Sunteți pe pagina 1din 17

A DOUA

Din cabina traducătorilor, în timp ce se ştergea pe faţă cu


batista pe care Carmen i-o pusese în mână, Rimini îl auzi pe
Poussiere scuipând ultimele cuvinte dintr-o frază lungă, presărată
cu răutăţi şi şopârle invizibile, şi, apăsându-şi căştile pe urechi,
bolborosi în sinea lui disperata mantră a traducătorului simultan:
„Repetaţi, vă rog, fraza. Repetaţi, vă rog, fraza." Dar Poussiere era
foarte concentrat şi nu repetă, nu repetă nimic — iar Rimini
traduse din memorie, prost, şi aşteptă fraza următoare cu capul în
jos şi ochii închişi, de parcă şi-ar fi adunat forţele pentru a face
faţă unei catastrofe. Atunci, dintr-o dată, Poussiere amuţi: nu doar
că se opri din vorbit, ci păru să împingă spre lumea tăcerii toate
sunetele din teatru şi din lume. Fusese, poate, numai o
întrerupere, una din acele pauze pe care Rimini le întâmpina, de
obicei, cu recunoştinţă, ca pe nişte momente providenţiale, şi de
care profita pentru a-şi trage sufletul sau pentru a se pregăti de
ceea ce urma. Scena era acolo, jos; îi era de-ajuns să arunce o
privire prin geamul cabinei pentru a-1 vedea, însă acum nu-i mai
venea să se uite la el. Ii era teamă. „A amuţi" era versiunea
ameninţătoare pentru „a tăcea"; îndeosebi atunci când traducea
prost monologuri înflăcărate, precum cel al lui Poussiere, care de
mai bine de patruzeci de minute nu făcea altceva decât să muşte,
cu fiecare frază, călcâiul următoarei. Nu, îşi spuse Rimini, nu era o
pauză: era un accident. Cineva cădea în capcană. Îşi adună forţele,
ridică privirea şi-l văzu pe Poussiere stând jos, nemişcat, uşor
înclinat deasupra hârtiilor sale, dar îşi plimbă privirea mai departe
şi se opri la carafa cu apă de lângă microfon. Vorbea pentru a patra
oară în public în acea săptămână, însă era pentru prima dată când
ajungea la jumătatea conferinţei fără să se fi atins de ea.
Era din sticlă, uşor bombată, cu un gât fin şi curbat, de
lebădă. Poussiere o căra cu el peste tot. Fusese primul lucru pe
care-1 scosese din valiză când se instalase în camera de hotel, la o
oră după ce aterizase la Buenos Aires. Amănuntele zborului,
parada de cunoştinţe poliglote cu care avusese intenţia să-i ia ochii
funcţionarul de la emigraţii, când citise Lingvist pe fişa lui de
intrare, afişul de lenjerie feminină pe care Poussi&re dorise să-l
mai privească, deşi automobilul trecuse de el, ceea ce-i produse o
contractură la gât, secretele climei din Rio de la Plata: Rimini
întreţinea o conversaţie banală pentru a se dovedi prezent, dar
Poussi&re, întorcându-i spatele, îşi deschisese valiza şi-şi
afundase mâinile printre straturile de cămăşi şi pulovere — ca
orice semn de culoare locală, vara sud-americană de-abia se
bănuia — şi, ajungând la fund, începuse să cotrobăie cu mişcări
circulare agitate, dând peste cap ordinea cu care bagajul său
traversase oceanul. Când, după câteva secunde, şi le scosese
afară, mâinile sale arborau un pachet bine legat cu scotch. „O
împachetez chiar eu. N-am încredere în personalul din
aeroporturi", spusese Poussiere, şi începuse să desfacă pachetul
cu satisfacţie, smulgând banda adezivă şi rupând primul strat al
învelişului de hârtie groasă, de ambalaj. Când ajunse la al doilea
strat, de hârtie pergament, nerăbdarea lui se domoli şi gesturile de
veniră delicate. Desfăcu încet ambalajul carafei: desprindea fiecare
foaie cu vârful degetelor şi o punea de-o parte, pe pat, netezind-o,
înainte de a trece la următoarea, şi însoţea fiecare fâşâit al hârtiei
cu o răsuflare ce vădea îngrijorare, ca şi cum ar fi dezactivat o
bombă. Rimini simţi un val de căldură, şi o oglindă îi restitui
chipul îmbujorat. Vru să-l lase singur, ca şi cum scena ar fi fost
prea intimă pentru ochii lui de intrus. Dacă rămăsese, încercând
să-şi abată privirea în altă parte, stând tot în picioare, la jumătate
de metru de patul pe care Poussiere îşi termina de dezvelit
comoara, fusese, pe de o parte, din curiozitate şi, pe de alta, din
politeţe: la urma urmei, dintre cei patru membri al comitetului de
primire — între care şi trădătoarea Carmen —, Rimini era singurul
care-şi ţinuse cuvântul şi se dusese la aeroport. Poussiere înlătură
şi ultimele foi. Hârtia rămase o clipă lipită de sticlă, melancolic, de
parcă i-ar fi fost greu să se desprindă. Poussiere privi zâmbind acel
miracol al staticii; Rimini, carafa, cu o decepţie aproape vizibilă. „E
o deformaţie profesională", îi strigă lingvistul din baie, în timp ce
deschidea robinetul ca s-o clătească: „vorbitul în public îmi usucă
gura."
Liniştea era atât de apăsătoare încât modificase calitatea
aerului. Carmen se abţinea să mai respire. Cu un gest lent, Rimini
îşi fixă privirea asupra conferenţiarului. Era el, era mai departe
Poussiere, dar în acea rigiditate, în încordarea corpului său, se
simţea ceva artificial, ceva care se prelungea prea mult. Stătea cu
fesele suspendate pe marginea scaunului, ca şi cum un val de lavă
l-ar fi pietrificat tocmai când fusese pe punctul de a se prăvăli
peste primele rânduri. Singurul lucru care-1 lega de lume era
mâna care strângea piciorul microfonului, şi ochii, cu o strălucire
demenţială, ce priveau fix către ceva din mijlocul sălii. „Un atac de
inimă", îşi spuse Rimini. „Are să rămână ţeapăn în plină
conferinţă." Se întoarse spre Carmen şi, îngrozit, descoperi în ochii
ei aceeaşi strălucire fixă pe care tocmai o observase într-ai
lingvistului, de parcă amândoi ar fi fost subjugaţi de aceeaşi vrajă,
şi-şi opri mâna în aer, la câţiva centimetri de umărul gol al lui
Carmen — un umăr ars de soare, cu o subţire dungă albă care-1
împărţea în două jumătăţi arămii. Rimini ezită; se simţi
dezorientat, ca şi cum acel detaliu l-ar fi surprins într-un moment
de slăbiciune; vru să dea înapoi, căută în întuneric o bară
imaginară de sprijin, dar alunecă, sau se împiedică de ceva, şi,
brusc, se trezi voiajând cu viteză spre centrul secret al umărului
lui Carmen. Să fi fost o urmă de bretea? O cicatrice veche atenuată
de timp? O tuşă japoneză de penel? Drumeagul trasat pe coaja
unui copac de o caravană de furnici? îl trecură fiori. In clipa aceea,
Poussiere, uluitorul Poussiere, împreună cu toată armata de
colegi şi discipoli care umpleau sala, şi căldura insuportabilă,
şi sala de teatru a universităţii, cu cortina ei învechită şi fotoliile ei
scârţâitoare — totul izbucni într-o vâlvătaie mută,
comprimându-se într-un punct, într-o unică particulă sclipitoare,
ce se îndepărtă cu viteza luminii, rămânând suspendată pe fondul
întunecat al acelui spaţiu, fără vreun sprijin, dar pâlpâitoare,
asemenea punctului luminos care supravieţuieşte o clipă pe
ecranul televizorului, după stingere. Totul dispăruse — totul, în
afară de umărul lui Carmen şi nonşalanta ei urmă albă.
2
Cum se întâmplă adesea cu îndrăgostirile, care precipită într-o
secundă o eroziune de zile sau ani întregi, Rimini simţi o înfiorare
dublă: totul i se păru vertiginos şi lent în acelaşi timp. Dacă
îndrăgostirea înseamnă un colaps ocazional, o întâmplare ivită la
fel de brusc, în timp şi spaţiu, ca un accident de circulaţie, la o oră
şi într-un loc hotărâte doar de hazard, niciodată de protagonişti,
Rimini avea impresia că în legătură cu Carmen momentul nu
fusese potrivit: sosise prea devreme, dar în acelaşi timp prea
târziu. Recapitulă cele cinci zile pe care le petrecuseră împreună,
ca interpreţi ai lui Poussiere, prin rotaţie. Şi multe dintre
episoadele la care trebuiseră să ia parte împreună — dineuri târzii
prin restaurante prea luminate, sesiuni de lectură ale textelor
conferinţelor, pe care Rimini le sublinia cu creion cu mină,
Carmen, cu un marker galben, şi pe care amândoi le agrementau
cu glume idioate; perioada dinaintea fiecărei conferinţe, când,
retraşi într-o cabină, îşi exagerau modestele spaime personale,
Rimini, crizele lui de febră, pe care nidun termometru nu le
confirmase vreodată, Carmen, somnolenţa, cu singurul scop de a
atrage mila ori consolarea celuilalt; comentariile răutăcioase la
adresa lui Poussiere, a carafei de sticlă, a cravatei ecosez pe care o
folosea în chip de curea, a pădurii stufoase care-i ieşea din
urechi şi din orificiile nazale, a manşetelor de la pantalonii
prea scurţi... şi umărul, umărul gol al lui Carmen, care apărea în
fiecare scenă, uneori în prim-plan, când mâncau, aşezaţi unul
lângă altul, alteori mai în spate, în plan secund, dar în orice caz,
întotdeauna cu ştiinţa şi abilitatea prin care ies la lumină acele
semne de atracţie ce, de obicei, trec neobservate —, toate acestea,
desprinse de pe orbita insipidă în care dormitau, îl izbiră cu o
violenţă aproape fizică, aşa cum trecătorul care a văzut semnalul
de pericol, fără să-l ia în seamă, şi-l aminteşte brusc şi este izbit de
el de-abia mai târziu, când iese în stradă şi descoperă — prea
târziu — pericolul care stă să se năpustească asupra lui.
Rimini înţelese: de cinci zile se tot îndrăgostea de Carmen, iar
convingerea că doar prostia ori teama explicau faptul că nu-şi
dăduse seama sporise viteza cu care dulcele venin i se împrăştia în
sânge. Acum, când nu mai avea timp pentru a da înapoi, Rimini
descoperea că femeia aceea suavă, cu o gură prea mică şi o
marcantă structură osoasă, care privea totul cu ochii pe jumătate
închişi, de parcă întotdeauna i-ar fi bătut vântul din faţă, expertă
în limbi străine şi încă prizonieră în casa părinţilor, era exact tipul
de femeie de care cu cinci zile în urmă ar fi putut jura că nu se va
îndrăgosti vreodată. Părea că altcineva înregistrase pentru el, cu
lux de amănunte, toate lucrurile pe care el s-ar fi putut lăuda că le
trecuse cu vederea în timpul celor cinci zile, şi i le inoculase în doze
imperceptibile, fără a-i atrage atenţia, astfel încât Rimini, cu cât se
credea mai indiferent, mai stăpân pe sine, cu atât mai afectat era
de boală, şi mai înstrăinat. Aşadar, cum măsura profunzimii unei
îndrăgostiri nu este dată de intensitatea procesului, ci de gradul
lui de invizibilitate, Rimini descoperi că era pierdut.
Orice iubire are clipa ei inaugurală, big-bangul ei specific, care
însă este, prin definiţie, un început pierdut, cu care amanţii, oricât
de abili ar fi, nu sunt niciodată contemporani. Nu există iubit care
să nu fie în realitate moştenitorul întârziat al unei clipe de amor pe
care n-o mai poate retrăi, prins cum se află, pentru totdeauna, în
mrejele ei întunecate. Doar că acum, cu discernământul frenetic al
celor care ştiu că sunt condamnaţi, Rimini se putea întoarce în
urmă pentru a căuta acel semn de început, pentru a încerca să-l
identifice sau chiar să catadicsească a-1 alege. Putea, de exemplu,
să întârzie un moment asupra unei imagini — Carmen
îndepărtându-şi o şuviţă de păr cu dosul palmei, pentru a se şterge
la gură cu un şerveţel —, pe urmă, însă, o înlătura, decepţionat,
lăsân- du-se vrăjit de o alta — Carmen pe scena teatrului, cu
pantofii ei fără toc şi călcâiele de copil, mişcându-şi uşor faldurile
rochiei, ca înainte de un dans —, până ce elimina tot albumul şi
ajungea să îngenuncheze la un sunet, unul singur, sunetul vocii
lui Carmen la telefon, timidă, dar mereu inoportună, debitându-i
paragraful din conferinţa lui Poussi&re care n-o lăsa să adoarmă.
Şi nici măcar asta. Pentru că toate acele cristale din trecut nu
însemnau nimic pe lângă amintirea pe care Rimini o avea despre
figura lui în seara primei conferinţe, când, cu cinci minute înainte
de a începe, cu Poussiăre deja pe scenă şi cu sala plină, lui Rimini,
aflat în picioare în cabina interpreţilor, îi trecuse prin minte că ea
n-avea să mai vină. Fusese o dezamăgire intimă, fără martori, însă
lui Rimini îi rămăsese înregistrată cu o intensitate extraordinară,
hiper-rea- listă. De fapt, îi fusese teamă, o teamă inexplicabilă, pe
care o simţise crescându-i în stomac cu o dorinţă sinucigaşă, ca o
beregată enormă care se autodevorează. Acum, obligat să-şi
recapituleze ultimele zile, Rimini dădea peste pagini pe care nu le
văzuse niciodată, fraze întregi pe care cineva — fără îndoială
acelaşi care îi inoculase veninul iubirii — le adăugase, desigur, pe
margine, glose diabolice care alterau totul. Fiecare împunsătură de
iubire pătrunsese în el, rănindu-1 de moarte, şi dispăruse imediat,
ca ştearsă de o cauterizare instantanee.
3
Expert în acest gen de cauterizări, Rimini avea acum un motiv
serios pentru a recurge la ele: Vera, gelozia Verei. Chiar cu mult
înainte de incidentul acela de la popas, atât de arbitrar
şi de extravagant încât părea ficţiune, nu avusese, oare, un
semn, în dimineaţa în care Bonet îl căutase la telefon? Vera îşi lua
micul dejun pe podea, aşezată pe un pătrat de soare, cu picioarele
încrucişate, citind în paralel un ziar stropit cu picături de cafea. La
al doilea apel al telefonului zâmbise amar, ca şi cum prevedea o
nenorocire, iar capacitatea ei de a o presimţi îi făcea plăcere.
(Nimic nu reprezenta mai bine dimensiunea ameninţătoare a
trecutului lui Rimini decât sunetul telefonului). Vera îl lăsase să
sune, sperând că intrusul ori intrusa se va răzgândi în ultimul
moment, dar în cele din urmă se ridicase, se îndreptase spre
telefon cu un aer de suficienţă şi răspunsese. Sexul, vocea, vârsta,
accentul străin al lui Bonet — totul o luase prin surprindere.
Rimini, care ieşea din bucătărie cu două pahare de suc de
portocale, îi observă faţa serioasă şi se temu de ce putea fi mai rău.
„Da, da", repeta ea cu voce de automat, plecându-şi privirea.
„Vorbiţi cu soţia. Vera. E aici. Vi-1 dau. O clipă." Lăsă receptorul
pe masă şi se trânti în fotoliu, de parcă faptul că investise atâta
energie într-o alarmă falsă ar fi extenuat-o. Rimini puse cele două
pahare pe ziar şi ridică receptorul, ţinându-şi respiraţia.
„Felicitări", îi spuse Bonet. „Nu ştiam că te-ai însurat." Rimini
bâigui o mulţumire şi avu intenţia, la care renunţă de îndată ce se
întoarse spre Vera, de a-şi minimaliza întrucâtva starea civilă pe
care vechiul său profesor de lingvistică i-o atribuise. Marcel
Poussiere urma să sosească peste cincisprezece zile, invitat de
universitate să ţină un seminar pentru absolvenţi. Puteau conta pe
el ca interpret? Rimini acceptă imediat, fără măcar să ceară
amănunte despre dată şi onorariu, ca şi cum simplul fapt că
autorul solicitării era Bonet, un inofensiv ex filolog de şaptezeci şi
cinci de ani, şi nu o femeie oarecare, inactivă, apărută din umbră
cu unicul scop de a-i strica fragilul echilibru conjugal, ar fi fost
suficient pentru a-1 converti într-un fel de graţiat, de persoană
care nu mai avea drepturi, ci o singură obligaţie: gratitudinea.
„M-am gândit la tine şi la Carmen", spuse Bonet. Rimini ezită.
„Carmen Bosch. înţeleg că aţi fost colegi." „Carmen, sigur că da",
repetă el, şi nu mai fu nevoie să se întoarcă spre Vera pentru a afla
că zâmbea din
nou, revigorată. „E o fată foarte deşteaptă. îşi pregăteşte
doctoratul cu mine", adăugă Bonet. „Cred că puteţi face o pereche
bună."
Carmen Bosch. Ca pe toţi colegii de facultate, Rimini o uitase
şi pe ea. închise. Preţ de o secundă, nemişcat lângă telefon, începu
să cotrobăie prin cutia în care credea că închisese, cu speranţa
secretă de a le pierde, toate chipurile şi numele lor. Descoperi şi
dădu de-o parte culoare, pereţi cu faianţă pictată, tuburi de neon
încremenite, WC-uri înfundate cu notiţe, chipul fără dinţi al unui
om de serviciu sprijinit în coada măturii ca într-o crosă de golf,
greaţa de dimineaţă tăiată de prima ţigară a zilei, impresia — cu un
minut înainte de a se prezenta în faţa catedrei examinatorului —
că avea capul complet gol, devalizat, parcă, de o bandă de hoţi în
timpul somnului. Câteva siluete se perindară şi dispărură. Auzi
voci pe care nu le recunoscu şi care-1 descumpăniră. Nu văzu
figuri; poate doar două-trei fotografii mişcate, pe care un nor de
praf le acoperi, sfârşind prin a le îngropa. Nici urmă de Carmen
Bosch.
însă Vera aştepta. Menţionarea unui nume necunoscut de
femeie o pusese în gardă, ce-i drept, într-o manieră civilizată.
Rimini câştigă timp vorbindu-i despre Bonet, despre sprâncenele
lui ciufulite şi cămăşile fără nasturi, şi într-o neaşteptată izbucnire
de histrionism, ajunse chiar să-i imite felul caracteristic de a
merge — imitaţie complet frauduloasă, întrucât Rimini,
executând-o, nu se gândea la Bonet, care păşea ca orice
septuagenar, ci la o fiinţă inventată pe loc, mânată de o anume
urgenţă, cu adăugiri din alţi câţiva pietoni excentrici. Apoi, fără să
facă vreo pauză, vorbind parcă doar cu scopul de a înăbuşi
bănuielile Verei, Rimini îi dădu amănunte în legătură cu
îndatorirea ce-i fusese atribuită. Induse date, programe, locuri —
tot ceea ce nu-i ceruse lui Bonet la telefon —, până şi o biografie a
lui Bonet, la fel de falsă ca mersul lui. Vera îl ascultă cu răbdare,
încuviinţând din când în când, ca una care detestă preambulurile,
dar, din educaţie, le respectă. într-un final, asemenea
contrabandistului care ascunde,
cu un gest rapid şi neprevăzut, un diamant, printre lucruri de
nimic, Rimini introduse şi numele lui Carmen în mijlocul unei
fraze oarecare. O făcu dintr-o răsuflare, cele patru consoane
de-abia se auziră, însă Vera îşi ridică încet capul, se uită la el şi
zâmbi, iar Rimini recunoscu în străfundul ochilor ei o sclipire,
fulgerul victorios pe care femeile nu-1 emit decât pentru a
confirma o trădare şi a pune punct torturii cu care au aşteptat-o.
„Cine e?", îl întrebă. Rimini observă în tonul ei un fel de inocenţă
fragilă, foarte elaborată, ca aceea a fostelor regine ale pornografiei
convertite în prezentatoare de programe pentru copii la televizor.
„Cineva din facultate, presupun", răspunse el. „Presupun", repetă
Vera, cu o uşoară nuanţă interogativă. „N-o cunoşti?"
Ce chinuie mai tare un suflet suspicios: claritatea amintirii
sau amnezia? Rimini ştia că a spune adevărul — „Nu, n-o cunosc,
ori cel puţin nu mi-o amintesc deloc" —, în percepţia Verei,
programată de gelozie să nu accepte ca adevărat niciun răspuns
negativ imediat, ar suna la fel de suspect ca orice invenţie urzită a
acoperi un secret, ceea ce ar echivala, în consecinţă, cu a se
învinovăţi de o trădare pe care n-o comisese. Mai ştia şi că, minţind
— „Da, o cunosc, am fost colegi la cursul de socio-lingvistică, era
singura din facultate care citise cu adevărat ultimul Chomsky" —,
mărturisirea lui ar atenua puţin bănuiala Verei, satisfăcând-o, dar
în acelaşi timp ar aprinde în ea dorinţa de a şti mai mult,
deschizând calea pentru un interogatoriu care l-ar pune în
pericolul de a se contrazice — minciuna lui Rimini nu pretindea să
atenueze nimic, doar să evite activarea geloziei Verei: în felul
acesta, fără crimă, Rimini ar rămâne şi fără libretul minciunii, la
cheremul tuturor neconcordanţelor care-1 pândesc pe impro-
vizator —, astfel că ar ajunge, inevitabil, în poziţia de vinovat. Dacă
spunea adevărul, dezlănţuia o catastrofă; minţind, câştiga linişte
şi ceva timp, cu toate că, mai devreme sau mai târziu, persistând
în minciună, ar deveni sclavul ei şi ar fi de-ajuns o simplă
înlănţuire de imprecizii pentru ca acceptarea călduţă de la început
să facă loc, în mintea înfierbântată
a Verei, confesiunii de care se temea şi pe care o căutase din
primul moment.
Cu toate acestea, prinzând curaj după succesul repurtat cu
portretul lui Bonet, Rimini se puse din nou pe adulmecat prin
fişierele universitare şi, cu datele găsite, extrase, toate, din fişe
diferite, urzi un curriculum de urgenţă, conform căruia, în
decursul studenţiei, Carmen nu strălucise decât într-o singură
specialitate: contrazicerea. în acele puţine, dar colorate minute de
evocare, Carmen îşi schimbase numele de trei ori — Bosch, Boch,
Bohm —, intrase la facultate în acelaşi an cu Rimini şi cu doi ani
mai târziu, se specializase în lingvistică şi în filo sofie antică şi
medievală, se îngrăşase şi slăbise, fusese militantă în Frontul
Santiago Pampilldn şi în Franja Morada1, era bogată şi săracă,
jovială şi depresivă, o promisiune luminoasă şi o palidă candidată
la postul de profesoară pentru ciclul secundar. Terminând, Rimini
se simţi epuizat — epuizat şi perplex, ca cineva care sapă un puţ
cu intenţia de a scăpa şi, în final, pierdut între pereţii înalţi de
pământ, descoperă că nu are nicio cale de ieşire. Vera nu deschise
gura; niciodată nu vorbea când zâmbea. Se aplecă şi, apucând
paharele cu suc de portocale, îi întinse imul lui Rimini. „Genial",
spuse în cele din urmă, ciocnind paharele şi vărsând câteva
picături dintr-al lui Rimini. „Carevasăzică, avem treabă."
Umbra acestui plural îl tulburase zile la rând. Se închipuia cu
Poussiere şi Carmen Bosch în aeroportul Ezeiza, făcându-şi loc
printre respingătoare grupuri amorţite, şi ceva din mersul grăbit al
unei stewardeze care se strecura prin apropiere, poate cam prea
gros îmbrăcată, îi amintea de agitaţia fizică ce punea stăpânire pe
Vera când era preocupată de un lucru anume. Se imagina într-un
bar, traducând ideile lui Poussi&re în faţa reportofonului unui
ziarist, sau plictisindu-se la un
cocktail la ambasada Belgiei, ori luând parte la lungi con-
versaţii academice în restaurante, cu Bonet în capul mesei şi un
Poussiere asaltat de un roi de profesori de limbi străine — în toate
scenele i se părea că o descoperă pe Vera în plan secund,
urmărindu-le paşii, cu persistenţa şi timiditatea acelor
admiratoare care nu îndrăznesc să se prezinte în faţa idolului, dar
nici nu capitulează. La un moment dat, ajunse s-o vadă

1 Grupare studenţească înfiinţată de Santiago Pampilldn în Universitatea Naţională din Cdrdoba, Argentina, în scopuri reformiste.

După asasinarea liderului studenţilor, în 1966, de către poliţia din oraş, acesta a devenit un adevărat simbol al activismului universitar.
ascunzându-şi faţa după o coloană, ca un agent special trimis de
un comando antipoussierist, la două-trei mese distanţă de locul
unde el şi Carmen încercau să facă lumină asupra ultimelor
contribuţii ale lingvistului la o disciplină deja muribundă. Vera îşi
asumase, totuşi, sarcina de a-1 linişti. Se dăduse de-o parte,
evitase întrebările, devenise transparentă, aproape imperceptibilă.
Cu câteva zile înainte de sosirea lui Poussiere, când reuniunile de
lucru se îndesiseră şi Rimini ajungea acasă foarte târziu, cu
hainele afumate de ţigări şi ochii înroşiţi, Vera îl aştepta trează şi
surâzătoare, cu mâncarea caldă în cuptor, foarte interesată de el,
de durerile lui de ceafă şi de spate şi de tuşea lui şi de schimbatul
îm- brăcăminţii îmbâcsite cu un halat curat şi, în schimb, complet
indiferentă la falsele nimicuri universitare care-1 ţinuseră departe
de ea toată ziua. Rimini, uluit şi fericit, îşi simţea iubirea
reîntinerind.
Dar Poussiere sosi, seminarul începu, şi Rimini de-abia mai
petrecea câteva ore acasă. O găsea adormită — cu toate că Vera îi
dăduse de înţeles că dormea pentru a nu-1 obliga să-şi consume
frânturile de timp liber cu ea —, însă de fiecare dată când
deschidea uşa, Rimini îi constata devotamentul în miile de semne
de bun-venit, presărate prin casă. Lăsa aprinse două sau trei
lumini slabe, atât cât să poată traversa livingul fără să-şi înfigă
colţurile mobilelor în burtă. Masa era pusă; un şir de săgeţi
fluorescente duceau de la farfuria goală până la castronul încă
fumegând din cuptor. în fiecare seară găsea un nou mesaj de
iubire pe oglinda din baie, iar lângă telefon îl aştepta lista
apelurilor din timpul zilei, pe care Vera le nota pe tot felul de
hârtiuţe şi, înainte de a se băga în pat, le trecea pe curat, într-un
bloc cu pătrăţele, căruia-i umplea foile cu f-urile ei înalte, ca nişte
turnuri Eiffel în miniatură şi cu un aparat critic expus în dreptul
fiecărui nume şi prenume. „De la videoclub: le trebuie urgent
Miracolul german. De ce tot în chinezi filme alb-negru dacă ştii că
nu apuc niciodată să le văd? Ivân: 3 şi jumătate: ceva legat de un
dicţionar. Până la 6 e acasă. Ştiu că n-am făcut bine, dar i-am
spus că nu sunt surdă. De la administraţie: când avem de gând să
ajungem la zi cu plăţile. Mi-am luat un accent paraguayan şi m-am
dat drept menajeră." Şi când Rimini, după ce se dezbrăca, intra în
dormitor în vârful picioarelor, evitând porţiunile de parchet care
scârţâiau, spectacolul pe care Vera i-1 pregătise îl mişca până la
lacrimi. Veioza era aprinsă, geamul deschis, o sticlă nouă de apă
minerală îl aştepta pe noptieră. Perna lui preferată — aceeaşi pe
care ea obişnuia să i-o fure uneori, când se trezea în timpul nopţii
— era pe partea lui, neatinsă, protejată parcă de o aură sfântă, iar
jumătatea lui de pat răspândea o mireasmă de aşternuturi
proaspete. Vera, care reuşise până şi să-şi suprime sforăitul,
dormea ghemuită pe latura cealaltă a patului, cu spatele la el, un
detaliu pe care altă dată Rimini l-ar fi interpretat drept indiferenţă,
dar care acum i se părea culmea consideraţiei: Vera îi întorcea
spatele ca să nu-i facă greutăţi, ca să-l elibereze de remuşcarea pe
care ar fi simţit-o dacă, vârându-se în aşternuturi, ar fi trezit-o cu
neîndemânarea lui. Atunci Rimini îşi sporea grija cu care se mişca
şi, încordat ca din pricina unui cârcel, intra în pat la fel cum ar fi
pătruns într-un sanctuar de hârtie, şi o privea dormind. îi venea
greu să creadă că până şi în acele momente, scufundată în grota
somnului, ale cărui legi autorizează, în general, actele cele mai
lipsite de respect, Vera continua să iradieze un flux de devoţiune
amoroasă. Parc-ar fi fost moartă, sau parcă, înainte de a-1 părăsi
pentru totdeauna, ar fi presărat prin casă urmele postume ale
iubirii prin care voia ca el să şi-o amintească.
Asta până în ziua ultimei conferinţe. La ora şase dupâ-amia-
za, cu zece minute înainte de întâlnirea stabilită cu Carmen
într-un bar din apropierea teatrului universităţii, Rimini încă se
mai străduia să rezolve unele nepotriviri între cureaua şi găicile
pantalonului. îl trecuseră toate transpiraţiile. în pat, înfăşurată în
halatul ei alb de prosop, Vera îşi termina de pictat unghiile de la
picioare, în timp ce un bărbat cu ochii ieşiţi din orbite gesticula pe
ecranul fără sonor al televizorului. Aplică o ultimă pensuliţă,
şterse ce dăduse pe de lături cu un tampon de vată şi-şi scoase
bureţeii albi care-i ţinuseră degetele depărtate unul de altul.
Rimini pufni: găicile erau prea strâmte, cureaua prea lată, iar el nu
se simţea în stare să decidă pe care dintre cele două inconveniente
să le elimine. „Cât e ceasul?", întrebă disperat. „Lasă cureaua. N-ai
nevoie de ea.", spuse Vera fără a se întoarce spre el, în timp ce
astupa flaconul cu ojă. Rimini o ascultă imediat. După ce se
îmbrăcă, dădu fuga în living, să-şi ia textul conferinţei. Pe măsuţa
joasă, îl aştepta o descurajantă orgie de hârtii: fotocopii, pagini de
notiţe, variante de traducere... îngenunche pe podea şi-şi vârî
mâinile printre foi, pe pipăite, ca şi cum pentru a fi recunoscut
copia conferinţei era suficient să o atingă. Dădu peste un fascicul
de pagini capsate. Programul activităţilor Prof. Marcel Poussiere la
Buenos Aires, spunea titlul. Căută mai departe, răscoli cu mişcări
circulare: unda expansivă răsturnă un pahar gol, o scrumieră
plină, o brichetă. Vocea Verei sosi suavă, sigură: „în dosarul verde,
pe masa din sufragerie!" Două minute mai târziu, când Rimini
reapăru în dormitor pentru a-i spune „la revedere", Vera citea cu
ochii semi-închişi, învăluită în fum de ţigară, mişcându-şi degetele
de la picioare în faţa televizorului, foarte aproape de ecran, pentru
a grăbi parcă uscarea ojii la lumina acestuia. Rimini puse un
genunchi pe pat. Vera îl privi surâzând şi-i trecu o mână peste
frunte, îndepărtându-i o şuviţă de păr invizibilă. Rimini închise
ochii. Nu fusese o mângâiere, buricele degetelor nu ajunseseră să-l
atingă, însă simţise pe faţă o adiere uşoară, îndepărtată, asemenea
variaţiei de căldură pe care o umbră o produce în corpul asupra
căruia se proiectează. Când deschise ochii şi o văzu din nou
absorbită de preocupările ei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic,
avu impresia că gestul nici nu se produsese, că fusese doar o
părere, o premoniţie sau o amintire. Nu, Vera nu-i spunea „la
revedere": îl elibera. Se sacrificase încă o dată
pentru el. Acum nu-i rămânea decât să dispară, să se topească
din faţa ochilor lui ca o fiinţă de poveste. îl năpădi o imensă
tristeţe. „Nu vrei să vii şi tu?", propuse, fără speranţe. „Crezi că e
bine?" „E ultima conferinţă", spuse el: „m-aş bucura să vii". „N-ai
să te emoţionezi din cauza mea?", întrebă. „Nu contează",
răspunse Rimini. „Am să mă plictisesc: n-am să înţeleg nimic",
protestă ea. „Fă-o pentru mine", insistă el. Vera se ridică şi stinse
televizorul. „Trebuie să mă îmbrac", oftă. „Nu întârzii?" „Carmen
nu e niciodată punctuală", spuse el, îndreptându-se spre dulap.
Vera i-o luă înainte; deschise uşa, dădu de-o parte o grămadă de
haine şi, emiţând un studiat strigăt de surpriză, descoperi ceea ce
căuta: un umeraş cu un rând complet de îmbrăcăminte, pregătit
să intre în acţiune. „La bar te duci singur, bine?", îl atenţionă
dezbrăcându-se: „Eu te aştept la teatru. Ţi se pare că merge să mă
îmbrac aşa?"
4
Brusc, totul reveni ca după o întrerupere de curent. Poussiere
continua să se afle în prag de colaps. Câteva fotolii scârţâiră,
cineva îşi drese glasul, două capete se căutară pentru a şuşoti în
întuneric. Trecu metroul şi, pentru o clipă, sala întreagă se
cutremură uşor. Rimini se aplecă spre Carmen, pătrunzând în
orbita parfumată a chipului său. Vanilie sau migdale, gândi. însă
spuse: „Ce se întâmplă?" Fără să se uite la el, Carmen arătă spre
public cu un gest din bărbie. „Acolo, în rândul cinci", îi şopti ea la
ureche, gâdilându-1 cu respiraţia. Rimini numără, îşi plimbă
privirea pe tot rândul şi o descoperi pe Vera, care căsca, afundată
în ultimul fotoliu dinspre culoar. „Cum de-a venit aşa", spuse
Carmen, scandalizată, „cred că e nebună: uită-te la ea cum e
îmbrăcată." „Ce are?", întrebă Rimini. „Fii atent: a venit parcă
pregătită să-l seducă!" Rimini îşi aţinti privirea asupra Verei, care
acum îşi ciugulea o pieliţă rebelă, şi-i examină descumpănit
vestimentaţia. „Vera? Pe cine să seducă?" Carmen îl privi mirată.
„O cheamă Vera? Ca pe nevastă-ta?" „Este nevastă-mea",
răspunse Rimini. Carmen
produse asupra pantofilor şi carnetelor de notiţe. Lumina sălii
clipi, se stinse, se aprinse din nou. O rumoare de intrigată
consternare plana asupra auditoriului. Un grup de spectatori din
centrul sălii încercară să se ridice, dar renunţară, intimidaţi de
privirile ostile ale vecinilor. Rimini se uită spre rândul cinci: Vera,
cu coatele sprijinite pe genunchi, îşi ascundea râsul în palme, iar
fosta amantă a lui Poussiere, profitând de momentul de confuzie,
îşi refăcea machiajul. Până ce un asistent înaintă pe culoar, se opri
la capătul rândului şi-i făcu semn. Femeia se ridică, îşi lăsă
port-fardul deschis pe fotoliu şi ieşi, făcând un pas peste picioarele
Verei. Rimini îi observă uneltind ceva preţ de câteva secunde, el,
prea zâmbitor, ea prea reţinută. Apoi, dându-i un cot, cu
delicateţea energică cu care simt îndrumaţi rătăciţii, asistentul o
conduse spre ieşire. La jumătatea drumului, femeia vru să se
întoarcă, însă asistentul îi blocă trecerea; înfuriată, arătă în spate,
spre locul ei. Vera, care urmărise toată scena, ridică port-fardul,
agitându-1 în aer. Asistentul veni să îl ia şi femeia i-1 smulse din
mână; se întoarseră iarăşi şi dispărură în spatele unor uşi batante.
Poussiere îşi vârî capul printr-o latură a scenei, aruncă o
privire speriată spre public şi ieşi la lumină. Carmen venea cu
câţiva paşi în urmă, protejându-1 şi blocându-i drumul de
întoarcere, cu un pahar de plastic şi o sticlă de apă în mână. Se
aşezară unul lângă altul. Lingvistul acoperi microfonul şi-i şopti
ceva la ureche. Zâmbind, Carmen umplu cu apă un pahar şi i-1
duse practic la gură. Poussiere îl goli dintr-o sorbitură. Apoi,
sfărâmându-1 în mână cu zgomot, îşi aţinti ochii asupra hârtiilor
şi rătăci un moment printre rânduri, pierdut. Carmen se uită cu
coada ochiului la text şi-i semnală un punct, punân- du-şi un
deget amabil pe pagină. Poussiere îşi drese glasul. Carmen îşi
ridică ochii, hipnotizându-1 pe Rimini cu o privire rugătoare şi
încuviinţă din cap, dându-i parcă semnalul.
După o jumătate de oră, conferinţa lua sfârşit fără probleme,
Vera anunţa de la distanţă, în limbajul surdo-muţilor, că ieşea să
fumeze o ţigară, un Poussiăre plin de sine, avid de noi încercări, ca
orice supravieţuitor, se străduia să priceapă fără interpret
întrebările publicului, iar Rimini şi Carmen
Neschimbat şi brutal totodată era şi contrastul dintre mutaţia
lui sentimentală şi identitatea pe care continua s-o recunoască
lumii din jur. Totul era la fel, doar că mai limpede: Rimini vedea
întregul, însă şi detaliul, aşa cum se percepe un peisaj după ploaie.
Se gândi că dacă s-ar fi aflat undeva, afară, într-un parc ori pe
câmp, ar fi fost în stare să numere nervurile fiecărei frunze fără să
greşească. Şi în acelaşi timp, înflăcărat de strălucirea a ceea ce
vedea, avu impresia că singurul lucru pe lume care se modificase
era timpul. înregistră un fel de dilatare generală. Glasul lui
Poussiâre — care acum descâlcea întrebarea — şi ecoul propriului
glas al lui Rimini nu răsunau, oare, ca nişte voci liniştite? Şi, mai
surprinzător decât atât: cum era posibilă dilatarea fără
îmbătrânire? In cazul său, înţelegea: era îndrăgostit. Dar
fenomenul părea să se nască din însăşi inima lumii, ca şi cum acea
prelungire extraordinară ar fi fost ultima consecinţă a ambiţiei ei
de a rămâne lumea dintotdeauna. Sau, poate, totul se prelungea
atât de uşor din pricină că nu era de faţă Carmen. Poate chiar în
acel moment Carmen îşi apropia faţa de oglinda de la toaletă,
nereuşind să se vadă, moleşită, şi ea, de aceeaşi lentoare...
„...prin intermediul formulei", termină de tradus, „conform
căreia orice lipsă de sens se anulează automat." Rimini tăcu. în
căşti, însă, vocea lui Poussiere continuă să se mai audă câteva
secunde. Originalul ajungea mai târziu decât interpretarea. Rimini
era uluit. Avu impresia că niciodată timpul nu fusese atât de dens.
„Şi acum? Ce mai urmează?", se întrebă, cu revolta celui ce tocmai
s-a mutat şi observă cum o echipă de salahori distruge, cu mobile
şi lăzi, goliciunea curată a încăperii. Jos, în picioare în dreptul
primului rând, asistentul examină o listă, se uită la ceas şi solicită
întrebarea următoare. Rimini reuşi să observe ceva mişcându-se
în penumbra din fundul sălii: o mânecă albă, un braţ care se
ridica, timid, dar relaxat, din spatele unui stâlp de ciment.
Asistentul se îndreptă spre ultimele rânduri şi întinse microfonul,
care trecu din mână în mână, parcurgând tot şirul de scaune,
până ce dispăru după stâlp. Urmă un moment de linişte. Apoi, un
glas se drese, un deget hotărât bătu în microfon şi mâneca cea albă