îndrăgostit de propriul său
corp decât de acela al Poppeii.
Zeul ridicat în picioare făcu câţiva paşi stângaci, la
întâmplare, cum s-ar clătina un om ce pentru întâia dată ar
încerca să stea, după exemplul lui Mnester, în cap; şi Messalina
întinse mâinile, mai puţin de curiozitate ori de dorinţă cât pentru
a se feri de un trup ce ar fi putut să cadă.
Şi, cum Priap însuşi - sau vreun jongler acrobat - se
plictiseşte să tot ţină în echilibru un mare arbore, sexul zeului
căzu între mâinile împărătesei.
Fu atât de brutală, de grea şi de înspăimântătoare prezenţa
lui Phales, că împărăteasa fugi, împiedicându-se în florile de pe
pajiştea cu petale albastre, în vreme ce Mnester, cu trupul
ondulându-se în stilul de târâre al unei lamprede, lipitoare destul
de monstruoasă pentru a fi frumoasă, mai palid ca fildeşul,
mergea să se ascundă în templul vecin cu noi amarante, domol,
aşa cum demiurgul cară o lume87.
*
Şi Messalina nu-1 mai revăzu, decât în Circ.
I s-a părut împărătesei tot atât de imposibil să urce înainte
de venirea zilei treptele hipodromului, iluminate de muririi, cât să
se caţere pe un firmament prins în fier înroşit.

87| De observat, în acest pasagiu, două lucruri, ba chiar trei: simbolismul falie al animalului acvatic botezat
lampredă, conotaţia sexuală a fildeşului şi posibila aluzie la povestea lui Sisif, reluată de Jarry în romanul său
Zile şi nopţi. Circarul Mnester apare aici drept Sisif cumulard de funcţii, rostogolitor şi rostogolit, om şi sferă de
povară. Şi nu e puţin!
 Şi, rătăcind, străbătu un spaţiu fără arbori şi fără flori, al
doilea centru al acestei arene în formă de elipsă... ce fusese al
doilea focar al său: căci un lucruşor pârâi sub călcâiul ei, cu un
zgomot infinit mai puţin perceptibil decât crăparea cupelor murine,
un lucruşor de unde se răspândi, când îl luă în mână, un colb
subţire de umbră; ea nu ştiu dacă era craniul unui mac sau acea
capsulă de fildeş a cărei fragilitate o elaborase rugul preţios mai
abil decât mâinile cizelatorului seric: ţeasta Stăpânului
Arborilor.VIL El dansa uneori noaptea
Saltabat autem nonnunquam etiam noctu1.
C. Suetoni Tranquilli, C. Caligidae, LIV
în prima zi a calendelor următoare, acelea ale lui august, la
sărbătoarea ce aniversa naşterea lui Claudius, a cincizeci şi opta,
în teatrul lui Caligula sau, mai degrabă, pe o estradă la picioarele
obeliscului de granit roz al lui Caius, cioplit de Nuncoreus, fiul
lui Sesosis, îri mijlocul circului din Vatican, care apoi a fost
circul lui Nero, în sunetul flautelor, hidraulei 88 89 şi scabelelor
pneumatice90, rupând în sfârşit tăcerea florilor, apăru Mnester.
Era îmbrăcat cu o urzeală din solzi de aur, sub formă de
semilune ce aveau un vârfuleţ între cele două coame, asemeni
unor colţi semănaţi de sus în jos şi pe toate locurile cărnii sale,
ori unor urme de sărutări. La urechea stângă îi atârna o
semilună de aur mai mare şi părea o buclişoară din coama sa,
înroşită dintr-o greşeală a calamistratorului; o alta, pe frunte,
desena o încreţire de sprâncene; şi una foarte lată, ce îi servea de
subligar91 sexual, juca rolul unei măşti imitatoare a chipului pe
care-1 împodobeşte.
Asemeni clinchetului unei mai ample cămăşi de zale ori
zăngănitului armurii mării, aplauzele făcură erupţie în jurul
paşilor intrării sale, şi, de jos în susul celor trei etaje cu bănci, de
la rândurile senatorilor până la imensa coroană de plebe,
umplură circul până la vârf.
Poporul nu avea nevoie de a-şi aminti că, în vremea când
bătea din palme chiar molcuţ în prezenţa favoritului lui Caius,
dreapta brutală a împăratului92 pe obrazul neglijentului adus de

88Senzul e acesta: Dansa uneori şi noaptea.

89Orgă hidraulică. Vestită era a lui Nero.
90Din latinescul scabellum. în contextul romanului: un soi de sandale sau de saboţi, legate de picioare şi
producând o singură notă.
91 Bucată de stofă înfăşurată în jurul mijlocului de cătră dansatori şi luptători. Masca ce imită obiectul pe care
îl ascunde şi, ascunzându-l, mi ţi-l împodobeşte este, de altfel, tematizată în poemul Baiû regelui, unde riga îi
chiar Ubu.
92 Caligula - grăieşte Suetonius - biciuia cu mână proprie pe cei ce făceau zgomot când evolua Mnester.
gărzi în pulvinar îşi continua omagiile sonore, iar stânga era
lăsată să se odihnească. Pentru acest motiv, între altele, şi fără
să avem putinţa de a descoperi dacă Mnester avea geniu, poporul
roman nu se putea lipsi de mimul său.
De la înălţimea lojei sale imperiale, Gaudius îşi agita, nervos,
capul, iar mâinile sale se izbeau cu atâta forţă, că îi sări un zar
din cornetul de fildeş montat pe inelul degetului său mijlociu. Şi
Messalina domină tumultul cu plescăitul buzelor sale.
Mnester le răspunse la toţi cu un surâs al gurii sale, atât de
carminată că părea neagră; şi, din oarece motiv 93, înjurai ei
murea sau se năştea un tiv, aşa cum penumbra înconjură ziua.
Era anunţat în ziua aceea ca exodiar, unic actor al farsei
licenţioase numite supliment, ce se obişnuia a se prezenta în
urma unei tragedii, mai degrabă a unei ate- lane 94, ori în
antractele ei. Şi circul căsca gura de mare curiozitate, fiindcă
dansul lasciv şi bufon creat de mim trebuia să închipuie spasmul
dureros al celui mai groaznic dintre eroi: Oreste chinuit de Furii.
Ultimele aplauze se răriră, săriră din locuri diverse, până la
calm general, în timp ce suprafaţa strălucitoare a tunicii îşi
regăsea echilibrul.
Dar, în centrul unei uimiri, Mnester rămânea imobil până la
a se confunda cu auriturile, de care se sprijinea cu spatele, ale
soclului roz al obeliscului lui Caius, şi atât de mult, încât ritmul
ternar al flautelor şi mugetul muiat al eolipilelor 95 hidraulei,
preludiu la dansul său, asemeni unor bătăi din palme, se
atenuară şi aşteptară.
Or, cum poporul aşteaptă greu când nu înţelege, mugi din
nou vacarmul în pâlnia circului, cu murmure, strigăte, injurii.
Obeliscul roz, cu figura de aur a soclului său, străpungea
impalpabil toate acestea.
Năvălind contra acestui far ce-şi purta la picioare lampa,
fluierăturile şi cuvintele se cadenţară şi luară o formă ce ţâşni în
asalturi succesive de bestie prin circ:
r* Dansează, Mnester!
Atunci Mnester înaintă până la marginea estradei şi, cu
gestul obosit al unuia ce a dormit la soare şi se întinde într-un

93 Jarry clarifică undeva aluzia erotică, trimiţând la superstiţia despre efectele felaţiunilor sistematice asupra
conformaţiei bucale a practicienilor acestei străvechi îndeletniciri umane.
94Piesă, bufonă ori satirică, împrumutată de romani de la greci şi prelungită în commedia dell’arte.
95Etimologic vorbind, numele acestui instrument de suflat ar însemna „poarta lui Eol“, ceea ce ne ajută să
pricepem calamburul lui Jarry. Cel puţin. Dar hidraula antică funcţiona cu apă, cum o arată numele ei, nu cu
aburi. Totuşi. Eleniştii din vremea noastră cred, pe de altă parte, contrazicându-1 pe Rabelais, că musai cetim
pila, „bulă”, nu pylè, „poartă”.
bâzâit de muşte:
— Scuzaţi-mă, nu pot: tocmai m-am culcat cu Oreste.
Şi se întinse din nou în patul său vertical.
într-o semităcere de şuşoteli, medicii şi filosofii şi
Claudius apreciară că vorbele mimului exprimau ingenios
oboseala creării unui rol prodigios; poporul şi Messalina, prea
pasionaţi pentru a căuta atât de departe, se ridicară deodată,
poporul invectivând cu ameninţări pe Caesar şi desemnând
Orestele pe care deja credea că-1 ghiceşte opinia publică: pe
Messalina, răpitoarea de hamali, de actori şi de gladiatori, ce
opunea răcnetelor scutul rece al ochilor ei impudenţi şi impudici.
— Domnilor, se bâlbâi Claudius, după obiceiul său de a
interpela în aceşti termeni pe cetăţenii romani, nu-i motiv de
scandal; nu am relaţii cu el; şi eu vreau să danseze, domnilor.
— Dansează, Mnester! reluă mulţimea, reîndreptân- du-şi
ordinul dorinţelor cătră mim.
— Oreste sunt toţi aceia, ştiu bine; dansează, Mnester, ce vei
voi tu, dragul meu, te implor, gânguri Messalina.
— E vrerea soţiei mele şi a poporului, şi mi-ar face şi mie
plăcere să dansezi, spuse Claudius.
— Voi dansa, rosti Mnester încet, o, Caesar şi soţia lui
Caesar, de teamă să nu primesc o mie de lovituri de bici, dintre
care una în chip de muşcătură cu gura.
Şi astfel, pentru a celebra aniversarea naşterii lui Claudius, a
cincizeci şi opta, în teatrul lui Caligula ori, mai degrabă, pe o
estradă de la picioarele obeliscului din granit roz al lui Caius, în
mijlocul circului lui Nero, în sunetul flautelor, hidraulei şi
scabelelor pneumatice, dansă Mnester.
*
Tunica de solzi de aur fremăta la soare, aşa cum zburleşte
vântul spinarea unui fluviu.
Şi, pentru întâia oară de când, sub Augustus, pantomimii
începuseră să ilustreze prin gesturi poezia cântată de un cor sau
de un singur glas, cântă vocea însăşi a mimului - ai fi zis un
foşnet mai surd al podoabelor dansului său.
Un foşnet mai surd: glasul său e mai puţin un glas, într-atât
e de grav, cât sunetul de trompetă al scabelelor, aceste tălpi de
încălţări goale pe dinăuntru, din care fiecare salt expulsează aer
pe o notă unică; sau geamătul măruntaielor pământului
răspunzând vibraţiei instrumentului cu mai multe capete, orgii
hidraulice a circului, acţionată cu vapori de apă, inventată de
zeiţa Pallas, construită în formă de altar de cătră Pindar Cte-
sibios din Alexandria, descrisă de Pindar poetul, Heron,
Claudianus şi Vitruvius; imitată, zice Cornélius Severus, de cătră
Etna, şi pe care a făcut Nero legământ de a fi ascultat, într-o zi
când se afla în primejdie de moarte.
Mimul cântă:
în mijlocul circului tău, Caius, dansez.
Dansez la soare.
 într-o splendoare asemănătoare,O, frumosul meu idol zugrăvit,
ai apărut într-un car
plin de tunete.
Iar gura ta bea fulgerul
Din barba de nur a vizitiului roşcat!
Tot astfel, te-ai legănat în mătase purpurie pe acel
pod ce făcu
Din mare pământ,
La Baules,
Iluminând abisul hlamidei tale din pietrele scumpe
ale Indiei.
Au urmărit cum coboară reflexele tale mii de oameni Ce se
îngrămădeau ca să te vază.
Moartea lor ţi-a fost cupă plină cu libaţii,
Din locul de pe faleze în chip de semilună.
Ai repurtat marele triumf
Pe nisipurile mării, aceste legiuni numeroase,
Căci pentru marele triumf ajung vreo cinci mii de duşmani
rămaşi pe loc; Şi cu legitimitate ai îmbrăcat din nou toga palmată.
Şi, pe bună dreptate, ai înălţat Tumul arzător de
, douăsprezece etaje,
în memoria ta,
La Boulogne,
Pentru că ai luat prizoniere toate scoicile ţărmului Cu galii tăi
de înaltă statură, cu păr înroşit după
moda germanică,
Frumoşii tăi gali de mărime triumfalică.
Ai urmărit cu a ţa dreaptă mânie
Pe iudeii alexandrini
Ce-l preferau pe zeul lor fără nume.
Or, Dumnezeu are un nume Din moment ce i se spune CAIUS.
O, mâna ta pe obrazul celui ce arfi îndrăznit să nu-mi
aplaude dansul,
Gura ta pe gura mea în mijlocul spectacolului,
întrerupându-mi dansul!
#
— Vorbeşte de Caius9, mormăi Claudius. Nu-mi amintesc
prea bine dacă am interzis să se reîmprospăteze amintirea
mortului acesta... Da: m-am opus ca Senatul să-l condamne
pentru infamie... dar, noaptea, m-am dus să pun să-i dispară
toate statuile!
— E Apollo şi totodată Orfeu, grăiră voci din popor. Dacă s-ar
deschide carcerele, animalele, lăsate libere prin circ, s-ar culca
înaintea lui...
— Popor, culcă-te! ţipă Messalina.
*
Şi mereu se ondulează şi se dislocă Mnester, iar zgomotul
vocii sale surde este ca un bubuit de angrenaje pretenţioase şi
teribile, şi mereu fiecare parte a trupului, oriunde s-ar rătăci,
urmată îi cu dragoste de o bucată de soare.
Jonglează cu rămăşiţe din soare.
Claudius, care atât se înnebuneşte după mimii buni, încât
rămânea să viseze în faţa scenei goale, în vreme ce poporul se
ducea să cineze, a pierdut orice amintire, chiar despre Publius
Sirianul. Se apleacă pentru a aplauda la marginea pulvinarului şi
lumina caldei după-amiezi îi desenează gâtul lung şi capul ce, ca
de
 | E vorba de Caligula. în cântul mimului apare vocativul latin
Cai.obicei, tremură puţin, cu o oscilaţie de caniculă pe locurile
verzi ori ca păpuşile acelea, agăţate de uşi, ce succedaseră, de la
Hercule încoace, ţestelor omeneşti atârnate în cinstea lui Saturn
pe Capitolin, muntele său dedicatar.
— E Orfeu, pe Augustus! spuse el, împreună cu poporul. E şi
Amfion, şi se va clădi o Tebă în jurul lirei trupului său, unde vor
coborî cele şapte planete ca să intre printre cele şapte porţi ale
sale!
Nu se mai desluşeşte cântul, care se târăşte la suprafaţa
solului ca un horcăit de animal sălbatec: pentru că mimul, după
un salt şi jumătate periculos, a recăzut pe mâini, în postură de
cubist96; solzii de aur îşi dau la o parte frunzele, lunulele lucioase
nu mai reflectă decât umbra; lumina şi privirile îl sărută pe
nudul Mnester printre zale, iar subligarul coboară aşa cum înalţi
o vizieră.
Murmurul redevenise cânt, foarte distinct, mai ales că au
tăcut scabelele:
în mijlocul circului tău, Caius, dansez cu soarele. Voi dansa
cum dansa Caius!
El dansa cu mine în acest circ, în circul său, la soare, Cu mine
şi cu soarele.
De asemeni
El dansa uneori noaptea.
Caius, idolul de aur şi de geme,
Caius, amantul Lunei,
Caius, mai palid de dragoste decât astrul pal, DANSA UNEORI
NOAPTEA!
Stingea toate torţele şi pe el însuşi, fiindcă acest lucru
era silit,
Putându-l singur,
Să-lfacă el însuşi...
#
Mnester nu mai cântă, ci vorbeşte pentru sine, şi, într-o
atitudine de meditaţie, şi-a încrucişat braţele şi a plecat capul pe
piept, şi acum se roteşte pe ceafa precum orbitele inerte ale
aştrilor sub picioarele sale unite, încet, ca de o veşnicie...
*
...Desprindea aştrii de pe cer, era destul de suplu pentru a se
întinde până la aştrii cerului, stingea torţele cerului, CAM AŞA... şi
atunci...
EL DANSA UNEORI...
Şi, în această clipă, dansul nu s-a mai văzut.
Circul se umplu de noapte neaşteptată, de tumult şi de
96Acrobat: vine din grecescul kybistetér.
groază.
Un disc negru muşca din soare până ce nu mai rămânea din
el decât o semilună roşie, ca penumbra buzelor lui Mnester, şi
cele o mie de zale - şi ele tot sub formă semilunară, devenite
subit purpurii - ale tunicii sale crescură şi ele, sorbitoare de
carne siderală, cu toată hulpăvia insondabilă de oare dau dovadă
oglinzile. Astrul pâlpâia asemeni unei lămpi ce e pe cale să se
stingă.
— E aniversarea lui Caesar! Acest Caesar de rău augur e
cauza minunii! Şi, de altfel, el l-a silit pe mim să danseze! Moarte
Iui Caesar! Moarte curvei sale! Caius a ieşit din infern!
Strigătele aceste şi numeroase altele se zbătură, după lungul
minut de stupoare, în faldurile umbrei îngrozitoare.
Muzica se stinse odată cu soarele, cu excepţia unuia din
flautişti, care, înnebunind pe dată, sufla până la pierderea
respiraţiei aceeaşi notă supraacută, aproape fără discontinuitate,
şi a trompetei mirifice a orgii cu aburi, ce se bălăcea cu picioare
de elefant orb în automatica sa, vesel şi insuportabil ritm ternar.
La marginea superioară a circului, de-a curmezişul
pulvinarului, pâlpâia o ultimă rază roşie, ce precipita şi mai mult
obişnuitul clătinat al capului lui Claudius, aşa cum îl
desemnase, supremă epavă a privirilor naufragiate, disperării
furioase a mulţimii.
Odată perdeaua de noapte desfăşurată, spectatorii încetaseră
a se mai gândi la mim.
În resturile luminii imperiale, ochii Messalinei, singuri, mai
negri decât doi cărbuni aprinşi, erau fixaţi, nu pe altceva, decât
pe umbra indestructibilă â fundului circului - unde se săvârşea
ultimul gest, şi cel mai silenţios, al dansului lui Mnester.
— Domnilor97, începu să se bâlbâie Claudius, iar toţi dinţii
săi [avea şi falşi] clănţăniră precum treizeci şi două de zaruri
într-un cornet sângeros; dar, în paroxismul
fricii, tremurai i se acceleră până la o jectigare98 sibilinică.
Apoi încetă să se bâlbâie şi, înălţându-se, îşi desemnă capul
mulţimii, punând pre el cu energie ultima coroană de sânge a
soarelui.
—Ascultaţi, domnilor! clamă el dintr-o răsuflare. Vă vorbesc
eu, Caesar, împărat, zeu, augur şi versat în toate ştiinţele
97Conform informaţiei ce ne vine din Suetonius, domini este cuvântul prin care Claudius interpela, incorect,
pe senatori. Din Dio Cassius, LX, 26, provine întâmplarea cu edictul explicativ al eclipsei dat de
hipersuperstiţiosul împărat.
98Din latinescul jecticatio, creat de Jarry de la verbul jac- tare, „a arunca”, trimiţător la ocupaţia favorită a lui
Claudius.
matematice, până şi în muzică şi astronomie. AVEM O ECLIPSĂ!
Luna, domnilor, care, aşa cum ştiţi, se învârte dedesubtul
soarelui şi, fie că o face imediat dedesubt ori că se interpun
Mercur şi Venus, se mişcă în longitudine cu astrul acesta... Nici
unul din fiii dumneavoastră, nobili senatori, nu s-a întors din
Etruria instruit cum se cuvine în doctrina imemorială şi sacră a
haraspiciilor şi nu se pricepe să descifreze, ca pe ale victimelor,
măruntaiele cerului? Nu e nici o primejdie! Mimul acesta nu e
astrolog!... Luna se mişcă în longitudine... Nu vă apropiaţi, ci
ascultaţi! Şi, de altfel, Agrippa i-a alungat pe Caldeeni şi pe
astrologi din Oraş. însă luna, atenţie la ce vă zic, are şi o mişcare
în latitudine, ceea ce nu poate face soarele!... Rămâneţi pe
locurile voastre, domnilor!... Şi aşa ea trece pe dinaintea lui şi îl
ocultea- ză cu umbra ei! Sub chestura tatălui meu Drusus, a
interzis Augustus astrologilor să prezică moartea cuiva! Rămâneţi
liniştiţi, domnilor! Eclipsa nu are să dureze decât jumătate de
sfert de ceas, nici nu trebuie măcar aprinse torţele! Luna îşi va
lua brâul de pe soare!
Claudius recăzu, deposedat de aurora stacojie, în pernele
lojei sale şi îşi şterse puţina spumă de la gură cu batista
Messalinei.
Soarele îşi reluă locul, ca toată lumea, şi se oglindi din nou,
asemeni împărătesei, pentru a vedea 99 dacă nu este prea roşu, în
fulguranta pulbere a arenei sfin- gitice .
Când însă spectatorii se uitară unii la alţii, fiindcă tocmai
fixaseră atât de lacom astrul dispărut, zăriră, în locul capetelor,
numai pete negre, şi întreg circul păru populat cu negri.
Ceva se rostogolise lângă estrada teatrului şi mai oculta încă
lumina pe jos: o bulă tot atât de perfect de rotundă cât discul
unei planete căzute, corpul inextricabil de ghemuit al lui Mnester
la sfârşitul dansului său. însă ghemuire este un termen
astronomic, glome- ramen100 101 - atrase atenţia, nu fără
pedanterie, medicul Vectius Valens când, la ordinul împărătesei,
fu adus cu grije mimul în palatul Caesarilor, în sunet, poporul
redevenind vesel, de flaute şi hidraulă -, care se foloseşte pentru
Jibraţiunea1^ Lunei”.
99Adjectiv creat de Jarry dinspre grecescul sphinktér, din aceeaşi familie cu sphingô. „Arena sfingitică” =
„nisipul inelar”. Se mai ştie, iar Vorberg ne e martor cu Defiguris Veneris, că vocabulul sphinx, tot din aceeaşi
grupă lexicală, designa şi pe cined, pe poponaut. De unde concluzia că folosirea acestei expresii, „după
prestaţiunea artistică a lui Mnester”, nu e întâmplătoare. Zis altfel, soarele şi inelul Circului întreţin aceleaşi
raporturi... precum Caligula cu Mnester.
100Acest terminus technicus al astrologiei antice răsare în versul 720, Cartea V, din Lucretius, De rerum
natura.
101Din latinescul libratio, „nivelare”, „egalare”, „echilibrare”, aici, cu o accepţie astronomică poate
complementară aceleia exprimate de glomeramen.
 Şi în seara aceea, la a cincizeci şi opta aniversare a naşterii
lui Caesar:
 — Claudi102, soţ al meu, împărat, zeu, zise Messalina în pat,
refuzându-se, aşa cum obişnuia să facă, până ce obţinea răspuns
la vreun capriciu paradoxal; Caesar, augur, bărbat atât de versat
în muzică şi mai cu seamă în astronomie: vreau Luna!103PARTEA
A DOUA

102Vocativul latin al numelui propriu Claudius.

103O vrea şi Caligula, pentru cu totul alte motive, în piesa eponimă a lui Camus.
Adultericii legitimi
 /. Sub lămpile Dianei persane
Siquidem Latinarum feriis quadrigae certant in Capitolio,
victorque absinthium bibit.1
’ C. Plinii Secundi, Nat. Historiae, lib. XXVII, 28
— Nu a leşinat, însă rămâne imobil şi nu vorbeşte, spuse
medicul, reintrând în grotă.
Această grotă era cel mai răcoros triclinium al casei de vară a
lui Lucullus, sala subterană şi submarină a Dianei persane
Anaitis, mai friguroasă decât caverna, casa rustică a lui Tiberius
de la Terracena, de unde trecuse direct în gheţurile fierului şi ale
morţii. Era tapetată cu piei întregi de vaci de la Eufrat 2, la flancul
cărora, în locul lămpilor sacre, ardea un geam, limpezit de apele
sărate ale Tibrului, ce se învolburau în spatele zidurilor graţie
artei lui Lucullus, asemenea arhitect de apeducte că fusese
proclamat Xerxes roman.
— Mai mult ca în templul său de porfir şi imortele, visă
Messalina, zeul îşi închide pentru mine, peste misterele inimii
sale, pumnul. - Oaudi, zise ea, pantomimul
| înţelesul îi: „Au loc în Capitoliu, la serbările cetăţilor latine,’
curse de cvadrige, iar învingătorul bea absint.” Dar... să nu uităm
atracţia pentru absint la artiştii postsimbolişti în general, la Jarry
în particular.
* Tapetarea çu piei de vaci e o invenţiune jarryca!
Mnester refuză a-mi da ascultare într-o anumită privinţă!
Claudius nu răspunse pentru început, cu urechea fiind la
scrâşnetul ferestrelor de cristal: sticloanţe cu vin atât de
centenar, că o carapace de corali lăsa să se creadă că li-s burţile
plesnite, se târau pe labe de crabi ori duzini de aripioare ventrale,
stârnind un vertiginos dezgust, de limule 104 ale căror spinări unse
cu ceară le pecetluiau gurile. Apoi sticla repercuta bătaia unei
tobe de Taprobane, iar un scufundător, cu o piatră între coapse,
coborî să culeagă stridii de Burdigala 105, vrăjitorul muzician
protejându-1, pe durata cât îşi reţinea respiraţia, de vigilenţa
rechinului paznic al parcului circular.
— Care pivniţă? spuse Claudius.
Dar gândirea Messalinei se întrerupse din respirat odată cu
scufundătorul; iar paharnicul, care era soldat, profită de ocazie
pentru a pune la topit un nou fragment de Falem 106 în apa caldă

104Limula = artropod marin care atinge până la 50 cm lungime şi trăieşte în Marea Antilelor sau în Pacific.
105Numele antic al oraşului Bordeaux, vestit şi azi pentru stridiile sale, nu doar în Antichitate. Vezi Columella,
op. cit, VIII, 16.
106Vinul de Falem, foarte dens, trebuie diluat cu apă.
a cupei împăratului.
Claudius bău, şi chipul i se împurpura, desenând palida
cicatrice lăsată de lovitura unui Stylus107:
— Eu am reînnoit cutuma desuetă de a alege actori sclavi! Iar
Augustus, dacă a restrâns dreptul de a bate sclavii, l-a menţinut
pentru histrioni108! Mimul trebuie să-ţi dea ascultare, Valeria, în
orice privinţă!
Un clinchet mai favorabil prelungi tremurul ordinului vocal al
lui Claudius: căci, aşa cum piei argăsite formau epiderma sălii în
jurul ferestrelor până la boltă - poleită cu mantale şi feţe, sclipind
de priviri mai zăpăcite decât ochiul de jad al vacilor şi fulgerării
lăncilor, partea de jos a zidurilor era tapetată cu ostaşi.
Căci, de la primele atentate, chiar imaginare, împotriva
persoanei sale, împăratul nu se mai culca 109 la o masă fără ca
armata să facă parte din veséla întinsă.
La ordinul împărătesei, cu asentimentul lui Claudius, se
duse un lictor la Mnester şi reveni, mai târziu, cu vergile
însângerate şi rupte.
ĂU:— Nu vorbeşte, se prăbuşeşte şi se rostogoleşte, raportă
lictorul.
— Acum e împodobit probabil cu o reţea densă de mici
semilune de sânge, ca atunci când, amândoi aflân- du-se la Circ,
eclipsa soarele, comentă Messalina. Şi lim- ba-i p în memoria sa
cea de-a o mie şi una lunulă roşie.
— Refuză, spuse Vectius Valens, care bea în al treilea pat,
faţă în faţă cu împăratul.
— Şi pretinzi că l-ai ales dintre sclavii tăi! ţipă ea.
Claudius însă aţipise, cu faţa-i purtătoare de cicatrice... pe
cot; şi, deasupra măsuţei din tuia, în semitre- zie, când îi vorbi
soţia, tot ce putu gestul său fii să agite Şi să răstoarne cupa cea
mare: se revărsară cheaguri
stacojii şi pătară cele trei paturi şi locul de trecere pentru
sclavi.
Messalina se răsuci, în culcuşul ei, cătră doctor:
— Un filtru110 ar fi mai eficace decât vergile şi sângele pentru

107„E ştiut că un cavaler roman acuzat, în baza pârelor calomnioase, că este seducător de muieri, văzând că
se folosea împotriva lui chiar mărturia unor curtezane, aruncă în obrazul lui Claudius cu stylul şi cu tăbliţele pe
care le avea în mână, repro- şându-i cu tărie prostia & cruzimea, şi îl răni grav.” (Suetonius, Vieţile celor doişpe
Caesari, V, 15).
108Actori comici la romani: nimic mai mult!
109| Să ne reamintim poziţia în care mâncau latinii antici!
110în senz de excitant, afrodisiac, farmec erotic. Ăla din Tristan şi Isolda era le vin herbé, nu? N-o luăm însă
pe digresie şi nici discuţia inaugurală din Le Surmăle, să fie dar, n-o invocăm.
a-1 constrânge la dragoste şi pe cel ce nu se iubeşte decât pre
sine, aşa cum virgina Artemis dispreţuieşte cerul spre a-şi îndoi
cele două coarne unul spre celălalt, nu? 111 112 în clipa de faţă am
certitudinea că mă posedă un zeu, şi nu un sclav histrion, căruia
am pus să i se dea bătaie. Ştii să conjuri zeii, medicule?
— Artemis, spui? întrebă Valens, aproape fără să se oprească
din băut. Artemisia, absintul, este un filtru ea însăşi. Artemis,
Luna Phoebè, tripla Hecate11! Există trei feluri de absint 113: cel
din Gallia, sanatonicul cu plete aurii; ponticul, din Pont şi de mai
departe, din Orient, cu care se îngraşă animalele, drept care le
găsim fără
fiere, aşa cum contemplăm lumina fluviului printre ficaţii
acestor vaci, deschise ca acelea, gravide, cărora marea vestală le
arde fetuşii în ziua Paliliilor 114, Valerio, şi e cel mai bun; cel din
Italia este mai amar.
— Nu îţi cer un hipoman115 pentru un taur, ci pentru Priap,
zeul! spuse Messalina.
— Absintul maritim, de la egiptiacul Taposisir, din care o
rămurea ţinută în mână ori beută cu ulei şi sare iniţiază în
misterele lui Isis. O livră de absint pontic, fiartă în patruzeci de
sextari de must, până scade totul cu o treime, aşa cum se face
vinul de hisop...
—Vinurile acestea din aromate sunt parfumuri, gân- guri
Messalina, şi nu mă folosesc de ele decât pentru toaletă.
— Parfumurile, aminteşte-ţi, au virtuţi de filtre. Aminteşte-ţi
de al meu phtorium de Thassos, în care am combinat scamonee şi
spânzit de spânz negru, aceste avortive cu care te-am împodobit,
o, stăpâna mea, mai somptuos decât cu esenţe de flori şi pietre
preţioase, esenţe ale pământului, chiar de-ar fi trebuit să ţi le
cumpăr de toţi cei optzeci de talanţi, cât îmi aduce un an în
slujba ta. Am creat phtorium semănând virtutea plantelor în jurul
rădăcinilor viţei-de-vie! Şi am macerat pentru tine, odată cu

111Cele două coame ale zeiţei Artemis se adeverează simboluri ale celor două semilune, iar în textul
capitolului trimit atât la autarhia fiinţelor narcisice, cât şi la autosuficienţa erotică a castităţii: ne stă mărturie,
printre alţii, pictorul Salvador Dali.
1120 scăpăciune a lui Jarry: Hecate îi, într-adevăr, o zeitate selenară, nu însă şi tripla Hecate, care, aşa cum ne
învaţă şi Erwin Rohde în Psyché [Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 255], se dovedeşte divinitate htoniană,
infernală, însoţită de nemiloşii Câini ai Morţii.
113 Absinthe, în idiomul de adopţiune al lui Cioran, acoperă atât beutura alcoolică aromatizată, cât şi planta,
asemănătoare cu pelinul, din genul artemisia, conţinătoare a unei esenţe amare & toxice, sorginte a celei
dintâi. în ambele accepţii, lexemul face acordul la feminin.
114Sărbătoarea lui Pales, zeiţa turmelor, căreia i se vor fi adus ca jertfă viţei nenăscuţi încă, fetuşi puri &
simpli.
115Secreţie de iapă, folosită ca afrodisiac. Vezi latinescul şi grecescul hippomanes.
artemisia şi mierea, substanţe emenagoge. îţi voi fabrica un
filtru, nebănuibil şi irezistibil, de dragoste pentru zeul iubirii
însuşi, dacă favoarea zeului îmi coace strugurii!
— Cam durează: zeul va fi mort, ori mă voi îndrăgosti de un
om sau de un măgar, iar dragostea mea nu aşteaptă alt anotimp,
murmură Messalina.
— Poţi dizolva artemisia, o zi şi o noapte, în apă de ploaie
sărată şi ai acelaşi absint din care o cupă plină, la vechile
sărbători din Latium, servea ca premiu suprem în cursele de care
de la poalele Capitoliului, premiu pe deasupra coroanei de aur!
Căci în apă ea devine sănătate suverană şi limpezeşte vederea, cu
toate că în vin, la drept vorbind, vindecă de veninul cucutei, al
dragonului marin, al musaraneii116 şi al scorpionului! Mirosită,
provoacă somnul, şi nu ai decât să o strecori, fără ştirea sa, sub
căpătâiul lui Mnester.
împărăteasa, aflată în posesia ultimelor formule, o şterse
numaidecât din prezenţa guralivă a medicului beat.
— Şi îţi voi scrie restul proprietăţilor absintului, sughiţa el
printre sforăielile lui Claudius, cu cerneală de absint 117, iar dacă
tu nu vei voi să le citeşti, le va ceti posteritatea, fiindcă cerneala
de absint nu e contaminată de şobolani!
*
După o zi şi o noapte, când căzu o ploaie caldă şi dizolvantă
ca nişte lacrimi de bucurie, sub care Messa- lina puse să se
culeagă planta şi să se alcătuiască afro- disiacul:
— A băut? întrebă Vectius.
—A băut, răspunse împărăteasa, strălucitoare şi frumoasă,
din cauza noii voluptăţi şi a ultragiului inedit; a băut, docil, aşa
încât nu Phales, nici Mnester, ci un copilaş de leagăn şi-a uitat
divinitatea şi s-a uşurat în mine118.
—Absintul infuzează o zi şi o noapte în apa de ploaie şi, într-
adevăr, femeilor le e bun ca emenagog, bărbaţilor ca diuretic,
rosti sentenţios şi grav medicul Vectius Valens.
*
116l| Musaranea, la musaraigne: mamifer insectivor, de mărimea unui şoricel.
117Rachilde, în Alfred Jarry ou le surmâle des Lettres, ne evocă pe auctoriul nostru făcând adesea apologia
absintului. Din alte izvoare s-a aflat că, la finea unui prânz patafizic, adică după ce bucatele vor fi fost
ingurgitate în ordine alfabetică, el mai dădea pe gât şi o cinzeacă de cerneală. Aşa s-o fi născut ideea „cernelii
de absint”. Theoria sinepraxi... sicut rota sine cod, murmura adesea şi Vladimir Ilici Katzowski. A, să nu uit, uita-
m-ar necazurile: Jarry se lăuda că bea, înainte de culcare, un pahar în care turna oţet, absint + o picătură de
cerneală ca să le... lege!
118Comparaţia cu un alt text jarryc, La Morale en Paroles, poate lămuri înţelesul expresiei din original: qui
s’est oublié en moi. Acolo se zugrăveşte un personagiu ce nu coţopenea muierea vecinului ci, băiat prost
crescut fiind, „făcea pipi în ea“.
 Or, poporul nu întârzie să murmure din nou în jurul
palatului Caesarilor, din cauza mimului său sechestrat. Şi
Messalina, aşa cum ar fi aruncat răzvrătiţilor pumni de aur,
împreună cu monezi de aramă de-ale lui Caius, a căror topire
Senatul tocmai o votase, puse să se toarne din abundenţă statui
ale lui Mnester prin tot Imperiul. Iar aceste efigii, asemănătoare
cu nişte ouă de aur119, perpetuau al lui Narcis gest din grădini şi
astrul teatrului lui Caius. Iar săpăturile moderne l-au exhumât
pe unul din aceşti cubişti din bronz la piscina din Capii.
Vectius Valens examina cu interes portretul de metal:
— Aşadar, e Phales?
— O, da, susură Messalina, era un copilaş, însă era totuşi
prezenţa reală a lui Phales120. Phales, Priap, zeul dragostei, îi un
copilaş ce se joacă de-a-v-aţ-ascunselea în spatele unui copac, pe
care îl duce peste tot cu el însuşi.
— Iar când are nevoie de un ascunziş mai secret, femeia îi e
cel mai gingaş copăcel, glumi Vectius.
— Era chiar Priap, l-am văzut, repeta cu încăpăţânare
Messalina.
— Pentru noi ceilalţi, de acum înainte, Priap este, dată fiind
indiscutabilitatea unei mărturii oculare, un bărbat rece, conchise
medicul.
II. Cel mai frumos dintre romani
C. Silius, iuventutis romanae pulcherrimus.1
C. Cornelii Taciţi, Annalium, lib. XI, 12
Fără îndoiala, tot multiplicând asemănările lui Mnes- ter,
băgă de seamă într-o zi Messalina că ele nu aveau decât un
model; şi nu e în caracterul nici unei femei să ezite multă vreme
între un zeu unic, fie el şi al dragostei, şi un număr plural de
bărbaţi.
Ea se îndrăgosti aşadar puternic de un tânăr patrician, C.
Silius Silanus, consul desemnat, care, în cursul procesului
cavalerilor Petra, după moartea Poppeii, o impresionase cu verva-
i exaltatoare a cinstei de altădată a oratorilor [ceea ce era la data
respectivă cel mai în vogă dintre locurile comune oratoriceşti], şi
mai cu seamă a lui Corvinus Messala, strămoş al Messalinei,
însă şi prin vestejirea acelui delator de Suilius, adus de ea de pe
119Dio Cassius confirmă povestea cu statuile lui Mnester. Forma de ou reprezintă contribuţia romancierului
nostru.
120De revăzut, pentru „prezenţa reală” a zeului, sfârşitul capitolului penultim al părţii întâi a cărţii. Ne putem
întreba totodată dacă Jarry a intenţionat, cu respectiva sintagmă, o aluzie - şi de ce natură? - la prezenţa
Mântuitorului creştin în euharistie. Oricum, Patafizica fiind iremediabil imperturbabilă, intenţia blasfematoare
se exclude automat.
insula unde fusese deportat.
O mai uimi şi cu tenul său roş-aprins, barba de smoală,
gesturile mari ale mâinilor sale grele, cu degetul mic al stângii
plesnind în inelul de aur, şi cu buzele-i ce se conturau ca o limbă
de schimb121 122.
Împărăteasa şi toată gaşca primilor ei iubiţi, liberţii [cu
excepţia lui Polybius, pe care-1 trimisese la moarte după o ceartă
amoroasă]: Callistus, ce pretindea că l-a salvat pe Claudius de la
otravă sub Caius123, Narcissus, Evodus Pallas, descendent al
regilor Arcadiei, sclav nobil, intendent al lui Caesar, şi medicul
Vectius Valens - împărăteasa şi liberţii se puseră dară pe vândut
„ca nişte crâşmari”, povesteşte Dio124, dreptul de cetate chiar
Britanilor, şi de altfel toate privilegiile vandabile, astfel că, în
scurt timp, însă nu mai iute decât îi bătea inima, Mes- salina
simţi cum i se umflă punga cu pietre preţioase ce le prindea cu
ostentaţie pe sânu-i stâng.
În acest timp, Claudius, ministru inconştient al liber- ţilor
săi, trimitea rând pe rând la supliciu pe cei ce i se părea că
uzurpează titlul de cetăţean, iar Messalina şi Pallas revindeau
acest titlu, de îndată ce era vacant, celui mai darnic.
Messalina îşi făcea rost de mult aur, căci experienţa ei
îndelungată îl deosebea pe iubitul bogat, personaj consular şi cu
integritatea notorie, după un semn: că trebuie cumpărat
aristocratic de scump.
însă Silius era nu doar personaj consular, plin de onoruri şi
bunuri, ci, căsătorit de curând, făcea paradă de marea sa iubire
pentru tânăra-i soţie, Iunia.
în consecinţă, fură duse ca jertfă noului zeu cadouri
numeroase şi, după ce darurile din aur au fost epuizate, toate
bogăţiile succesive ale unor Nero şi Drusus, până şi eşichierul lui
Pompeius, sub ochiul bovin al lui Claudius, a cărui fixitate nu
mai vedea, devenită agitaţie
violentă din cauza tremurului, ce se accentua, al feţei sale;
sclavii înşişi ai împăratului, nici unul dintre ei nenumindu-se
altfel decât Christus ori Chrestus, drept certificare a excelenţei
lor125; şi singura statuie din aur a lui Mnester.
121Adicătelea: „C. Silius, dintre tinerii romani cel mai frumos.”
122Prin urmare, Silius se iveşte, cel puţin din perspectiva buzelor, drept inversul lui Mnester, al practicianului
de sucţiuni condamnabile, drept mai falnic decât felatorul.
123| Adicătelea Caligula.
124 Dio Cassius, Istoria romană, LX, 17.
125Chrestus vrea să spună „desăvârşit”, „ales”, „excelent”, pe când Christus = „uns”, „miruit”, „ales”. Jarry se
prevalează aci de un pasagiu din Suetonius, foarte controversat, în legătură cu prezenţa creştinilor în Roma.
 în ziua când ultima comoară [cu excepţia patului imperial],
care era panoul din perle, portretul Messa- linei, coborî de pe
Palatin pe ceea ce mai rămăsese ca umeri de sclave, atunci
numai, în urma ultimei roabe, se oferi împărăteasa lui Caius
Silius.
Silius o găsi imperială şi frumoasă, şi mai ales îşi aminti de
moartea lui Appius Silanus, tatăl vitreg al Messalinei, căruia i se
tăiase capul pentru conspiraţie, căci nu însemna oare conspiraţie
faptul de a te refuza dorinţelor Augustei?, şi de otrăvirea lui
Vicinus Quar- tinus, şi de multe alte morţi.
Imperială.
Şi, tot aşa cum te îndrăgosteşti prin contagiune de o femeie
frumoasă ce este îndrăgostită, elocuentul personaj consular,
proclamat de Oraşul unanim drept cel mai frumos dintre romani,
simţi pasiunea împărătesei, ce îl înconjura, strângându-şi
cercurile până la a-i încinge tâmplele cu o coroană de împărat! 126
Şi din aceste motive, şi pentru frumuseţea ei, o iubi.
Messalina venise complet goală, aşa cum te oferi aprecierii
unui cumpărător de sclavi; şi era înfăşurată, aşteptând braţele
posesoare ale stăpânului, în mantia imensă ce, la ieşirile ei, o
ascundea pe curtezana din Suburra sau pe căutătoarea Zeului
Grădinilor prin grădinile sale.
Stofa ce-i acoperea trupul putea fi numită în toate timpurile
mantie suburrană deoarece, pentru a avea înfăţişarea de
curtezană, peruca de aur nu mai era trebuincioasă.
Şi, în faţa actualului ei iubit, ca la picioarele lui Phales,
căruia strada prostituatelor îi trăgea brazda dragostei, ea părea,
în inima pliurilor de umbră, Noaptea însăşi, adăpostindu-şi
pasărea înfrigurată.
Pentru o astfel de divinitate a tenebrelor, o rază de soare este
o ploaie de gheaţă, dacă o compari cu volup- tuoasa tămâie a
unei lămpi ce tocmai s-a stins într-un lupanar.
însă [un amănunt arată că] nu era veşmântul de noapte de la
lupanar, ci din seara de pe hipodromul Asiaticului, acela de care
se dezbracă Messalina la Silius!
E logic şi omeneşte să te înşeli însă în privinţa exteriorului
femeilor, şi astfel Claudius paria în mod absurd că ea îi aparţinea
numai lui, când se întorcea plină de miroazne din celula afumată
a lui Lycisca!

Haioasă rămâne numai sugestia că toţi servii împăratului poartă numele de... Excelentul.
126Passion însemnează şi „pasiune”, şi „Patimi”. A se vedea la passion în cazul lui Marcueil din Le Surmâle,
unde maşina- de-inspirat-dragoste îi strânge eroului tâmplele tot cu o coroană.
 în seara aceea deci, la Asiatic, se cramponase de trena ei, cu
gheare oleacă stâlcite, un murin drăguţ, căzut parcă din cuib; şi,
cum nu mai dezbrăcase de atunci mantia aceasta, zări doar
piatra roză împroşcată cu lapte, mult timp după ce aruncase
haina, covor mai molcuţ, pe duşumeaua îmblănită din al lui
Silius cubiculum.
îi oferi această ultimă bijuterie — aurul sânilor ei tocmai
fusese cules de gura iubitului - şi, când perechea se hotărî în
sfârşit să se odihnească pe culcuş, fu chemat un băieţel să verse
cecub127 mustos în admirabila gemă de băut128.
Atunci, cel mai frumos dintre romani, pe burtă fiind, se ridică
în două coate şi încruntă sprâncenele spre mâna Messalinei, care
îi întindea cupa. Era una din cupele pe care fuga împărătesei o
târâse pe treptele amfiteatrului; şi, tot atât de evidentă cât
răsfirarea degetelor ce o prezentau, crăpătura sa plângea,
asemeni clepsidrei orelor de dragoste 129.
Suveran, de la înălţimea omagiului tutulor comorilor, fără
defect [spuse privirea sa răutăcioasă], până la donatoare şi darul
ei cel mai recent, exclamă Silius:
— Nu eşti geloasă, Valerio, dându-mi toate aceste lucruri
feminine?

127| Vin de Caecubum, poate tot atât de plăcut romanilor cât acela de Falem.
128E, încă o dată, limpede că murinii simbol se adeverează al sexului şi sexualităţii feminine.
129| înţelesul versurilor odiseice nu e altul decât:
Aş vrea să ştiu, femeie, dacă patul nostru Este tot la locul său -
 — Sexul meu este cel mai mic! răspunse ea cu un gest.Oudé ti
oida
Ei moi et’ empedôn eşti, gyvnai, léchos -1 Odysseas, PS
Patul Caesarilor nu fusese adus în casa lui Silius, aşa cum
veniseră aici mobilele şi sclavii şi dragostea Messa- linei, nu
pentru că acest pat ar fi fost înrădăcinat în solul palatului, după
exemplul culcuşului homeric al lui Ulise, nici pentru că îi mai
firesc să meargă omul la pat decât patul la om, ci fiindcă patul
Caesarilor nu-şi merită numele, în capul Messalinei, decât având
ca baldachin întreg palatul Caesarilor, de la temelii, dintre care
cea mai adâncă este cea a Romei, până la vârf, care este
Claudius Caesar el însuşi, pe cale de a scrie, în transparentul
său belvedere, istoria acestei Rome, fără a fi totuşi în stare să
disceamă, în acest punct al lentei sale erudiţii, peripeţia aceasta
ultimă.
 Şi au fost odată nişte zori când largul culcuş nupţial, cu
picioare zdravene de fildeş, încercuite cu argint, placat în
întregime cu acelaşi metal virginal, după moda din Delos, şi
acoperit cu purpură brodată cu figuri deacvile, se Incovoi
silenţios sub greutatea musculoasă şi nudă a lui Silius, a cărui
barbă neagră înteţeşte strălucirea mătăsii candide a cearşafului
şi a umărului Mes- salinei.
Contrastul ras şi alb al lui Claudius vopsea odinioară, în
chiar această cameră, toate lucrurile în culoarea părului cărunt.
însă asta nu-1 întrista prea mult, fiindu-i ca o întinerire, fără
ca el să-şi dorească revenirea la o prea fragedă adolescenţă.
Când nu avea păr cenuşiu, nu era iubitul lui Venus.
Cu zăpadă, părul îi împletise aurora coroanei sale imperiale.
Cât priveşte candoarea130 supremă, Claudius nu o privea în
faţă, şi clătinarea capului său se explica fără îndoială prin aceea
a unei lebede ce-şi proiectează gâtul la dreapta şi la stânga, în
funcţie de absenţa vânătorului, fiindcă viaţa nu i-a fost suficient
de largă respiraţie pentru cântul apoteozei.
Şi, pe când Silius se întindea în acest pat, odată în braţele
Messalinei, ea îi aduse la cunoştinţă, precum înaintea cupei
întâiului lor sărut, cu o dureroasă nelinişte a unei priviri
ranchiunoase, că îl iartă numaidecât şi chiar se căieşte de
greşeala pe care bănuia că ar fi săvârşit-o, oricare va fi fost acea
greşeală.
Silius căuta, tatona în grabă, cu amândouă mâinile, sub
vasta nuditate a carurii sale, captură obiectul - îl muşcase oare
vreo gânganie? - groazei sale.
Livid, unghiulos, cristalin, sever, senil, obscen, gol până la
os.
Un zar.
*
— Trebuia reţinută vreo sclavă, spuse Silius, în picioare pe
covor, ca să schimbe cearşafurile lui Caesar.
— Doar ţi-am oferit totul, Silius, hohoti Messalina; nu
credeam că vei acorda atenţie... acestei chestii, nu mă gândeam
că vei găsi... chestia asta! Dar am lăsat cearşafurile lui Claudius
cu tot atâta naivitate ca şi cum, dacă nu ar fi părăsit Claudius
acest pat la intrarea tâ în costum eroic, te-aş fi iubit pe trupul lui
Claudius.
[în costum eroic, adică gol complet, cu vreo draperie pe
130 A nu se neglija senzul latinesc al lui candor şi canidus, „albeaţă strălucitoare” şi, respectiv, „alb”; nici
origina cuvântului „candidat” în anticul candidus: pentru că, la Roma, candidaţii se îmbrăcau în alb, deşi nu
mureau mereu candizi.
umărul stâng.]
— Dar ţi-am dat toată viaţa mea! Dar te iubesc, Silius! Dar
trupul meu, pe care tu nu-1 respingi... Vrei tu oare să-mi smulgi
şi pielea, care este a lui Claudius? Te iubesc!
— Da, Valerio, ne iubeşti mult pe amândoi, nu mai pun la
socoteală plebea celorlalţi, pe amândoi, pe mine şi pe Caesar.
... Ridică-te! nu mi-ai dat nimic, nici o parcelă de dragoste,
din moment ce îmi lipseşte o parcelă din dragostea ta! Sau, dacă
îmi dai totul, dacă mi te dai toată... Cel ce o posedă în mod
absolut pe nevasta lui Caesar este... Eu sunt Caesar! eu sunt
soţul tău legitim şi, poate din teama de a nu-mi judeca toţi
strămoşii mei Caesari, nu-1 pedepsesc nici eu pe cel ce, de atâţia
ani, îmi este atât de groaznic de adulterin, că nu mi-a lăsat soţia
decât în această ultimă noapte, prima... E motivul pentru care nu
o pot repudia, nu m-am bucurat încă de nunta noastră juvenilă,
căci, pentru mine, până în noaptea asta [Silius începe a plânge]...
MESSALINA ESTE VIRGINĂ131.
7* Ai dreptate în mod ab-so-lut, Silius, îngână Mes- salina.
— Silius! Fireşte: Silius! înnebunesc, spuse Silius: tot ce am
spus e ridicol. Am uzurpat comorile lui Caesar şi i-am furat
nevasta lui Caesar, ca toată lumea, asta-i totul. Nu sunt nimic,
decât Silius, consul desemnat, simplu particular, soţul lui Iunia
Silana. Ha ha ha! bărbatul Augustei! Unde este contractul de
căsătorie, împărăteaso? Unde-i actul legal?

1313Punctul de plecare al acestei declaraţii neaşteptate, paradoxale, cheie a întregului roman, îl constituie, pe
de o parte, existenţa Sfintei Messalina, fecioară şi mucenică a creştinismului timpuriu, canonizată în 1613, pe
de alta „căutarea messali- niană”: împărăteasa romană îi fecioară atâta vreme cât nu a cunoscut în ea
„prezenţa reală” a zeului itifalic, teofania desăvârşită; atâta vreme cât nu a găsit absolutul iubirii, priapul pe
măsura dânsei. în ce priveşte „prezenţa reală a zeului”, să se revază penultimul capitol al părţii întâi a acestui
roman. Pentru mai ample detalii... să se dea fuga la nota 1 de la pagina 756 a tomului al doilea, din colecţia
„Pléiade”, al operelor complete ale lui A. J. Trei alte opere jarryce tematizează această „virginitate paradoxală”:
Amorul absolut, Suprabărbatul şi Madrigal.
 — Tu eşti Caesar în mod absolut, o, Caesar, rosti, în genunchi,
Messalina.IV. Imitându-l pe Bacchus
Kai syvmpasin àn toîs chroménois autê katà symbôlaia
synôkesen, ei mêter en tô prôto phoratheîa apôleto.*
Ton Dionos, Romaikôn Biblion, X
însă Claudius plecă într-o zi cătră Ostia, la vărsarea Tibrului
în mare, unde terminase de construit digul şi farul, începute sub
Caesar, şi săpase portul pentru frânele Africii şi fructele Spaniei,
Galiei şi Orientului, ca să aducă un sacrificiu - fiind de ajuns o
furtună pentru a înfometa Roma - în templul lui Castor, fiul lui
Tindar, ce alungă vijeliile şi piraţii.
îl duceau opt liburnieni132 133 pe drumul plăcut şi scurt de-1
străbătea călare, dar puţin practicabil de trăsuri pentru că,
uneori îngustându-se prin pădurici de smochini, alteori lărgindu-
se de-a lungul unor pajişti plate, nu era pavat nicăieri.

132Aşa grăit-a Dio Cassius: „Poate că ar fi încheiat căsătorii cu toţi cei ce ar fi avut comerţ erotic cu ea dacă,
prinsă în flagrant delict la prima, nu ar fi fost omorâtă numaidecât.”
133Provenind din Libumia, provincie situată între Istria şi Dalmaţia. Libumienii îi desemnau în lumea romană
pe hamali şi pe purtătorii de lectici: prin extensie de senz.
 Erudit în toate, cu excepţia celor ce ţineau de pro- priu-i
menaj, în fundul lecticii închise îşi puse în capsă se ilustreze ca
emul al lui Cadmos, Cecrops, Linos, Palamede, Simonide,
Damaratos şi Evandros, şi inventă trei litere pentru alfabet: un
digamma eolic, un anti- sigma şi un diftong nemaipomenit, ce
pretindea să traducă onomatopeea sărutului, acest dublu
destin134.
în timpul acesta, în ritm cu buiestrul uman al litierei
octofore135, soţia lui Caesar se căsătorea legal cu Silius.
La Roma, consimţământul soţilor şi al acelora de care
depindeau era de-ajuns pentru căsătorie. Ceremoniile nupţiale
erau accesorii. Dar o femeie trecea în puterea părintească a
soţului ei, sub tutela sa, şi devenea a lui ca un obiect mobil, în
trei moduri: usu, coemptione, faire.
Prin uzaj: când, măritată, rămânea un an întreg la soţ, ea îi
aparţinea prin usucapio.
Prin coempţiune: soţul o cumpăra, cu toate formalităţile unei
mancipaţiuni fictive, ca pe un lucru.
Prin confareaţiune: şi acest mod de uniune îl alese Messalina,
în prezenţa a zece martori, încredinţându- se mâinilor
suveranului pontif şi ale flaminului jupi- terian, katà toùs hieroùs
nômous136; şi aduse ca jertfă zeilor o plăcintă din grâul numit far.
In acest timp, Claudius înălţa rugi lui Castor, protectorul
grânelor, ca să se găsească mereu far la Roma.
Confareaţiunea era uniunea indisolubilă, fără divorţ posibil.
Era o lungă ceremonie, pe care o putea întrerupe
tunetul, prevestire nefastă, Insă ruga lui Claudius era primită
de Castor!
Silius divorţase în ajun de Iunia Silana. Cât despre
Messalina, soţia lui Silius pe viaţă, ea nu renunţă la uniunea cu
Caesar, nici nu dori moartea lui Claudius Caesar.
Multipla ucigaşă lăsa loc, în inima ei nemărginită în privinţa
generozităţii, tutulor iubirilor trecute, şi nu recunoştea văduviei
decât acea comoditate de calendar, veştejită de Seneca, de a
putea data de la diferiţi soţi, nu de la diferiţi consuli. Căci, dacă o
femeie, ce învaţă din experienţa sexului său, este capabilă să-şi
amintească numele tutulor soţilor, nu îi întotdeauna ştiutoare a
tutulor consulilor: unii dintre ei îs morţi, sau departe, sau

134Informaţia vine din Analele lui Tacitus, X3,13, ce nu menţionează însă ce litere a inventat Claudius. Am
preferat, din comoditate, să nu le reproducem în traducţiune, descriindu-le numai.
135Adică dusă de opt libumieni.
136„După legea sacră.”
eunuci, şi toţi îs dubli.
Era convinsă, într-o atât de absolută sinceritate, că amantul
momentului prezent era soţul ei legitim, încât luă hotărârea de a
celebra la fel, în ordinea iubirilor viitoare, o pluralitate de juste şi
indisolubile căsătorii.
Impunitatea le încorona pe primele.
Era la sfârşitul toamnei. în consecinţă, pentru a ironiza
meschina succesiune a anotimpurilor, simbol al unităţii
succesive a soţilor conform prejudecăţii, ea nu închipui altceva
mai bun decât să umfle totuşi carnea zbârcită a strugurilor şi să
dea, pe obrazul palatului imperial, un simulacru de serbare a
culesului viţei, în cinstea căsătoriei sale din acea zi şi a lui
Bacchus, pupil al lui Priap.
în mijlocul ulmilor încălziţi, arcuiţi sub greutatea ciorchinilor
împachetaţi, şi al dansului şi al cântului sclavilor deghizaţi în
bacchante, la geamătul, până la sânge, al teascurilor şi la
fierberea cuvelor, cuplul nupţial, înveşmântat sumar în piele de
ţap, iar Messa- lina, fiind cu părul despletit şi agitând un tirs,
simţi tămâia vinului sărutându-i coturnii, apoi afumându-i
capul, până când toate luară ritmul dezordonat al unei hore, aşa
cum se bucură zeii la învârtirea sorilor.
Şi această giraţiune de oameni, mai confuză decât zdrobirea
strugurilor, era lumea tutulor foştilor amanţi ai noii mirese, de la
Mnester deghizat în Pan, îmbrăcat într-o piele de lup, până la
prostituatul Cesonius, mascat în Bacchus încoronat, imberb,
acoperit cu o calotă de iederă, şi căruia Messalina vruse
odinioară să-i fie mascul.
Toţi, cu excepţia decanului lor Narcissus, ce se abţinea, din
gelozie tardivă şi subită, iar actul nupţial abia atunci apăru real,
pentru că era scris, naturii sale de secretar.
Vectius Valens, pornit pe poante de beţiv, se prefăcu, hâtru,
că vrea să-şi ia zborul, spre a ajunge din urmă fuga preţioasă şi
ascendentă a aburilor de vin, care, sub pretext că se duc să-i
încoroneze pe zei, denimbează frunţile pilangiilor; se urcă în cel
mai înalt ulm şi, cu tonul unui astrolog ce-şi delimitează casa din
cer, strigă:
— Eol se va fi invitat la sărbătoarea noastră: văd apropiindu-
se, dinspre Ostia, o furtună furioasă!
Acestea fiind zise, avu loc înteţire de evohe6, dar şi hilaritatea
numeroasă a frecuşului de alămuri ale tamburinelor.
Calm, îşi întoarse privirea de la cer şi iată ce descoperi ca
spectacol terestru, pe o scenă improvizată de pământ gol, unde
ultimele frunze de vie uscate erau 137
măturate de vântul dansului, tot astfel cum se sălta- seră în
aer călcâile, a căror beţie părea a voi să continue gesturile
culesului de struguri.
Veni un freamăt dintre ramurile de ciorchini, asemeni unui
elefant ce-şi face loc cu ajutorul proboscidei 138 . sale negre,
culcând la dreapta şi la stânga ierburile Asiei, care sunt copaci
înalţi; şi un negru etiopian, gol ca smoala, ţâşni înainte, în urma
şi în direcţia gestului său de egipan139.
Mâinile îi erau legate după ceafă, iar coatele-i închipuiau mai
degrabă monstruoase urechi găurite decât coame ţăpeşti. Şi
astfel, el nu se putea folosi în voie decât de un singur membru,
încoifat, precum un cucoş de luptă, cu oţelul unui pinten.
Şi, după o modă dragă negrilor din Etiopia, se închista în
extremitatea pielii sale, până la surdină, un clopoţel; ceea ce nu-1
împiedică, la urechile Messalinei, să sune, când fanfaronul galop
al campionului făcu de trei ori turul arenei, mai bine decât
zurgălăii catârilor de la toate atelajele ce trag un berbece spre o
cetate.
în acest timp, gladiatorul alb, rezemat de un ulm, în faţa
purpurei strugurilor, cu o paloare de perlă ce ar sfâşia lobul ce-1
împodobeşte, se puse în gardă, cu o încetineală savantă şi ca pe
măsura unei crucificări.
însă, fiindcă albul era frumos şi cu şansele cele mai mari de
victorie, Messalina se simţi îndrăgostită de negru.
De aceea, în vreme ce trupa femeilor, până şi Ceso- nius şi
Silius şi invitaţii îl încurajau pe unul ori pe
celălalt dintre antagonişti cu evoheul rutului sau râsului lor,
ea se sprijini, fără să spună un cuvânt, de gardul din tulpini de
vie, care se îndoi aproape până să se rupă, şi, cu egidele140
murdărite până spre tălpi de dragostea strugurilor, în spatele
negrului ce nu putea s-o vadă, ochii ei îşi îndreptară asupra
adversarului alb oglinzile arzătoare ale dorinţelor.
Şi, fiindcă ea era o prostituată foarte expertă şi irezistibilă,
iar celălalt nu era decât un mascul, privirea Messalinei, ea, nu fu
imediata ripostă a unei uitături, ci a unei posesiuni, darul candid
al unui întreg suflet încrezător.

137 Ţipătul bacchantelor în cinstea lui Dionysos.

138Trompă: vine din grecescul proboskis.
139Monstru: jumătate om, jumătate ţap; divinitate silvestră: Aegipan.
140Aigis, aigidos = piele de capră: de aici, prin extensie, înţelesul de scut din piele, scut, protecţie. Messalina
e îmbrăcată în piele de capră, ca o bacchantă.
 Nemaiavând de luptat decât cu un dezarmat şi fiindcă
sângele face bucurie manilor, negrului învingător îi fu îngăduit
să-l ucidă.
Dar Messalina ceru spada unui călău profesionist, pentru ca
execuţia să fie mai promptă.
— Se grăbeşte, gândi Silius, ca, odată petrecerea sfârşită, să
ajungă în patul nostru de nuntă.
După ce însă omul fu mort:
— Ucide! repeta împărăteasa141.
— Bacchus îţi ia minţile spuseră toţi, arătând dovada, ce încă
zăcea, a ordinului executat, şi balta cu un alt sânge decât acela
al teascurilor.
-T Ucide! spuse Messalina, fără să mai acorde vreo atenţie lui
Silius şi adresându-se negrului mai languros decât implorau
femeile lui Tiberius unghia sa otrăvită; numaidecât! oh! ucide-
mă! porunci ea.
Bruta neagră, ce rămânea pregătită, aşa cum o stupoare
rămâne zăpăcită, se apucă să-şi desprindă pintenul tăietor.
— E un negru bun şi care ştie să trăiască, începu să râdă
Silius, spre a-i lăsa pe martorii căsătoriei sale să uite puţin că
era soţ, şi meditând la destituirea lui Titus Proculus, căruia îi
încredinţase paza soţiei, ori mai exact slujba de şambelan al
inimii Messalinei.

141Formula folosită pentru a cere moartea unui gladiator învins, la Circus Maximus, era Iugula! [Sugrumă!].
Ordinul Messalinei are aici un senz erotic, intensificând asocierea simbolică a spadei şi a lui Priapus
mentulatus. Atenţie, sub acest aspect, la capitolul penultim.
 — Nu, ar dura prea mult, suspina Messalina; numai tu ai fi
mai mult, numai tu ai fi prea mult, o, unicul meu iubit!V.
Pescuitorul de mugili
Daîmargos dè mâlista ton ichthyvon ho kestreus esti kai
âplestos - hôtan dè phobethê, kryvptei tèn kephalèn, hôs hôlon tô
sôma krypton.142
Aristotelous, Peri tà zôa historion, E
Aceasta se întâmpla la Nîmes, în ziua când la Roma, oraş al
adulterelor prin pilda însăşi a împărătesei, ea se îndrepta, în
urma ultimei sale sclave, spre locuinţa lui Caius Silius.
Pe ţărmul ce Mediterana îl mai poseda la vremea aceea,
medicul Vectius Valens, la umbra vastă a unei pălării tesaliene,
în genul celor purtate de spectatori la teatre şi de pescari la
mare, examina un coş cu peşte.
Spinările de un cenuşiu de plumb luceau atât de intens,
încât capurile păreau cilindrice; burţile dormeau atât de mate, că
fiecare formă dădea impresia unui cot defensiv din fildeş,
cuirasat parţial cu metal şi dungat pe flancuri cu şapte
încrustături gri.

142înromânizat, Stagiritul asta spune: „Mugilul este cel mai vorace şi mai nesătul dintre toţi peştii — când se
înspăimântă îşi ascunde capul, crezând că îşi ascunde întregul corp.“
 Capurile, la capătul unei colerete din patru spini puternici şi
a bronhiilor cu vârfuri ascuţite, erau minuni: declive acoperite de
solzi poligonali; ochii, pe jumătateacoperiţi de dubla streaşină a
ochelarilor de grăsime; gura, foarte buzată, triunghiulară, ce se
închidea aşa cum se bate o pană - Vectius deschise una cu
unghia, şi această buză neastâmpărată îl privi cu ochi morţi: căci
dinţii subţiri clipeau exact ca nişte gene.
Pescarul începu să-şi laude marfa, în funcţie de varietăţile ei:
mugilul cefal, aurit, săritor, mititelul labeo...; şi, cum medicul era
absorbit de examinare, fără să schiţeze vreun gest de
cumpărător:
— Nu mai aştept decât mugili oceanici, declară el, dar iată că
tocmai se întorc bărcile: veţi asista la sfârşitul pescuitului de
chelo şi ramodo143.
Apăru o singură bărcuţă, un celociu 144 cu pânze şi vâsle,
grăbindu-se spre locul unde se aflau interlocutorii, fundul
golfului unde se deschidea, comunicând cu marea, marele lac
sărat Latera145.

143Alte denumiri ale mugililor, consemnate şi în Marele Dicţionar al secolului al XIX-lea de Larousse. E drept
că acolo se vorbeşte despre romado, nu de ramodo. Jarry îl va fi răsfoit neatent, în vreme ce noi, din motive
eufonice, am evitat să echivalăm pe muge [designator al unei varietăţi de rouget ori de mulet] cu „barbun”,
cum s-ar fi cuvenit! Ne-am prefăcut a crede că muge n-are treabă cu latinescul mullus şi am fabricat...
„mugilul”. Asta e!
144Din latinescul celox: ambarcaţiune uşoară, barcă, brigantină.
145Astăzi lacul Lattes, lângă Nîmes.
 — Târăsc un mugii de mai multe zile, prins cu undiţa de gură
şi bronhii, tocmai din Atlantic, explică omul; iar bancul cu femele
îl urmează orbeşte, căci mugiliţa este lubrică şi stupidă! 146—
Natura îşi bate joc de mugili147, spuse Vectius, căci ei îşi ascund
capul sub aripioarele culcate ale burţii şi se cred în siguranţă.
— Sunteţi pescar? se miră pescarul.
Vectius privi spre mare.
Bărcile se vedeau toate, dar împrăştiate şi fără să pară a avea
intenţia de a se aşeza în rând pe măsură ce se apropiau, ori de a
manevra năvoade prin golf.
Şi, mai albe ca pânzele, le precedau creste de valuri, cu a lor
efervescenţă.
Căci o avangardă de delfini, vizibili la suprafaţa apei,
fugăreau bancul de chelo-şi cu încăpăţânarea unei haite.
— Mugilul fuge din faţa delfinilor, însă ar putea sări foarte
uşor peste o navă, lămurea pedant pescarul.
Şi o mare mulţime de bărbaţi şi femei, ce invadaseră ţărmul
intrării strâmte a Lacului, capturau, înarmaţi cu tridente şi plase
de mână, bancul eşuat în apa puţin adâncă, fără a stânjeni
câtuşi de puţin zbenguielile ondulatoare ale delfinilor.
— Aşteaptă vânătoarea de peşte astăzi, spuse pescarul, şi vor
rămâne toată noaptea, ba şi mâine, până îşi vor primi obişnuitul
salar, sub formă de pâine muiată în vin.
Apoi reveni la noile sale coşuri şiroitoare şi continuă:
— E o plăcere să-i mănânci, fiindcă, aşa cum unghiul ascuţit
al gurii nu le îngăduieşte să se hrănească decât cu animale moi,
gâtlejul în formă de filtru nu permite să ajungă în stomacul lor
decât substanţe uşoare.
— Ai putea să adaugi, prietene, că, în acest stomac, gătirea îi
infinit de subtilă, căci se termină el, stomacul, cu o pipotă de
pasăre148.
— Cumpăraţi odată şi odată, ori eşti şi tu pescar? mormăi
omul cu mugili.
— Pescuiesc, da, însă altminteri decât tine, fără să fiu
dependent de câinii marini şi acolo unde este mai mult peşte.
Extrag, la Roma, spuse medicul fixându-şi pălăria tesaliană,
mugilii supliciului legal din fundul persoanelor vinovate de

146Jarry transferă lubricitatea mugililor asupra mugiliţelor, intensificând astfel asemănarea lor cu
împărăteasa nesăţioasă.
147Plinius, Istorii naturale, X, 32.
148în medicul cunoscător al pescuitului se proiectează însuşi Jarry, pentru care halieutica, arta pescuitului, nu
prezenta vreun secret, că doar era el doctor în halieutikè technè.
adulter149.
VI. Prin mijlocirea curtezanelor
Proanepérekei dè tên gynaîka Messalinan dià zelotypian.150
Phl. Iosephou, Ioud. Archaiologîas, Bibi. K, keph. Z
însă Claudius, informat de toate acestea la Ostia, prin grija
lui Narcissus şi a concubinelor sale favorite, Calpumia &
Cleopatra, întreba, răvăşit, care, dintre el şi Silius, era un simplu
particular.
Perplexitatea asta dementă lăsa foarte puţin loc unui
sentiment necunoscut, se pare, de romanii acelui timp, şi mai
ales de Claudius: gelozia, ura faţă de încomorare, deşi Flavius
Iosephus scrisese că din gelozie a poruncit să fie omorâtă
Messalina.
— Te amuzi, micuţa mea Cleopatra, bâiguia el. Nu-ţi bate joc
de mine, sunt un biet om într-o tavernă. Vrei să mă faci să cred
că nu mai sunt Caesar. Dar nu i se iau chiar aşa de uşor lui
Caesar palatul şi comorile şi autoritatea şi pe Venus! Sunt întreg
la minte, Calpurnia, sunt foarte cuminte, tu te mai strădui să-mi
pui în mâini pantofiorii tăi plini de glod [există persoane la mine
acasă ce nu mă privesc, nu, ca pe stăpânul lor], îţi pierzi timpul
însă, nu dorm. Nu am ochii orbiţi! Nu am fost niciodată Caesar!
E o supoziţie prea absurdă!
Avu o tresărire:
— Torţele! Sângele! Amice ostaş, iată monezi, uite monezi de
aur. Ai umeri zdraveni, ostaşule, împinge roata, împinge! Io
triumphe! Fors-Fortuna!z
— Caesar, începu Narcissus, care sosise.
— Ha ha! Caesar, spuse Claudius; nu-i aşa, Narcissus, că nu
sunt eu?
— Ba da, ba da, îl linişti apropiatul său. Caesar este Caesar
la Fortuna. Ea este aici, cu carul, cu carul pregătit, gata să
pornească la drum.
— Ea este aici... Venus? tremură Claudius din toate
membrele.
— Ea te aşteaptă... Fors-Fortuna, Caesar.
Şi, în aceeaşi lectică ce îl aştepta la Ostia, între Vitel- lius şi
Largus Cecina, sub ochiul lui Narcissus, Claudius Caesar se
angajă pe drumul nisipos al Romei.

149Cazna amantului adulter e menţionată în Satira X a lui Iuvenal, îi comentată de Forberg în Defiguris
Veneris şi ficţio- nalizată în Princepele, roman atribuit lui Eugen Barbu. în consecinţă: Vectius Valens, complicele
împărătesei infidele, ştie la ce să se aştepte - mai bine decât un neprofesionist.
150înţelesul exact e: „O omorâse pe Messalina din gelozie.”
 în această vreme, Venus, ca o murdărie a grădinilor, într-un
tomberon de excremente, fiindcă nu putuse cere alt vehicol - şi
totuşi, Augusta fiind pe cât era Livia zeiţă, avea drept la car! -,
înainta fără teamă să-l întâmpine pe Caesar, conştientă că,
pentru a închide ochii imperiali în mijlocul tomberonului cu
gunoaiele sale, îi era suficient să deschidă evantaiul voluptuos al
sânilor ei.
 Şi, precum soldatul imaginar151 152, sau orice creatură ce
având asupra sa o icoană a Princepelui este inviolabilă, luă cu ea
pe Octavia şi pe Britannicus, copiii, care, de era ori de nu era el
tatăl lor, semănau cu Claudius.In sfârşit, o băgă la înaintare, cu
acelaşi cinism cu care şi-ar fi epilat nopţile prostituate cu lampa
sacră a fecioarelor, pe Vibidia, cea mai veche dintre vestale.
— O, fărădelege! alternau metodic Vitellius şi Cecina, la
fiecare din vastele urechi ale lui Claudius, ca pentru a ritma
opintelile purtătorilor lecticii.
Narcissus, pe jumătate întins în faţa împăratului, mai abil,
vorbi adâncului însuşi al sufletului său, ocupân- du-1 cu un
memoriu ce relata tot trecutul Messalinei.
— Un memoriu, spuse Claudius, care, lacom, se cufundă în
lectură.
Ultima descendentă a familiei Messala şi a secole de
integritate şi rostre153, fiică a lui Messala cel Bărbos şi a Domitiei
Lepida, îmblânzitoarea cea blândă 154, Messalina, indiferent dacă
a luat-o Claudius de nevastă întinată sau nu, indiferent dacă
Lepida i-a dat pilda desfrâurilor ori a unei vieţi virtuoase de
matroană, şi-a înfrânat infamia până când a putut cu certitudine
să o pună să se cabreze pe culmile Imperiului.
Apoi, crimă după crimă:
Iulia, nepoata lui Claudius.
Iulia, sora lui Claudius.
Appius Silanus, al doilea soţ al Lepidei, mama Mes- salinei şi
pe care fiica o văduvi.
Fiul lui Appius, ginerele nădăjduit de Claudius.
Ginerele lui Claudius, Pompeius cel Mare, şi tatăl acestuia şi
mama sa.
Callistus, tovarăşul de studii şi libertul lui Claudius.
Vicinus şi Quartinus.
Petus şi Arria. -
Claudius, obosit de atâtea asasinate, începu să se distreze cu
declinarea exilaţilor:
151„Ura, victorie! Noroc favorabil!”
152Adică ducător de însemne şi imagini, iconofor. Vegetius, în Epitoma rei militari, II, 7, ne confirmă
supoziţia. Dar, se pare, împăratul Claudius va fi creat şi trupe imaginare, adică fictive, necomportând o prezenţă
efectivă sub arme.
153Rostrum = pinten, bot, cioc de navă. Tribuna din Forul Romei era clădită cu rostrele luate voloscilor. Rost,
a rosti, rostire - de la acest termen şi de la activităţile lingvistice din respectivul for se trag, reamintindu-ne în
acelaşi timp neobositele comentarii noiciene în jurul grăirii româneşti vechi: filosofie ocazională pesemne şi
tribut plătit kraţiei ceauşine pentru a se acoperi travaliul la Devenirea întru fiinţă ori la antrenamentul
alumnilor.
154Ş Ş Domitia Lepida tocmai asta ar însemna: îmblânzitoarea- cea-Blândă.
Seneca...
 Din fundul sângeros al acestei tocane de ticăloşii, capul nu şi-l
ridică spre pestilenţa mai fadă a tomberonului.VII. în Atropos la
Lucullus
Et vincula, et carcerem, et tormenta, et supplicia administrabit,
nec suarum erit ultor injuriarum? Iam stationes magis faciet quam
Chiisto?1
Q. Sept. Fior. Tertulliani, De corona
Matroanei văduve155 156 i s-a făcut milă, fiindcă era acum
sigură că vinovata copilă va fi pedepsită, şi a venit s-o mângâie pe
nefericită, adăpostită în spatele porţilor de fier ale grădinilor sale,
ce se opuneau inutil fierului prevăzut al soldaţilor.
în ce-i priveşte pe complici, ordinele maşinale ale împăratului
îi executară fără interes. Anticar iubitor al vechilor uzanţe,
Claudius spusese numai atât:
— Pedepsiţi-i după obiceiul strămoşilor.
Cum orice obicei arhaic din Latium era sângeros, ordinul
acesta însemna: pedepsiţi-i cu moartea. Soiurile de moarte
tradiţionale se enumerau astfel: bătaia cu vergile până la deces;
bătaia cu vergile şi apoi tăierea capului; aruncarea de pe stânca
tarpeiană, deşi
acest supliciu era în mod special rezervat paricizilor; însă
împăratul nu era oare un părinte şi, în dreptul roman, soţul
Messalinei nu era oare părintele ei? Strangularea era şi ea
posibilă în Tullianum şi Forţa157.
Silius a solicitat, aşa cum se cuvenea, trunchiul, cu eroice
declamaţiuni, Vectius Valens a fost guraliv, iar Mnester s-a
înfăşurat, ca într-o mantie de laşe rugăminţi, cu exhibarea
cicatricelor primite, în adâncul grotei Dianei persane, din
porunca lui Caesar.
— Nu are importanţă, a spus Claudius. Am pus să i se taie
capul unui consul desemnat şi la prea multe personagii: de ce l-
aş excepta de la soarta lor pe un histrion! Şi apoi, îl cheamă
MNESTER, Galantul; iar numele său îmi va da titlul, reînnoit,
dinspre Homer, pentru capitolul despre moartea sa, în istoria
Romei pe care o scriu eu: Mnesterophoma, Măcelărirea
galanţilor... Penelopei, care constituie argumentul cântului al
douăzeci şi şaselea în Odiseea. Să nu se sustragă execuţiei:
155Tertullianus grăieşte astfel: „Va aplica fierul, şi temniţa, şi torturile, şi supliciile, şi nu va găsi răzbunare
pentru injuriile personale? Şi de gardă va face mai mult pentru alţii decât pentru Hristos?”
156E vorba de mama Messalinei.
157Tullianum şi Forţa [pre lătinie Robur] trimit la o singură temniţă romană, însă - ne avertizează editorii -
Jarry traduce Robur prin Force pentru a lăsa în textul său aluzii la două vechi închisori pariziene, La Grande
Force şi, mai cu seamă, La Petite Force, unde erau deţinute profesionistele amorului tarifat clandestin.
altminteri îmi fură titlul.
însă iată ce se petrecea nu departe de peştera Dianei:
— Tiţa, fetiţa... ea a fost o fetiţă foarte cuminte. Spune,
mămico, îmi dai lămpiţa de argint ca să mă joc de-a vestala?
Aceea care vorbeşte acum îi Messalina. Tocmai au fost forţate
porţile grădinii. Spaima-i mortală şi
neaşteptată, pe genunchii Domitiei Lepida, îi anticipează
delirul agoniei.
— Foarte cuminte! Ea nu va mai rupe futilul jucân- du-se de-
a sfârleaza cu el.
Futilul1 era vasul sacru ce servea la udarea templului Vestei
şi al cărui fund, ca să se împiedice rămânerea apei, era conic
precum acela al unei sticle de sifon.
— Vreau lampa micuţei vestale!
Şi iată: purtând o torţă, precedat de un centurion în ţinută
de gardă şi mai puţin fatal & inflexibil prin armele sale cât prin
mutismul său militar, libertul Evodus inundă peluza cu toată
lumina crudă a invectivelor sale de sclav.
Lepida îşi trage din nou pe cap voalul de văduvă.
— Căţea, lupoaică, târfă! ţipă libertul şi nu se va întrerupe,
până la îndeplinirea misiunii, din vociferarea injuriilor decât
pentru a da ordine scurte soldatului.
— Un soldat — se copilăreşte Messalina, uite un soldat.
Cineva m-a mângâiat cu vocabule soldăţeşti! Mămico, dă-mi voie
să mă duc cu frumuşeii de soldaţi! Spune?...
îşi pipăie figura, ce devine taciturnă, a întregii sale măşti din
postav alb. 158
— ...Vălul! Iată, zeul Augustus e voalat!159
Veselă:
— Bine, bine! gladiatorul cel mare îl va omorî pe cel mic! Ia-
mă în braţe, mămico, ca să admire băieţii cu bule de aur cum îmi
unesc degetele mari!
Libertul se impacientează:
— Degeaba faci pe nebuna, o, tu, cea mai abjectă dintre
femeile adultere! Comedianta, nu eşti la Circ! încornoratul tău de
Caesar s-a hotărât să facă dreptate, în sfârşit, şi nu vei scăpa.
Tribun de gardă, înaintează.
158Cu acest termen, luat ca substantiv latin sau ca adjectiv hexagonal, Jarry trimite, aici ca şi în
Suprabărbatul, la verbul futuere, deşi nu există legătură etimologică între ele decât... instituită de vrerea lui.
Aiurea le futile devine chiar le foutilel Contextul justifică însă lucrătura, căci musai unul din atributele „vestalei”
noastre cată să fie echivoc. Messalina e virgină, iar vestala curvă iaşte, c-aşa se-ntâmplă-n scriitura cea de toate
zilele şi nopţile.
159Aluzie la acoperirea statuii lui Augustus, în Circ, înainte de omorârea cuiva.
 Tribunul, cu decoraţiile şi insignele clămpănindu-i la piept,
înaintează între ochii Messalinei.
însărcinaţi cu execuţiile erau adesea soldaţii şi centurionii.
Tertullian, descriind trebile diverse ale oşteanului, spune:
Cum! va aplica fierul, şi temniţa, şi torturile, şi supliciile, şi nu
va găsi răzbunare pentru injuriile personale? Şi de gardă va face
mai mult pentru alţii decât pentru Hristos?
— Dragă, murmură Messalina — îl priveşte de sus în jos,
stând tot pe genunchii mamei sale voalate -, te iubesc. Eram atât
de grăbită să te iubesc încât nu am pierdut din timpul nostru ca
să mă întorc spre chipul tău. în clipa de faţă sunt fericită să ştiu
că eşti soldat. Eşti frumos, pari un burduf din piele de ţap, cu
casca ta de piele! Miroase frumos. Şi eu sunt frumoasă, nu-i aşa?
Bărbaţii îmi zic Lycisca. Leno160 spune că sunt cea mai frumoasă.
— Gura, ordură! clamează libertul; gura ta spurcă până şi
numele prostituatelor din cartier.
îşi introduce deştul în gură, gânditoare şi ştrengăriţă:
— Mămico, de vreme ce interzici fetiţei tale să meargă la
plimbare în Suburra - nunucul Halotus zice totuşi că e foarte
frumos acolo: e şi un ciubăr mare unde fac pipi bărbaţii -, dă-mi
al tău micuţ ’tifal161, să mă joc cu el.
Matroana se ridică brusc şi impune mâinii fiicei slae, fără să
rupă dureroasa tăcere, un pumnal, pe care degetele ei erau
crispate înainte de sosirea executorilor.
Realitatea metalului o recheamă la ea însăşi şi reînvie în ea
împărăteasa.
—Visam! eram nebună! Da, voi muri, îmi voi spăla toată
ruşinea... Dar, servitoare mică şi proastă, baia aceasta e prea
rece, meriţi să te înţep cu un ac de aur. Unde mă aflu? Grădinile?
Cade în genunchi.
— Phales! Aplecat! îşi ia zborul. Pui, pui, pui... Nu-1 voi
prinde niciodată! - Cottyto, vei fi răsplătită că mi-ai regăsit
bijuteria. Micuţă broşa de coral şi sardonix, stola162 mea nu se
poate lipsi de tine. O, păsărică mea întoarsă la cuib! Văsuleţ
drăguţ, cupuşoară de spumă, Silius!
— Gata cu poveştile, mormăie Evocus. Cred că la ora asta
amantul tău îşi vomită crimele odată cu sângele. De i-ar fi
îngăduit gurii tale să-şi bea sufletul, ar trebui, de teamă ca nu
cumva să-ţi fugă în altă parte, să-ţi astupi rănile cu toate
degetele, o, tu, cea mai josnică dintre saltimbance şi cântăreţele

160Proprietar de bordel, proxenet, codoş, traficant de sclave...

161Itifalul: sexul masculin în postură triumfalnică.
162Rochia obişnuită a matroanelor romane.
din flaut!
— Oh, să nu-i faceţi vreun rău lui Silius. Melodia săruturilor
mele va fi aceeaşi, fără să-i facă vreun rău, cu şapte amanţi. O,
Pan! O, Syrinx!
îşi mângâie moale pieptul cu stiletul.
— Bate câmpii tot mai tare. în genunchi, târfo! Tribun, scoate
sabia!
Şi, încet, soldatul începe să aducă la lumină primele degete
din lama grea.
Messalina, la sclipirea lamei, dă drumul la pumnal şi bate
din palme.
— Da, a soldatului! a soldatului! Glaudi, iubitule, lasă-mă pe
mine să te dezbrac! Eşti frumos, pentru că eşti bătrân, bătrân şi
chel, atât de chel că nu poţi fi mai gol! nici mai urât, o, iubitule!
Unde se opreşte urâţenia bărbatului, la paroxismul său, începe
frumuseţea, floarea. Vino, crin al grădinilor! vino, împăratul meu!
A apucat lunga sabie pentru decapitat de partea ei de oţel şi
o scoate până la întreaga ei splendoare. Libertul, acum, şovăie.
|Ép|Opreşte-te, tribunule; poate că o să se omoare singură.
Secretarul ne-a spus c-ar fi mai bine dacă o determinăm să-şi ia
singură zilele.
Tribunul îşi lăsă braţul mort, fără însă a abandona spada,
singurul deget util, adică infamul|| al pumnului militar.
9
E aici încă o echivalare a spadei şi a lui Priap, dar şi o
trimitere la denumirea latină a degetului mijlociu, digitus
impudicus, auxiliar nepreţuit al unor practice erotice suplinitoare,
cum ne explică infatigabilul Forberg în De figuris Veneris şi Florin
Piersic prin bancul ardelenesc despre Bulă repetent până la
însurătoare, deoarece nu ştie să spună învăţătoarei la ce
foloseşte mediusul. Poanta e, ca toate poantele, neaşteptată şi
ÆËè Oh! cât îţi este de frig! spuse ea. Nu atinge imediat
inima Messalinei, e atât de plăcut în ea că o să te arzi când vei
ieşi dintr-un astfel de frig. Şi apoi, nu m-ai iubi dacă nu aş fi
puţin cochetă! Vreau să te mai refuz un pic până îţi trece frigul.
Lasă grija de a te reîncălzi încetişor sărutărilor mele.
îşi sprijină fierul de obraz, şi ai zice că doarme pe propria ei
oglindă.
— Femeie, se adresează libertul cătră Lepida, fata dumitale
ştie ce spune?
Lapida îşi coboară vălul şi priveşte cu ochiul Junonei.
Messalina şi-a rupt febril corsetul uşor al părţii de sus a
rochiei, iar sânul ei îi gol ca lama unei săbii.
 — Ticăloasă! spune Evodus.
— Ce-mi spui tu, oglindă mare? De ce mă oglindesc în tine
complet goală?
Surâzând spadei, care străluceşte aşa cum şiroiesc peştii cu
flancurile smălţuite şi care aşteaptă ca stăpânul ei s-o împlânte:
— Dar tu, tu te scalzi îmbrăcată?
Gestul greoi şi neîndemânatec al tribunului încearcă să
recupereze arma.
— Oh! nu pleca! spuse Messalina. împinge-te în mine. Nu aşa
de tare! nu mă respinge cu toate braţele tale. Lasă-mă să mă
ridic până la gura ta.
Se înalţă spre tribun.
; , — Oh! cât de zeu eşti, PHALES! Phales, nu ştiam nimic
despre dragoste; îi cunoşteam pe toţi bărbaţii, însă tu eşti primul
nemuritor pe care îl iubesc! Phales, semnalează ceva precum o
suplinire a suplinirii, un gest infam de gradul doi.
în sfârşit, târziu! Ştiam că eşti în grădină; răule, nu mi-ai
trimis decât un histrion cu masca ta! Masca ta atât de grea!
Acum, dară, tu eşti. Salutare! Mult v-aţi mai lăsat aşteptat,
stăpâne. Să mergem la noi acasă. Mama, ea, nu se uită. Şi bine
face. Nu e decât văduva unei bărbi mari. Nu ar pricepe. Aşadar
tu eşti. Nu am visat, nu? Ori visez cumva acum?
Evodus, stupid:
— Visează femeia, dacă nu cumva îşi bate joc de noi.
Messalina, în extaz, cătră spadă:
— Salutare.
Şi monstrul de oţel răspunde sărutului cu o muşcătură,
deasupra pieptului, preludiu la o posesiune integrală.
— Ia-mă cu tine, Phales! Apoteoza! O vreau imediat, înainte
de a îmbătrâni! Ori îmbătrâneşte-mă imediat, până la divinizare.
Ia-mă cu tine acasă, la noi acasă, în cerul cel mai înalt! cel mai
înalt! primul! Tu eşti primul, o, Nemuritorule! Vezi bine că sunt
virgină! Dă-mi, dă-mi lama, să mă joc de-a micuţa vestală! Atât
de virgină! Atât de târziu! Fericire, o, cât rău îmi faci! Ucide-mă,
Fericire! Moartea! dă-mi... lămpişoara morţii. Mor... ştiam bine că
nu poţi muri decât din dragoste! O am... mămico!
Omul cu sabia o îndepărtează pe Messalina de trupul său ca
pe o viperă. Ea îşi întinde mâinile tatonatoare spre Lepida, care,
fără grabă, se fereşte. Matroana şi-a pus din nou vălul şi se
îndepărtează de-a-ndăratelea.
— Nu vezi că-i un paloş163, lepădătură, mugeşte libertul, nu e
163Am ales acest cuvânt tot din raţiuni eufonice. El rimează şi cu pal şi cu phalle, şi cu ţeapa şi cu falusul,
o...
însă tocmai el izbucneşte în hohote de plâns şi se
prosternează ca sub adierea unui zeu; iar muşcăturile-i se vor
tupila printre flori, al căror parfum se înalţă prin strigătul său:
— O iubesc totuşi! o iubesc.
Şi de sub flori el gâlgâie cătră speranţa unui chip de femeie.
Nici una. Văduva pleacă, gravă şi implacabilă. E atât de văduvă
şi de pură şi de implacabilă, că nu mai e acolo. Iar ceea ce ridică
şi însufleţeşte cu un cap a ei glugă imaculată nu poate fi decât
Obscenitatea Divină de se retrage spre secretele grădinilor sale.
Numai un zeu sau o fantomă ar şti să facă pliuri drepte. Iar o
femeie adevărată ar fi plâns înaintea sclavului, şi lacrimile ei ar fi
trădat-o sub urzeala pe care ar fi udat-o. Zeul a plecat.
în grădinile sale nu au mai rămas decât tribunul şi
Messalina; iar femeia, pe măsură ce fierul se retractează din ea,
se prăbuşeşte cătră neantul florilor.
Tribunul şi-a tras înapoi spada; după o vreme, conchide: ţ |i
Târfă!
context ca marca de scrisoare: Messalina se va folosi de sabie
ca de un priap, ca de un pal(oş), ca de un fal...
VIII. Apokolokyntosis
Inter caetera in eo miraţi sunt homines et
oblivionemetinconsiderantiam, vel, utgraece dicam, meteorian et
ablepsian. Occisa Messalina, paulo post, quam in triclinio
decubuit, „cur domina non veniret”, requisivit.164 165
C. Suetoni Tranquilli, Tib. Claud., XXXIX
;||g Messalina e moartă, spuse Narcissus.
Claudius mânca, pe jumătate adormit, în patul-masă.
— E frumoasă, e iubitoare, e moartă, e Venus, repetă el cu o
voce atonă. Du-te şi spune-i să vină la masă. E frumoasă, o
iubesc, sunt fericit.
— E moartă, spuse Narcissus.
— Moartă, înţeleg, înţeleg. îmi este foarte credincioasă. Nu
am îmbrăţişat-o azi-dimineaţă. Du-te şi spune-i să vină; e târziu.
— Iei masa mai degrabă, Caesar.
— Mai degrabă? Bine aţi făcut! Nu-mi displace să iau masa
mai degrabă. Mă bucur de asta, şi că ea nu întârzie. Văd că nu-i
bolnavă, ce fericit sunt! chemaţi-o.
lipindu-se de
164Lexemul acesta grecesc însemnează „îndovlecire” şi prin el face intertext Jarry cu un pamflet al lui Seneca,
tradus deja în moldovalahă, cu titlul Transformarea în dovleac a divinului Claudius. Acolo, în pamflet, după
moartea împăratului, indignaţi de prostia şi crimele sale, zeii olimpici îl rejectează în infern, unde îşi petrece
vremea jucând zaruri cu un cornet găurit. Apokolokintoză în loc de apoteoză, nu?
165„Ce îi uimea pe oameni la el erau, între altele, senilitatea şi inconştienţa, sau, ca să vorbim pe greceşte,
meteoria şi ablep- sia. După executarea Messalinei, fiind el de o vreme culcat la masă, a întrebat de ce nu vine
împărăteasa.”
 Narcissus atinge umărul lui Claudius şi aruncă în patul
acestuia o tunică plină de sânge.
— E moartă, în sfârşit, înţelegi?
La vederea sângelui, nările mari ale împăratului palpitară.
— Luna? uitasem, iartă-mă, Narcissus: mintea mea devine
cam meteorică şi ablepsicăl Voi fi în curând mai neştiutor cu
privire la ce se întâmplă pe alte planete decât popoarele
Taprobanei, ce nu descoperă luna deasupra pământului decât în
a doua săptămână a fiecărei luni! Eşti un bun calendar,
Narcissus. Am înţeles. Vreau totuşi ca soţia să-mi ţină companie
la această masă. Am în mine o foame plină de fericire.
— Caesar?
' — E moartă, ştiu. Femeile fac pe asasinatele la fiecare lună
nouă.
ET— Nu mai ai femeie, Caesar! Nu ai precizat ieri, când ai
spus să măcelărim pe toată lumea, inclusiv pe histrionul
neimportant, că nu trebuie s-o omorâm. A fost înjunghiată, iar
Senatul a dat dispoziţie să-i fie îndepărtate numele şi imaginile
din locurile publice, particulare, din palatul tău şi din această
sală, Caesar.
— Aşadar, Venus... nu mai este aici?
Şi, cu un gest maniacal, aruncă, pe platoul de argint sonor ce
acoperă tot gheridonul, haosul cupei sale goale şi ascultă cum
cade tăcerea.
Ascultă, cu toată neliniştea unei Danaide aplecate asupra
chinului propriu. Şi, fără tranziţie, izbucneşte într-un râs de
nestins şi, iluminându-i-se ochii de o speranţă divină, întinde
paharnicului cupa proprie:
— Toarnă, fratre!
Şi astfel Claudius Caesar, stând în coate pe culcuşul său
nesăturabil cu dragoste şi festinuri, palid, cu obrazul cerulean
graţie recentei hărnicii a bărbierului său, prototip al lui Barbă
Albastră, strămoş - là mai puţină distanţă de generaţii decât ar fi
cinocefalul cu fese stacojii - al gloriilor noastre războinice 166,
medita la a patra soţie:

166 Trimitere, destul de dară, la culoarea tradiţională a pantalonului din uniforma militară franţuză, însă şi la
curul maimuţicii Bosse-de-Nage, tovarăşa Doctorului Faustroll din romanul lui Jarry netranspus încă pre vălăhie.
 Agrippina.Opera Jarryca
Antume
Minutes de sables mémorial, Mercure de France, Paris, 1894
César-Antéchrist, Mercure de France, Paris, 1895
Ubu Roi, Mercure de France, Paris, 1896
Les jours et les nuits, Mercure de France, Paris, 1897
L’Amour en visites, Pierre Fort, Paris, 1898
L’Almanach du Père Ubu, illustré, Fasquelle, Paris, 1899
LAmour absolu, Mercure de France, Paris, 1899
Ubu enchaîné, Éditions de la Revue Blanche, 1900
Almanach illustré du Père Ubu, Ambroise Vollard, Paris, 1901
Messaline, Éditions de la Revue Blanche, Paris, 1901
Le Surmâle, Éditions de la Revue Blanche, Paris, 1902
Par la taille, Sansot, Paris, 1906
Ubu sur la Butte, Sansot, Paris, 1906
Albert Samain. Souvenirs, Victor Lemasle, Paris, 1907
Le moutardier du Pape, Mercure de France, Paris, 1907
Postume
Pantagruel, în colaborare cu Eugène Demolder, muzică de
Claude Terrasse, Société d’éditions musicales, Paris, 1910 Gestes
et Opinions du Docteur Faustroll, Pataphysicien, urmat de
Spéculations, Fasquelle, Paris, 1911 Gestes + Paralipomènes
d’Ubu, Editions du Sagittaire, Paris, 1921
La Dragonne, Gallimard, Paris, 1943
Ubu Cocu, Les Trois Collines, Genève, 1944
 La Revanche de la nuit, Mercure de France, Paris,
1949Visions actuelles et futures, Collège de ’Pataphysique,
Paris 1950
Autour d’Ubu, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1951
Commentaire pour servir à la construction pratique de la machine
à explorer le temps, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1952
Les nouveaux timbres, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1952
Les Alcoolisés, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1952 L’objet aimé,
Arcanes, Paris, 1953
L’Ouverture de la pêche, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1953
Tatane, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1954 Le Futur malgré lui,
Collège de ’Pataphysique, Paris, 1954 Soleil de printemps, Collège
de ’Pataphysique, Paris, 1957 Être et vivre, Collège de
’Pataphysique, Paris, 1958 Le Temps dans l’art, College de
‘Pataphysique, Paris, 1958 L’Album de l’Antlium, Collège de
’Pataphysique, Paris, 1964 Les Antliaclastes, Collège de
’Pataphysique, Paris, 1964 Saint-Brieuc des choux, Mercure de
France, Paris, 1964 Peintures, gravures et dessins d’Alfred Jarry,
Collège de ’Pataphysique & Cercle français du Livre, Paris, 1968
La Chandelle Verte, Le Livre de Poche, Paris, 1969 Réponses à
des enquêtes, Collège de ’Pataphysique, Paris, 1970 Le Manoir
enchanté et quatre autres œuvres inédites [Pieter de Delft, L’Amour
maladroit, Jef, Le Bon Roi Dagobert], La Table Ronde, Paris, 1974
Traduceri
La Papesse Jeanne de Emmanuel Rhoides, în colaborare cu
Jean Saltas, Fasquelle, Paris, 1908 La Ballade du vieux marin de
S.T. Coleridge, Ronald Davis, Paris, 1921
Les Silènes de C.D. Grabbe, Les Bibliophiles créoles, Paris,
1927
Olalla de R.L. Stevenson, Collège de ’Pataphysique, Paris,
1958
Ediţiile de referinţă
Œuvres complètes, stabilite de R. Massat, Henri Kaeser &
Editions du Livre, Paris, 8 volume, 1948 Tout Ubu, ediţie îngrijită
de Maurice Saillet, Le Livre de Poche, Paris, 1962
Œuvres complètes, îngrijite de Michel Arrivé la Gallimard,
colecţia „Bibliothèque de la Pléiade*', Paris. Tomul I a apărut în
1972, iar tomul III, şi ultim, în 1988
Versiunile româneşti
Ubu rege, încornorat, înlănţuit, în almanah şi pe colină,
traducere de Romulus Vulpescu, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1969
 Suprabărbatul, traducere de Mady Solomon, Editura ART,
Bucureşti, 2007
în căutarea Messalinei
Messaline, pe care în prefaţetă explicăm de ce o transtitulăm
în Superefemeia sau Căutarea Messalinei, a apărut iniţial în „La
Revue Blanche”, numerele 170-175 pe 1900. învolumarea va fi
avut loc, la editura aceleiaşi publicaţii, în anul următor.
Exegezele mai importante ale acestui roman găsibile sunt în,
bunăoară, Michel Arrivé, Les langages de Jarry, Klincksieck,
1973; François Caradec, Alfred Jarry, Seghers, 1974; Thiéri
Foule, Jarry et les hautes œuvres de Phalès, introducere la ediţia
îngrijită de acesta şi celebrizată de colecţia „Merdre”, Le Terrain
Vague, 1977, pp. 5-28; Idem, Le Chinois de,Messaline”, în
„Subsidia pataphysica”, nr. 23.
 I De menţionat ar fi şi Madrigal, un poem ce apare la aceeaşi
dată cu Baia regelui, în „La Revue Blanche” din 15 februar 1903,
fiind apropiat tematic de roman şi hiperlăudat de Rachilde,
(admiratoarea sa şi nevasta directorului revistei & editurii
Mercure de France), care vedea în el ceva tot atât de minunat ca
un sonet baudelarian. De altfel, îl şi reproducem, recreat de
Şerban Foarţă, după prefaţă, ca motto al romanului.
Cuprins
Prefaţă despre dublul genitiv 5
Madrigal de Alfred Jany
(în traducerea lui Şerban Foarţă)17
Partea întâi
Priapul din grădina regală 19
I. Casa fericirii 21
II.între Venus şi câine 30
III.Stăpânul asiatic al arborilor 51
IV.împărăteasa îşi caută zeul 61
V.Tatăl Fenixului 67
VI.Priapul din grădina regală 72
VII.El dansa uneori noaptea 80
Partea a doua
Adultericii legitimi 93
I.Sub lămpile Dianei persane 95
II.Cel mai frumos dintre romani 103
III.Nunta adulterică 108
IV.Imitându-1 pe Bacchus 112
f§ Pescuitorul de mugili 119
VI. Prin mijlocirea curtezanelor 123
VII. în Atropos la Lucullus 127
Vl|£ Apokolokyntosis 136
 Opera Jarryca 139Tipar: „Monitorul Oficial41 R.A.
9
Contemporanii lui Jarry miroseau cu siguranţă aici o aluzie
la Vasul spart, cel mai cunoscut poem al lui Sully Prudhomme.