ALAN

PAULS
Trecutul
Această carte a fost publicată cu sprijinul Direcţiei Generale a
Cărţii, Arhivelor şi Bibliotecilor din cadrul Ministerului Culturii din
Spania.
GOWRNO
OEKRANA
MINSTiWQ . DE CULTURA
ALAN
PAULS
Trecutul
Traducere din limba spaniolă şi note de Liliana Pleşa Iacob
 M-am obişnuit de multă vreme să fiu moartă. JENSEN,
Gradiva
 1

Când a auzit soneria interfonului, Rímini era sub duş. A ieşit

înfăşurat într-un prosop mic, pentru mâini – singurul pe care l-a
găsit în bazarul acela de parfumuri, căşti pentru păr, creme,
săruri, medicamente şi uleiuri de masaj în care Vera transformase
baia – şi o dâră de stropi cuminţi l-a urmat până în bucătărie.
„Poşta”, i-a spus o voce, printre huruituri de camioane. Rímini i-a
cerut să-i strecoare scrisoarea pe sub uşă şi, deodată, ca şi cum
umbra unui intrus l-ar fi surprins într-o încăpere pe care o credea
goală, şi-a văzut trupul gol, tremurând, în geamul unei uşi pe care
o pală de vânt o deschisese brusc. Clasica imagine a nedumeririi:
comună, eficientă, mult prea deliberată. Rotocoalele de abur
venind dinspre baie – lăsase duşul deschis cu gândul că, în felul
acesta, avea să scurteze întreruperea – îi produseră un fel de
ameţeală. „Trebuie să semnaţi”, i s-a strigat la interfon.
Bombănind, Rímini a apăsat butonul, a deschis, şi a constatat,
încremenit, că peisajul fericirii sale se năruia pe de-a-ntregul.
Dimineaţa acasă, fericirea provocată de raza de soare care-i
mângâiase obrazul în timpul duşului, senzaţia aceea nouă, ca de
prima zi de voiaj, pe care o simţea când se trezea şi descoperea că
era singur şi primele sale mişcări, stângace şi tinereşti, rupeau
liniştea unei întregi nopţi, beligeranţa vitală, uşor ingenuă, a
nopţilor de amor cu Vera – totul se năruia. Deşi, poate... Rímini
ascunse receptorul interfonului în palmă şi rămase câteva
secunde nemişcat, cu capul aplecat spre blatul bufetului,
încercând, parcă, să se facă nevăzut. Dar soneria interfonului se
auzi din nou şi aproape în surdină, ca într-un film mut, ultimele
cristale de euforie matinală sfârşiră prin a se preface în cioburi.
Rímini, pentru care nu exista ceva mai detestabil decât felul în
care, uneori, lumea se apuca să-i copieze contrarietăţile secrete, de
data aceasta nu se simţi plagiat. Îl păştea pericolul. Nu mai era
victima unei glose, ci a unui complot. Dar se resemnă, răspunse,
şi, în timp ce-şi privea picioarele – nişte picioare de uriaş, în jurul
cărora creşteau două minuscule oceane umane –, auzi din nou
vocea care-i spunea tocmai lucrul de care se temuse de la început:
uşa de la stradă era încuiată.
Ajuns la parter, după ce coborâse în fugă cele trei etaje
interminabile pe care le blestema zilnic („Genial: adio lifturi!”,
exclamase Vera admirând întunecata scară în spirală, când
vizitaseră apartamentul pentru prima oară), Rímini deschise uşa,
se uită în toate direcţiile, nu era nimeni. Fu cuprins de o furie pe
care nu crezu că va fi în stare să şi-o stăpânească. Cum era posibil
una ca asta? O camionetă jerpelită trecu prin faţa lui cu
încetinitorul, înţesată de braţe bronzate, atârnate pe ferestre. Un
claxon interminabil îi răsună în urechi. „Frumosule!”, îi strigă o
voce ironică, făcându-şi loc prin grămada de braţe. Rímini îşi privi
din nou picioarele (sandala stângă în piciorul drept şi cea dreaptă
în stângul: tipica încurcătură matinală), prosopul roz, de gladiator
roman, acoperindu-l până la jumătatea coapselor, impermeabilul
de pe umeri umezindu-i-se – dar în mod intenţionat nu-i dădu
nicio atenţie. Se pregătea să intre înapoi când, din chioşcul de
alături, apăru o figură zâmbitoare, care-l opri. Era un tânăr slab ca
un fachir; avea acea subţirime fibroasă, cu vene proeminente, pe
care rockul i le împrumutase de la Egon Schiele. Dar nu era înalt şi
nici nu purta uniformă. „Rémini?”, întrebă, agitând un plic în aer.
Rímini vru să-l corecteze, dar în cele din urmă alese să i-o
scurteze: „Unde-ţi semnez?” Celălalt îi întinse scrisoarea şi un
formular boţit, înţesat cu căsuţe dreptunghiulare, din care
răsăreau o mulţime de semnături pentru tot felul de documente.
Rímini aşteptă: un pix, un creion, ceva. Însă poştaşul se limita să-i
privească unghiile de la picioare, care sticleau în soare, şi să
producă cu un pai molfăit ciudate bolboroseli sonore pe fundul
unei cutii goale. „Ai ceva de scris?”, întrebă Rímini. „Să ştii că nu.
Ce tâmpit sunt, aşa-i?”, răspunse celălalt, ca şi cum o simplă
declaraţie de acest fel l-ar fi absolvit de imbecilitate.
Zece minute mai târziu, în culmea enervării (Rímini ceruse
împrumut un pix de la chioşc, pe care vânzătorul nu acceptă să i-l
dea decât contra cost, Rímini – a cărui ţinută vestimentară de
urgenţă nu includea portofelul – promise să i-l plătească mai
târziu, după care pretinse să-i fie înmânată scrisoarea,
poştaşul-fachir o reţinu în chip de gaj, cerându-i, în schimbul ei,
să cumpere un loz de Crăciun, Rímini argumentă că nu are bani la
el, poştaşul – aruncând un ochi complice în direcţia chioşcului – îi
sugeră să folosească aceeaşi metodă prin care obţinuse pixul),
Rímini se prăbuşea într-un fotoliu şi se uita pentru prima dată la
scrisoare. Se simţi cuprins de o uşurare infinită, ca şi cum plicul
acela mic şi lunguieţ, aflat acum în prim-plan, ar fi fost unicul
talisman în stare să-i alunge coşmarul acelei dimineţi.
Forma îi atrase atenţia mai puţin decât hârtia, lucioasă,
somptuoasă ca mătasea, şi decât culoarea, un albastru anemic
care cu ceva timp în urmă, când fusese cumpărată, ar fi putut fi
liliachiu. Respectând parcă un protocol de rigoare al primitorilor
de scrisori de modă veche, Rímini duse plicul la nas. Parfumul (un
amestec de combustibil, nicotină şi gumă de mestecat cu gust de
căpşuni sau de cireşe) se potrivea mai puţin cu hârtia şi culoarea
plicului decât cu degetele poştaşului, ale căror urme rămăseseră
imprimate într-un colţ. Nu avea expeditor; nici scrisul nu indica
mare lucru. Însemnele lui Rímini erau notate cu litere mari de
tipar, prea impersonale pentru a fi spontane (n-au fost dictate de
inimă, ci de minte, îşi spuse, căutând brusc prin paginile unui
roman uşurel): nimic din ceea ce s-ar putea explica prin hazard ori
printr-o vagă asemănare cu practica întocmirii unei scrisori. Cel
mai ciudat i se păru felul în care fuseseră înghesuite într-un colţ al
plicului, de parcă autorul scrisorii ar fi rezervat spaţiul principal
pentru ceva care apoi nu i-a mai venit în minte sau pe care n-a mai
dorit să îl scrie. E ceva în asta, îşi spuse, gândindu-se că
destrămarea fericirii sale matinale n-avea să fie totalmente lipsită
de urmări. Se uită la ştampila poştei, citi „Londra”. Multiplicat cu
trei, un chip cu perucă, insolent şi îmbătrânit, îl privea de pe
timbre. Reuşi cu greu să descifreze data expedierii, ale cărei cifre
desenau o mustaţă rarefiată pe unul dintre chipuri. Calculă o lună
şi jumătate. Într-o fracţiune de secundă, Rímini îşi imagină
peripeţiile unui itinerariu sinuos, obstrucţionat de greve, poştaşi
turmentaţi, cutii poştale greşite. I se păru că o călătorie de o lună
şi jumătate era prea mult pentru o scrisoare adresată cuiva care
n-avea obişnuinţa de a le primi.
În fapt, Rímini nici nu ştia să le deschidă. Vru să rupă plicul la
un capăt; întâmpină rezistenţă. Îl rupse cu dinţii, cu furie de câine,
şi când scuipă bucăţica de plic descoperi că mutilase şi o porţiune
din conţinut. Era o fotografie color: în centru, expus într-o vitrină,
un trandafir roşu, aşezat pe un modest piedestal negru; mai jos, cu
litere mici, dar lizibile, o placă albă spunea: „În memoria lui
Jeremy Riltse 1 , 1917-1995.” Un frison sumbru îi străbătu tot
corpul: umezeală, praf, alchimii râncede strecurându-se brusc
prin crăpătura uşii. O parte din inocenţa lui dispăru dintr-odată.
Când întoarse fotografia, Rímini, care presimţea ceea ce avea să
găsească, era mai puţin tânăr decât în urmă cu zece minute.
Cerneală albastru închis, scris microscopic, înclinat spre
dreapta. Şi vechea tendinţă de a deschide paranteze din orice

1
Pictor imaginar, al cărui nume reprezintă anagrama numelui Eltsir, pictor care apare în romanul lui Proust, „În
căutarea timpului pierdut”.
motiv. Citi: „La Londra (ca acum şase ani), dar acum fereastra
apartamentului (închiriat de la o chinezoaică cu un plasture pe ochi)
dă spre o curte fără flori, unde nişte câini (cred că mereu aceiaşi)
sfâşie în fiecare noapte pungile de gunoi şi se încaieră pentru nişte
amărâte de oase. (Ar trebui să vezi peisajul pe care îl am în faţă în
fiecare dimineaţă când mă scol). Acum două nopţi m-a trezit un vis
lung şi dulce: îmi amintesc puţin, dar erai tu, jinduitor, ca de obicei,
de ceva fără nici cea mai mică importanţă. Exact în momentul în
care visam asta (am aflat-o mai târziu), murea J.R. Aşa se întâmplă
lucrurile; de la sine, fără impulsul nimănui. Poţi să faci ce vrei cu ea.
(Rímini, m-am schimbat atât de mult încât nu m-ai recunoaşte).
Hârtia asta pare făcută special pentru tine: orice scrii pe ea se poate
şterge cu degetul, fără să rămână vreo urmă. E posibil chiar ca,
atunci când le vei primi, rândurile acestea să fi şi dispărut. Dar nici
J.R., nici fotografia n-au vreo vină. Dac-ai fi fost în locul meu (şi ai
fost: visul meu e martor că ai fost), ai fi făcut-o şi tu. Singura
diferenţă este că eu am curajul să ţi-o trimit. Sper ca tânăra Vera sa
nu fie geloasă pe un biet pictor mort. Sper că vei şti să fii fericit. S.”
Rímini întoarse fotografia şi o examină încă o dată. Recunoscu
muzeul şi apoi, în marginea din dreapta, în afara razei flash-ului,
umbra unui tablou al lui Riltse pe care mai înainte n-o observase.
Acum, vitrina îi apărea voalată de o supraimprimare. Îşi apropie
fotografia de ochi şi observă, reflectată în geamul care proteja
trandafirul, flama albă, micul aparat automat şi, în sfârşit,
strălucitor ca o coroană de lumină, haloul blond al părului Sofíei.

Ce-l mira atât? Doar şi ultimele lucruri pe care le aflase despre

ea, cu vreo şase luni în urmă, după un an şi jumătate de când se
despărţiseră, tot printr-un mesaj scris îi parveniseră. Nu fusese o
scrisoare, nici măcar o coală întreagă de hârtie, ci o jumătate –
ruptă cu mâna, cu resturile acelea în partea de sus pe care o
rupere neglijentă sau furioasă le lasă de obicei deasupra liniei
trasate cu unghia de la degetul mare – dintr-o foaie gălbuie în
subsolul căreia supravieţuise, în lipsa antetului, doar o adresă din
cartierul Belgrano.
Era ziua de naştere a lui Rímini. O dată în plus, hotărâse să nu
şi-o serbeze sau să reducă sărbătorirea la plăcerea solitară de a
înşirui într-un carnet numele prietenilor care, de-a lungul zilei, îi
lăsau mesaje de felicitare pe robot. Însă Vera, care îi interpretase
reticenţa ca pe o formă bărbătească de cochetărie (şi Vera avea
dreptate), îi furase într-un moment de neatenţie catalogul de
loialităţi demonstrate telefonic, le numărase, şi rezervase o masă
pentru douăsprezece persoane la un restaurant din centru. (Doar
doi ani despărţeau francheţea ei de isteria lui: Rímini se născuse
odată cu Revoluţia Cubaneză; Vera, cu prima aselenizare). Cel
dintâi sosise Victor; Rímini îl văzuse intrând, măturând
restaurantul cu o privire grăbită şi traversând salonul gol cu
pieptul exagerat de bombat, în acel echilibru instabil pe care
Rímini îl atribuia dimensiunilor picioarelor lui, disproporţionat de
mici, şi deduse că va fi şi primul care va pleca. Se aşeză pufnind
lângă ei şi nu-l felicită. Era preocupat de ceva. „Şi Vera?”, întrebă
cu voce scăzută. Rímini făcu semn înspre tejghea, unde Vera,
frecându-şi o pulpă cu călcâiul celuilat picior, trecea pe curat
meniul serii împreună cu un maître. „M-am întâlnit cu Sofía azi
după-masă”, spuse Victor. Rímini simţi brusc o presiune sub ochi
şi în coşul pieptului, de parcă l-ar fi pocnit cineva. Pumnul lui
Victor se deschise: floare delicată, carnivoră, cu petale lungi şi
unghii smălţuite. Rímini observă în palma lui Victor o bucată de
hârtie descreţindu-se după momentele de captivitate şi, aruncând
o privire către tejghea (Vera se îndrepta acum spre ei), o făcu să
dispară printr-o mişcare rapidă de scamator. „Iartă-mă”, îi şopti
Victor, uşurat, în timp ce se ridica s-o salute pe Vera: „dar când a
aflat c-o să te văd n-a mai fost chip s-o opresc.”
Trei ore mai târziu, la toaletă, Rímini se gândea la acea secretă
bombă cu ceas, în timp ce încerca să-şi înlăture ameţeala
privindu-se fix în oglindă şi scotocindu-se în căutarea unei
monede pentru aparatul cu săpun lichid. Pipăi cu degetele capacul
unui pix, cheile, o fisă de metrou cu cantul ciobit şi, în sfârşit,
marginea tăioasă a unei hârtii. Simplul contact cu ea îl făcu să
tresară; avu impresia că simpla ei despăturire avea să dezlănţuie o
avalanşă de catastrofe. Dar trebuia, atunci sau niciodată. Aşa
încât desfăcu mesajul şi îl citi în faţa oglinzii, sprijinindu-se şi
îndepărtându-se de chiuvetă, în lumina care începuse să pâlpâie:
„La mulţi ani, ticălosule! Cum poţi să mai împlineşti ani fără mine?
Astăzi m-am trezit devreme, foarte devreme (de fapt, nici nu sunt
sigură că am dormit), şi când am ieşit din casă (cu pardesiul peste
cămaşa de noapte, ciorapi de lână, papuci) mi-am dat seama de ce.
Alt 14 august! Ţi-am cumpărat ceva (n-am putut să mă abţin, jur). E
foarte drăguţ, îl am la mine. Nu i-l dau lui Victor, pentru că mi-e
ruşine (şi ştii bine că nu vreau să te compromit în faţa succesoarei
mele), dar de îndată ce-are să plece (poartă-te frumos cu el, ai grijă
ca şi tânăra Vera să fie drăguţa cu el, adu-i aminte să-şi ia
doctoriile), am s-o regret, cu siguranţă, însă va fi prea târziu. Dacă îl
vrei, sună-mă. Sunt în acelaşi loc. S. (Nu-ţi fie teamă. Mesajul ăsta
se va autodistruge în cincisprezece secunde).”
Cineva împinse uşa; Rímini simţi o palmă în spate şi,
crezându-se descoperit, deschise robinetul, ca să disimuleze.
Hârtia îi alunecă printre degete pe fundul chiuvetei, unde fu
botezată de trei firicele timide de apă. „Mizerabilule”, îi spuse o
voce cunoscută. Rímini se întoarse uşor, în timp ce scrisoarea
Sofíei se dezintegra sub apă în volute de cerneală palidă. Era
Sergiu, unul dintre invitaţi. „Ai citit-o de unul singur”. Rímini
zâmbi: „E dreptul meu, nu? Era un cadou de aniversare.”

Mania aceasta de a-i trimite scrisori nu era ceva nou pentru el.
De câte ori n-o făcuse? De câte ori, în răstimpul de când se
despărţise de Sofía, şi de câte ori, de-a lungul celor aproape
doisprezece ani pe care-i petrecuse alături de ea? Când ajung la un
punct limită al relaţiei lor sentimentale, la acel moment în care nu
mai e cale de întoarcere şi o pasiune imperioasă le cere să schimbe
limbajul, personajele din opere încetează să mai vorbească şi
cântă, actorii din comediile muzicale nu mai păşesc prin scenă, ci
dansează. Sofía scria. În copilărie studiase canto (prototipul fetiţei
copleşite de activităţi extraşcolare, mereu obosită şi mereu
fericită), iar pe traseul „investigaţiilor corporale” (cum numea ea
mulţimea de cursuri şi ateliere pe care le frecventase la ieşirea din
adolescenţă) avusese de mai multe ori ocazia să se întâlnească cu
disciplina dansului. Însă când era sufocată de dragoste, când
vreun accident suferit, cel mai fericit ori cel mai dureros, extazul,
de exemplu, sau disperarea, trecea dincolo de pragul prin care
iubirea limitează valabilitatea cuvintelor şi gesturile reale, Sofía
amuţea şi se retrăgea, ca şi cum pentru a merge mai departe era
nevoie să dispară. După o oră, o zi, uneori o săptămână, când
economia iubirii îşi regăsea echilibrul cotidian, iar „incidentul”,
cum numea Rímini, în sinea lui, acele episoade de afazie, părea
cicatrizat de la sine, Rímini dădea dintr-odată peste câte un mesaj,
o scrisoare, trei rânduri grăbite sau pagini întregi de abnegaţie
confesională redactate de Sofía în clipele ei de solitudine, în
straniile intervale în care subzista fără Rímini, dar numai pentru
el: închisă într-o cameră, într-un bar, cu coatele sprijinite de o
masă tapetată cu şerveţele, ori insomniacă, în zorii zilei, aşezată la
masa din bucătărie, în timp ce Rímini, dormind în diagonală,
folosea acele momente pentru a ocupa tot patul cu un 4 perfect
desenat de picioarele sale. Două rânduri romantice, strecurate ca
din întâmplare în mijlocul unei liste de verdeţuri şi detergenţi, îl
asaltau pe neprevăzute când citea biletul pentru cumpărături. Îşi
deschidea portmoneul, aşteptând în staţia de autobuz şi, între
două bancnote mototolite, descoperea intrusa: marginea unui plic,
cu iniţialele lui tandru caligrafiate în mijloc, iar înăuntru, roadele
recapitulării pasionale înghesuite pe un formular de reţetă
medicală. Mesajele Sofíei îl luau prin surprindere în dulăpiorul din
baie, în fundul buzunarului unei serviete, în agenda de lângă
telefon, între paginile documentului pe care Rímini îl avea de
tradus (unde Sofía le strecura în chip de marcatoare secrete), ba
chiar şi în frigider, unde îl aşteptau ore în şir, îngheţate, dar stoice,
sprijinite de vreo cutie de lapte sau de vreun borcan de iaurt.
La început, Rímini le luase drept ofrande de iubire şi se simţise
măgulit. Notate aproape întotdeauna pe dosul unei hârtii deja
scrise, în chip de apeluri pentru sprijin sau mesaje clandestine,
erau un fel de nestemate domestice, cu farmec de artizanat
sentimental, jinduitor şi conjunctural, tulburător prin subtilitate,
dar şi prin neglijenţe. De îndată ce le găsea, Rímini devenea
nerăbdător să le citească, replică întârziată a nevoii imperioase pe
care Sofía o simţise scriindu-le, şi pentru a savura acele rânduleţe
intempestive era în stare să deschidă robinetul de gaze şi să uite să
aprindă focul, să-şi întrerupă o treabă la jumătate, să se oprească
în mijlocul unei intersecţii ori să lase suspendată în aer, cu lipsa
de politeţe a îndrăgostiţilor, o întrebare adresată de cineva. Fiecare
mesaj era un balsam, o descărcare de fericire, mica doză cu care
acel drog absolut, iubirea pe care o simţea pentru Sofía, îi revigora
dependenţa exact când Rímini se aştepta mai puţin, sau când
obişnuinţa – şi absenţa momentană a Sofíei – îl făceau să creadă că
se putea lipsi de ea. Nu faptul că le găsea îl mişca, ci faptul că
acestea îl găseau pe el, traversând întotdeauna, infailibile, şi
învingând asemenea unor mesageri sinucigaşi, toate obstacolele
pe care lumea le ridica între el şi Sofía. Le citea imediat, uneori în
situaţii dintre cele mai delicate, când o clipă de neatenţie i-ar fi
putut produce necazuri sau chiar vătămări. Dar se credea
invulnerabil: scrisorile – şi îndeosebi norul acela delicios cu care îl
împresurau – erau armura şi antidotul lui. Iar după ce le citea,
aproape întotdeauna în şoaptă, cu iluzia că astfel vocea Sofíei se va
insinua printre meandrele tonului său, Rímini se străduia să reia
treaba pe care scrisorile o întrerupseseră, şi lucra, vorbea, mergea
pe stradă, cu eficienţa mecanică a unui somnambul,
adăpostindu-le mult timp în căuşul palmei, ca pe un talisman
secret. Apoi, seara, când se întâlneau, Sofía nici măcar nu trebuia
să-l mai întrebe dacă le citise, pentru că Rímini, luându-i-o
înainte, se prăbuşea în braţele ei, euforic şi învins totodată, şi
chiar înainte de a o saluta, copleşit de fericirea de a putea, în
sfârşit, să răspundă dovezii de dragoste trimise de Sofía, o
acoperea cu sărutări, reluând, nerăbdător, mesajul din acelaşi
punct în care ea îl încheiase. Nu stăteau separaţi decât opt, zece
ore, uneori chiar mai puţin, dar simpla intervenţie a scrisorii, pe
care Rímini, deşi familiarizat cu sistemul, o primea întotdeauna cu
surprindere şi cu oarecare temere, cum sunt primite intervenţiile
sorţii, îi dădea impresia că timpul despărţirii lor se dilată până la
limite insuportabile şi distanţa dintre lumile în care, în toate aceste
ore, trăiau unul fără altul, se multiplică la nesfârşit. (O dată, dând
de un mesaj în timp ce călătorea cu metroul şi recunoscând scrisul
Sofíei în clipa în care-şi aruncase ochii pe el, Rímini fusese cât pe
ce să leşine: se trezise imaginându-şi că Sofía e moartă, moartă de
multă vreme, şi imediat înţelesese, speriat, în ce măsură acel
paragraf strecurat printre paginile agendei lui, ca o voce de dincolo
sau ca un semn de viaţă neaşteptat, era în stare să-i pulverizeze
gândul chiar din primul moment în care şi-l inoculase).
Recrudescenţa iubirii, rodul unei iluzii retrospective, mai curând
decât al iubirii propriu-zise, puteau explica transa maximă şi
cumva disperată în care Rímini şi Sofía se adânceau atunci când
se reîntâlneau. Nu se îmbrăţişau ca nişte amanţi, ci ca nişte
victime, victime eliberate, în sfârşit, iar cuvintele de amor, aproape
imperceptibile, şoptite printre sărutări, departe de a fi legate de
fatala distanţare din viaţa cotidiană, păreau a celebra sfârşitul
unui teribil chin, absolvirea de o condamnare care i-ar fi ţinut
despărţiţi pe vecie.
Cu timpul, Rímini ajunse să posede o colecţie considerabilă de
mesaje. Le păstra în locuri secrete, schimbate periodic, de teamă
că Sofía le-ar fi putut descoperi. Nu le recitea niciodată; însă
puţine lucruri îl excitau atât de mult (când simţea apropiindu-se
paşii Sofíei), ca dibuirea unei cutii vechi de pantofi, a unei cărţi sau
a unei haine pe care n-o mai purta, în care căuta să ascundă o
nouă piesă din colecţia sa. (Rímini, care nu condamna adulterul,
dar îl considera culmea evadării din spaţiul său, ceva atât de
extravagant şi inaccesibil precum levitaţia, astrologia sau
dependenţa de droguri, găsise, totuşi, o formulă singulară pentru
a-l pune în practică: îşi înşela iubita cu dovezile de dragoste pe
care ea însăşi i le demonstra.) Le păstra aşa cum alţii păstrează
fotografii, şuviţe de păr, suporturi de pahar de prin baruri, bilete
de intrare la teatru, tichete de călătorie sau cărţi poştale din ţări
străine, relicve în care îndrăgostiţii se refugiază din când în când,
pentru a rememora dimensiunea istorică a unei pasiuni cotidiene,
sau pentru a o reînvia, pentru a-i reaprinde flacăra atunci când,
împotmolită în lâncezeală, tinde să se confunde cu un orizont de
pure repetiţii.
Într-o zi – o zi ca toate celelalte, fără presimţiri şi fără semne
deosebite – Rímini descoperi un mesaj pe care, pentru prima oară,
amână să-l citească. Se grăbea să ajungă într-un loc unde
întârziase. Cobora, trei câte trei, scările de la metrou, croindu-şi
drum prin mulţimea nepăsătoare, în clipa în care auzi semnalul
trenului care se oprea la peron. Căută pe dibuite în buzunar un
tichet şi reuşi să-l descopere ascuns între pliurile unei foi de
hârtie. Trecu dincolo de porţile de taxare, evită un grup de călători
nehotărâţi, şi reuşi să oprească închiderea uşilor strecurându-şi
jumătate de corp înăuntru. Preţ de două staţii, călători cu capul în
jos, ruşinat parcă de propria îndrăzneală, şi, când îşi băgă mâinile
în buzunar – pentru a nu ocupa prea mult spaţiu, ca şi cum prin
acest gest de civism, neluat în seamă de nimeni, ar fi încercat să
repare bruscheţea cu care dăduse buzna înăuntru – nimeri din
nou peste mesaj. Îi trecu prin minte că ar fi o dovadă irezistibilă de
iubire să-l citească în situaţia incomodă în care se afla, lipit de
uşile vagonului, dar se gândi mai bine şi, după ce-i pipăi din nou
marginile, pentru a linişti parcă vocea aceea mută care-l chema, îl
lăsă să se odihnească în buzunar. Însă şirul de întârzieri
continuase, printr-un efect în lanţ, dezlănţuit de prima sosire
nepunctuală, iar restul zilei care tocmai începuse i se scurse în
încercarea de a recupera cele zece sau douăsprezece minute
pierdute în acea dimineaţă. Nu reuşi. Luă numai decizii greşite,
confundă programările şi locurile de întâlnire, fu martor la diverse
incidente de stradă, mâncă prost la amiază şi lucră fără spor,
crispat, cramponându-se de detalii fără importanţă (citi opt în loc
de trei pe nota de plată şi se consideră tras pe sfoară; îşi dădu
acordul la o notă de subsol a unei traduceri, apărând-o aproape cu
vehemenţă, deşi era de neapărat). Şi uită complet de mesajul
Sofíei.
Două zile mai târziu, în timp ce luau cina, Sofía îl întrebă
dacă-l citise. Rímini se simţi cuprins de ameţeală, ca şi cum o
rafală puternică l-ar fi izbit în capul pieptului. „Da”, reuşi să
spună, „sigur că da”. Mâncară în linişte câteva minute, fără să se
uite unul la altul. Rímini vedea totul în alb, albul acela mat, infinit
şi vinovat, care se aşterne adesea peste memoria studentului în
faţa mesei examinatorului. Frunzări puţin prin mâncare şi,
aproape fără să-şi dea seama, încrucişă tacâmurile pe farfurie.
Apoi, în pat, moţăiră o vreme cu ochii la televizor, unde se
transmitea o vechitură de film argentinian. Rímini constată că
de-abia-şi mai putea ţine ochii deschişi; sonorul televizorului
ajungea până la el ca un zumzet hârâit, în plan secund, un fel de
spumă răsuflată peste care se impregna răsuflarea cadenţată a
Sofíei. Nu îndrăznea nici măcar s-o privească. Îi pândea respiraţia,
cele mai mici tresăriri ale corpului, modul în care braţul aşezat
de-a curmezişul pieptului părea să devină ba mai greu, ba mai
uşor. Avu impresia, pentru o clipă, că întreaga lui viaţă depindea
de acela dintre ei care avea să se lase primul pradă somnului, şi că
acel moment cheie, pe care obişnuiau să-l aştepte, încrezători şi
fericiţi, ca o binecuvântare de amor, pragul nopţii când unul dintre
ei, cel mai slab, avea să se abandoneze, în sfârşit, veghii celuilalt,
se transforma acum într-o luptă decisivă dintr-un război
necunoscut.
O fată tânără, cu spatele la cameră, se dezbrăca sub privirea
lascivă a unui sculptor şi, aproape în aceeaşi clipă, se prăbuşea
otrăvită, ca-ntr-un extaz. Visa că o mână albă, ca de fildeş, îşi
desfăcea degetele, lăsând să cadă un minuscul flacon cu otravă. Se
trezi. Era singur. Se făcuse dimineaţă, probabil era trecut de
unsprezece. Se pregătea să se îmbrace când observă, atârnat de o
cheie a şifonierului, un umeraş cu pantalonul pe care Sofía i-l
adusese de la curăţătorie cu o seară înainte. Şi-l puse. Băgând
mâna într-unul din buzunare simţi, la fund, o bucată de hârtie
groasă, aspră, cu marginile sfărâmicioase.

A spune că Riltse le plăcea ar fi o jignire – cea mai nepotrivită,

cea mai banală, o jignire realmente uriaşă. Îl adorau. Întotdeauna
îl adoraseră, de când se ştiau capabili de raţiune, o eră al cărei
început obişnuiau să-l dateze, pentru ei doi în particular, dar şi
fiecare în parte pentru martorii neîncrezători care i-ar fi ascultat,
în ziua în care descoperiseră că se iubeau. Rímini avea şaisprezece
ani; Sofía, cu şapte luni mai mult – o diferenţă cu care Rímini nu se
obişnuise niciodată şi pe care o considera la fel de inconsolabilă ca
şi metrii aceia, puţini, dar semnificativi, care se spune că l-ar fi
despărţit pe Ahile de broasca ţestoasă2. Îl adorau pe Riltse şi-i
iubeau pe Tanguy 3 , pe Fauxpass 4 , pe Aubrey Beardsley 5 , acea
suspectă familie de artişti pe care studenţii mai cultivaţi –
profesionişti ai ingenuităţii şi ai infatuării – îi afişau pe copertele
mapelor cu notiţe, pentru a-i umili pe duşmani, care şi le
împodobeau cu fotografii de actori sau de vedete rock. Timpul nu
întârziase să-i dezamăgească. Doi sau trei ani mai târziu, totul se
evaporase, stalactitele cu forme de amanţi împerecheaţi, paturile
vechi, ochii şi pălăriile suspendate pe ceruri dintre cele mai
albastre, întreg repertoriul acela îndrăzneţ, pe care îl proslăviseră
drept culme a imaginaţiei, se dovedise a fi pură înşelătorie care nu
le mai trezea decât revoltă. Descoperiseră (deşi nu-şi dăduseră
seama decât mai târziu, când se mutaseră împreună într-un
minuscul hogeac mochetat de pe Belgrano R, iar colegii de liceu,
într-un tipic acces de admiraţie rău prevestitoare, vorbeau despre
ei ca despre o pereche de „bătrâni precoce”) că adolescenţa nu
adoră artişti, nici opere, ci doar tipuri alternative de familie, şi că
dincolo de această adoraţie incertă stăteau la pândă decepţii la fel
de incerte. Descoperirea îi duruse. Se simţiseră nişte idioţi fără
pereche, căci orgoliile dovedite prin retrospecţie drept neghiobii
dor de două ori mai tare, şi această rană care începea să-i usture
avea să le consume o parte, mică dar importantă, din tinereţea lor.
Totuşi, raţiunea autocritică se dovedi salvatoare; pe ei îi salvă de
ironia celor din jur şi de lumea pregătită în orice moment să
detecteze prostia; pe Riltse, de furia dezlănţuită cu care Rímini şi
Sofía renegară toată banda aceea de impostori, după ce-i
idolatrizaseră.
Cu Tanguy fuseseră expeditivi. Pictorul îi recompensase prin
răspândirea cenuşii subţiri rămase de pe urma gloriei sale peste
rouă sclipitoare a dealurilor înverzite. Pe Fauxpass îl arseră
complet într-o singură după-amiază, în jungla plină de muşte pe
care bunica Sofíei o deţinea în spatele casei sale din City Bell. Nici
măcar nu-şi pierduseră timpul să privească spre flăcările ce le
purificau sufletele dezamăgite. Max Brauner le dăduse încă şi mai
puţin de lucru: aproape că nu aveau reproduceri ale tablourilor

2
Aluzie la unul dintre paradoxurile filosofului grec Zenon din Eleea, referitor la presupusa întrecere dintre
Ahile „cel iute de picior” şi o broască ţestoasă, aflată cu câteva zeci de metri în faţa sa, pe care alergătorul n-o
poate depăşi, în pofida calităţilor sale atletice.
3
Yves Tanguy (1900-1955), pictor francez suprarealist.
4
Nume inventat, inspirat de expresia din limba franceză „faux pas” (pas greşit), aplicabilă oricărei abateri de la
norme, în cazul de faţă, cu referire la arta decadentă.
5
Aubrey Vincent Beardsley (1872-1898), controversat ilustrator englez, aparţinând mişcării artistice Art
Nouveau, renumit pentru imaginile sale de factură sumbră şi scenele erotice groteşti.
lui. Le cunoscuseră la mâna a doua, din descrierile exaltate găsite
în autobiografia unui contemporan isteţ, care dăduse greş ca
pictor şi, patruzeci de ani mai târziu, când Brauner avea deja
treizeci de când putrezea într-un cimitir din Polonia, devenise cei
mai înstărit şi mai şmecher marchand din Uniunea Sovietică.
Terminară şi cu biografia.
Era rândul lui Riltse. Sofía adună reproducerile. Rímini,
piroman cu experienţă la acea dată, pregăti kerosenul şi
chibriturile. Până în clipa aceea, din superstiţie mai curând decât
din ranchiună, le negaseră condamnaţilor acea ultimă privire, de
adio, dar nicidecum de absolvire, ce uşurează cumva drumul spre
locul de execuţie. În cazul lui Riltse, însă, Sofía ezitase, atinsă
parcă de umbra unei greşeli ireparabile. Planşele tremurară o clipă
deasupra flăcărilor. Rímini, ale cărui degete începeau să se
pârlească, le dădu drumul. Atunci, Sofía le trase de-o parte şi
începu să caute printre ele, cu disperare, ca cineva care răvăşeşte
hârtii inutile, asemănătoare una cu alta, pentru a da de una
anume, permisul cu care să poată trece graniţa. Rímini fu tentat să
protesteze. Era încăpăţânat; nimic nu-i părea mai dificil decât
încălcarea regulilor impuse de el însuşi. Îşi rumegă dezacordul
preţ de câteva secunde, privind focul; apoi, considerând terminat
răgazul pe care mintea sa i-l acordase Sofíei spre a se răzgândi, se
întoarse către ea şi o văzu şezând cu spatele la el, pe iarbă. Umerii
i se mişcau într-un tremur uşor. Se apropie, o întrebă ce se
întâmplase. Sofía plângea tăcută, legănând cu picioarele, ca pe
nişte mici trupuri fără viaţă, cele trei reproduceri din seria
Supliciilor. Rímini mai privi o dată estradele rotunde, trupurile
agăţate în cui ca vitele, scheletele lungi, alburii, costumele de gală
atârnând, îngrămădite, pe cuiere rotitoare, şi surâse. Iar Riltse
supravieţui.
Prima lor călătorie în Europa a fost un pretext pentru a vedea
originalele maestrului. Sofía mai fusese înainte, cu părinţii, aşa că
profită de acest uşor avantaj pentru a-l obliga pe tatăl lui Rímini,
unul dintre sponsorii călătoriei, să păşească pe urmele uşor
depăşite, dar de neuitat ale itinerariului pe care părinţii ei îl
moşteniseră de la o familie de prieteni „umblaţi prin lume”,
amatori de miniaturi din sticlă, de cataloage spaniole de artă şi de
îmbrăcăminte sportivă (Rímini ar fi putut jura că fuseseră pionierii
joggingului – vestimentaţie, disciplină şi propagandă – în Belgrano
şi probabil în Argentina). Din cele şaptezeci de zile cât durase
voiajul, petrecute într-o jumătate de duzină de ţări, cincisprezece
fuseseră numai în Austria. Lui Rímini, procentajul i se păruse cam
exagerat. Nu avea nimic împotriva Austriei, dar îi fusese de-ajuns
să se uite pe o hartă a Europei centrale, pentru a cântări din ochi
mărimea ţării şi propria ignoranţă în domeniul limbii germane,
pentru ca, proiectând această măsură asupra duratei de două
săptămâni, să înţeleagă că nu dispunea de toate elementele de
judecată necesare înţelegerii situaţiei. Sofía tocmai îi mărturisise
în avion, la ducere, încurajată de sticluţa de vin pe care o ceruse la
cină: prietenii părinţilor ei erau austrieci.
Cu toate acestea, Rímini o luă ca pe o ciudăţenie simpatică,
una dintre multele pe care le avea relaţia lui cu Sofía, izvorâte din
acea excentricitate uşor fanată ce stârnea admiraţia şi înţepăturile
prietenilor mai apropiaţi. Mai mult de jumătate din promoţia care
absolvise colegiul în acel an plecase în călătorie în Europa. Însă cu
excepţia lui César Lichter, ai cărui ochelari Rímini avusese
impresia că i-a zărit sclipind în dosul unei reviste de automobile, în
gara unde coborâseră pentru a corecta o eroare de natură
feroviară, în cele şaptezeci de zile nu întâlniseră niciun fost coleg.
În realitate, Europa străbătută de turişti era acelaşi continent
pentru toţi doar în ghidurile şi hărţile agenţiilor de voiaj. Fels şi
Matheu se vânturau prin Amsterdam, burduşiţi cu droguri, fulare
şi miniaturi pornografice, Catania se întorcea în natalul Torino şi
intra într-un grup de „dezbatere teoretică” – embrion intelectual,
cum se va dovedi ulterior, al primelor celule ale aşa-numitei
Brigatte Rosse –, Bialobroda, cu legendarul său duet de canini –
unul rupt şi celălalt de aur –, punea capăt celor două decenii de
viaţă necumpătată spânzurându-se cu o curea în hotelul Vieux
Paris, la două străzi de Sena, într-o cameră care rămăsese
neachitată, Maure dormea sub cerul liber în Ibiza, iar Nepper,
blond, slab băţ, putred de bogat, era arestat într-o toaletă a unui
bar din cartierul chinezesc din Barcelona. În acest timp, Rímini şi
Sofía, protejaţi de reţeta unei Europe paralele, mai alpină şi mai
puţin iritantă, colecţionau sătuce medievale, creste muntoase
înveşmântate în zăpadă, pieţe curate ca un sanatoriu, costume
tipice, tramvaie, plăpumi sufocante, sărbători ale berii, cântece
populare cu triluri de privighetori, coline, semănături, inimi, pe
care o jumătate de duzină de păhărele date peste cap cu un gest
energic erau de-ajuns să le prefacă în adevărate imnuri de luptă.
De mai multe ori, în timp ce cobora dintr-un tren pentru a lua
un altul, năucit de imorala punctualitate a liniei Eurailpass,
Rímini, încărcat de valize, îşi blestemase paltonul – contribuţie de
ultim moment a mamei sale –, care-l făcea să meargă ţeapăn ca un
om de zăpadă, şi avusese senzaţia că greşise voiajul. N-avea multe
de obiectat: trenurile erau comode şi serviciul eficient; localnicii
compensau prin amabilitate dificultatea de comunicare; în
cafenele existau ziare din toată lumea, prinse cu simpatice cârlige
de lemn; dulciurile erau irezistibile. Sofía, aproape de
nerecunoscut din cauza excesului de haine protectoare, îl târa de
mână pe străduţe înfundate, instigată de amintirile din călătoria
anterioară, în general imprecise, pe care încerca să le înnoade din
agenda de buzunar unde susţinea că le notase. „Aşteaptă..., pe
aici, pe undeva, era un magazinaş de dantele in-cre-di-bil..., îl am
notat... Uite aici: «dantele! La capătul Străzii Fierarilor»... Pe ea
suntem, nu? «După cofetăria Grillpärzer». Aici: asta e Grillpär...
Pe-aici trebuie să fie... Făceau un ştrudel..., o să intrăm după
aceea... Aici! aici e, mi-amintesc perfect! Vitrina era tot albă...” „E
un magazin de muzică, Sofía”. „Nu, nu gândi negativ. Hai să
traversăm.” „Vezi? Instrumente vechi”. „Nu se poate”. „Ai fost aici
acum doi ani, Sofía; şi la ei lucrurile se schimbă”. „Uite lăuta asta!
Aşa-i că-i drăguţă?” Însă, pentru Rímini, problema nu erau
dantelele (de găsit, cum era de aşteptat, după breaslă, pe strada
Dantelelor), nici ştrudelul de la Grillpärzer (delicios), nici lăutele
(cu toate că patronul magazinului le ceruse, de cum intraseră,
să-şi stingă ţigările, să-şi scuture încălţările afară şi să vorbească
mai încet), nici nimic din ceea ce îi era dat să trăiască. Problema
era tot ceea ce nu trăia, acel tip de călătorie negativă care, din când
în când, printre atâtea momente de furtivă fericire austriacă, îl
intercepta insidioasă, ca o datorie neplătită, infiltrându-i
suspiciuni ascunse. N-ar trebui să fim puţin mai murdari? N-ar fi
trebuit să ne pierdem paşaportul? N-ar fi fost cazul să ne certăm
mai des? N-ar fi normal ca poliţia să ne privească cu neîncredere,
să ne oprească pe stradă, să ne legitimeze? Unde erau discotecile,
oamenii ca noi, motelurile pentru tineri, seringile?
Fuseseră simple îndoieli – un flutur de aripă al unei păsări
bezmetice, mult prea grăbită ca să fie periculoasă, îşi spunea
Rímini – şi nu lăsaseră urme. În rest, fiecare punct al itinerariului
părea să şteargă îndoielile prilejuite de cel dinainte. Salzburgul
corecta punctele oarbe ale Innsbruckului, Viena pe cele ale
Salzburgului, şi aşa mai departe. Iar la Viena, după ce Sofía îşi
făcuse apariţia, în sfârşit, frumoasă şi străvezie, după gripa de
coşmar care o ţinuse la pat cinci zile, tablourile lui Klimt, Egon
Schiele şi Kokoshka, aperitive ale extazului pe care visa să-l
trăiască la Londra cu cele ale lui Riltse, sfârşiră prin a-l linişti
definitiv. Până atunci, Rímini stătuse de veghe lângă patul în care
Sofía aiura din pricina febrei, pierdută printre aşternuturi. În
prima zi, îi fusese imposibil să-şi dea seama când dormea şi când
era trează. Îşi arunca de pe ea cearşafurile de parcă o ardeau şi
după cinci minute, dârdâind de frig, le căuta cu disperare în
penumbra camerei. Se ridica din pat în miezul nopţii, îngăimând
printre buzele palide cuvinte într-o limbă necunoscută. Rímini
întrebase de un medic; vorbise cu recepţionera, cu paznicul de
serviciu, cu şeful restaurantului, în cele din urmă şi cu cel al
hotelului, iar când epuizase lista de anglofoni disponibilă, epuizat
şi el, i se păru că înţelege că „doctorul Kleber anunţase că este
bolnav, pentru prima dată în douăzeci de ani”. Însă n-aveau să-l
lase fără ajutor. Îi aduseră aspirine, supe aproape reci (şase etaje
despărţeau bucătăria de camera lor), seturi de prosoape cu
monograma altui hotel, un termometru nefiresc de lent, câteva
exemplare vechi din revista companiei aeriene austriece. Rímini
intra şi ieşea; niciodată nu deschisese de atâtea ori aceeaşi uşă, şi
niciodată nu se simţise atât de speriat închizând-o. De câte ori
constata că Sofía stătuse zece minute în şir fără să se mai agite,
simţea că întinereşte de fericire; se apropia de fereastră desculţ, în
vârful picioarelor, şi sărbătorea miracolul uitându-se cum cădeau
fulgii de zăpadă, lenţi şi imbecili, în noaptea uimitor de roşie.
A doua zi febra scăzuse cu câteva linii. Sofía începea deja să
remarce vechiturile din cameră, când Rímini, ameţit de nesomn,
dar lucid, deschise cartea de telefon şi găsi adresa Spitalului
Britanic. La scurt timp după aceea erau primiţi de un medic tânăr,
cu maniere distinse, îmbrăcat într-un halat atât de apretat încât
fâşâia. Pentru a le intra în graţii, poate şi pentru a-şi exersa
cunoştinţele de limbă, pronunţase câteva cuvinte sâsâite în
spaniolă – Rímini deduse că-şi făcea vacanţele în Spania –, le
prescrise antibiotice – se adresase amândurora, de parcă şi Rímini
ar fi fost la fel de bolnav ca Sofía – şi avusese amabilitatea de a le
recomanda o farmacie unde vorbeau engleza. Ieşiseră în stradă şi
se îmbrăţişaseră. Copleşiţi de recunoştinţă, amândoi avuseseră
impresia că cel care era gata să izbucnească în plâns era celălalt.
Sofía propuse să meargă după medicamente, iar la întoarcerea la
hotel, să-i scrie doctorului câteva rânduri de mulţumire. Trebuia
să afle, spusese, tot ce făcuse pentru ei: un asemenea gest nu
putea fi lăsat să se piardă. O dată în plus, Rímini încercase s-o
facă să se răzgândească. În tot voiajul de până atunci mai lăsase
să-i scape câteva efuziuni epistolare de acelaşi fel, menite a
retribui generozitatea gondolierilor, a taximetriştilor, a paznicilor
de prin muzee, a curierilor şi casierilor de prin bănci – salvatori
anonimi ale căror merite se reduceau, în cea mai mare parte la a le
fi silabisit corect numele unei străzi, la a-i fi întrebat de unde erau,
la a le fi zâmbit fără motiv sau – pur şi simplu – la a nu le fi vorbit
pe ton răstit.
Sofía se însănătoşi. Începu să mănânce cu poftă; după ce-şi
lingea farfuria, ataca şi garnitura dintr-a lui Rímini, spätzle, de
care el nici nu se atinsese. În cea de-a cincea zi, când Rímini nu
mai avea nevoie să se uite pe fereastră pentru a observa ce se mai
întâmplă pe bucăţica aceea de stradă către care dădea camera lor,
Sofía îi sugeră să iasă şi el la o plimbare. Rímini se opuse. „Doar
puţin”, insistase ea: o oră. Ce-are să mi se-ntâmple?” Rímini
profită de ocazie pentru a merge să vadă casa lui Freud, prin care
în ultima lună şi jumătate se perindaseră vreo 40 de argentinieni,
după cum se informă din cartea vizitatorilor. O cercetă cu oarecare
curiozitate, însă nu găsi niciun nume cunoscut. Şi totuşi, de-abia
terminase să-şi pună semnătura sub celelalte – fără niciun
comentariu: doar numele şi prenumele, de nerecunoscut,
deformate de scrisul grăbit, şi data –, când ceva îl obligă să-şi
devieze puţin privirea: o „neregulă”, ceva imposibil de definit, ceva
care nu se afla în câmpul său vizual, ci mai curând într-o margine,
la pândă, şi care părea să se fi scuturat, brusc, de pe o creangă
neagră; după ce parcurse de jos în sus coloana de vizitatori, dădu
peste un nume aproape ilizibil – Ezequiel, Rafael, Gabriel – scris cu
litere înflorite, dar îşi luă imediat gândul de la el. Se făcuse cinci şi
jumătate când ieşi din muzeu. Cerul era acoperit de nori. Nu
ningea, se respira un aer foarte curat, şi obişnuitele valuri de ceaţă
din jurul felinarelor dispăruseră.
Rímini avu o senzaţie ciudată. Petrecuse doar o oră fără Sofía
şi deja avea impresia, nu complet necunoscută, că era singurul om
viu din oraş. Simţi o singurătate teribilă: tocmai acum, când Sofía
revenise la viaţă, voiajul acela i se păru o fatidică nesăbuinţă. Se
gândi să sune la Buenos Aires, să-l întrebe pe tatăl său de ce
inclusese Viena în itinerariu. Mânat de la spate de frig, fu tentat să
traverseze în fugă, pe roşu, bulevardul pustiu, însă lătrăturile unui
dashund pe care stăpâna lui, cocoşată şi tremurândă, îl parcase
lângă un copac îl determinară să renunţe. La vreo 10-12 străzi mai
sus, un telefon public îi respinse apelul cu taxă inversă, dar
acceptă, fără a i le returna, cele două monede în plus pe care
Rímini le introdusese de teamă să nu se întrerupă convorbirea. La
celălalt capăt al liniei, o angajată nouă, după ce repetase de mai
multe ori numele lui Rímini cu semn de întrebare, îl informă cu
oarecare neîncredere că tatăl său era plecat în week-end la Villa
Gesell.
 Însă după două zile (cele două zile pe care Viena, conform
calculului din final, avea să le răpească Londrei), când intrară la
Osterreichische Galerie, în salonul Klimt – Rímini, neîncrezător,
Sofía, slăbită şi adorabilă, înfăşurată într-un poncho, ca o beduină
invernală, înviorând amândoi aerul încălzit dinăuntru cu norişorii
albi aduşi de afară –, Rímini se simţi protejat ca unul care revine în
patrie după o lungă rătăcire printre tristeţi de tot felul. Străbătu
sălile, sub mângâierea blândă a luminii gălbui, şi privi tablourile
cu o inapetenţă fericită, de parcă s-ar fi aflat atât de departe de
toate, încât nici măcar frumuseţea nu-i mai putea tulbura starea
de bine. Se opriră în faţa Sărutului şi-l admirară îmbrăţişaţi,
victime ale mimetismului ce pune stăpânire pe îndrăgostiţi, ori de
câte ori privesc această imagine care li se pare întotdeauna că se
uită la ei şi le vorbeşte. „Ce-a fost mai rău a trecut”, îşi spuse
Rímini, şi când se gândi la „ce-a fost mai rău” nu-i veni în minte
Viena, nici confuziile de limbă, nici febra, nici măcar banii şi
timpul pe care „eroarea austriacă”, cum ajunsese s-o numească,
li-i răpise, ci simpla posibilitate, pe care n-o vedea în viitor, ci în
trecut, în acele câteva ore pe care cu două zile în urmă le petrecuse
singur, ca Sofía, acel trupuşor cald şi compact, care se lipea acum
de el, să dispară din viaţa lui pentru totdeauna. Asemenea
supravieţuitorului care, în fiecare noapte, înainte de a adormi,
asistă o dată şi încă o dată la accidentul care fusese cât pe ce să-l
omoare, şi după ce-l retrăieşte în toate amănuntele îşi dă seama că
în ziua aceea nu fusese vorba de nicio neatenţie, nici de pavaje
umede, nici de maşini fatale, şi că accidentul acela, deşi n-avusese
loc niciodată, îi furase, oricum, o părticică de viitor, deschizându-i
o rană cumplită în suflet, tot la fel şi Rímini se imagină din nou
departe de Sofía, se văzu fără ea, şi imaginea aceea de orfan jefuit îl
îngheţă de spaimă. Tocmai înţelesese ce rămâne dintr-un om când,
din ce este el, din tot ceea ce crede că este, se scade femeia iubită.
Membranele iubirii sunt fragile; orice atingere întâmplătoare le
poate sfâşia. Dacă îndoielile lui Rímini le afectaseră, expunându-le
infecţiei ce stă mereu la pândă, pentru îndrăgostitul tentat să
trăiască o viaţă diferită de cea pe care o avea, experienţa catastrofei
fusese de-ajuns spre a le reface. Pesemne aceasta este adevărata
funcţie a tragediilor improbabile, care au loc doar într-un spaţiu şi
un timp create de imaginaţia retrospectivă: să-l scufunde în
spaime şi să-l scoată imediat la lumină; să-l anihileze, să-l salveze
şi să reducă, până aproape de ridicol, împrejurările nedorite care
i-ar putea contamina viaţa amoroasă pe viitor. Sofía nu dispăruse,
nu murise, era cu el şi încă îl iubea: ce era restul, orice rest, dacă
nu pură frivolitate?

Amestecul acesta de supuşenie şi superstiţie era cultivat de

trei ani de către Rímini; părea firesc, aşadar, să-l considere parte
intrinsecă a relaţiei, dat fiind că îl abordase după numai şase luni
de când era cu Sofía. Entuziasmat, ca într-un fel de transă, Rímini
tocmai îi relatase conversaţia avută în după-amiaza aceea cu un
prieten. Vorbiseră, i-a spus, despre „angajamentul în iubire”.
Prietenul său nu credea în monogamia pură. În calitatea lui de
precoce veteran al rătăcirilor, nu înceta să se minuneze de viaţa
amoroasă a lui Rímini, de insolita ei regularitate, de profunzimea,
de loialitatea ei laborioasă, de bijutier. Şase luni cu aceeaşi femeie?
În ceea ce-l privea, cu greu suporta să vadă la lumina zilei chipul
femeii cu care îşi petrecuse noaptea. Cum era posibil? Nu-şi dorea
şi o alta? N-avea nevoie de altele? Rímini era conştient că în spatele
acestei perplexităţi exista o teorie, dar nu încercase niciodată s-o
combată. În după-amiaza aceea, la fel ca şi în altele de mai înainte,
Rímini îi întoarse spatele şi, asemenea figurantului care stă
neobservat în scenă până aproape de sfârşitul actului trei, când
ajunge, în sfârşit, la tirada ce-l va salva de anonimat, ce-i va fixa
figura insipidă până şi în memoria celui mai neatent spectator, îl
copleşi cu un monolog despre încredere, despre modul spontan şi,
în consecinţă, magic, în care încrederea, atunci când este
reciprocă, poate să suspende – Rímini se corectă, voise să spună
să abolească, dar verbul nu-i venise pe moment, îi scăpase şi nu
mai reapăruse –, necesităţile cele mai fireşti în aparenţă.
Acesta era elogiul iubirii pe care Rímini, în picioare, i-l
reproduse şi Sofíei, care-l asculta şezând pe marginea patului – un
monolog stângaci, compromis de fiorul pasiunii, de palpitaţii, ca şi
cum, în sfârşit, îi venise rândul să-l declame chiar în faţa
persoanei căreia-i fusese de fapt dedicat. Dar când termină, mişcat
de propria pledoarie, Rímini observă că Sofía stătea tăcută, fără
să-l privească, şi că o umbră de tulburare i se aşternuse pe chip.
„Încredere”... „Reciprocitate”... Ca într-un vis, Rímini avu impresia
că-şi aude vocea îndepărtându-se, destrămându-se. „Rímini”,
spuse Sofía, brusc, „m-am culcat cu Rafael”. Preţ de o secundă,
Rímini trecu în revistă diverse posibilităţi degradante de dispută
asupra bietului său corp de încornorat. Murea. Vomita. Îşi făcea
praf dormitorul, rănind-o – accidental, desigur – pe Sofía. Îşi
pierdea graiul pe vecie. Îl trăznea o embolie. Cineva intra în
dormitorul lui din greşeală şi era nevoit să se prefacă. Le examină,
dar posibilităţile se îndepărtară, tentate parcă de un alt candidat.
Atunci deschise gura şi se porni pe plâns, şi cineva cu buze mai
puţin tremurânde decât ale lui vorbi în locul său, solicitând
satisfacţia cea mai trivială, mai sordidă, mai voluptoasă: detaliile
trădării. Sofía se prefăcu că nu-l aude. „Ştii”, spuse, „mă urmărea
de mult gândul ăsta. N-aş fi putut să mai fiu cu tine dacă n-o
făceam.” Sofía se ridică în picioare. Rímini, sprijinit de fereastră, se
uita la fântâna din grădină, trei etaje mai jos, printr-o perdea de
lacrimi. Simţi pe faţă degetele Sofíei, atingându-i obrazul, nu atât
ca să-l consoleze, cât pentru a-l face să se uite la ea, şi se simţi
invadat de o tristeţe adâncă. Se opri din plâns instantaneu, ca
printr-un act de magie. Sofía îl privea foarte de aproape. Atunci
Rímini îşi dădu seama că pentru a putea să n-o mai iubească
într-o zi, ar fi trebuit ca ceva mai puternic decât alt bărbat sau altă
femeie, ceva tot atât de inuman şi de orb ca un dezastru, un
accident de avion, un cutremur, s-o smulgă de lângă el. De fapt,
Sofía nu se uita la el şi, cu siguranţă, nu-l privea în ochi: se uita,
cu o curiozitate aproape lascivă, la ceva de sub ochiul lui Rímini.
Întorcându-se spre fereastră, Rímini se privi în oglindă şi observă
un punct negru, ca o aluniţă, vreo cojiţă de la o mică zgârietură, pe
care nici măcar nu-şi amintea când şi-o făcuse. Sofía rămase
absorbită de punctul acela încă o secundă, două, apoi, ieşind din
transă, îmbujorată, îi mângâie uşor mâna. „Sună-mă. O să fiu
acasă”, îi spuse.

Până şi cei mai înfocaţi admiratori erau de acord: Spectre’s

Portrait nu este cel mai bun Riltse. E un tablou mic (Riltse
strălucise întotdeauna în lucrări de mari dimensiuni) şi întunecat
(maestrul se încăpăţâna să picteze împotriva luminii lui Cézanne),
sfâşiat de o tensiune crâncenă: în timp ce formele sunt abordate cu
fervoare expresionistă, spiritul pictorului încearcă să se facă
nevăzut, în vârful picioarelor, pe uşa laterală. O tipică lucrare de
tranziţie, în care vocile trecutului refuză să se stingă, iar viitorul,
cu efuziunile lui de lumină şi de brutalitate, nu e decât o bâlbâială
nesigură. Riltse voia să se întoarcă la Londra. Avea datorii la poker,
soarele îi devenise insuportabil, primele simptome ale bolii
începeau să se manifeste: două pete violacee pe picioare, tremur
matinal, oarecare dificultate în a-şi aminti faptele petrecute în
ultima jumătate de oră. Doar relaţia cu Pierre-Gilles, aflată deja în
fază finală, îl mai reţinea în Aix-en-Provence. Să-l omoare sau să se
omoare? Să-l omoare şi să se omoare? Nu exista zi, nici oră din zi
în care Riltse să nu analizeze preţ de o secundă aceste alternative.
Se ducea să picteze pe câmp, doar cu intenţia de-a fi mai departe
de amantul său, poate şi cu speranţa că un tablou nou sau o
insolaţie vor dizloca pentru totdeauna spinul acesta din
zbuciumata lui inimă. În felul său infantil, Spectre’s Portrait
ilustrează eşecul acestor tentative. Chiar dacă Riltse îl încarcă cu
straturi peste straturi de mov murdar, chiar dacă înlocuieşte
lumina amiezii cu o beznă de cavernă, peisajul tabloului rămâne
câmpul, cu aerul lui încremenit, cu orizontul acela de lâncezeală şi
cu copacii care, deşi greu de recunoscut, etalează ciorchini de
fructe. Un câmp ce pare pictat cu ochii lor, cu ochii fructelor, dar
nu în stadiul de atunci, de la începutul primăverii, aşa cum se
înfăţişau privirii lui Riltse, ci într-o etapă ulterioară, de putrefacţie
accentuată, pe care imaginaţia acestuia părea să o dorească. În
prim-plan sunt două pete, singurele accente de lumină care rup
monotonia tabloului şi care, la o simplă privire, ar putea fi
confundate cu haloul de lumină a două felinare, ori cu doi licurici
amplificaţi de o examinare prea de-aproape. Privindu-le însă mai
atent, impresia aceasta generală de luminozitate se diluează ori se
accentuează, şi ambele pete dezvăluie aceeaşi structură interioară,
alcătuită din inele concentrice foarte fine care, la fel ca cele din
trunchiurile copacilor, par a iradia dinspre un întunecat punct
central. Efectul este forţat, însă destul de eficient după câteva
momente: punctul întunecat e o gură căscată care urlă de groază,
cercurile reprezintă ecoul acestui urlet şi, în fine, petele, chipuri
conturate de reverberaţia spaimei. Încă un pas, şi totul se
defineşte cu limpezime, precum nervurile unei frunze sub lupă:
din punctul întunecat al gurii se ivesc dinţii şi limba; mai sus,
răsare un nas; ochii, în ton cu schimonoseala gurii, privesc ieşiţi
din orbite direct spre spectator, care, ajuns până aici, dacă a
nimerit-o cu ghidtul, are, cu siguranţă, faţa lipită de tablou.
Spectatorul înţelege, i se pare a înţelege că i se cere ajutorul, şi e
cuprins de milă. Îşi întoarce apoi privirea spre plăcuţa de bronz,
citeşte titlul tabloului şi-n clipa aceea pricepe dimensiunea erorii
în care se află şi, totodată, intenţia secretă a artistului. Spectre’s
Portrait. Chipul inspirat de spaima petelor este însuşi chipul său.
Chiar el e spectrul pictat de Riltse.
Fanatici până la miopie, priveau tabloul atât de aproape încât
începuseră să aburească geamul cu respiraţia lor. Pentru o clipă,
cele două rotocoale umede astupară petele pe care le contemplau
înspăimântaţi. Oare cine le-ar fi putut reproşa impertinentul gest
dictat de devoţiune? La urma urmelor, asta era distanţa de la care
dorise pictorul să-i fie privit tabloul. Pe de altă parte, Spectre’s
Portrait era unicul Riltse din expoziţie. Cineva – un argentinian,
unul dintre acei propagatori de veşti fatidice pe care argentinienii
adoră să le comenteze ori de câte ori dau de un concetăţean în
străinătate – se grăbise să le anticipeze ştirea în timp ce urcau,
îmbătaţi de euforie, scările muzeului: restul operelor (dipticele,
tripticele, fotografiile prelucrate, până şi monumentala lucrare
Jumătatea întâmplării, repatriată după un sfert de secol de
mârşavă captivitate germană) fusese transferat într-un depozit
oficial din suburbiile Londrei, unde avea să se odihnească timp de
trei luni, cât îi trebuia Statului ca să reamenajeze muzeul.
În timp ce Sofía încerca să verifice informaţia la recepţie,
Rímini ieşi afară şi, preţ de vreo douăzeci de minute, vociferă în
gura mare, împiedicându-i în mod deliberat pe muncitori să se
mişte printre schele. Tot acel voiaj doar ca să...? Era drept aşa
ceva...? N-ar fi trebuit măcar să pună un anunţ...? Căuta
explicaţii, o consolare; dar nu-i veneau în minte decât răzbunări.
Dintr-o dată, avu impresia că a găsit-o pe cea mai aspră, pe cea
mai agresivă: să plece, aşa, pur şi simplu, fără să mai intre.
„Ducă-se dracului...” „Zici tu?”, spuse Sofía, care se şi vedea
nevoită, în seara aceea, să-i aline mâhnirea provocată de
remuşcări: „Tot suntem aici, Rímini. Mai bine unul decât nimic.
Hai să intrăm.” Intrară. Nevrând să se dea bătut pe de-a-ntregul,
Rímini îşi târşâia picioarele cu zgomot, ca un pelerin nemulţumit.
Sofía sugeră o oprire la cafeneaua muzeului: poate un pahar de
ceva avea să le mai atenueze decepţia. Însă cel puţin a lui Rímini
spori şi mai mult. La fel ca şi restul muzeului, cafeneaua era pe
jumătate, pe sfert, din ceea ce fusese altă dată; nişte pereţi
improvizaţi despărţeau sectorul amenajat cu vreo douăsprezece
mese, cu lămpi pâlpâitoare, cu pardoseala acoperită cu ziare, de
zona în care se lucra, de unde proveneau bocăniturile metodice ale
ciocanelor şi norii joviali de pulbere albă. Sofía, care nu se dezicea
niciodată de răspundere atunci când lua o hotărâre nepotrivită, se
oferi, în compensaţie, să stea la coadă ca să aducă băuturile. În
mod ciudat, Rímini acceptă. (Sofía, aşteptându-se ca Rímini să nu
accepte, cum îi era obiceiul de fiecare dată când propunea să se
sacrifice pentru el, se simţi oarecum descumpănită şi rămase
nemişcată o fracţiune de secundă, încremenită parcă exact în
punctul în care cele două situaţii – una virtuală, cealaltă reală –
tocmai se încrucişaseră.) Rímini simţise, într-adevăr, impulsul
cavalerismului, însă era atât de obosit – dezamăgirile aveau asupra
lui mai mult un efect fizic decât moral sau psihologic –, încât nu se
putea gândi la altceva decât să se elibereze odată de greutatea
enormă a propriului corp. Cinci minute mai târziu, când palmele
sale, antebraţele, până şi obrazul stâng (pe care şi-l culcase pentru
o clipă pe masă) erau complet albe, machiate cu pudră de şantier,
Sofía apăru cu o tavă, două pahare de carton cu cafea şi o
farfurioară din plastic cu două brownies6. În urma ei venea un
bărbat înalt şi slab, în costum, cu aerul acela de decenţă încropită
– cu capete de sfoară, bandă adezivă, agrafe, cleşti de metal – pe
care o degajă persoanele care nu s-au spălat de săptămâni întregi.
Din mână îi atârna o sticlă de bere. Sofía se aşeză. Când trecu prin
dreptul lor, bărbatul o salută cu o reverenţă cam demodată. „Cine
e?”, întrebă Rímini, ameţit de dâra pestilenţială lăsată de
necunoscut. „Habar n-am. Era la coadă. Cerşea câteva monede ca
să-şi poată cumpăra ceva. Ce oameni afurisiţi, englezii ăştia: nici
nu-ţi închipui cum se uitau la el. Ce zic? Măcar de s-ar fi uitat! Tot
ar fi fost ceva.” „I-ai dat tu?” „Da.” „Parcă hotărâseşi s-o laşi mai
moale cu pomenile.” „Cu ăsta a fost altceva. Sunt convinsă că e
cineva. Mmm... încearcă o brownie: sunt grozave.” „Cineva?”
Rímini începea să se enerveze. „De unde ştii?” „Ştiu. Eu văd.” „Ar
trebui să şi miroşi.” „Am rămas cu nasul puţin înfundat de la
Viena.” Sofía se aplecă brusc şi mirosi farfuria, paharele aburinde.
„Ce nu e bun? Le schimbăm, hm?” „La urma urmei, fiecare om e
cineva. Nu ţi se pare o condiţie cam firavă pentru a compătimi un
necunoscut?” „Prostule. Cineva important, am vrut să zic.”
„Directorul muzeului, de exemplu”, o ironiză Rímini. Sofía privi
peste umărul lui şi zâmbi în acea direcţie, mestecând, apoi îşi
astupă gura cu dosul palmei. „Nu te întoarce, dar sunt aproape
sigură că...” Rímini observă că roşise. „Că ce?” „Nu, e o nebunie.”
„Eşti sigură că ce?” „Nimic, nimic, nu mă lua în seamă. Vrei
frişcă?”
Intrară în sală separat, fără să-şi vorbească. Dintre ei doi,
numai Rímini era conştient de situaţie. Ca de fiecare dată când
ceva îi despărţea, Rímini era singurul care, prin comportamentul
său, demonstra că rămăsese ancorat în episodul ce declanşase
tensiunea, învârtindu-se în jurul lui ca o planetă inutilă, infantil,
oarecum ridicol. Sofía, în schimb, părea să uite imediat incidentul,
astfel că tot ce făcea după aceea – tot ce, în opinia lui Rímini, nu
era decât rodul trist şi steril al neînţelegerii – se datora altor cauze

6
„Negrese” (prăjituri), în engl. în orig.
şi altor stimuli, probabil mai puţin importanţi, însă noi. În timp ce
pentru Rímini viaţa se blocase într-un dureros punct fix, înţepenit
şi fără soluţie, pentru Sofía continua. însă doar Rímini observa
diferenţa, şi doar el percepea abisul căscat în interiorul ei. Ca
întotdeauna când voia să arate indiferenţă, corpul i se
transformase într-un mănunchi de porniri ostile. Îi era cald, dar
nu mai avea ce să dea jos de pe el. Descoperi câteva firimituri de
ciocolată pe o mânecă şi le îndepărtă de parc-ar fi fost veninoase.
Cineva – cineva exact de statura lui – se interpuse între el şi un
Turner, iar el, cu o satisfacţie de care nu se credea în stare, îi
descărcă în ceafă un lung şirag mut de imprecaţii argentiniene.
Până ce-l observă pe Riltse. Îl descoperi brusc, în acelaşi timp în
care, separat de el, îl descoperea şi Sofía, şi se gândi că această
coincidenţă avea să pună capăt jignitoarei autonomii cu care Sofía
se purtase după incidentul din cafenea. Însă în clipa în care ea se
întoarse să-l caute, cu intenţia evidentă de a-l chema lângă ea, ca
să-l admire împreună, el se răsuci în altă direcţie şi, simulând
neatenţia, în chip de răzbunare, o lăsă singură în faţa tabloului.
Numai după aceea, profitând că ea era cu spatele, se uită şi Rímini
la el.
Agăţat acolo, printre tablouri enorme ce aparţineau altora,
părea prea modest sau prea intimidat de ele. Rímini nu-l mai
văzuse înainte. Puţinii vizitatori din muzeu – un grup de turişti,
vreo doisprezece elevi apatici, o pereche de amanţi care treceau,
care săreau de la un tablou la altul îmbrăţişaţi, împletindu-şi
picioarele ca nişte gimnaşti obsceni – nu-i dădeau nicio atenţie, ca
şi cum nu l-ar fi observat. Rímini se simţi cuprins de o emoţie
nouă, atât de puternică, încât se sperie; era extazul, fericirea
mesianică încercată de adorator atunci când idolul, într-o situaţie
disperată, hotărăşte să-i facă onoarea de a-l însărcina cu o
misiune decisivă, cea mai dificilă din lume: aceea de a-l reabilita.
Rímini nu era un damnat; era un ales, iar Spectre’s Portrait nu era
consolarea, ci privilegiul său. Străbătu toată sala cu o încetineală
exagerată, oprindu-se în faţa unor picturi insipide, urmărind,
silabă cu silabă, comentariile ghizilor muzeului, ba chiar
ajutându-i pe câţiva şcolari rătăciţi, cu periuţe de muci la nas,
să-şi regăsească colegii înainte ca însoţitorul să le observe lipsa.
Suferind astfel, Rímini împuşca două vrăbii dintr-un foc: îşi
amâna plăcerea de a ajunge faţă-n faţă cu Riltse, cu Sofía, şi în
acelaşi timp întâlnirea lua forma întâmplării.
Ca vrăjită, Sofía începea deja să se apropie de tablou când
Rímini se opri lângă ea. Nu se uitară unul la altul, nici măcar nu-şi
adresară vreun cuvânt, însă Rímini simţi aura de comuniune în
care-i învăluia tabloul şi renunţă la ranchiună, predându-se. Aşa
se găseau, lipiţi unul de altul, aplecaţi aproape la nouăzeci de
grade, cu nasurile înroşite, presate de geamul tabloului, când o
voce din spatele lor îi făcu să tresară: „Eu în locul vostru nu m-aş
apropia aşa de mult.” Crezând că era un paznic, îşi desfăcură
instinctiv braţele, în semn de nevinovăţie, cum se obişnuiseră să
reacţioneze de fiecare dată când, ieşind dintr-un magazin, începea
să sune alarma, şi se retraseră câţiva paşi. Rímini îşi ridică puţin
privirea şi se uită la ochiul roşu al senzorilor, care clipea. „Nu”,
spuse bărbatul râzând, pe un ton uşor zeflemitor, „măcar de-ar fi
asta problema.” Lui Rímini i se păru că acum vocea e mai aproape.
Simţi un damf dezgustător, ca de rufă prost clătită, o combinaţie
de apă de lavandă şi jeg, aceeaşi duhoare care-l ameţise cu o
jumătate de oră în urmă. Întoarse încet capul; nu intenţiona să-l
privească – era destul de fâstâcit de brutalitatea cu care celălalt
dăduse buzna în viaţa lor; se mulţumea să-l includă într-un colţ al
câmpului său vizual şi să-l fotografieze rapid, fără prea multe
detalii, doar ca să-şi facă o idee despre cine era vorba şi să
înlocuiască ciorna încropită în fugă la cafenea. Necunoscutul i-o
luă înainte. „Eu sunt responsabil de această oroare”, spuse,
arătând spre tabloul lui Riltse, într-o engleză chinuită, ca şi cum ar
fi vorbit-o pentru că n-avea încotro. „Ce ţi-am spus? Eu văd,
Rímini”, îi şopti Sofía. Luat prin surprindere, Rímini se simţi
obligat să-şi îndrepte privirea spre bărbat. Era înalţ, cu umerii
asimetrici, doar piele şi os sub un costum care şi cu douăzeci de
ani în urmă ar fi părut demodat. Avea nişte laţe lungi, ce cândva
fuseseră vopsite, iar acum îi atârnau slinoase pe umeri; o barbă de
câteva săptămâni îi invada în dezordine obrajii, iar mâinile, atât de
palide încât venele albastre luceau ca pictate, rămăseseră
nemişcate, în dreptul feţei, suspendate parcă înaintea sau în urma
unui gest. Degetele se agitară şi tremurară o secundă; Rímini reuşi
să-i vadă buzele, foarte roşii şi lucioase, ca ale beţivilor, fremătând
tăcute, ca şi cum ar fi murmurat o rugăciune. Bărbatul se uită
dintr-o dată la el, uşor mirat. „Eu sunt...”, se porni să repete, ca
pentru o prezentare. „Dumneavoastră, eu: toţi”, îl întrerupse
Rímini, „aceasta e ideea tabloului, nu-i aşa?”. Bărbatul îşi agită o
mână prin aer, închise şi deschise ochii cu un gest forţat. Avea
cruste roşii, uscate, pe pleoape, pe frunte, la graniţa părului. Pe
cartilagiul dintre nări, una începuse să sângereze. „Ideea
tabloului?”, repetă, uitându-se la Rímini. Rímini simţi o
împunsătură în cot şi o văzu pe Sofía, cu buzele strânse într-un fel
de muşcătură invizibilă, semnalându-i cu bărbia ceva pe
pardoseală. „Ideea tabloului?”, auzi din nou Rímini – acum, însă,
tonul trecuse de la mirare la contrarietate –, în timp ce-şi cobora
privirea şi descoperea doi bocanici fără şireturi, ambii pentru
acelaşi picior, stângul, dar din perechi diferite, iar de sub limba
răsfrântă în afară cu o nonşalanţă aproape calculată, apărea direct
pielea, pielea goală a pecinginosului, tatuată cu alte cruste
lucitoare, ce i se căţărau pe picior şi dispăreau sub manşeta
pantalonului. Când Rímini îl privi din nou, bărbatul era deja foarte
aproape de ei, îmbrăţişându-i practic cu norul său fetid. „N-ai
dreptul”, îl ameninţă, dar un hohot ciudat îşi făcea loc în glasul lui.
„Numai eu am dreptul să privesc tabloul ăsta şi să spun «Eu». Eu
sunt chestia aia la care se uită feţele astea speriate. Eu, eu, eu.
Acum patruzeci şi doi de ani. Eu sunt chestia aia, cauza. Am fost
acolo. Frumos loc. Mulgeam vaci cu ugerele până la glezne în timp
ce soarele... Trebuie să ştii să priveşti... Găseşti totul aici. Câmpul,
rufele întinse pe sfoară, hamacul, fructele putrezite, ciugulite de
păsări... Canalia a pus în el tot, în afară de figura mea. De ce?
Atinge-mă. Hai, atinge-mă, că nu sunt un monstru. Mă întorc,
asta e tot. Condamnat să mă întorc. Legea spune că nu pot să mă
apropii la mai puţin de o sută de metri. Eu sunt om al câmpului:
«metrii» nu înseamnă nimic pentru mine. 45 pe 45. Şi legea nu
spune nimic despre tabloul ăsta. Sau spune? Sunt un om al
câmpului: nu ştiu nimic despre tablouri. Iubirea, domnişoară.
Iubirea este un şuvoi nesfârşit. Ştiţi, desigur, despre ce vorbesc.
Ţineţi-mi asta, vă rog. E rândul meu. Doar o secundă, nu mai
mult.”
N-a fost una, bine-nţeles, dar cine să aibă meschinăria de-a
reproşa o greşeală de calcul unui om care trăieşte de patruzeci şi
doi de ani cu inima sfâşiată? În afară de asta, nimeni nu poate
într-o secundă să ... un vis de o viaţă întreagă, mai ales când visul
constă în distrugerea, cu lovituri de bardă, a singurului tablou al
lui Jeremy Riltse, expus în cel mai sigur muzeu din Londra. Au
fost, în realitate, trei minute, socotite din momentul în care bietul
Pierre-Gilles (alias Douglas Durban, alias Stephen Stacy, alias
Richard Right, alias încă vreo câteva identităţi false – fidele, toate,
acelei superstiţii cinematografice pe care Riltse, desigur, i-o
inoculase, şi anume că repetarea aceleiaşi iniţiale în nume şi
prenume e un garant pentru glorie – pe care Pierre-Giles le folosise
timp de patruzeci de ani, după despărţirea de Riltse, pentru a pune
pe piste false autorităţile serviciului englez de imigraţie şi a-şi
asalta fostul amant printr-o tactică dublă de asedii: Riltse –
sufletul sfâşiat, dar impasibil al lui Riltse – le respinsese de fiecare
dată pe cele amoroase; justiţia engleză, pe cele privind legalitatea,
absolut toate, fără temei) îşi depuse portofelul în mâinile Sofíei,
scoase din buzunarul interior al hainei o bărduţă (aceeaşi unealtă
cu care, odinioară, Riltse fusese pe punctul de a tranşa unul dintre
acele scandaluri sterile care se iscă pe la taifasuri, în sudul
Franţei, şi aceeaşi cu care el, Pierre-Gilles, respectându-şi o mai
veche promisiune, îşi decapitase propriul mădular pe masa de
tâmplărie din atelier, după ce citise scrisoarea în care Riltse îi
explica de ce îl părăsea pentru totdeauna) şi făcu ţăndări geamul
ce proteja tabloul, înainte ca personalul de securitate al muzeului,
asistat de doi paznici din sală, nepricepuţi, dar solizi, să
reuşească, în sfârşit, să-l dezarmeze şi să-l pună la pământ,
printre cioburi, fâşii de pânză pictată şi bucăţi de ramă şi de
zidărie.

Credeau în felul lor de a se iubi, şi această credinţă era mai

puternică decât orice lucru de altă natură, decât orice semn pe
care lumea li l-ar fi adresat pentru a-i contrazice sau ridiculiza.
Erau aroganţi şi modeşti, încrezuţi şi extraordinar de amabili.
Nu-şi împărtăşeau problemele cu nimeni – dintr-un soi de spirit
mafiot, de corp comun, şi dintr-o discreţie inflexibilă, dictată de
iubire şi întărită de un fel de teamă de catastrofă, ce-i făcea să evite
infiltrările –, însă micul apartament din Belgrano R nu întârzie să
se transforme în clinică sentimentală, deschisă douăzeci şi patru
de ore din zi, prin care sfârşiră perindându-se practic toţi prietenii
lor. Toţi: cei care la fiecare întâi ianuarie le doreau în secret
sfârşitul, cei care se străduiau în disperare să-i imite, echidistanţii,
care aprobau miracolul, dar în fiecare clipă îşi expuneau
„rezervele” – şi părinţii lor, doritori de transparenţa şi
înţelepciunea pe care felul lor special de-a se iubi nu le putea oferi.
Nu judecau pe nimeni niciodată: ascultau. Erau deschişi,
toleranţi, de o imparţialitate de neatins. Acesta era, poate, singurul
lucru cu care acceptau să se mândrească, după ce „consultaţiile”
particulare luau sfârşit: monogami, conservatori, partizani ai unei
discipline în amor care avea nevoie, zilnic, de apă, aer şi lumină,
nu le era deloc greu să-şi înţeleagă prietenii militanţi în aripa
opusă – pasiuni efemere, dorinţă necugetată, inconsecvenţă,
inconstanţă –, chiar dacă nu concepeau să-i sprijine în direcţia
inversă. Cu excepţia digresiunii dintre Sofía şi Rafael, atât de rapid
asimilată misticii sincerităţii în cuplu, care sfârşise prin a fi nu o
traumă, ci o probă salutară, o oportunitate de a creşte, de a merge
mai departe, întărindu-le chiar ideea care la început păruse
zdruncinată: că iubirea e o fortăreaţă – niciunul dintre cei doi nu
avea experienţă în materie de înşelăciuni, trădări, triunghiuri. Cu
toate acestea, aşa, străini de lume cum erau, lăsau impresia că
ştiu totul despre ea. Cunoşteau mecanismul dorinţei, logica
trădării, resorturile secrete ale dominării şi ale dispreţului, toate
cheile care puneau în mişcare, dădeau strălucire şi uneori
distrugeau vieţile celorlalţi. Aveau scheme precise de încadrare;
arareori greşeau diagnosticul; iar când dădeau sfaturi – un lucru
ieşit din comun, pe care acceptau să-l facă numai în cazuri grave
sau urgente, căci erau foarte reticenţi faţă de tot ce s-ar fi putut
interpreta drept manipulare emoţională –, ţineau cont cu mare
atenţie de slăbiciunile, pornirile, înclinaţiile în stare să videze
operaţia prin parţialitate. Vorbeau cu prieteni foarte apropiaţi, a
căror suferinţă îi făcea să sufere, ale căror nefericiri le provocau
nefericire şi la ale căror efuziuni aderau necondiţionat; dar la
„consultaţii”, această apropiere, departe de a-i predispune la
complicitate, părea mai curând să le întărească o anume politică
de sobrietate, de detaşare chiar. Acţionau dezinteresaţi, fapt ce le
permitea să enunţe cele mai crude adevăruri fără să rănească. Era
simplu: nu simţeau necesitatea de loialitate faţă de prietenii lor,
nici măcar faţă de sentimentele acestora; datorau deplină loialitate
situaţiei, idealurilor ei: iubire, încredere, intimitate, respect,
profunzime – acele însuşiri perfecte pentru care erau dispuşi să
sufere, să rupă lănci, să sacrifice totul.
Păreau aproape inumani. Şi totuşi erau umani – cel puţin
Rímini. De câte ori, ocupat cu aerisirea salonului, cu scuturatul
mucurilor din scrumiere, îmbibate de lacrimi, cu colectarea, dintre
tastele telefonului, a petecelor de hârtie pe care prietenii, sub
imboldul automatismului cubist care-i stăpânea, schiţau imaginea
suferinţelor lor – pătrate, triunghiuri, vâlvătăi: mereu acelaşi lucru
–, de câte ori nu simţise în picioare acea senzaţie pronunţată de
oboseală nemeritată, şi de câte ori – cum i se întâmplase în mai
multe rânduri în voiajul prin Europa – nu-i venise în gând că toate
acele lucruri – dispoziţia de a asculta, echidistanţa, acel soi de
supremă potrivire existenţială, care îmbina abnegaţia unui spital
public cu înţelepciunea străveche a unei perechi de guru –, nu
ascundeau altceva, în fond, decât o vorbărie confuză, încâlcită, în
faţa căreia ar face, probabil, un pas înapoi, dacă i-ar sesiza
adevăratul conţinut. Trăiau în acel soi de altă lume în care trăiesc
doar cei ce se consideră participanţi la o experienţă unică, sau
trăiau experienţa unică pe care o trăiesc doar cei ce se consideră
participanţi la o altă lume care pentru majoritatea oamenilor este
inaccesibilă. Cum ajunseseră până acolo nu ştiau. Dacă ar fi ştiut,
probabil n-ar fi ajuns niciodată. Astfel că renunţaseră până şi să se
mai gândească la acest lucru. Le plăcea să-şi imagineze că
fuseseră întotdeauna acolo, că el se născuse într-o clinică din
Banfield şi ea într-una din Caballito, dar că amândoi erau născuţi
acolo, în acea altă lume în care-şi puteau permite luxul de a
înţelege totul fără să simtă nevoia experimentării. Uneori Rímini
ceda, se îndepărta, fugea de Sofía, temându-se că nu era la
înălţime. Propria slăbiciune îl scotea din sărite.
Odată fusese solicitat pentru o subtitrare urgentă a unui film
argentinian care avea pretenţia de a concura într-un festival
cinematografic european. Petrecu aproape două zile fără să
doarmă, cu privirea aţintită în două monitoare video, silabisindu-i
unei editoare cu inserţia părului din frunte în „v” şi cu sprâncenele
unite, versiunea franceză a expresiilor „dă un semn, omule” sau „ai
răbdare, că durează doar un minut”. Sfârşiseră intoxicaţi cu cafea,
cu ţigări, cu delicatesele sofisticate pe care ea se ducea să le
cumpere în miez de noapte, când doar sforăitul paznicului mai
perturba liniştea din studio. Iar în zorii zilei, când se despărţiseră
în uşa studioului, ferindu-se de şiroaiele de apă pe care o vecină în
papuci le zvârlea pe trotuar, lângă ei, râzând, fiindcă, fără să-şi
dea seama, folosiseră cele mai rele expresii din film, în chip de
rămas bun, iar ea, pe al său nume Maira sau Mirna sau vreun altul
cu care Rímini avea grijă mereu s-o boteze, se sprijinise de braţul
lui şi-l sărutase în colţul gurii, uşor, ca din întâmplare, mai curând
împinsă de buimăceala datorată orei şi de nesomn, decât cu
intenţie, Rímini avu senzaţia că inima pur şi simplu începuse să i
se învârtească şi îl încolţi o uşoară bănuială, compătimitoare,
despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla dacă, pentru o clipă,
asemenea paznicului din studio, ar fi încetat să-şi menţină starea
de veghe şi ar fi cedat oboselii.
Sofía era puternică. Chiar dacă nu afla despre frământările pe
care inima lui Rímini le suferea mai mereu, le intuia, le dorea
chiar, convinsă, ca orice fiinţă pioasă, că acea credinţă pe care o
mărturiseau nu şi-ar fi meritat numele dacă n-ar fi supravieţuit
intactă, întărită chiar, tuturor obstacolelor ce ar fi pus-o la
încercare. N-o interesa să afle, ştia dinainte totul. Ca şi cum cei
şaisprezece, douăzeci, douăzeci şi cinci, douăzeci şi opt de ani,
toate vârstele la care Rímini a cunoscut-o ar fi fost doar vârste
oficiale, vizibile, dintr-o viaţă incomensurabilă şi milenară – o viaţă
de-a lungul căreia deprinsese ştiinţa tuturor lucrurilor. Astfel că
Rímini era pentru ea transparent. Sofía vedea prin el ca prin sticlă,
sau chiar mai bine – căci sticla, resemnată la starea de materie
inertă, se conforma cu a nu opune rezistenţă, în timp ce Rímini,
incapabil să evite revolta împotriva acestei condamnări, multiplica
focurile de artificii, manevrele de distragere a atenţiei, sperând că,
în felul acesta, ar fi putut obţine o oarecare opacitate. Sofía îl lăsa
să se amăgească şi se bucura în tăcere de trucurile lui, ca de nişte
jonglerii involuntare. Ştia tot, şi este posibil ca între toate lucrurile
pe care le ştia să fi fost şi acela că Rímini n-ar fi putut niciodată să
meargă mai departe, în materie de ameninţări, decât o făcuse când
îi oferise editoarei obrazul în uşa studioului, iar după puţin timp,
ajuns acasă, extenuat, refuzase invitaţia Sofíei de a se dezbrăca şi
a se băga în pat, lângă ea, ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva
Sofía, văzându-l gol, să descopere urmele trădării pe care nu o
comisese. În afara unei aluzii la editoare, cât se poate de
neaşteptată şi de inutil de sarcastică – „o tipă nepricepută”,
spusese, fără ca Sofía să-l fi întrebat ceva: atât de nepricepută
încât fusese nevoie de „două zile pentru a face o treabă ce n-ar fi
necesitat mai mult de una” – ceea ce fusese, evident, un paravan,
Rímini nu mai scosese niciun cuvânt. Însă Sofía era în stare să-şi
imagineze scena în toate amănuntele: lumina slabă a dimineţii,
aerul curat, hipersensibilitatea înstăpânită pe trupurile acelea
adormite, lipsa de voinţă, intimitatea iluzorie, dar eficace pe care
Rímini o împărtăşise cu fata... Nu, nu era o senzaţie plăcută – Sofía
simţise o înţepătură dureroasă –, dar convingerea că vedea scena
aşa cum se petrecuse – că o văzuse chiar înainte de a avea loc, iar
acum nu făcea altceva decât să o confirme – o atenua în oarecare
măsură şi o îndulcea, până într-atât încât o transforma într-un soi
de confuză senzaţie fizică, neconfortabilă, dar excitantă, care era
preţul ce trebuia plătit pentru anumite satisfacţii de ordin
superior.
Însă pentru ei, ordinul superior era reprezentat de iubire.
Rímini şi-o imagina ca pe un loc strâmt şi foarte bine încălzit,
tapetat cu covoare, cu pereţii acoperiţi de cărţi, unde freamătul
lumii nu pătrundea decât tradus în dialectul suav care definea
limba locală. În afara unei tuşe orientale – covoare şi pe pereţi,
volute de fum parfumat ieşind de pe undeva, perdele pentru
despărţirea spaţiilor, o senzaţie generală de supraîncărcare
nesănătoasă –, care în închipuirile lui se accentua şi mai mult, şi-o
imagina identică cu livingul casei pe care o împărţea cu Sofía. Nu,
nu-i lipsea imaginaţia. Însă era capabil să recunoască eficienţa
faptului real. De ce să-şi reprezinte în alt fel natura iubirii, când el
trăia chiar in interiorul ei, învăluit în ea, când aceasta constituia
mediul său de zi cu zi, şi o putea descrie din memorie, până in cel
mai mic amănunt, fără să greşească? Dar, totuşi, era un fapt real?
Aceasta era întrebarea cu care prietenii cei mai sceptici îl
provocau. Rímini se uita la ei perplex, ca şi cum întrebarea l-ar fi
prefăcut automat într-o fiinţă dintr-o specie ultraexotică, după
care nu mai reuşea să întrebe decât: „Vorbeşti serios?” Fiindcă, ce
credeau, oare? Că totul era o iluzie? Că tipul de iubire pe care îl
cultivau era doar de faţadă? Că el şi Sofía trăiau adormiţi,
anesteziaţi de vreun drog amăgitor? Rímini ajunsese să creadă că
aceste obiecţii erau mai puţin fructul observaţiei, al impresiilor
suscitate de viaţa lor conjugală, cât al uneia dintre cele mai
proeminente teorii politice ale vremii, conform căreia întreaga
ideologie consta fatalmente în inversarea direcţiei pentru condiţiile
reale ale existenţei, şi că, pentru înlăturarea efectelor iluzorii era
suficientă o inversare a procesului originar al inversării, o aşezare
pe linie dreaptă a ceea ce ideologia aşezase invers, o răsucire a
învârtirii. În felul lor, fără să o ştie măcar – nici nu era nevoie:
plutea în aerul vremii, precum virusul de gripă, iarna, ori
particulele perfidului polen, primăvara –, cârcotaşii care-l hărţuiau
cu întrebările pe Rímini erau şi althusserieni în acelaşi timp,
numai că lărgiseră câmpul de reflexie, în mod tradiţional alcătuit
din zonele ideologiei, religiei, artei, cu o sferă care până atunci nu
se dovedise prea permeabilă la introspecţia politică: sfera
amorului. Astfel, în acelaşi mod în care celebrau şi promovau orice
conflict social, orice destrămare care putea periclita instituţiile
burgheze, orice fisură prin care ordinea reală, profundă, invizibilă,
putea permite filtrarea disonanţelor ei obscure către suprafaţa
ordinii vizibile, în acelaşi mod în care îşi manifestau entuziasmul
când litigiile se rezolvau în favoarea celor doi, dar şi când
rezultatele îi prejudidau, tot în acelaşi mod se arătau dispuşi să
celebreze orice incertitudine ce ar fi reuşit să-i scuture pe Rímini şi
pe Sofía, să le accentueze slăbiciunile şi chiar, protejaţi cum erau
de un soi de morală igienică, să le înlesnească oportunităţi care
să-i abată de la drumul redprocităţii exclusive pe care îl aleseseră.
Era inutil. Fisurile nu erau niciodată suficient de mari, ori
poate membrana lor protectoare era foarte rezistentă, ori – culmea
scandalului – timpul, clasicul duşman al oricărei persistenţe de
natură amoroasă, demonstra în cazul lor o bunăvoinţă
extraordinară, până într-atât încât faimoasele lui otrăvi –
eroziunea, obişnuinţa, picoteala într-o familiaritate fără
ascunzişuri –, la contactul cu ei îşi schimbau semnul, devenind
remedii, leacuri ciudate care, amestecate cu iubirea, o făceau
răbdătoare, solidă, invulnerabilă. Timpul era de partea lor. Acesta
era secretul. Cu trecerea anilor, prietenii – toţi, partizani şi
detractori – aleseseră să renunţe: continuau să le fie aproape,
prietenia nu slăbise, dar uitaseră de ambiţia de a cunoaşte
secretul acela pe care doar Rímini şi Sofía păreau a-l deţine,
inclusiv părticica infimă, dar hotărâtoare care le permitea
anihilarea ordinii superioare în care trăiau, sau răpirea şi
adaptarea ei la universul propriu, iar iubirea lor, care nu mai era
admirată, nici invidiată, nici detestată, ci stabilă, eternă, ca o
piatră pe care soarele şi vântul şi apa o lustruiesc şi o sculptează
şi-o fac să strălucească în fiecare zi tot mai tare, iubirea aceasta
străbătu prin timp, împlinind ani şi demodându-se, ca şi cum
membrana care-i proteja ar fi fost totodată şi conservantul ce-o
menţinea intactă, departe de orice, inocentă şi râncedă în acelaşi
timp, învinsă, precum personajele dintr-un film SF care reuşesc să
găsească, cu o secundă înainte de catastrofă, un refugiu
antiatomic în care stau închise, rumegându-şi în singurătate
privilegiul de a fi supravieţuit, iar când, în sfârşit, ies din nou la
suprafaţă, crezând că pericolul a trecut şi că lumea a revenit la
locul ei, descoperă ca acea catastrofă n-a mai avut loc, că dacă
n-au aflat-o a fost tocmai datorită ermetismului şi adâncimii
refugiului, şi că lumea, acum, după atâţia ani în care formaseră
parte din ea ultima oară, e desfigurată, e de nerecunoscut, e
indiferentă şi îi priveşte cu nedumerirea amuzată cu care, peste
câţiva ani, nu mulţi, populaţia infantilă a omenirii va privi toate
lucrurile care astăzi reprezintă emblema prezentului.

Mulţi ani mai târziu, la doar şaptezeci şi două de zile (exact cât
îi luase iui Riltse să picteze primul dintre cele trei extraordinare
Jumătăţi ale lui Pierre-Gilles) de când sărbătoriseră a
douăsprezecea lor aniversare, Rímini şi Sofía se despărţeau.
Depăşiseră toate cazurile de longevitate conjugală pe care le
cunoşteau. Cu toate că avură delicateţea de a o face cunoscută cu
grijă, printr-un proces treptat – de la prietenii cei mai noi la cei mai
vechi, de la prietenii necăsătoriţi la cei care formau perechi, de la
familia lui, pionieri într-ale divorţului, la a ei, care tocmai
sărbătorise nunta de argint –, în clipa în care ruptura dobândi
statut oficial, toată lumea rămase încremenită, de parcă pământul
ar fi fost zgâlţâit de un cutremur sau un trăsnet ar fi sfâşiat o
linişte seculară. Nu era posibil. Unii – cei câţiva care continuau să
se laude că anticipaseră deznodământul – regretară vestea cu
satisfacţie şi melancolie, asemenea celor ce deplâng dispariţia unei
instituţii decrepite, dar dragă lor, nefrecventată de nimeni, însă
aparţinând unui patrimoniu cultural atavic. Alţii, surprinşi, o
comentară pe tonul cuvenit minunilor, ca şi cum Rímini şi Sofía ar
fi fost doi fraţi siamezi pe care chirurgia reuşea, în sfârşit, să-i
separe şi, probabil, să-i distrugă. A mai fost şi un al treilea grup,
care se simţise trădat şi-i urâse fără consolare, refuzând să le mai
răspundă la telefon şi să-i mai întâlnească luni de-a rândul, până
ce convalescenţa ajunsese la final şi totul reveni la o oarecare
normalitate. „E ca şi cum de la o zi la alta am schimba, nu ştiu...
moneda!”, sugerase cineva într-unul dintre multele conclavuri
private pe care prietenii le dedicau, pe-atunci, dezbaterii
miracolului, fatalităţii, catastrofei. Dată fiind inconstanţa
economiei argentiniene din acea perioadă, analogia aducea a
cinism, dar păru a fi acceptată, pentru că nimeni n-o contrazise.
Fuseseră zile ciudate, cu o activitate febrilă. Valuri de
revizionism se abătură asupra lor, asupra cazului în care timpul îi
transformase până la urmă – doisprezece ani de iubire!, acei
doisprezece ani! –, în căutarea secvenţei ce ar fi putut explica
deznodământul. Nu mai conta dacă fuseseră conservatori sau
avangardişti, ipocriţi sau neghiobi, anacronici sau pionieri. Conta
doar logica întâmplărilor, care începeau brusc să se înlănţuie,
conturând urzeli secrete, cu urme de profeţii minuscule, trecute cu
vederea la momentul lor, din orbire sau nepricepere, care veneau
să dezmintă caracterul neaşteptat al despărţirii. Totul începuse
într-un moment anume – era clar. Dar când? Odată cu mutarea?
Cu plecarea în Brazilia? Tot ce se putea. Dintr-un motiv anume,
Rímini se opusese până în ultima clipă. Acceptase de-abia când
simţise că nu mai exista cale de întoarcere, dar încercase să
schimbe San Salvador de Bahía – las feijoadas 7 , nopţile de
macumba8 pe plajă, el pelourinho9, toate acele încântătoare suplicii
cu care Sofía se străduia să-l tenteze – cu Río de Janeiro. Această

7
Fel de mâncare tipic brazilian (fasole neagră cu carne).
8
Ritualuri practicate de comunităţile afro-braziliene, în cadrul cărora este invocă o zeitate africană cu acest
nume.
9
Stâlp aşezat în piaţa centrală a oraşului, simbol al autorităţii şi justiţiei, unde erau aduşi proscrişii, infractorii,
pentru a fi judecaţi în public; a dat numele unui cartier istoric din Salvador de Bahía, devenit centrul cultural şi
turistic al oraşului, inclus, în zilele noastre, în Patrimoniul UNESCO.
minimă pretenţie, exprimată, culmea, după ce cedase în problema
fundamentală a litigiului (Brazilia), flutură pentru o clipă pe la
urechile Sofíei şi se îndepărtă asemenea zborului unei insecte
otrăvitoare, dar neinsistente. Când se întorseseră, erau alţi
oameni. Sofía era însărcinată; Rímini, practic desfigurat, din
pricina unei alergii şi a pomezilor naturale – jojoba, mango, aloe
vera – cu care Sofía jurase că Bahía, aceeaşi Bahía care-l
îmbolnăvise, avea să-l vindece.
Avortaron. Se exprimau aşa, sperând că pluralul le va atenua
necazul. Într-o sâmbătă dimineaţa, mama Sofíei îi însoţi la clinica
lui Vicente López şi rămase afară, în curtidca acoperită care servea
drept sală de aşteptare, timp de o oră şi jumătate, cât durase totul,
adăpostindu-i lui Rímini o mână într-ale ei, încălzindu-l, cum
spusese, în timp ce ploaia biciuia tabla ondulată de pe acoperiş şi o
infirmieră în papuci uda cu un ibric nişte plante pipernicite.
Avortul le mai ştirbi din elan, însă nu-i despărţi. Maleabilă,
„ordinea superioară” rezolvase încă o dată situaţia, asumându-şi
răspunderea. Oare nu luaseră decizia împreună? Nuanţa era
sensibilă, dar hotărâtoare: accidentul exterior şi violenţa acestuia
fuseseră încorporate în organismul iubirii şi astfel, prin asimilare,
prin reducere la o funcţie internă, efectele mai periculoase erau
neutralizate. Două luni mai târziu, când Rímini şi Sofía încă mai
făceau dragoste cu teamă, avortul strălucea în analele relaţiei lor
ca o bătălie teribilă, dar câştigată.
Ori poate că faimosul „punct de reflexie” fusese acea despărţire
temporară pe care, dat fiind că se produsese cam după vreo opt ani
de relaţie, nimeni nu se gândise s-o atribuie vreunei întâmplări
anume. Mai mult de-atât: toată lumea asigura, în timpul
întâmplării, că era ceva trecător. Durase opt luni: o lună de
despărţire pentru fiecare an de cuplu – până şi de asta se
îngrijiseră. Sofía rămăsese în comodul apartament care înlocuise
bârlogul din Belgrano R; Rímini, asistat de unul dintre acei
prieteni noi şi insistenţi pe care curentul îi împinge, de obicei, spre
ţărmul celui despărţit, se mutase într-un deprimant fost cabinet
din apropierea Facultăţii de Medicină, unde plătea puţin, îşi omora
timpul dezlipind fâşii din tapetul vechi de pe pereţi şi-şi trata
depresia contemplând picioarele ortopedice şi scaunele de dentist
din vitrinele magazinelor din zonă. Avusese două încercări
amoroase la rând, ambele înflăcărate, dar fără continuare.
Vorbeau zilnic la telefon. Obişnuiau să-şi facă unul altuia cadouri.
Din duzina de scrisori pe care i le adresase, Sofía nu ajunsese să-i
trimită decât opt; pe celelalte patru i le citise în persoană, când se
împăcaseră. Se vedeau o dată la cincisprezece zile, aproape mereu
acasă la Sofía. Întâlnirile, marcate de o stranie formă de
amoralitate care presupune înşelarea amantului de câteva zile cu
soţia de ani întregi, se sfârşeau cu lungi dezbateri confesionale
(Rímini, în sfârşit, plângea) sau cu sesiuni de amor vulcanic, în
timpul cărora îşi dezvăluiau unul altuia trucurile învăţate separat.
Nu se produseseră rupturi. Nimic nu pălise. E adevărat,
treceau perioade lungi în care nu făceau dragoste, dar nici măcar
atunci nu li se potrivea cuvântul „deteriorare”: sexul nu avusese
niciodată o importanţă deosebită pentru ei. Într-o noapte – erau în
pat: Sofía, pe punctul de a adormi, Rímini, urmărind rândurile
dintr-o carte cu lanterna în formă de pix pe care ea i-o dăruise –,
Sofía se răsuci pe pernă şi, cu o ultimă expresie de trezie înaintea
sucombării în mrejele somnului, îl privi cu ochi mijiţi şi-i surâse
trist, cu deprimarea inspirată de ceva foarte frumos şi nefolositor,
iar când el vru să-i ceară o explicaţie, îndreptând spre ea
lanterna-pix, Sofía se întoarse cu spatele şi, după ce frământă un
timp perna cu bărbia şi obrazul, ca să-şi găsească cel mai bun loc,
cum obişnuiesc să facă animăluţele, şopti pe neaşteptate, părând
a visa cu voce tare: „Suntem o operă de artă.”
După două sau trei seri se duseseră la cinema, la Rocco şi fraţii
săi, un film pe care îl apărau cu un fanatism sălbatic. De câte ori îl
văzuseră până atunci? De douăsprezece? De şaptesprezece? Cu
câteva secunde înainte de scena cu Annie Girardot şi Delon pe
acoperişul catedralei – scenă la care Rímini îşi pierdea controlul şi
plângea ca un copil – Sofía, scrutând întunericul, îi aruncă o
privire fugară şi, înainte ca Rímini să izbucnească, îşi apropie
palma de ceafa lui şi o menţinu acolo câteva secunde, iradiind
căldură, asemenea tămăduitorilor care n-au nevoie de contact cu
un trup pentru a-l vindeca. Înlocuise consolarea cu evitarea. Scena
trecu, Annie Girardot o luă la fugă pe terasă, cu Delon pe urmele
ei, degetele Sofíei tremurară imperceptibil la ceafa lui Rímini şi
Rímini, bine-nţeles, nu plânse. Nu plânse de data aceea şi nu avea
să mai plângă niciodată, iar cu Rocco se sfârşi în acea seară
teribilă. Ajunseseră la o rară formă de perfecţiune. Trăiau în
interiorul unui interior, unul dintre acele ecosisteme reproduse
prin mijloace artificiale, între patru pereţi, în spatele unei imense
vitrine de sticlă, pentru ca vizitatorii să-i poată admira realismul,
temperatura şi umiditatea şi presiunea şi fauna şi flora de mediu
ambiental exotic. Nu exista zonă cu bule pe care membrana să n-o
acopere. Rímini şi Sofía respirau normal, însă exteriorul începea să
le apară destul de neclar, aburit de vaporii pe care îi exalau pe
pereţii de sticlă.
Făcuseră de toate. Îşi oferiseră virginitatea unul celuilalt şi se
răpiseră din respectivele lor familii; trăiseră şi călătoriseră
împreună; împreună supravieţuiseră adolescenţei şi apoi tinereţii
şi-şi iţiseră capul în viaţa de adult; împreună fuseseră părinţi şi-l
plânseseră pe mortul cel mititel pe care nu ajunseseră să îl vadă;
împreună cunoscuseră profesori, prieteni, limbi, slujbe, plăceri,
locuri de vacanţă, decepţii, obiceiuri, mâncăruri rare, boli – toate
atracţiile pe care li le putea oferi o versiune prudentă, dar
schimbătoare a acestui amestec de surpriză şi efemeritate numit
în mod obişnuit viaţă, şi din fiecare păstraseră ceva, trăsătura
unică ce le permitea să şi-o amintească şi să fie din nou, pentru o
clipă, cei care fuseseră când o trăiseră. Şi pentru ca acea colecţie
să fie completă, definitiv completă, adăugaseră chiar ei piesa de
rezistenţă: despărţirea. Ca toate lucrurile de până atunci, o
plănuiseră împreună, cu aceeaşi scrupulozitate, atenţie,
minuţiozitate de artizan cu care adunaseră de-a lungul timpului
toate trofeele de amor şi, pe durata unei luni şi jumătate cât
durase organizarea, nimic, nici cea mai mică urmă de reproş sau
de desconsiderare nu îndrăznise să umbrească puritatea cu care
hotărâseră să se despartă. Despărţirea nu însemna lumea de
dincolo de iubire: era limita ei, culminaţia, graniţa interioară a
spaţiului ei; dacă se petrecea aşa cum îşi propuneau ei să se
petreacă, cu dragoste, însemna că vor putea muri bine; adică, cum
spuneau ei, să trăiască în continuare fără ei în interiorul bulei pe
care şi-o creaseră.
Conveniseră ca Rímini să se mute. În fiecare dimineaţă îşi
căuta apartament în anunţurile din ziar şi citea cu voce tare
ofertele cele mai atractive. Sofía îl asculta cu atenţie, în timp ce
pregătea micul dejun, strecurând din când în când câte o obiecţie –
„Crezi că e bine să te duci tocmai în Microcentru10?”, sau „Mmm...,
nu prea te văd într-un apartament atipic”, sau „Sună şi întreabă
câţi ani are clădirea” – prin care îl obliga să-şi definească sau să-şi
revizuiască propriile necesităţi imobiliare. Cum era de aşteptat,
exerciţiul descifrării limbajului camuflat al anunţurilor nu întârzie
să-i captiveze; puteau petrece ore întregi citind printre linii,
ridiculizând imaginare covoare turceşti, placaje cu lemn, faianţe
pictate pândind în spatele cuvântului „bijuterie” sau robinete aurii
promise de expresia „totul nou”. Textura destrămată a iubirii părea
să se refacă cu o viteză incredibilă, singură, din firele proprii,

10
Cartier din Buenos Aires înţesat de instituţii financiare.
împletite la loc, după modelul originar, înlăturând orice urmă de
ruptură. Într-o după-amiază, la biblioteca Institutului, în timp ce
consulta o bibliografie pentru traducerea la care lucra, Rímini,
gândind cu voce tare, spusese că era în căutare de apartament, şi
un fost coleg de facultate – un tip complet necunoscut lui, cu care
abia dacă schimbase zece cuvinte în cei cinci ani de studii –
scoţându-şi capul dintre paginile unei cărţi, îi spuse, cu un zâmbet
larg, că era pe cale să se mute împreună cu iubita lui, care lăsa
liber un apartament „genial”, la trei străzi de staţia Colegiales.
Se întâmpla rar ca Sofía să-l sune la Institut, dar in
după-amiaza aceea îl sunase. N-avea nimic special să-i comunice;
voia doar „să stea de vorbă”. Fusese destul să spună asta, că brusc
tăcerea se aşternu între ei. În cele din urmă, Rímini îi mărturisi,
cam încurcat, că se ducea să vadă un apartament. „Ia te uită, ce
repede”, spusese ea ca pentru sine, şi vocea îi tremurase, iar
Rímini aproape că o văzu îndepărtându-şi receptorul de la ureche,
pentru a nu se da de gol. Apoi, revenindu-şi, îi recapitulă toate
cerinţele pe care apartamentul trebuia să le îndeplinească. După
cum era de aşteptat, „genialul” apartament al iubitei colegului său
nu îndeplinea niciuna: era întunecos, zgomotos, şi n-aveai nevoie
decât să scoţi o mână pe geam ca să atingi fereastra
apartamentului vecin; pereţii transpirau sub un tapet înflorat pe
care fata se pusese să-l râcâie cu o unghie lungă de la degetul
arătător, pentru a-i demonstra că, dacă nu-i plăcea, nu era nicio
problemă fiindcă „ieşea uşor”. După aceea îi serviseră un ceai rece
şi-i spuseseră ceva în legătură cu cheltuielile de întreţinere, care
erau enorme ori neînsemnate. Aerul străzii îl trezi la realitate.
Rímini ştia că n-avea să-şi schimbe hotărârea.
Se întoarse acasă foarte bine dispus. Se trezi prezentându-i
Sofíei defectele apartamentului, cu un accent insolit pe detalii, ca
şi cum memoria lui s-ar fi oprit asupra unor lucruri pe care ochii
nici nu le observaseră. Dar Sofía nu-l asculta. În după-amiaza
aceea, după ce închisese telefonul, hotărâse să se mute şi ea. „N-aş
mai putea rămâne aici”, îi spuse, „înconjurată de toate lucrurile
astea”. Rímini amuţi. Se simţi dintr-o dată slab, neajutorat. Nu
decizia Sofíei îl afecta, ci aspectul pur strategic al acesteia – pentru
că în despărţiri, când mareea iubirii e în scădere, iese la lumină, ca
un strat de cochilii tăioase, logica forţelor camuflate de iubire – şi
anume că, brusc, de îndată ce Rímini îi dăduse toate indiciile
hotărârii lui de a-şi schimba viaţa, Sofía, care până atunci jucase
rolul celei care rămâne, îi fura iniţiativa.
A doua zi dimineaţa, foarte devreme, când deschise uşa
dinspre stradă, nu găsi ziarul pe ştergătorul de la intrare. I se păru
un semn rău. Străbătu apartamentul strigând-o pe Sofía. Ziarul
era în bucătărie, lângă ceaşca de cafea, însă paginile cu anunţuri
erau puse deoparte. Trei anunţuri erau marcate cu roşu şi trei cu
albastru. Rímini dădu peste următorul bilet vârât sub o ceaşcă:
„Cele roşii sunt ale mele; albastrele, ale tale. (Prefer să nu ne trezim
că ni se oferă spre închiriere acelaşi apartament. Îi urăsc pe
angajaţii de la imobiliare.) Eu în locul tău m-aş duce întâi să-l văd pe
cel din Las Heras, cel cu două camere şi antreu. Pare foarte bun. Şi
dacă eu îl închiriez pe cel din Cerviño am fi vecini şi cine ştie... (Am
impresia că iar am făcut cafeaua prea slabă).”
Însă Sofía nu închirie Cerviño. „Prea titirit.” Nu voia să se
grăbească. Va mai rămâne o vreme în Belgrano R şi va aştepta
liniştită o ocazie. Renunţarea îi lăsa mult timp liber, aşa încât îl
însoţi pe Rímini să vadă Las Heras, inspiră cu încântare mireasma
teilor de pe stradă, se bucură de balconul care dădea spre grădina
zonei verzi a cvartalului, negocie preţul chiriei cu angajata de la
agenţia imobiliară, o femeie palidă, atacată de o droaie de ticuri
nervoase, care-i urma din cameră în cameră, cu un carnet în
mână, complet dezorientată. „Trebuie să-l închiriezi”, îi spusese
Sofía când ieşiră în stradă, „dacă ai locui aici, nu mi-ar fi greu să te
vizitez.” Rímini îşi aminti aceste două fraze în momentul în care
plătea acontul şi, preţ de o fracţiune de secundă, o bănuială
teribilă îl făcu să se oprească. Dacă cumva Las Heras, şi portarul
de la Las Heras, şi stăpâna apartamentului, şi cartierul cel nou, şi
noile sale deprinderi, şi tot ceea ce el numea „noua mea viaţă”, cu
entuziasmul inabil şi debordant izvorât din prea lunga perioadă de
virginitate, nu erau cuceririle sale, nici emblema radioasei sale
independenţe, ci primele măsuri cu care Sofía îşi asigura controlul
asupra lui? Şi dacă, imaginându-şi că o lăsa în urmă, Rímini nu
făcea decât să se afunde şi mai mult în ea? Plăti totuşi şi, o
săptămână mai târziu, după ce inventase tot felul de şmecherii
pentru a o împiedica pe Sofía să meargă cu el, semnă contractul de
închiriere. Rímini avu impresia că acea simplă ceremonie juridică,
petrecută în semiîntuneric, într-un birou ordinar, în prezenţa unui
conţopist care citea de parcă s-ar fi rugat, îl obliga să treacă un
prag, îl azvârlea departe şi îl plasa – acum, într-adevăr, Rímini
simţise că era pentru totdeauna – de cealaltă parte a Sofíei.
În ciuda a ceea ce crezuse Rímini, nu avură probleme la
împărţirea mobilelor. Le aleseseră şi cumpăraseră întotdeauna
împreună, iar densitatea sentimentală pe care o conţineau
majoritatea dintre ele ajunsese să eclipseze complet valoarea lor
funcţională sau estetică. Tocmai asta făcea ca, a priori, sarcina
împărţirii lor să fie imposibilă. Dacă erau fructul dragostei, se
întreba Rímini, dacă fiecare mobilă reprezenta, într-un fel,
monumentul prin care celebrau câte un episod din istoria lor
sentimentală, ce fel de viaţă mai puteau avea odată ce istoria
aceasta se încheiase? Cu toate acestea, de-a lungul celor
doisprezece ani petrecuţi împreună, Sofía, fără ca Rímini să-şi dea
seama, avusese grijă să descifreze afinităţile secrete şi reciproce pe
care fiecare dintre ei le stabilise cu lucrurile din casă, astfel că
acum, diminuând violenţa partajului prin efectul unei legi
naturale, spontane, dictate de acele simpatii din viaţa cotidiană
vizibile doar ochilor ei, Sofía putea să aleagă cui ce îi revenea, fără
cea mai mică ezitare, cu aceeaşi certitudine cu care era în stare să
identifice provenienţa unei zgârieturi de pe masa de lemn sau un
şapte pe tapiţeria unui scaun.
Rímini nu avu obiecţii: lui i-ar fi fost imposibil să adopte un
criteriu adecvat pentru partaj, iar împărţeala Sofíei fusese
ireproşabilă. Eliberat de această grijă şi de toate celelalte, Rímini
începu totuşi să simtă un soi de greaţă, ca şi cum, de prea multă
civilizaţie, despărţirea lor ajunsese să emane un parfum exagerat
de dulce, ca de la un fruct prea copt. Curios lucru: stingerea iubirii
nu făcea decât să multiplice formele, atenţiile, atmosfera
amoroasă. Nu existaseră controverse în privinţa partajului
mobilelor, dar în cursul dimineţii pe care Rímini o petrecu în
Belgrano R punându-l în practică, simţise de mai multe ori că
transpira peste măsură, că inima i se oprea în loc, că era gata-gata
să leşine. Umblau din cameră în cameră ca doi evaluatori
înduioşaţi, iar Sofía, oprindu-se lângă câte o mobilă, începea să
evoce, cu precizie fotografică, momentul şi locul de unde o
cumpăraseră, timpul cheltuit pentru găsirea ei, cu cât o plătiseră,
unde se duseseră pe urmă să sărbătorească, toate amprentele pe
care anii şi iubirea le puseseră asupra ei. Cum putea să-şi
amintească atâtea lucruri, atât de bine? Oare nu inventa totul?
Nu, nu, exact aşa fusese. Cu toate că exactitatea acestor
reconstituiri îi părea de neimaginat, de îndată ce Sofía le prezenta,
Rímini nu putea să nu fie de acord, să nu recunoască, să nu
urmeze calea spre trecut pe care aceste indicii i-o arătau.
Magazinul de mobilier din stejar al lui Escobar, friptura la grătar
mâncată într-o cârciumioară, pe drum, accentul italian al
tâmplarului, balansoarul cu plasă de trestie, oglinda de la cuier în
care se reflectaseră feţele lor victorioase, tâmpe de fericire...
Împărţirea bunurilor era ca un concentrat, o esenţă de iubire,
iubire fără poveşti, pur şi simplu cristalizată într-o serie de puncte
de nemişcare. Sofía avea dreptate: totul fusese aşa, totul era
adevărat – dar aceste calupuri de experienţă, miniaturi de iubire,
trofee intacte dintr-o colecţie obsedantă, păreau să coboare şi să
apese asupra lui Rímini ca nişte nori groşi, cu efect hipnotic. Voia
să termine, să termine mai repede cu tot. Măsuţele pentru veioze,
draperiile groase, raftul pentru combina muzicală, tablourile – încă
un coş de nuiele şi n-ar mai fi rezistat. Ca şi în prima lor călătorie
în Europa, avea impresia că din scenă lipsea ceva: o hârâială, o
doză de iraţionalitate, un grăunte de ranchiună, strigăte, vreo
neregulă care să mai taie puţin senzaţia aceea de dulce, mult prea
perfectă, prea protectoare... La un moment dat, Rímini spuse că
trebuie să plece. „Dar...”, se alarmă Sofía. „Am treabă. Camionul
aşteaptă jos”, continuă, îngrămădind o afirmaţie după alta.
„Fiecare lucru are etichetă. Nu e nevoie de mine.” Sofía simţi
tremurul din glasul lui Rímini şi profită de moment ca să-i spună:
„Mai sunt fotografiile. Ce facem cu ele?” Rímini avu impresia că
vede, ca printr-o lentilă prismatică deformată, o imensă cutie de
carton – era atât de mare încât n-o putea concepe decât sub formă
de machetă –, din care milioane de figuri şi locuri şi epoci şi
animale domestice şi staţiuni balneare şi maşini şi pene şi tunsori
şi rude şi drumuri îşi agitau bietele mânuţe orfane pentru a-i
atrage atenţia, implorându-l – în semilimba vorbită de trecut – să
nu le uite.
„Altă dată. Acum am treabă”, spuse Rímini, cu încăpăţânare,
fără vreo altă convingere decât cea pe care i-o dădea perspectiva
îngrozitoare de a pierde teren şi a ajunge să se înece în acea mare
de obscenităţi fotografice. „Bine, dar să nu lăsăm să treacă prea
mult”, spuse Sofía. „Nu”, acceptă el. Îşi puse canadiana. Socoti câţi
metri îl despărţeau de uşă. „Mă suni tu, bine?”, spuse ea,
corectându-i direcţia braţului care insista să pătrundă pe mâneca
greşită. „Bine, bine” – dar deja Sofía era lângă el, atingându-i faţa
cu degetele, decisă să confere despărţirii intensitatea emoţională
meritată după cei doisprezece ani de iubire. Se auzi soneria.
Rímini o sărută grăbit cu studiată neatenţie, în colţul gurii; Sofía
vru să prelungească atingerea şi-şi întinse buzele când el şi le
retrăgea. Îl prinse de mână, îl imploră: „Mă suni, da?” „Sigur”,
răspunse Rímini, şi deschise uşa, şi ieşi. De îndată ce ieşi, în
apartament îşi făcură apariţia, transpiraţi şi extenuaţi înainte de
a-şi începe munca obişnuită salahorii de la mutări.
Rímini se aruncă într-un taxi – primul care trecu, un Dodge
1500 ce afuma aerul rece al după-amiezii – şi indică o direcţie
vagă, „spre centru”, dându-i parcă de înţeles taximetristului că
nu-l interesa decât să ajungă cât mai departe, şi mai repede, cât
mai repede. Făcuse o greşeală, felul acela de imprudenţă care,
proiectată pe un ecran de cinema, îl face până şi pe spectatorul cel
mai puţin impresionabil să tremure de teamă şi de emoţie,
smulgându-i strigăte de alarmă aşa cum îşi aminteşte să fi scos
doar în copilărie, la vreun spectacol de marionete. Însă Rímini nu
era un cinic; nicio fiinţă terorizată nu are timp de cinism:
renunţarea la împărţirea fotografiilor – căci amânarea fusese doar
masca a ceva definitiv: dezertarea – nu era o chestiune de calcul, ci
de supravieţuire. Fugea. Unii fug de vulcan, de cutremur, de o
plagă fatidică. Rímini, în felul său imprudent şi trădător, indiferent
şi chiar ridicol, fugea de ceva cât se poate de convenţional şi de
domestic, cum era scena împărţirii amintirilor, dar nu concepea să
se vadă aşezat lângă ea pe podea, cu picioarele încrucişate, aplecat
asupra cutiei cu poze, exhumând imagini pe care ea şi le-ar fi
amintit cu aceeaşi precizie cu care el le uitase, încât ceea ce pentru
ea erau feţe cunoscute, pentru el erau mistere obsedante – căci
toată această compoziţie „prietenoasă” n-ar fi făcut scena mai
puţin catastrofală, iar dacă Rímini fugea de ea, era pentru că în
acea grămadă de fotografii n-ar mai fi putut recunoaşte nimic
propriu, nimic care să-i demonstreze că trăise şi fusese fericit, ci,
dimpotrivă, o încărcătură sentimentală pe care nu avea condiţia
fizică să o suporte.
Însă greşea şi, dacă ar fi putut cuprinde cu privirea orizontul
pe care dezertarea aceea tocmai îl deschisese în viaţa sa, Rímini ar
fi sărit din taxiul în mers şi s-ar fi întors în goană la apartamentul
în care salahorii începuseră deja să zgârie pereţii cu colţurile
mobilelor. Ar fi putut accepta stinghereala, ultimele zvâcniri de
tandreţe, intimitatea sterilă a acelui ritual funebru, chiar şi
posibilele lui efecte imediate: consolarea, mângâierile, înfiorarea
aceea ca de maelström, buzele umflate şi lacrimile, sfârşind de
obicei cu descărcarea amară şi forţată pe covoare, cu hainele
răvăşite şi fotografii lipite de pielea feselor, resturi ale unui obscen
pat de frunze veştejite. Mobilele nu reprezintă niciodată o
problemă în despărţiri. Oricât de îmbibate cu semnificaţii ar fi,
întotdeauna folosesc, şi această utilitate le permite într-un fel să
trăiască mai departe, să-şi refacă vieţile în condiţii şi contexte noi.
Dar fotografiile, ca şi majoritatea acelor nimicuri simbolice pe care
perechile le adună de-a lungul timpului, pierd totul atunci când
contextul care le-a dat sens se destramă: practic, nu folosesc la
nimic, n-au posteritate. Într-un fel, nu le rămân decât două
destine: distrugerea – Rímini se gândise la asta, dar scena
plimbării pe un câmp tapetat cu fotografii arse, ca un Atila
conjugal, îl făcuse să renunţe la idee – şi împărţirea. Greşeala lui
Rímini fusese că n-a luat nicio hotărâre: că s-a limitat să renunţe.
Astfel că fotografiile au rămas acolo, încremenite în indecizie, ca
nişte amulete care, retrase din circulaţie, n-aveau altceva de făcut
decât să acumuleze energie şi sens.

Lumea strălucea asemenea unui obiect incandescent şi

Rímini, obosit, dar fericit, cu voracitatea străinului care de-abia a
aterizat după un zbor interminabil, într-un oraş necunoscut, era
mult prea concentrat să-l ia în stăpânire pentru a-şi mai putea
distrage atenţia cu trecutul. Nu se gândea la Sofía. Adesea, la două
sau trei dimineaţa, când se întorcea în Las Heras şi se trântea pe
pat, îşi dădea seama că toată ziua nu se gândise nici măcar o dată
la Sofía, nici la ceva legat de ea şi nu-i venea să creadă. Parcă-i
fusese extirpată. Ajunse să-şi imagineze că cineva, într-un
moment anume – unul dintre acele fragmente de timp pe care o
maşinărie sau un savant nebun le extrag dintr-o secvenţă şi apoi,
după ce le-au prelucrat şi burduşit cu tot felul de informaţii noi, le
reintroduc pur şi simplu în secvenţă –, îi aplicase o curăţire
mentală, un lavaj cerebral de ultimă generaţie, absolut perfect,
căci misiunea lui cu scop igienic includea şi organe secundare, la
prima vedere irelevante, precum inima, stomacul, pielea. Însă îi
era de-ajuns să constate dispariţia Sofíei, că imediat începea să se
gândească la ea şi, în jumătate de oră – ultima jumătate de oră pe
care o petrecea treaz, fără ca măcar să se fi dezbrăcat,
răsucindu-se în pat – repara daunele cauzate de cinismul său.
Precum condamnatul care încearcă să-şi reducă pedeapsa prin
muncă voluntară, Rímini pritocea amintiri, gânduri, scene
imaginare protagonizate de Sofía, şi avea grijă să însoţească fiecare
evocare cu genul de emoţie care-ar fi escortat-o dacă s-ar fi
petrecut aievea. În felul acesta, noapte de noapte, cu un picior în
starea de veghe şi altul în lumea somnului, Rímini se întrista, se
înfricoşa, tânjea, regreta; ura şi desfigura şi se reconcilia cu
trecutul, şi în fiecare noapte, la fel cum alţii îşi spun rugăciunea, el
aducea tribut iubirii sale moarte. Dimineaţa se trezea, la prima
briză ce-i mângâia uşor obrajii pătrunzând prin fereastra pe care
nu apucase s-o închidă şi, cu ochii întredeschişi, privea, fără să
vadă, fâşia roşiatică de cer, zorii răcoroşi ai unei noi zile sufocante.
Se simţea străbătut de un tremur uşor. Un frison de plăcere,
aproape dureros, îi înfiora pielea în timp ce se dezbrăca, de parcă
degetele, atingând-o, ar fi zgâriat-o, şi după ce se băga în pat,
îmbătat de prospeţimea aşternuturilor încâlcite printre picioare,
aproape adormit din nou, se masturba încet, lung, cu mintea
aiurea.
La câteva zile după mutare, Sofía îl sunase din nou şi-l
întrebase – încercând să se abţină de la orice urmă de reproş –
dacă o căutase. I se stricase robotul, i-a spus: şi se gândise că
poate Rímini îi lăsase vreun mesaj crezând că se înregistrează şi...
Rímini, la rândul său, se gândise să profite şi să mintă. Nu, îi
spusese, n-a căutat-o. Urmase un moment de tăcere. „Nu ne-am
înţeles aşa?”, îl întrebase ea. „Da”, îi răspunsese el şi se scuzase,
explicându-i în amănunt toate lucrurile de care fusese nevoit să se
ocupe. Sofía îl întrebase cum a aranjat mobilele în apartament. Îşi
amintea perfect dispoziţia şi mărimea încăperilor şi multe dintre
corecturile pe care i le-a făcut prin telefon, fără măcar să vadă
aranjamentul din apartament, s-au dovedit cât se poate de
adecvate. Conversaţia părea să aibă două fonduri: unul tehnic,
axat pe detalii, probleme, soluţii, aspecte anecdotice ale noilor lor
vieţi (o expresie care, când stăteau de vorbă, nu apărea decât în
gura ei, cu referire strictă la viaţa lui); şi celălalt, sentimental, o
imensă rumoare sesizabilă în plan secund, în surdină, precum
dosul tocit al unei feţe de masă întrebuinţată pe o singură parte.
„Şi tu? Ţi-ai găsit casă?”, întrebase Rímini, încercând din răsputeri
să se agaţe de amănuntele tehnice. Nu. Renunţase să mai caute.
N-avea chef. Pe de altă parte, unde să găsească un apartament mai
bun ca al ei? „Nu”, spunea Rímini, „dar cum ai zis...” „Da”, zicea ea,
şi tonul vocii trecea de la apatie în antesala enervării, „dar asta e
casa mea, ăsta e locul în care vreau să trăiesc. De ce să plec
de-aici? Cine mă dă afară?” „Nu ştiu. Ca să faci o schimbare...” „Nu
vreau o schimbare. E destul de schimbat totul şi-aşa. Măcar ceva
să mai rămână ca înainte, nu? Ce-i drept, e prea încărcat totul, dar
ce să fac? Eu l-am încărcat. Eu şi cu tine l-am încărcat. De ce să
plec?” Problema detaliilor era că nu durau. Magazinele mixte,
barurile din zonă, staţia de metrou din apropiere, şchiopătatul
portarului, perechea vecină de gemeni, tipa de la spălătoria
automată care-l citea pe Mallea: toate aceste comori anecdotice se
voiau recuperate de către Rímini, care le etala cu un entuziasm
debordant, străduindu-se parcă să demonstreze că simpla lor
existenţă era dovada că nimic nu se terminase. Dar se simţea în ele
ceva fragil, efemer, puţin convingător, ori poate deveneau aşa prin
vreun fenomen chimic, când ajungeau în contact cu Sofía, sau
când Sofía ori ceva anume din Sofía – un soi de credinţă a ei în
densitate, în ideea că tot ce nu era dens reprezenta o trădare a
experienţei – le expedia spre zona sentimentală a conversaţiei,
unde păleau asemenea unor stele căzătoare. Rímini le vedea
sclipind, una câte una, atingând rapid punctul cel mai înalt şi
dispărând apoi în atmosferă, măturate de noaptea grea, iar când
Sofía se înflăcăra, reconfortată de triumful esenţialului asupra
anecdoticului („Trebuie să putem trăi din ceea ce am fost, Rímini:
aceasta e cea mai bună lecţie pe care iubirea noastră ne-a dat-o”),
Rímini nu mai avea în minte decât o singură idee: să închidă
telefonul. Mai vorbeau o vreme, până ce fiecare cuvânt ajungea ca
o insulă minusculă, în derivă pe o mare de tăcere şi dregeri de glas,
iar Rímini, aproape înţepenit în poziţia incomodă în care stătuse,
sfârşea invocând o urgenţă pentru a grăbi sfârşitul conversaţiei.
„Scuză-mă, mă sună portarul”. „Nu l-am auzit. De unde vorbeşti?”
„Din dormitor.” Din nou tăcere. Ceva fierbea în glasul Sofíei. „E o
fată?” „Nu ştiu”, spunea Rímini, râzând, „nu cred”. „O să mă suni?”
„Da, sigur. Săptămâna viitoare am să fiu...” „Vezi că mi-ai rămas
dator cu ceva.” „Ţi-am rămas dator...?” „Ne-ai rămas dator.
Fotografiile. Ţi-o datorezi şi ţie. M-am uitat ieri la ele: cred că sunt
vreo mie, o mie cinci sute de poze.”
Rímini nu se ţinu de cuvânt, iar Sofía îi telefonă din nou după
o săptămână. Era bucuroasă: pleca cincisprezece zile în Chile, cu
Frida Breitenbach, profesoara ei, ca asistentă a acesteia la un
seminar pentru artiştii cu probleme de motricitate. Îl sunase pe
tatăl lui Rímini pentru biletele de avion. „Am dreptul, nu?”,
spusese ea, complice şi sarcastică, „chiar dacă ne-am despărţit,
continui să cred că e cel mai bun socru din lume.” Rímini îi auzi
glasul atât de fericit, atât de puţin ameninţat, încât se gândi că
dacă ar şi vedea-o în această stare ar putea să se îndrăgostească
din nou de ea. Îi propuse să se întâlnească la întoarcere. Se simţea
în siguranţă: îşi închipuia că detaliile călătoriei aveau să împiedice
alunecarea discuţiei spre confesiuni sentimentale. „În regulă,
genial”, spusese ea, „iar cu ocazia asta văd şi cum ţi-ai aranjat
casa.” „Nu e nimic nou de văzut”, bătuse el în retragere, „mai bine
ne întâlnim la barul Canning y Cabello.” „Ăla cu scaune cromate?”
„Da.” „Urăsc cromul, ai uitat? E unul mai bun, placat tot în lemn,
în Paunero y Cerviño.” Rímini fu de acord, cu toate că trecuse o
dată sau de două ori pe lângă el, în drum spre casă, şi-şi amintea
foarte bine mirosul ciudat care-l izbise, de brânză râncedă şi
dezinfectant, un amestec stătut din amândouă.
 După vreo două zile, ca şi cum şi-ar fi petrecut toată noaptea
examinând-o, se trezi cu o idee fixă: să-şi taie părul. Hotărî să-l
taie mult, scurt de tot, şi, dat fiind că încheia o etapă de
cincisprezece ani de păr lung, o dogmă pe care tatăl lui i-o
inoculase de copil, încurajat de liberalizarea capilară a anilor ’60
pe care chelia îl împiedica s-o pună în aplicare pe propria
persoană, dar pe care mai târziu Sofía o susţinuse şi-o lăudase, îşi
petrecu întreaga zi adunând argumente pentru înăbuşirea
scandalului prin care bănuia că aveau să reacţioneze. Ezită. I se
păru că nu va fi în stare să-i înfrunte şi se simţi îngrozitor. Pentru
a-şi uşura sarcina, coborî decizia la gradul de întâmplare
nepremeditată şi intră, brusc, într-un mic local din galeria aflată în
vecinătatea apartamentului din Las Heras, o frizerie pe lângă care
nu trecea niciodată fără să se întrebe cine ar fi putut fi atât de idiot
încât să intre acolo. Se aşeză pe un scaun – singurul care nu avea
formă de avion sau de caiac sau de elefant – şi dădu de figura sa în
oglindă, speriată, printre abţibildurile infantile, iar când frizerul îşi
făcu apariţia, ţăcănindu-i pe lângă cap o foarfecă cu mânere roz, se
limită să spună: „Foarte scurt.” Restul – jumătatea de oră
petrecută asudând sub o imensă pelerină cadrilată, buimăcit de
lumina toridă din încăpere – îl dedică regretelor. Din când în când
arunca câte-o privire spre stradă şi observa uimit că lumea se uita
la el mirată: nu înţelegea cum de, în timp ce el stătea acolo, captiv,
răbdând tratamentul din ce în ce mai insuportabil al unui frizer
care insista să i se adreseze cu diminutive, lumea continua să
circule, privind vitrinele, văzându-şi de viaţa normală. Şi dintr-o
dată, între toate acele figuri uimite, observă una care-l privea cu
prea mare insistenţă, aproape provocându-l. După nici două
secunde o recunoscu: era Victor. Printre norii de talc, Rímini îi
făcu semn să-l aştepte afară, evitând în felul acesta o umilinţă
suplimentară, în cazul în care ar fi intrat, şi refuză oglinda de
mână şi caramelele cu lapte şi plăti, decis să şteargă în
următoarele zece ore atrocitatea comisă asupra chipului său din
oglindă. „Hepa”, i-a spus Victor, înainte ca Rímini să-l pună în
temă în legătură cu planul său. „Ce schimbare!” S-au îmbrăţişat.
Nu se văzuseră de mult. În momentul schismei produse între
prieteni din cauza despărţirii lor, Victor rămăsese de partea Sofíei.
Era logic fuseseră îndrăgostiţi unul de altul pe la doisprezece sau
treisprezece ani, iar Rímini o cunoscuse prin intermediul lui. Însă
Victor, care nu se ferea să recunoască în faţa lui Rímini de partea
cui era, avea totuşi un echilibru ciudat, un amestec în doze egale
de interes şi distanţă, de implicare şi imparţialitate, pe care Rímini
arareori îl întâlnise la alţi prieteni. În picioare, în mijlocul galeriei –
despărţirea era prea recentă ca să se aşeze la un pahar –, în timp
ce Rímini privea grămada de păr adunată de frizer cu o măturică,
iar Victor catastrofele parţiale pe care foarfeca le lăsase în capul lui
Rímini, au stat de vorbă despre Sofía. Rímini a spus că aranjaseră
să se vadă când se întorcea din călătorie. „Da, mi-a povestit înainte
să plece”, a confirmat Victor. Cu un entuziasm exagerat, Rímini a
adăugat că fusese surprins de responsabilitatea pe care Frida i-o
delegase Sofíei şi că o considera un fel de „promovare”. „Crezi?” a
spus Victor. „Păi, câţi studenţi are? O sută, două sute? Ar fi putut
alege pe oricare altul.” „Da, pe oricare altul care ar fi acceptat o
treabă de felul ăsta.” „Nu e chiar aşa mare lucru. Sunt obişnuiţi să
lucreze cu invalizi.” Victor s-a uitat la el destul de mirat, şi atunci
Rímini a insistat: „Te referi la faptul că e un seminar pentru actori
cu probleme, nu?” Victor a zâmbit, jenat, iar surâsul i-a căpătat o
nuanţă de nelinişte. „Cea care are probleme e Frida”, i-a spus: „a
fost operată la şold acum două luni. Sofía nu s-a dus pentru
seminar, ci ca însoţitoare-terapeut. În chip de cârjă.”
S-a întors cu o săptămână mai devreme decât fusese prevăzut.
„Nu m-a interesat: era la un nivel aproape elementar”, i-a spus la
telefon. Avea un ton emfatic şi tensionat, tipul acela de voce al
cuiva care încearcă să se convingă de ceva luându-şi interlocutorul
drept banc de probe. Au convenit să se întâlnească mai repede.
Rímini intenţiona să-i propună să schimbe barul. „Să ştii că ţi-am
adus ceva”, i-a spus Sofía, cu acel prompt simţ al ocaziei pe care
doar disperarea îl poate deştepta. Puţin a lipsit să nu se
recunoască. Sofía, cu nişte cearcăne adânci, foarte bronzată de
soarele chilian – soarele acela de iarnă, pentru schiori, care pare să
aştearnă pe piele un fond de ten în culoarea portocalei – avea pe o
buză un herpes care-i deforma gura. În primele zece minute,
răsucind în mână o amuletă din ceramică, garnisită cu panglicuţe
colorate şi bucăţi de sfoară, nu făcu decât să se uite fix la capul lui
Rímini, fără a îndrăzni să-l atingă – până la urmă schiţase gestul,
însă degetele, străbătute parcă de o descărcare electrică, se
retrăseseră înainte de a atinge ţinta – cât despre lunga pledoarie a
lui Rímini în legătură cu apocrifa sa solicitare – „Nu foarte scurt, vă
rog” –, cu prezentarea exhaustivă şi rău intenţionată a imaginii
frizerului şi cu hotărârea pe care o luase, apocrifă, de asemenea,
de a-l pedepsi neplătindu-i tunsul, aceasta întârzia să ajungă la
urechile Sofíei. În sfârşit, ea împinse amuleta spre Rímini într-un
gest de anemică determinare, ca un om care investeşte într-un
singur act tot ce i-a mai rămas, înainte de a se afunda în deşert. Îi
spuse: „E un fel de Ekeko 11 chilian. Se zice că aduce no” – şi
izbucni în plâns. „Să n-o mai faci. Să n-o mai faci.” Repeta printre
sughiţuri. „Te rog, Rímini: data viitoare când am să-ţi spun... Să
nu mă părăseşti... Nu contează ce-ţi... Tu să nu mă laşi. Să n-o mai
faci niciodată, pentru Dumnezeu. Şi – culmea! – mi-a mai ieşit şi
monstruozitatea asta la gură... Nu, nu te mai uita la mine, te rog.”
O săptămână de coşmar, Frida avea dureri în permanenţă,
camera hotelului – una pentru amândouă, cu un singur pat – era
la etajul trei, urcau pe jos, hotelul era plin, cu toate cele cinci etaje
ocupate de o delegaţie de voleibalişti cubanezi care nu se culcau
niciodată înainte de patru şi jumătate dimineaţa. Chiar de la
început, prevenită de unul din acele zvonuri cu nuanţă de bârfă
care circulau prin Buenos Aires, Frida refuzase să se atingă de
peşte şi fructe de mare. „N-am de gând să mă las otrăvită de
chilienii ăştia”, zicea. Mânca doar cartofi natur. După câteva zile
începuse să se umfle, să nu mai doarmă noaptea şi să-şi chinuie
studenţii. Erau cinci. După trei zile, doi dintre ei dezertaseră, nu
înainte însă de a depune la directoratul centrului unde avea loc
seminarul o plângere împotriva profesoarei invitate, pe care o
descriau ca o „psihopată profesionistă”. Pe un al treilea, un bărbat
tânăr, epileptic, care vorbea pe un ton foarte scăzut şi fusese
vedetă la televiziunea chiliană, aproape îl obligase la un exerciţiu
de rebirthing, cum îl numise Sofía, care cerea o implicare extern de
intensă, şi când revenise din el fuseseră nevoite să-l interneze de
urgenţă, în plină criză convulsivă. Seminarul a fost suspendat. Au
profitat şi au stat o zi la soare, la munte, iar în noaptea aceea Sofía
a simţit pentru prima dată un fel de arsură la buză. Frida,
enervată, i-a reproşat că e prea debilă. Cum se putea ca o elevă a
Fridei Breitenbach să aibă o imunitate atât de scăzută? A
ameninţat-o: dacă în cele din urmă îi va ieşi un herpes, de îndată
ce se vor întoarce la Buenos Aires o va transfera la altă grupă. Şi va
trebui să repete anul patru.
Şi pe al treilea, dacă era nevoie. Seminarul nu se mai reluase,
centrul nu plăti decât zilele în care se ţinuseră ore, iar Frida,
invocând „motive de forţă majoră” o elimină pe Sofía de pe lista ei
de cheltuieli. în seara aceleiaşi zile, fură evacuate din hotel, după
ce antrenorul echipei de volei o denunţase pe Frida (sau pe sosia ei
noctambulă, pe care o descrise ca pe „un monstru gâfâitor, plin de
pistrui, cu părul ridicat în cap de parcă s-ar fi curentat, care se

11
Zeitate a abundenţei, fecundităţii şi veseliei, în credinţa indienilor quechua din zona Anzilor centrali ai
Americii de Sud.
îndrepta spre mine vomitând obscenităţi într-o limbă satanică”)
pentru hărţuire sexuală şi ameninţări cu bastonul, în cel mai
întunecos loc al scării, între etajul doi şi trei. „Ar fi fost bine dacă
mi-aş fi ascultat intuiţia”, îi spusese Frida în timpul zborului de
întoarcere, mângâindu-i cu milă obrazul: „Eşti mult prea
puştoaică: nu eşti pregătită pentru o experienţă la asemenea
nivel.”
„Gata, a trecut”, spuse Rímini, şi întinse o mână, şi-i ciufuli
puţin părul. Fusese un gest ciudat: calculat şi afectuos, însă mult
prea profesionist, ca de infirmier. De îndată ce simţi mângâierea,
Sofía, care stătuse până atunci cu faţa culcată pe braţe, îşi înălţă
capul, oferindu-i peisajul complet al dezolării, ochi înroşiţi, rimei
scurs, nas roşu, picurător, mica omidă purpurie pe buză.
Executând parcă o lovitură de karate — o lovitură de karate
amoroasă, concepută pentru cucerirea unui vechi iubit —, Sofía
interceptă brusc în aer mâna lui Rímini, care încerca să revină la
bază, o duse la gură şi-o sărută: unul în palmă, două pe cant, trei
pe dosul ei, apoi o răsuci şi, forţând-o să se desfacă, pentru că
mâna se strânsese ca un arici, începu iar s-o sărute, cu adoraţie,
în centrul palmei, şi Rímini, care încremenise, avu impresia că era
supus unui soi de tratament ezoteric, ca şi cum o gură cu herpes
ar fi putut vindeca, printr-un număr calculat de sărutări, o mână
sănătoasă. „N-a fost chiar aşa de rău”, spuse Sofía, zâmbind
pentru prima dată, în timp ce Rímini îşi recupera mâna, cu
pretextul că trebuia să cheme chelnerul. Se uită la el. Se uită
atentă, calmă, cu un aer de zeitate, de parcă o săptămână de
nefericire alături de Frida Breitenbachîn Santiago, tradusă în
sistemul metric ce-i măsura emoţiile, s-ar fi multiplicat într-o
experienţă de secole şi i-ar fi conferit autoritatea unei divinităţi
egiptene. „Am avut timp să mă gândesc”, îi spuse. „M-am gândit
mult la noi, la ce s-a întâmplat...” Rímini consimţi mecanic din
cap. Sofía zâmbi iar, îl privi încă o dată cu un aer interogativ, parcă
invitându-l la ceva. „Ce?”, spuse Rímini, „ce e”. „Tu”, răspunse,
„te-ai gândit la ceva?” Rímini căută, căută, căută, dar încăperea
era într-o beznă totală. „E prea recent totul”, îi spuse. „Hai, spune
drept”, zise ea, apropiindu-şi puţin faţa de a lui, intenţionând,
parcă, să-i găsească centrul, „la ceva trebuie să te fi gândit.” „Nu
ştiu, n-aş putea spune ceva anume.” „Alo, sunt eu, Sofía. N-o să ţi
se întâmple nimic, doar ştii bine.” Rămaseră un timp tăcuţi,
nemişcaţi, ea, foarte aproape de el, privindu-l de jos, aşteptând în
continuare, în timp ce el se prefăcea că e atent la umbrele care
traversau din când în când pe fundalul pârjolit al străzii. Un
termen secret părea că se împlinise chiar în momentul acela, căci
Sofía, suspinând, îşi deschise poşeta şi-i spuse: „Ţi-am scris
câteva rânduri.”
10
E ora trei şi zece noaptea, Vrăjitoarea a adormit, iar eu am
coborât Ia barul hotelului, cu vechiul tău exemplar din Ada7 (să nu-l
cauţi: a rămas în casă, l-ai uitat, şi nu te-ai învrednicit să mi-l mai
ceri, acum e al meu şi n-ai dreptul să protestezi), cu poza Spectrului
lui Riltse şi carneţelul meu, Gloria, ca să-ţi scriu, aproape pe
întuneric, o scrisoare în stare să spună tot ce ţi-aş fi spus dacă n-ai
fi fugit şi am fi acum împreună în Buenos Aires, tu, Rímini, şi cu
mine, Rímini şi Sofía, împreună. (Nu văd bine, scrisul ăsta e un
dezastru: promit să trec mâine totul pe curat.) De când ai plecat de
acasă, umplu la caiete cu tot felul de lucruri care-mi vin în minte,
amintiri, fraze, lucruri pe care le citesc („ Uitarea este un spectacol
care se joacă în fiecare noapte”, Ada, pag. 263). îmi face atât de bine
să scriu, Rímini. Nu ştiu de ce, când scriu, am impresia că eşti12
aproape, că te uiţi la mine, şi de multe ori mă trezesc făcând acelaşi
gest ca la şcoală, când ridicam coperta caietului, ca să nu copieze
după mine proasta de Venanzi. N-ai început să mă uiţi, nu?
Spune-mi că nu, te rog, Rtmini, n-aş suporta. Spune-mi că mă urăşti,
c-ai avea chef să mă plesneşti de să-mi dea sângele, că te-ai
îndrăgostit de altă femeie, că te muţi în altă ţară, dar nu-mi spune
că m-ai uitat. Ar fi criminal. Au fost doisprezece ani, Rímini.
(Aproape jumătate din vieţile noastre!) Nimeni (nu se vede bine, îmi
face figuri pixul, dar „nimeni” e subliniat cu două linii) nu poate uita
doisprezece ani aşa, de la o zi la alta. Poţi să încerci, dacă vrei (eu
am încercat, Rímini, să nu crezi că nu, însă pur şi simplu n-am
reuşit), poţi să faci toate eforturile din lume, dar n-are rost. N-ai să
reuşeşti nici tu. (Hotelul e plin de voleibalişti cubanezi, l-am văzut
azi jucând pe stradă, în faţa hotelului şi mi-am adus aminte. Nu, nu
mi-am adus aminte. Te-am văzut, Rímini. Te-am văzut sărind la
plasă, pe o plajă, blond şi slab, erai atât de puşti că mi-a venit să
plâng. (Scuză-mă, cred căAda îmi face rău. Riltse îmi face rău. Totul
îmi face rău).
11
Însă Rímini n-a citit-o. A îndoit plicul pe din două şi l-a băgat
în buzunar, cum avea să facă de atunci înainte ori de câte ori Sofía
îi înmâna direct ceea ce-i scrisese, iar Sofía l-a privit tristă şi
dezamăgită, cum avea să facă de atunci înainte ori de câte ori

12
„Ada sau ardoarea”, roman erotic al lui Vladimir Nabokov.
Rímini o priva de cea mai sublimă dintre plăceri: aceea de a-i
contempla chipul în timp ce citea ceea ce-i scrisese în absenţa lui,
departe de el, doar pentru el. N-a citit de faţă cu ea scrisoarea din
Chile, nici pe cea scrisă puţin mai târziu, în sala de aşteptare, la
cabinetul homeopatului („Am hotărât, Rímini: mergem cu herpesul
până la capăt”), nici pe cea concepută după aceea, cu toată buza
de jos colonizată de omida purpurie, când metroul care-o ducea la
un dermatolog fanatic în privinţa corticoizilor se oprise timp de
douăzeci de minute între două staţii („Unde eşti, iubitul meu? îmi
spui că pot conta pe tine, dar acum, când am nevoie de tine, unde
eşti?”), nici pe cea pe care începuse s-o redacteze în minte, la Frida
acasă, în seara în care profesoară şi discipolă se reconciliaseră,
sub binecuvântarea unui documentar englez despre limbajul
surzilor („îmi pun mâna pe inimă şi pe urmă o apropii de-a ta:
Vrăjitoarea zice că între două persoane ca noi nu poate exista
despărţire”), şi nici cele zece rânduri avide, disperate de-a dreptul,
cu cerneala albastră a vreo jumătate de duzină dintre cuvinte
aproape ştearsă de lacrimi, pe care Sofía jura că i-o scrisese în
urmă cu cincisprezece ani, după ce-i povestise că s-a culcat cu
Rafael, şi pe care nu i-o dăduse niciodată s-o citească, dar pe care
o păstrase totuşi în aceeaşi casetă în care păstra şi şuviţa de păr a
lui Rímini de la şase ani.
Într-o după-amiază, s-au întâlnit întâmplător pe stradă. Ploua
cu găleata. În timp ce-l ţinea sechestrat sub umbrelă, Sofía i-a
propus să meargă să bea ceva. O dată în plus, Rímini s-a arătat
surprins, minunându-se de permanenta ei condiţie de non far
niente; după despărţire, Sofía părea să aibă tot timpul din lume
liber pentru iubire. S-a scuzat: întârziase deja în locul unde trebuia
să meargă. însă a fost extrem de amabil, ca de fiecare dată când
era grăbit, şi s-a uitat curios la bucăţica de tifon şi la banda
adezivă care înlocuiseră herpesul pe buza Sofíei. Se operase.
„Herpesul se operează?” a întrebat el. Acum, când ştia că trebuie să
plece, un interes inexplicabil, dar real îl reţinea lângă ea. Sofía l-a
privit tristă. „Ai citit scrisoarea?”, a spus. „Da, sigur”, i-a răspuns
Rímini, şi-a întrebat: „Anestezie locală sau totală?” „Ai citit
scrisoarea?”, a repetat ea. „Da, ţi-am spus doar. Te-au cusut?”
„Atunci, de ce mă întrebi despre tot ce ţi-am povestit deja în ea?”
Au stat de vorbă în ploaie, limitaţi de perimetrul de protecţie prea
strâmt al umbrelei. Gesticulând cu emfază, Rímini i-a atins bărbia,
foarte aproape de rană, şi şi-a cerut iertare. Doi bărbaţi care
alergau cu servietele pe cap fuseseră nevoiţi să coboare de pe
trotuar, ca să-i ocolească. Printre ropote, lui Rímini îi ajunseră la
urechi acele înjurături cu iz de invidie, specifice blamării unei
scene romantice sub pretextul inoportunităţii, ca şi cum un
context nemilos — potop, furtună, drum îngust,
Microcentru — ar accentua, neiertător, exhibiţionismul unei
perechi care se afişează în public aproape lipiţi unul de celălalt.
Sfârşiră în picioare, la barul unei cafenele întunecoase, cu pereţii
într-o nuanţă incertă de galben, înconjuraţi de cădeţi şi funcţionari
care beau şi mâncau uitându-se în toate părţile, ca hoţii după o
spargere. Ridicând tonul pentru a acoperi hârâitul maşinii de
măcinat cafea, Sofía îi aminti de problema nerezolvată a
fotografiilor şi-i dădu un ultimatum. în timp ce vârful umbrelei îi
picura în pantof, Rímini se apără cu francheţe, spunându-i că nu
se simte în stare. Pur şi simplu asta era. Se gândea la ce-ar trebui
să facă şi i se părea imposibil, materialmente imposibil. Nu pentru
că erau 1500 de fotografii. Aceasta, dimpotrivă, uşura lucrurile.
însă era de-ajuns să se gândească la una, la o singură fotografie, şi
nu dintre cele mai semnificative, o fotografie oarecare, dintre
acelea care se pierd de obicei fără a lăsa nici cea mai mică urmă,
pentru a simţi că operaţiunea era o nebunie, că trecutul era un
bloc unic, indivizibil, şi că trebuia însuşit sau abandonat aşa, în
bloc, ca un tot. Se lăsă tăcere. Umbrela nu se mai scurgea. Rímini
simţi că-i venea să plângă şi-şi întoarse repede privirea într-o
parte. Fusese un gest reflex: ştia că n-avea nicio şansă să se
prefacă: pentru semnele de iubire — şi în iubire ea includea tot ce
fusese înainte şi tot ce urma după, tot ce o însoţea, ce rămânea în
urma ei, ce plutea ca un nor în jurul ei, tot ceea ce se clintise din
loc şi tot ceea ce o făcuse să se clintească: totul —, Sofía avea ochi
atât de agili şi precişi cum au crupierii pentru acel alfabet al
mâinilor, numerelor şi culorilor care se amestecă în fiecare noapte
pe pluşul meselor de cazinou. Cu gândul aiurea, Sofía îşi puse
mâna peste a lui Rímini şi-i căută privirea — el simţi un fel de
înţepătură în zona gâtului, ca şi cum ceva minuscul, dar insistent
i se strecura pe sub piele, în direcţia feţei — şi apoi îşi vârî degetele
prin gaura dintre mâneca lungă a cămăşii şi încheietură. „Ştiu
cum e”, spuse ea. „Crezi că mie nu mi se întâmplă la fel?” Rímini
simţi o vagă uşurare. Se întoarse uşor şi începu s-o privească
puţin câte puţin, ca şi cum ar fi vrut să se familiarizeze cu ceea ce
urma să vadă. „Dar trebuie să facem ceva, Rímini. Tu nu poţi
singur; nici eu. Trebuie să facem ceva amândoi. Chiar dacă va fi
ultimul lucru. Te rog. Nu mă lăsa singură cu mortul ăsta. O să
înnebunesc.”
12
 „Sunt eu. E şase şi jumătate: trebuia să fi aici de un ceas. Simt
îngrijorată, Rímini. Alo! Alo! Nu eşti acolo... în fine, nu ştiu. Te
aştept. Sună-mă, te rog. Indiferent de oră. Am să stau în birou...”
Rímini întinse o mână ca să reducă volumul robotului şi, în drum,
împins parcă de o rafală de vânt ce-i trecuse prin corp, se lovi de
colţul biroului şi dărâmă o sticlă de apă minerală, un suport de
plastic pentru creioane, un teanc de cărţi. Vocea Sofíei slăbi până
la totala dispariţie, ca înghiţită de un puţ foarte adânc. în timp ce
aranja dezastrul — al treilea în ziua aceea: un accident minor, în
comparaţie cu celelalte două —, Rímini avu impresia că-l încearcă
un fel de vinovăţie, dar era o senzaţie uşoară, aplanată de
depărtare, la fel cum pielea, când e anesteziată, reduce durerea
unei incizii la o gâdilătură fără importanţă. în realitate, mai curând
o înregistra decât o simţea. Cocaina îl transforma într-o maşină de
înregistrare, omniprezentă şi vigilentă, asemenea unui radar sau
Unei camere video care priveşte fără să vadă, zile în şir, esplanada
unei parcări. Şi dacă se gândea la vinovăţie era aproape un reflex,
pur şi simplu din fidelitate faţă de experienţă, nu pentru că i-ar fi
recunoscut efectele morale asupra sa. O considera o idee, o
construcţie intelectuală, ca şi cum ar fi văzut-o despuiată într-o
vitrină, într-un muzeu, lipsită de orice putere de a-l afecta.
N-avusese intenţia s-o facă să-l aştepte. Nu mai avea nevoie de
intenţii în ceea ce făcea. Iar acum, când îşi dădea seama că,
într-adevăr, o făcuse, îşi spunea: „Bine-nţeles. Cum era să mă
duc?” Totul i se părea străin şi predestinat, scris parcă într-o carte
pe care n-o citise, şi această fatalitate era patul moale şi îmbietor
în care se deprinsese să-şi odihnească trupul chinuit. Tot ce se
întâmpla — tot ce nu-l interesa: totul, în afară de traduceri şi, în
ultimele zece zile, vizitele Verei — se petrecea în alt plan, o
dimensiune paralelă, cu pereţi capitonaţi, insonorizată, în care
evenimentele, mai curând decât să se producă aievea, se derulau
lent, în faţa unui public plictisit. Rímini pătrundea în această
săliţă goală de teatru, arunca în fugă un ochi şi ieşea, iar când se
apleca asupra cărţilor şi-şi relua lucrul, această rapidă concesie
făcută lumii faptelor îi apărea ca o diversiune impardonabilă.
Începuse doar de o săptămână să se drogheze, şi deja viaţa îi
apărea ca o luptă lipsită de nuanţe. Nu voia decât să traducă.
Restul — spălatul pe dinţi, mâncatul, ieşitul din casă, vorbitul la
telefon, îmbrăcatul, conversatul, deschisul uşii pentru dezinsecţie
— erau obstacole, interferenţe, tentative de sabotaj. Intr-o
săptămână, ca şi cum întâlnirea lui cu drogul n-ar fi fost o noutate,
începutul a ceva, ci mai curând încununarea unui proces
îndelungat, dar imperceptibil, Rímini învăţase practic totul.
Vorbea cu furnizorul său cu dezinvoltură, în limbajul neutru şi
fără accente folosit în tranzacţii, departe de codul în care vorbesc,
pentru a convinge şi a se convinge că sunt incluşi, doar cei excluşi
de la practica drogului. li suna şi-i spunea: „Bună, sunt Rímini.
Pot să vin?” Asta era tot. Nu i-ar fi dat prin cap vreodată să
pronunţe cuvântul cocaină la telefon, tentaţie greu de reprimat în
cazul începătorilor care, excitaţi mai mult de pericol decât de
pulbere, multiplică sinonimele şi codurile pentru ca, dintr-un foc,
să-i înduplece pe vânzători şi să înşele şi urechile poliţiştilor care,
se presupune, sunt mereu conectaţi la reţea. Era discret şi rapid.
Plătea exact ce cumpăra. Avea o unică deviză: să nu fie dator.
Prima oară când cumpărase, după ce sfărâmase bobiţele şi-şi
pregătise liniile cu o rapiditate de profesionist, n-avu decât un
moment de ezitare, când, aplecându-se peste geam, pentru a priza
cea dintâi doză, văzu nişte pete multicolore şi apoi o culoare ca de
piele, pe urmă ceva care semăna cu o gură, un chip care încerca în
disperare să se contureze sub al său, reflectat în geam, şi în cele
din urmă îşi dădu seama că tava pe care formase liniile cu praf era
o veche fotografie înrămată a Sofíei, singurul portret care reuşise
să înşele masiva închidere a frontierelor. Era unsprezece
dimineaţa, Rímini avea mintea încă limpede, dar simultaneitatea
apariţiei portretului Sofíei cu debutul său într-ale cocainei,
cumpărată din bani proprii de la un vânzător care tocmai îl
indusese pe lista sa de clienţi — acest fapt, care în alt moment l-ar
fi făcut să privească lucrurile din punct de vedere sentimental,
psihologic sau pur şi simplu istoric —, părea determinat acum de
însăşi logica drogului, care-l împărţea în două jumătăţi,
eliminând-o pe una, sensul faptului, din considerente de
irelevanţă, şi păstrând-o pe cealaltă, faptul, pentru simpla lui
eficacitate de fapt în sine: geamul era mare, curat, perfect; şase
linii încăpeau fără probleme.
Totul se petrecuse ameţitor de repede: apariţia Verei, drogul,
traducerile; în cincisprezece zile, acea infinitate de posibilităţi
oferite vieţii lui Rímini după despărţirea de Sofía se precipitase sub
forma unui fond dens, compact, extrem de concentrat, în care
toate promisiunile pe care înainte i se părea că le recunoaşte,
lansate dinspre viitor, erau traduse în limbajul introvertit al unui
prezent ce nu se mai întâmpla. Cu cincisprezece zile în urmă, ieşea
pe stradă cu o dispoziţie avidă, ca atunci când intri într-un parc de
distracţii dorind să jod la toate maşinăriile deodată şi, indiferent
ce-i oferea ziua, entuziasmul acesta îl alimenta ore în şir, chiar
până la faza de sufocare, iar când se întorcea şi se închidea în Las
Heras, se concentra pe recapitularea nu a ceea ce i se întâmplase,
căci inventarul faptelor, variabil de la o zi la alta, era limpede, ci a
celor ce ar fi putut să i se întâmple, inventar fatalmente infinit şi,
în consecinţă, esenţial, pe care el îşi permisese luxul de a-l lăsa
neîmplinit. Acum nimic nu mai putea fi catalogat drept posibil:
totul era actual. Priza o doză de cocaină pe zi, uneori două. Se
întâlnea cu Vera după prânz. Traducea trei cărţi în acelaşi timp,
pentru trei edituri diferite, într-un ritm de patruzeci de pagini
zilnic. Nu se mai sufoca: era un fericit om al muncii.
Vera, în schimb, era tânără şi ursuză. O văzuse prima oară
într-o vineri după-amiază, cu douăzeci şi patru de ore înainte de a
pătrunde în lumea cocainei, singură, vorbind la un telefon mobil
pe care-l susţinea între obraz şi umăr, în timp ce bătea cu pumnul
în geamul interior al vitrinei magazinului în care lucra. Vreun
animal, îşi spusese Rímini: un animal prins în cuşca de sticlă,
smuls de curând din selva în care nu va mai reveni niciodată,
încercând să respire un aer străin. Se apropiase de vitrină,
prefăcându-se interesat de o oribilă brăţară din melci şi o privise
câteva minute, cu nasul lipit de geam, în timp ce profetica sa
imaginaţie înlănţuia fazele unei scene complet imposibile: el,
Rímini, umilit din pornire, intrând în magazin, mişcându-se
stingher pe cei zece metri pătraţi de mochetă, sub lămpi
pâlpâitoare, printre rafturi de marmoră falsă, rumegând primele
cuvinte pe care le va spune şi străduindu-se, aproape într-un atac
de panică, asemenea unui şahist nepregătit, să le prevadă pe cele
cu care ea avea să-i răspundă, totul pentru a ajunge, în sfârşit, la
consolarea unui dialog banal şi la o tranzacţie fără rost, la sfârşitul
căreia fata va marca din nou numărul cu care vorbise înainte, iar
Rímini va dispărea ca o boare, cu buzunarele mai uşoare şi o
oribilă punguţă aurie, cu premiul îndrăznelii lui în mână, un inel
de rodocrozit, ori o amuletă de onix, ori o cheie sol de tinichea, pe
care un cerşetor cu fler o va găsi mai târziu, căutând prin coşul de
gunoi al galeriei.
Niciodată nu mai comisese aşa o nebunie: să stea de vorbă cu
o femeie despre care nu ştia nimic. Pentru orice pas pe care ar fi
vrut să îl facă, avea nevoie de un prolog, un stoc minim de trecut
comun, un context oarecare, spre a-i servi ca punct de plecare şi
de sprijin. însă tinicheaua, rodocrozit şi oul de onix dispărură
într-o gaură neagră, iar Rímini ridică timid ochii şi o privi — Vera
se fâţâia de colo-colo, eschivând parcă nişte lovituri sau
lansându-le, cu telefonul înfipt în continuare între faţă şi umăr —,
şi la un moment dat, unul dintre puţinele în care reuşi s-o vadă
mai bine, descoperi v-ul pe care părul i-l desena pe frunte şi se
decise să intre.Totul îi era împotrivă: căldura, înghesuiala
lucrurilor, tentaţia specifică a obiectelor artizanale (foarte puţin
lipsise să se taie la un deget în coama dinţată a unui dinozaur de
sticlă şi, ca să salveze un căluţ de mare în pericol, fusese gata-gata
să dea jos de pe raft un cătun peruan din ceramică) şi, mai ales, îi
era potrivnică propria lipsă de simţ al oportunităţii. Vera vorbea la
telefon, se certa prin telefon cu o persoană al cărei nume, muşcat,
ajungea la urechile lui Rímini într-o formă de neînţeles, cobora
tonul şi-l ridica din nou, în subite exclamaţii de revoltă, se apleca,
încercând parcă să ferească de privirea lui Rímini micul său litigiu
privat, şi gesticula, şi se adâncea la tot pasul în paranteze de o rece
luciditate, şi cerea amănunte în legătură cu o scenă confuză,
pretindea ore, locuri, nume de martori, durate, şi repeta înfuriată
răspunsurile pe care le primea, ca şi cum, âuzindu-le din propria
gură, s-ar fi convins o dată în plus că erau mincinoase. O singură
dată, întreruptă de un vânzător care venise să-i aducă o cafea, îşi
plimbă în fugă ochii prin încăpere, dădu de figura intimidată a lui
Rímini şi trecu dincolo de ea de parcă ar fi fost de sticlă. Rímini avu
impresia că erau verzi şi rămase. Mai dădu o raită, oscilă între o
ustensilă de piatră pentru stins ţigările şi un suport de creioane
din nuiele împletite — de ce oare toate obiectele din magazin aveau
nume compuse? „Crezi că sunt tâmpită?”, zbiera Vera la telefon.
„Că n-am ochi, că nu văd, că nu aud?” Se întrebă de ce mai stătea
acolo. Ca s-o facă să se simtă rău? Sufocat oarecum, privi prin
geam, afară: în cadrul uşii magazinului de peste drum — o prăvălie
cu îmbrăcăminte indiană —, o femeie se uita la el bănuitoare, în
timp ce-şi pilea unghiile. „Alte dovezi?”, auzi el. „ Ce? Vrei să pun
să te urmărească? Vrei fotografii, ca în filme? Poze cu tine în timp
ce i-o pui nenorocitei ăleia?” Rímini, cu spatele, simţi cum vocea
rămânea fără aer. „Mizerabilule. Eşti un mizerabil. Să dispari din
viaţa mea. De-ai crăpa mâine.” Vera plângea. „Nu”, adăugă, „nici
măcar atunci: nu vreau să te mai văd. Nici mort.” Rímini auzi un
zgomot surd pe mochetă şi se întoarse. Văzu telefonul pe jos, cu
ledul verde încă aprins, şi pe Vera, care plângea nemişcată, fără
zgomot, ca o scenă de film fără sonor. în timp ce înainta spre ea,
Rímini observă nişte mici pete roşiatice ce-şi ocupau poziţia pe
obrajii palizi. îi păru atât de frumoasă că fu gata să înceapă şi el să
plângă. „Cât... cât costă?” Vera îşi mută ochii de pe piepul lui
Rímini, unde şi-i fixase, pentru a-i aţinti asupra suportului de
creioane. Se opri brusc din plâns; Rímini ar fi putut să jure că
lacrimile continuau să-i vină în ochi, dar erau reabsorbite de
glandele lacrimale, ca şi cum ar fi văzut întreaga secvenţă invers.
„Nimic: e gratis”, spuse ea. „Ia-l.” Deschise un sertar al tejghelei,
scoase cele câteva bancnote mici dinăuntru, le vârî într-o poşetă
transparentă şi, înainte de a pleca, îi spuse: „Ia ce vrei.”
Zece minute mai târziu, în barul unde o găsi, aşezată la masa
cea mai proastă, cu spatele la lume, îndeplinind parcă o penitenţă,
Rímini se opri în dreptul ei şi-i înmână mănunchiul de chei cu care
încuiase magazinul. „Le-ai uitat în uşă”, îi explică cu aerul că se
scuză. Ea le înşfăcă de pe masă şi le azvârli în poşetă. Apoi, dând
pe gât paharul — coniac, gândi el, sau vreuna dintre acele licori
anonime care ies la iveală doar atunci când toate celelalte s-au
terminat, ca să-i îmbete turtă pe oamenii disperaţi —, spuse
„Dar...”, ca şi cum ar fi legat fraza de una anterioară, la care Rímini
nu fusese martor, şi care i se învârtea liniştită prin minte de zile,
luni sau ani întregi, şi începu să vorbească, şi vorbi fără încetare o
jumătate de oră. Rímini o ascultă fără să scoată un cuvânt, mai
întâi în picioare, lângă masă, schimbându-şi din când în când
punctul de sprijin, apoi, profitând de pauza în care ea, cu o voce
fragilă şi rugătoare, ce părea să nu fie a ei, ceru să-i fie umplut din
nou paharul, continuă s-o asculte, aşezat lângă ea, privindu-i
albeaţa mâinilor de copil şi pieliţele jupuite. O auzi reconstruind
ca-ntr-un vis un calvar cumplit, presărat cu semnale, remarci
dispreţuitoare, evidenţe pe care le lăsase să treacă, de proastă ce
fusese, şi pe care acum le evoca şi le scotea la lumină, ca cineva
care desface pe o masă piesele unui joc, un joc cu reguli ignorate
de ea, dar pe care-l jucase, oricum, şi pe care-l pierduse şi pe care
acum, când nu mai avea secrete pentru ea, avea pretenţia să-l
reînvie, cu singurul scop de a-şi confirma că a avut dreptate, că
totul fusese de la început pierdut. Rímini era acolo, foarte aproape
de ea (atingerea întâmplătoare a braţelor lor îi înfiorase pielea),
însă nu-şi făcea iluzii: Vera nu i se adresa lui; vorbea în prezenţa
lui, acea instanţă abstractă şi ideală în cadrul căreia compare cel
ce-şi susţine cauza în faţa curţii de judecată, şi în precizia cu care
recupera fiecare detaliu din trecut se simţea, mai degrabă decât
sfidare, un fel de obiectivitate tenace, imuabilă, de natură mai
mult juridică decât sentimentală. Era de o luciditate
extraordinară. Îşi amintea totul: întârzierile, schimbatul hainelor,
urmele de pe guler, explicaţiile contradictorii, mirosul prospăt de
duş recent, întâlnirile anulate în ultimul moment, numele noi,
pronunţate în treacăt, paginile smulse din agendă şi, în pofida
tuturor acestor semne pe care le repatria fără emoţie, ea relua
ţesutul plasei de păianjen, înainta înspre canalia care le produsese
şi-l înfăşură, scoţându-i ochii cu adevărul nud al trădării. Rímini
simţi un fel de ameţeală, descoperindu-se parcă suspendat în aer,
de un fir foarte subţire; se zbătu sau încercă să se zbată câteva
secunde şi, profitând de prima ocazie de neatenţie, îi propuse să se
întâlnească în aceeaşi seară. Ea se opri din vorbit şi-l privi clipind
repede, de mai multe ori, ca şi cum ceaţa care-i acoperise ochii
până atunci s-ar fi împrăştiat dintr-o dată şi de-abia acum era în
stare să-l observe. O văzu surâzând. Avu impresia că întinerea şi
devenea timidă, emoţionată şi speriată. „Scuză-mă un minut”,
spuse Vera brusc şi, clipind încă o dată, îşi înclină capul înainte
şi-şi duse mâinile la faţă. Rímini îşi îndreptă privirea în altă parte,
refuzând parcă să asiste la încă o scenă intimă. După câteva
secunde, când vru să se uite din nou la ea, fu luat prin surprindere
de ceva, ca şi cum în acest scurt interval de pudoare, un fel de
iluzie optică, subtilă, dar eficace, ar fi suferit o corecţie. Nu ştiu
cum să reacţioneze, cărui fapt să atribuie ciudăţenia. Nu erau
schimbări vizibile, însă totul era diferit, ca în serialele fantastice
care-i tulburaseră copilăria. Reuşi totuşi să depăşească
momentul, o privi mai bine şi, aproape în aceeaşi clipă în care
observa minuscula lentilă sclipindu-i pe vârful unuia dintre
degete, descoperi că irisul verde al ochiului ei drept nu mai era
verde, ci căprui.
Dar v-ul desenat de părul din frunte era autentic. în afară de
acestea, Rímini se lăsase subjugat de un lucru mult mai puţin
falsificabil decât o culoare de ochi: cercul strâmt, carcera, chinul
delicios, aproape nemaiîntâlnit, al geloziei. Ce n-ar fi dat să fie şi el
în stare să trezească asemenea interes continuu, să fie ţinta unei
astfel de avalanşe de mânie. Ce n-ar fi dat să se afle el în inima
plasei de păianjen, urmărind cum umbra Verei se apropie lent,
avidă de răzbunare. în aceeaşi seară, acasă la Sergio, în timp ce
Vera, ca un naufragiat printre fiinţele vii şi zgomotoase, îl căuta cu
disperare în învălmăşeala de chipuri necunoscute, Rímini,
clătinându-se uşor, se închidea în toaletă şi, cu o îndemânare
neaşteptată la un începător, care mai era şi ameţit pe deasupra,
îndemânare deprinsă, în parte, din toate versiunile scenei văzute
la cinema, şi, pe de altă parte, la secreta şcoală a dorinţelor pe care
le avem în stare latentă, şi care ne inoculează, treptat, ştiinţa pe
care o vom pune în practică mai târziu, când ele vor ieşi, în sfârşit,
la suprafaţă, şi rădea, din două inhalări hotărâte, cele două linii pe
care un tip i le pregătise pe marmura neagră a hiatului chiuvetei.
Rímini se îndreptă brusc, sub impulsul ultimei prize, şi simţi că tot
corpul i se dilata, ca străbătut de o doză suplimentară de sânge.
Curând după aceea, odată dispărut atacul de luciditate care-l
orbise, se uită în jur şi observă că, în afara tipului care-i pregătise
liniile, mai era şi o fată. I se păru că toaleta e prea strâmtă ori că ei
sunt prea voluminoşi, încât niciunul nu se putea mişca fără să-l
atingă pe celălalt. Erau atât de aproape unul de altul, încât Rímini
ajunse să vadă, în timp ce fata se apleca spre marmură ca să-şi ia
raţia, până şi cicatricea rotundă, de mărimea unei lacrimi, ce-i
strălucea la baza cefei, ca un diamant, între două şuviţe de păr.
Rímini nu-şi putea reveni din uimire. Această intimitate cu
persoane necunoscute, care în alt moment i-ar fi fost de
nesuportat, de data aceasta îi oferea protecţie şi calm. Era la fel de
deschis la toate ca şi înainte, gândi, dar aceste figuri fără nume pe
care le avea în faţa ochilor reprezentau totodată şi limita lui, un fel
de orizont în interiorul orizontului, mai mic, mai mişcător, care
intr-un anume mod îi calma ameţeala şi teama. Bărbatul îşi
plimbă un deget pe marmură, curăţind urmele pulberii. Deschise
robinetul şi începu să-şi spele mâinile. „Tu nu prizezi?” îl întrebă
Rímini. „Nu”, răspunse, în timp ce se aşeza în profil şi se examina
în oglindă: „îmi face rău”. Rímini îl privi cu coada ochiului, puţin
îngrijorat. Nu, nu exista niciun fel de apropiere între ei: dacă
Rímini şi fata erau nişte figuri plane, bărbatul era tridimensional,
sau viceversa. Sergio i-l prezentase oarecum în grabă, fără a-i
acorda importanţă, sau disimulând. „Un prieten al...”, spusese.
Rímini uitase şi numele lui şi pe al prietenului, însă pe parcursul
nopţii se ciocnise o dată sau de două ori de el şi fusese nevoit să-l
privească cu oarecare suspiciune. îi atrăsese atenţia distanţa ce
părea să-l despartă de ceilalţi, sobrietatea rece cu care se mişca
printre ei, mereu singur, cu un pahar de apă minerală în mână, şi
felul în care, doar câteva minute mai târziu, guraliv, înflăcărat,
devenea centrul atenţiei pentru aceiaşi invitaţi care mai înainte îl
ignoraseră. Nu plutea în aceeaşi dimensiune cu ei, ci într-una uşor
superioară, controlată şi eficientă, o dimensiune pe care Rímini,
aflat la doar douăzeci de centimetri distanţă, în toaletă, dintr-o
anume raţiune şi-o imagina ca pe o imensă sală de sport, asurzită
de muzică, populată cu ţipi la fel ca el, îmbrăcaţi în negru, ce nu
conteneau să asude, să-şi încordeze frenetic muşchii, să se
antreneze. „Ieşiţi voi întâi”, îl auzi spunându-le, şi Rímini îi
percepu vocea ca pe o mână grea, dar prietenoasă aşezată pe
umărul său.
Ieşiră — întâi fata, ţinând încă rujul în mână, apoi Rímini, care
făcu doi paşi şi, ridicându-se parcă la suprafaţă după ce înotase pe
fundul unei piscine cu apă rece, reconfortantă, simţi pornirea de
a-i îmbrăţişa pe cei cincizeci sau şaizeci de invitaţi care dansau în
semiîntuneric. Vera, înaltă şi orfană, era pe punctul de a-şi
abandona căutările când, întorcându-şi capul, îl văzu ieşind din
toaletă, precedat de fata cu părul roşu care-şi vopsea buzele pe
nevăzute. Totul se petrecu foarte repede. Rímini n-o recunoscu sau
o recunoscu puţin câte puţin, pe fragmente, în funcţie de ritmul cu
care lumina stroboscopică îi permitea să-i descopere fuga. Văzu
mai întâi nişte ochi aţintiţi asupra lui şi se gândi c-ar fi putut fi ea,
însă când o căută mai atent cu privirea, deja dispăruse. Observă
conturul unui corp care se deplasa către uşă, însă când i se păru
că recunoaşte părul, panglica, ghionturile de sportiv cu care-şi
croia drum prin adunătura aceea, ceva se interpuse între imagine
şi el, un idiot ce-şi ondula întruna şoldurile, şi o pierdu din nou.
Vedea totul limpede, dar nu-l putea citi decât cu o întârziere de o
secundă, ca în filmele la care sunetul ajunge puţin mai târziu
decât imaginea, astfel că în clipa când se convinse că fusese ea, ea
nu mai era acolo spre a i-o confirma. Văzu sclipind o poşetă albă în
dreptul uşii, văzu uşa întredeschisă şi, aproape imediat, o mână
care o încuia învârtind de două ori cheia în broască. Dar află
despre ceea ce tocmai văzuse de abia după vreo zece, cincisprezece
minute, când, la capătul căutărilor întreprinse prin toată casa,
dădu buzna în camera cu haine, unde Sergio, scoţând capul dintre
canadiene, îi spuse c-avea impresia c-o văzuse plecând.
A doua zi, după o serie de telefoane zadarnice, Rímini reuşi să
dea de ea. „Repede, te rog: tocmai plecam”, îi spuse, ambalată în
frenezia cheilor. Avea în glas o ură distantă şi reţinută, de tipul
acelora care au nevoie să se autoalimenteze continuu pentru a nu
se dispersa. Rímini o întrebă de ce dispăruse aşa. „De ce? Aşa?”,
spuse ea. Avea un auz fin, ca orice bolnav de gelozie, şi-l folosea în
special ca revelator al cruzimii celuilalt, pentru a evidenţia
motivele propriei suferinţe chiar prin cuvintele celui care tocmai i-o
provocase. „Da”, insistă el, „de ce, aşa”, dar când vru să continue
avu impresia că o armată duşmană înainta spre el prin cablul
telefonului. Auzi o observaţie criminală legată de roşcate, o alta,
atât de obscenă încât îl făcu să roşească, referitoare la nivelul de
înapoiere al firmelor de cosmetică, incapabile până în ziua de azi
să fabrice rujuri de buze rezistente la ejaculări, după care, imediat,
descrierea rece, aproape plictisită, a complotului evident pe care
Rímini îl orchestrase cu complicitatea lui Sergio, ca s-o pună pe ea
într-o situaţie ridicolă. „Dar nici n-o cunoşteam!”, protestă Rímini.
„N-o cunoşteai. Şi mai grav!”, zbieră Vera, „mult mai grav!”, şi
închise. Rímini o sună din nou, o dată, de trei ori, de zece ori, şi la
fiecare încercare lăsa telefonul să sune din ce în ce mai mult, ca şi
cum durata apelurilor ar fi reprezentat o cheie de natură
amoroasă. Era sigur că Vera era acolo, lângă telefon, iar senzaţia
pe care îşi imagina c-o simţea ea — simpla plăcere de a-l lăsa să
sune ori de a-l vedea, graţie acelui soi de viziune provocată de
dispreţ, marcând fără rezultat acelaşi număr o dată şi încă o dată
— o multiplica la scară incalculabilă pe cea resimţită de el, singur,
lipsit de apărare, gata prins în plasa iubirii.
Vera nu-i mai răspunse. Rímini reuşi s-o găsească de-abia
spre seară, când se întorcea din prima sa incursiune de
cumpărător. Avea într-o mână plicul şi în alta receptorul
telefonului. Tremura. Niciodată nu i se păruse atât de evident
faptul că entuziasmul înseamnă teroare, teroare pură, vulgară,
care induce tremurul, umezitul palmelor şi uscăciunea gurii, îşi
fixă telefonul între obraz şi umăr, cum o văzuse pe Vera procedând
în magazin, şi începu să formeze numărul, în timp ce folosea
cealaltă mână pentru a dezlipi uşor plicul. Vera răspunse imediat.
Părea deprimată, sedată, ori poate amândouă. Rímini şi-o imagină
întinsă pe un pat în dezordine, cu jaluzelele coborâte şi televizorul
deschis, fără sonor, înconjurată de farfurii cu resturi de mâncare
şi scrumiere murdare. Vorbiră îndelung. Vera îşi traduse pledoaria
de la prânz în limbajul civilizat al fatalităţii. Depăşise momentul:
asta era tot; conversaţia nu luă o altă turnură. Rímini, calificat
drept „sexopat de toaletă”, îşi descoperea talente pentru o
promiscuitate de care nu se crezuse capabil vreodată, şi mai
descoperea, surâzând ca în faţa unui miracol, că materia primă a
amorului nu avea motive pentru a fi o credinţă împărtăşită,
necondiţională şi continuă; putea fi exact contrariul: neîncredere
crasă, bănuială, resentiment. Râse şi negă totul. Vera îi acceptă
explicaţiile cu singurul scop de a trece la altceva, însă în spatele
acelei docilităţi, Rímini, care ca orice ţintă a geloziei, începea la
rândul său să-şi ascută auzul, să-l sincronizeze cu frecvenţele
aproape imperceptibile pe care se transmit reproşurile geloşilor,
continua să detecteze urme de bănuială. „Aşteaptă puţin”, se văzu
nevoit să-i spună la un moment dat. Tăcu, îndoindu-se parcă de
durere. însă nu era vorba de o durere propriu-zisă, ci de ceva ce nu
mai experimentase înainte: avea senzaţia că fusese jupuit de piele,
iar contactul dintre el şi tot ce se afla în afara lui — în primul rând
vocea Verei — se petrecea fără mediere, direct, asemenea
contactului între două organisme în carne vie. Rămase câteva
secunde liniştit, cu ochii închişi. Apoi, astupând receptorul cu o
mână, se aplecă spre chipul tânăr şi bronzat al Sofíei şi inspiră
lunga linie pe care şi-o pregătise. „Nu eşti cu cineva, nu?”, întrebă
Vera când îl reauzi. Lui Rímini nu-i fu greu s-o liniştească. Sub
imboldul drogului, ale cărui efecte, probabil pentru că era prima
doză din ziua aceea, îi părură şi mai intense decât noaptea
anterioară, vorbi mult, mult, cu o precizie rară, atent la cea mai
mică nuanţă, ca şi cum ar fi vrut să ocupe cu cuvintele sale toate
micile abisuri pe care incertitudinea le deschidea în fiinţa Verei.
Nu era foarte conştient de ceea ce spunea, dar ceva în interiorul
său, care nu însemna voinţă, nici simţ al prudenţei, ci poate un
amestec de devoţiune amoroasă, cinism şi control, exact tipul de
elemente diverse pe care cocaina se specializează în a le
amalgama, până într-atâta încât, odată amalgamate, nimeni n-ar
mai crede că pot exista separate — ceva îi dicta unde să-şi sprijine
picioarele, unde să insiste şi unde să cedeze, când să preia
iniţiativa, ce să declare şi ce să ascundă şi, pe măsură ce vorbea,
uimit, Rímini descoperea în tăcerea Verei eficienţa extraordinară a
spuselor sale. Asemenea supraveghetorului de la malul mării care
aduce la ţărm un înotător prea îndrăzneţ, salvându-l de la înec şi
neutralizând totodată agitaţia mâinilor, zbaterea picioarelor,
rezistenţa opusă de inconştienţă sau de ruşine, Rímini o readuse
încet din vâltoarea de ură în care se zbătea, apropiindu-se cu ea de
acea fâşie intermediară care nu mai însemna largul mării, dar nici
nu era încă pământul ferm al coastei, unde gelozia, obosită de
atâta ferocitate, revine în matca din care fusese dizlocată de
ranchiună: matca abandonului. Atunci, când după ce monologase
intens o auzi din nou, de data aceasta nu ostilă, ci ezitantă, lipsită
de apărare, ca cineva care, dându-şi seama de dezastrul pe care-l
provocase, refuză să-şi recunoască pe de-a-ntregul
responsabilitatea, dar evită să se arate în public, iar ea, cu un
firicel de voce, mai întâi îl întrebă, apoi îl rugă, îi ceru, cu acea
calitate emoţionantă a cererilor formulate în condiţii de extremă
slăbiciune, ca, în cazul în care îi plăcea o altă femeie, în care exista
o altă femeie, să i-o spună fără ocolişuri, fiindcă, după cum
spusese, de netolerat era pentru ea nu trădarea, nici abandonul, ci
ignoranţa, faptul de a nu fi pusă în temă — atunci Rímini spuse că,
da, îi promise şi îi jură că da, i-o va mărturisi, cu toate că se îndoia
că aşa ceva avea să se întâmple, şi avu convingerea că viaţa sa
începuse cu adevărat să se schimbe. La puţin timp după aceea,
când, alarmaţi de frecvenţa cu care se vedeau, începură să
experimenteze, fiecare separat, fără a se consulta, acea aviditate
specifică ce face distincţia dintre relaţiile promiţătoare şi cele
efemere, şi care este mai puţin o impresie sentimentală decât un
efect fizic, asemănător celui pe care-l simt, probabil, plămânii
atunci când, după un moment de sufocare, primesc din nou o
infuzie de aer, Rímini putu să constate în ce măsură cuvintele
spuse, care pentru orice îndrăgostit, oricât de promiţătoare ar fi,
păstrează mereu o doză de uşurinţă ce Ie permite să se schimbe, să
suporte corecturi, chiar să se contrazică, fără a periclita contractul
amoros în cadrul căruia au fost proferate — în ce măsură pentru
gelos, în special atunci când fac aluzie la ipoteza înşelării, inima
însăşi a dramei, simt grave, lapidare, şi nu aparţin atât
dimensiunii aeriene a amorului, cât celeilalte, atât de familiare
pentru gelos, atât de descumpănitoare pentru toţi ceilalţi, care este
dimensiunea legală, un fel de „drept al iubirii” în care orice
promisiune este un jurământ şi orice declaraţie un angajament.
Intr-o zi s-au întâlnit din întâmplare în apropiere de Las Heras.
Preţ de câteva secunde n-au ştiut prea bine ce să facă. Era ora
două după-masa: în afară de ziua când se cunoscuseră, nu se mai
întâlniseră niciodată pe lumină. Se uitau unul la altul ca două
persoane care lucrează în acelaşi loc şi se întâlnesc pentru prima
dată fără uniforme, în haine de stradă. în plus, cu câteva ore mai
devreme, stabiliseră ca Vera să treacă seara pe la Rímini, fapt ce le
sporea confuzia. Ce să facă? Să rămână la înţelegerea iniţială şi
să-şi ia rămas bun până mai târziu? Să unifice întâlnirea
întâmplătoare cu aranjamentul originar? Şi dacă descopereau că
amorul era doar o iluzie nocturnă? Dar amândoi erau morţi de
foame şi, cum rămăseseră tăcuţi, intimidaţi, de parcă ar fi fost în
pielea goală, stomacul lui emise un ghiorăit în spirală, clar precum
în desenele animate, iar al Verei răspunse cu un ecou, şi amândoi
râseră şi-şi îndreptară privirea în aceeaşi direcţie. Descoperiră, cu
acel soi de uimire lunatică, total disproporţionată, cu care
persoanele introvertite descoperă, brusc, că se află chiar în locul în
care era normal să se afle, că se aflau lângă o rotiserie. Au
cumpărat mâncare, multă, porţii ca pentru o lungă recluziune, pe
care le cereau pe rând, întâi el, apoi ea, gândindu-se mai puţin la
faptul că vor fi nevoiţi să le mănânce peste zece minute decât la
dorinţa de a etala în faţa celuilalt repertoriul ilustrat al gusturilor
personale, şi urcară în apartamentul lui Rímini, unde, în timp ce
Rímini desfăcea cutiile de carton în bucătărie, Vera striga din
living, cerându-i permisiunea să pună muzică. Toată dimineaţa o
obsedase o melodie. Voia s-o asculte cu el, voia să ştie dacă-i
plăcea. „Pune ce vrei”, îi răspunse Rímini. Ocupat cu aranjarea
mesei, simţi că Vera continua să-i vorbească, însă vocea ei începea
să se piardă, ca şi cum s-ar fi îndepărtat. Deschise frigiderul, căută
ceva ce ştia bine că nu are şi-l închise cu un gest repezit. „Credeam
că am muştar...” se scuză cu voce tare. „Sau maioneză... Sau
ketchup... Sau unt../', tot bâiguia, în parte pentru el, în parte
pentru Vera, ca-ntr-o voită demonstraţie de dezamăgire, în timp ce
spăla repede două pahare şi oscila între a folosi un cuţit de plastic
— pradă din vreun zbor de agrement — sau a tăia cu furculiţa. „Să
nu te laşi impresionată de luxul de-aid...”, spuse. Avu impresia în
clipa aceea că vocea îi răsunase prea singură. Tăcu, ascultând. Nu
auzea nimic: nici muzică, nici paşi, nimic. Un val de spaimă îl
înfioră. Recapitulă în cea mai mare viteză: coborâse pe stradă
lăsându-şi treaba neterminată, la gândul că avea să se întoarcă
repede, fără companie; tocmai inaugurase plicul din ziua aceea;
nu-şi luase nicio măsură de prevedere — lăsă tava în living şi se
duse în vârful degetelor până în camera lui de lucru: Vera stătea în
picioare în faţa biroului, complet nemişcată. Rímini se apropie
încet. Era foarte palidă, dar deja o mică pată roşie îi ataca un obraz
şi alta bărbia. Nu clipea; de tare ce-o strânsese cu mâna, cureaua
genţii îi săpase dungi roşiipe dosul palmei. „Cine e?”, întrebă în
cele din urmă, cu o voce ca de pe altă lume. Rímini observă
fotografia pe dicţionar, în chip de semnalizator; văzu mai întâi
rămăşiţele de cocaină, ca nişte urme de nori, şi de-abia după aceea
dădu de prim-planul surâzător al Sofíei, cu şuviţa de păr ce-i
traversa peste ochiul stâng, fâşia de cer albastru, unduielile
drapelului roşu ivindu-se într-o latură, aluniţa de pe umărul
drept...
Trebuia să acţioneze rapid. Rímini cântări şi răscântări
explicaţii, şi decise s-o treacă pe Sofía în clandestinitate — exact
opţiunea pe care, în dezbaterea sa mentală, o eliminase. De ce? De
ce — dacă era sigur că povestea se terminase şi Sofía nu mai
reprezenta o ameninţare? Şi totuşi, Rímini experimentase o
satisfacţie imediată, ca şi cum acea decizie de-abia luată, în duda
iraţionalităţii ei, sau poate tocmai din pricina ei, se încadra perfect
în tiparul incertitudinii care începuse să-i dea târcoale în ultima
vreme. Până în clipa aceea nu făcuse decât s-o amâne, cu speranţa
că o politică disuasivă ar descuraja în Sofía orice iluzie. Acum,
dintr-o dată, totul se schimbase. Acum avea s-o şteargă pe Sofía
din viaţa lui. Cauza lui va fi Vera — Vera, a cărei gelozie, oricât de
perturbatoare era, nu făcea decât să coroboreze unul dintre
puţinele prindpii pe care Rímini le recunoştea în viaţa lui
sentimentală: nu de moarte naturală moare o iubire pură, ci
scăldată în sânge, sub loviturile plasate de altul, nu neapărat pur
— pentru că aici legile amorului, oarbe la titlurile de nobleţe, n-au
urmă de milă — dar în orice caz oportun şi, mai ales, împins de
acea cruzime entuziastă care animă toate emoţiile tinere.
Zilele, cocaina, orele petrecute cu traducerile şi vizitele Verei
au făcut restul. Extirparea, brutală la început, nu întârzie să
devină cotidiană. Sofía îi telefona şi Rímini o lăsa să vorbească pe
banda robotului, să-i pună întrebări şi să-i facă reproşuri ce aveau
în vedere o posteritate imposibilă. Apoi, văzând că nu se dădea
bătută, hotărî să reducă la zero volumul aparatului. Asculta
apelurile de peste zi la două-trei noaptea, când Vera dormea de-a
curmezişul patului său, iar el, fără somn din pricina drogului, se
aşternea din nou pe tradus. Nici nu detecta bine vocea Sofíei, că şi
apăsa pe clapa de forward şi trecea la mesajul următor. Aproape
că n-avea nevoie s-o audă ca să ştie că era ea; era de-ajuns să
recunoască tăcerea cu care începeau toate mesajele ei, golul acela
încordat şi deprimant — Rímini putea să audă cum îşi ţinea
respiraţia — în care Sofía, contrariată de faptul că trebuia să
vorbească pentru a mia oară cu robotul, revizuia mesajul pregătit,
cu proporţiile lui echilibrate de gravitate şi lejeritate, şi hotăra să-l
înlocuiască cu lamentările neputincioase pe care în cele din urmă i
le înregistra pe bandă. Fotografiile, fotografiile. De fiecare dată
sfârşea prin a reveni la fotografii. Se înfuria, şi năduful ei, direct şi
reactiv, se învecina cât se poate de mult cu durerea, însă mai
încerca şi cu mesaje de o senină maturitate; spunea că înţelege
perfect detaşarea lui Rímini — pentru că şi ea, dacă voia, putea să
acţioneze în acelaşi fel: nu-i era deloc greu — şi-i acorda acelaşi
termen de graţie pe care mamele îl acordă fiilor adolescenţi când îi
surprind în flagrant delict. Şi ea, dacă voia, putea să se desprindă
de tot: îi era de-ajuns să ştie că cineva care nu era ea se ocupa de
toate. însă comprehensiunea este un dar care cere răspuns. Dacă
nu produce vreo formă de schimb, se stinge fără remediu, iar când
se stinge, pe acelaşi teren unde înainte înflorea toleranţa, prinde
viaţă duritatea seacă şi aspră a războiului. „Bună. Sunt eu, din
nou. Văd că iar nu eşti acasă. Fă bine şi sună-mă. Avem lucruri
nerezolvate. Astăzi voi fi acasă între şapte şi nouă, nouă jumate.
Nu, şapte şi nouă. Ai două ore.” Concizie, limbaj telegrafic, grad
zero de emoţie — totul înveşmântat în plictisul josnic, nedemn,
determinat de un contratimp superfluu. însă „lucruri nerezolvate”
era ceva prea general, prea vag: nimeni nu era citat pentru „lucruri
nerezolvate”. Fotografiile, în schimb, justificau o citaţie: aveau
caracter material, erau un capital, un bun, puteau fi împărţite şi-şi
puteau schimba posesorul. Rímini era liber să nu compară
niciodată, cum de altfel şi proceda, dar ori de câte ori lipsea la apel
punea în evidenţă caracterul interesat şi arbitrar al dedziei sale,
iar lipsa unui răspuns din partea lui nu mai însemna exercitarea
unui drept, ci o nesocotire fără temei. Rímini ştia că-i rămăsese
dator, dar ce putea să facă? Nimeni nu întrerupea o intervenţie
chirurgicală la jumătate. Trebuia să continue, chiar dacă asta
însemna să se păteze de sânge, de vechiul sânge cunoscut, şi chiar
dacă lucrul extirpat continua să rămână undeva, acolo,
amintindu-i de monstruoasa crimă. în plus, era şi Vera. Dacă o
singură fotografie a Sofíei o adusese în prag de catatonie, ce i-ar fi
provocat cele o mie care-şi aşteptau rândul? Şi cum ar fi reuşit ea
să suporte lunga după-amiază de intimitate neruşinată în care
Rímini şi Sofía le-ar fi împărţit? O fotografie făcea diferenţa
absolută, era pragul dintre fericire şi infern.
în după-amiaza aceea, cu întâlnirea întâmplătoare, cu
fotografia, Rímini încercase să domolească plânsetele Verei
făcându-i un rezumat al trecutului său cu Sofía, un sinopsis sec,
fără came, fără suflet, fără emoţie. Dar nu reuşise decât cu o
promisiune: că va scăpa de fotografie. Vera nu se oprise din plâns,
dar ridicase ochii şi-l privise pentru prima dată după mult timp.
Rímini îi repetă din nou promisiunea, silabisind-o, ca şi cum ar fi
vorbit cu o străină. Vera îşi suflă nasul, scutură din cap, îşi
tamponă cu batista — aceeaşi pe care o folosea de când avea şase
ani — nările înroşite. „Nu-te-cred”, îi spuse printre sughiţuri. „îţi
jur”, adăugă el, dezlipindu-i de pe obraz o şuviţă lungă de păr ud.
Vera îşi reprimă un ultim suspin: „Ai să faci asta?” „Bine-nţeles”,
răspunse el. Se simţi inundat de un fel de extaz; i se păru că e pe
cale să leşine. „Chiar acum?”, întrebă ea.
Portretul rămase acolo, dar nu mai avu o singură viaţă, ci
două: o viaţă diurnă şi utilă, pe birou, printre cărţi şi dicţionare, pe
care Rímini o reînnoia de fiecare dată când vărsa pe sticlă
grămăjoarele de pulbere albă; şi o viaţă nocturnă, sterilă,
sufocantă, care începea exact la ora şapte seara, când Vera suna la
interfon şi Rímini, chiar înainte de a-i răspunde, se grăbea să-l
ascundă între paginile vreunei cărţi de nedtit şi ascundea cartea în
cel mai inaccesibil loc din bibliotecă. Cu toate acestea, Rímini chiar
scăpase de el. Dovada era faptul că, în după-amiaza aceea, în timp
ce se rostogoleau îmbrăcaţi pe pat şi cădeau şi făceau dragoste pe
jos, înfierbântaţi de rezistenţa întâmpinată din partea hainelor, de
parcă fermoarele, cămăşile, elasticul chiloţilor, încuietoarea
sutienului, pantalonii, toate aceste obstacole textile le-ar fi
restituit im soi de ferocitate stingheră şi virginală, un colţ din
portretul Sofíei se ivea din coşul de gunoi de la bucătărie. Acolo îl
descoperise Rímini o jumătate de oră mai târziu, când, după ce-şi
luase rămas bun de la Vera, încă tremurând, intrase în bucătărie
să bea ceva şi, când deschisese frigiderul, lovise cu uşa coşul şi-l
răstumase, iar din amalgamul de coji de fructe şi frunze de salată
şi hârtii zărise ivindu-se un colţ ascuţit şi sclipitor. Imediat îi
trecuse prin cap gândul că era portretul. De fapt, primul lucru pe
care îl percepuse fusese o scandaloasă incongruenţă: contrastul
imaginii — sticla şi resturile de mâncare, rama de metal şi gunoiul,
chipul reprodus color şi descompunerea organică — avea ceva
monstruos în el, ca de coşmar. Invingându-şi greaţa, Rímini
recuperase imediat fotografia, de parcă o întârziere de câteva
secunde i-ar fi compromis supravieţuirea. Nu, n-o salvase din
vreun motiv de afecţiune sau de fidelitate, ci mai curând pentru a
corecta acel soi de aberaţie accidentală; dar dacă, după câteva
clipe, când Rímini recunoscuse într-adevăr portretul, hotărâse să-l
păstreze, o făcuse din superstiţie, într-un dublu afront faţă de
proaspătul echilibru restabilit în relaţia lui cu Vera: primul, pentru
că, păstrând fotografia, menţinea posibilitatea de a o răni, şi al
doilea, cel mai important, pentru că viola în secret angajamentul
pe care tocmai şi-l asumase în faţa ei. Rímini îşi spusese: „Nici
Sofía, nici existenţa trecutului meu cu Sofía nu depind de
fotografia asta. Se gândise: „Există ceva mai profund, care nu este
trecutul meu cu Sofía, nici relaţia mea cu Vera, şi care depinde de
fotografia asta.” Nu putea defini cu precizie ce. Sigur este însă că
ştersese portretul cu grijă, de parcă ar fi îndreptat o ofensă şi, cinci
minute mai târziu, aşezat la birou, cu toate pregătite pentru
reluarea lucrului, nasul său amuşina din nou sticla şi aspira o
lungă linie de pulbere.
A fost perioada cea mai exaltată din viaţa lui. Se aşeza să
lucreze la ora două după-amiaza, după un mic dejun întârziat, în
pielea goală, într-o stare de excitaţie incredibilă. Cărţile, clapele
maşinii de scris, hârtiile pe care nota variante, pe măsură ce
traducea, până şi biroul, cu lemnul lui funebru şi imperfecţiunile
lui — totul îi părea incandescent şi voluptuos, ca din came,
străbătut în secret de milioane de ramificaţii nervoase. Statul la
birou reprezenta acum un delicios ritual masochist: fesele marcate
de şipdle de lemn ale scaunului, barele verticale ale rezemătorii
muşcându-i din rinichi..., Rímini se simţea epicentrul unui
cataclism sexual. Deschidea primul sertar al biroului, scotea plicul
cu cocaină din suportul de cărţi de vizită unde îl ascundea de
obicei şi elibera portretul Sofíei din închisoarea din bibliotecă.
Prima furnicătură o simţea în clipa în care, după ce dezdoia
pacheţelul argintiu, aduna puţin drog într-un colţ şi-l vărsa pe
suprafaţa sticlei, ajutându-se cu bătăi uşoare. Apoi, în timp ce-şi
pregătea primele linii, furnicătura se transforma într-o
împunsătură, şi împunsătura, treptat, într-o erecţie puternică. Cu
vârful mădularului putea atinge partea de jos a sertarului din
mijloc, îşi lua prima linie, întotdeauna cea mai lungă, şi un fel de
piston brutal, activat de drog, îi scotea din cap toate gândurile care
îl bântuiseră după ultima priză, în seara dinainte. Acest soi de
abolire selectivă a trecutului era unul dintre primele efecte care-l
impresionaseră. Invers decât în cazul marijuanei, care, prin
influenţa ei cu rol de digresiune, induce întotdeauna o stare de
abatere a atenţiei, de îndreptare a gândurilor spre altceva, cocaina
era autoreferenţială; elimina literalmente tot ce nu era ea. Mai
mult decât plicul, cu strălucirea lui de argint şi cu îndoiturile lui, şi
decât praful în sine, în cazul cocainei, drogul era chiar prizarea. De
mai multe ori, de-a lungul perioadei sale de recluziune aproape
totală, care durase şase luni, Rímini simţise că era în stare să dea
orice pentru ea — nu pentru a face rost de cel mai bun drog, de cel
mai pur şi mai scump, ci pentru a se bucura de cea mai lungă
prizare, cu o durată capabilă să absoarbă existenţa însăşi a lumii.
De aceea, prima linie din zi era crucială: edita punctul acesta
particular din prezent peste ultimul punct analog înregistrat în
trecut, fraza pe care Rímini o avea acum sub ochi, intactă,
vegheată de pielea limbii lui materne, peste ultima frază tradusă în
seara dinainte, cea care, la auzul soneriei interfonului, pusese
capăt zilei lui de lucru. Atunci, pe măsură ce începea să traducă, şi
limba sa originară percepea şi recunoştea treptat mirosul celeilalte
limbi, punct de plecare al unei urmăriri şi apoi al unei vânători pe
care Rímini o practica orbeşte, zi de zi, mânat de o forţă
necunoscută, din care, la sfârşitul fiecărei perioade de travaliu,
ieşea complet alienat, stors, doar cu puterea de a lua hotărârea pe
care o lua mereu fără să se ţină vreodată de cuvânt, că niciodată
nu va mai accepta această formă nemiloasă de sclavie care este
traducerea — atunci erecţia ceda, furnicătura din jurul anusului şi
punguţa cu ouă se reduceau, şi o lâncezeală indolentă, extrem de
agreabilă în primul moment, înlocuia crisparea sexuală de la
început, acoperind întreaga zonă cu suave şi red broboane de
rouă. Traducea şi priza, traducea şi priza. Nu-şi schimba poziţia
decât pentru a se duce la baie să urineze, ceea ce făcea cu
nerăbdare de fiecare dată, scuturându-şi de mai multe ori
mădularul şi dilatându-şi sfincterul pentru accelerarea
procesului, adeseori chiar considerând terminată micţiunea
înainte de vreme, ceea ce explica şiragul de picături de pe
pardoseală, semn de deplasare prematură către masa de lucru sau
către bucătărie, unde se ducea ca să înlocuiască sticlele de apă
minerală pe care le consuma fără pauză, una după alta, direct din
recipient — prezenţa unui pahar l-ar fi scos din sărite de-a dreptul
—, cu înghiţituri care uneori reuşeau să golească aproape un sfert
de sticlă — şi toate acestea într-o stare de exasperare maximă.
Uneori se ridica de pe scaun, dar se prăbuşea imediat la loc,
incapabil să se ţină pe picioare, îi amorţeau, lucru de care Rímini
nu-şi dădea seama decât în clipa în care-şi amintea să le
folosească, la fel şi fesele şi organele genitale, iar când se trântea
pe scaun, inert, însă enervat de cât trebuia să aştepte până ce
membrele reacţionau şi el prelua controlul asupra lor, timp mort,
cum îl considera, ceea ce în situaţia lui era cel mai rău lucru
posibil, cel mai rău, fără discuţie, atunci i se părea că înţelege, cel
puţin pentru moment, ceea ce pesemne simţeau, ori mai degrabă
nu simţeau, invalizii pe care-i vedea, copil fiind, când ieşea de la
şcoală, dincolo de gardul de sârmă, patrulând în scaunele lor cu
rotile pe terenul de baschet al Institutului pentru Invalizi — nu
durere, nu atrofiere, nici măcar o senzaţie ciudată: un nimic
perfect. Dar această adormire a cărnii, rod al totalei nemişcări, şi
uitarea în care o scufunda starea de introvertire a lui Rímini,
trecea, cum-necum, de fiecare dată şi, după câteva minute pe care
încerca să le scurteze cu pişcături, înţepându-se cu vârful pixului
sau, în cazuri mai serioase, plesnindu-se cu o riglă de plastic,
probabil singura amintire păstrată din şcoala secundară, Rímini
reintra în posesia propriului corp. Exista şi un altfel de
somnolenţă, mai puţin drastică, fără îndoială, dar poate mai
îngrijorătoare, care dura mai mult şi care — deşi la fel de ascunsă
ca cealaltă, pentru că cealaltă, fiind mai evidentă, o eclipsa adesea,
dar şi pentru că Rímini însuşi n-o percepea, afundat cum era în
traduceri —, era totuşi mult mai profundă şi părea să acţioneze
într-un plan organic central. Mai mult decât somnolenţă, era de
fapt o picoteală, o ciudată stare de veghe-somn în care intră un
picior atunci când primeşte o doză de anestezic: piciorul continuă
să fie perceput, rămâne sensibil la stimuli externi, dar dne ar
putea fi sigur că, atunci când va trebui să acţioneze, să se mişte, să
răspundă, va fi capabil să reacţioneze în mod satisfăcător? Efectele
acestea nu erau noi; Rímini le mai încercase în primele dăţi când,
după ce priza câte o doză, copiind deliberat operaţia pe care, cu
mulţi ani în urmă, o văzuse la un fost şef — publicist în scop de
supravieţuire, dar scriitor şi editor de scriitori orfani, cum îi plăcea
să se definească, şi mai ales un tip care avea să rămână în
memoria lui Rímini drept cel dintâi, cel dintâi nu doar care prizase
cocaină în prezenţa sa, ci şi care purtase papuci nautici şi care
folosise modelul retro de stilou Montblanc, trei deprinderi în care,
dată fiind epoca, 1977, poate '78, în orice caz începutul dictaturii
militare, era fără îndoială un pionier —, aduna cu buricul unui
deget resturile de drog şi, frecându-şi cu el gingiile, îşi umfla gura
în doar câteva secunde, în asemenea hal încât dacă drogul,
prelingându-se, i-ar fi ajuns în contact cu buzele, n-ar mai fi fost în
stare să bea din sticlă fără să-şi verse apa pe el, şi-atunci ar fi fost
nevoit să se mulţumeacă, precum o anumită categorie de bolnavi,
cu sorbituri mici: doar cât încăpea într-o linguriţă de ceai. Ar fi
acceptat aceste consecinţe ingrate ca rod al unui supliciu
odontologic, dar nu al liberei lui decizii de stimulare, astfel că nu
întârzie să abandoneze practica. Graţie ei, totuşi, Rímini reuşise
să-şi formeze o idee destul de concretă despre acţiunea propriu-zis
chimică pe care drogul o exercita asupra corpului său şi, totodată,
despre caracterul lui paradoxal: pe de o parte, hiperactivitate,
rezerve nesfârşite de energie, concentrare maximă, voinţa de a
epuiza toate posibilităţile prezentului; pe de alta, anestezia, apatia,
detaşarea, suprimarea sensibilităţii. Şi, odată familiarizat cu acest
tip de efect care, prin masarea circulară a gingiilor, dobândea o
limpezime formidabilă, descoperirea lui şi într-o altă regiune a
corpului, exercitat de la distanţă, fără medierea unei aplicaţii
directe, nu-l luase deloc prin surprindere. Traducea şi priza,
traducea şi priza. Carnea, oasele, sângele — toate păreau să facă
parte dintr-o dimensiune străveche şi depăşită, în care
complexitatea încă mai reprezenta o valoare, iar diversitatea, legea
vrednică de laudă a lucrurilor. Datorită drogului, totul devenise
neted, omogen, uniform; nu trebuia decât să se abandoneze acelui
soi de frenezie consumatoare de fraze, pagini, ore. Şi totuşi, corpul
revenea — sau, mai bine zis, îi trimitea semnalul cel mai rău:
evidenţa dispariţiei lui. Totul mergea bine cât timp Rímini zvânta
cuvintele, cât timp avansa în traducere cu fluiditate, ca un bolid în
noapte pe o şosea pustie. Dar, la un moment dat, ceva îl obliga să
frâneze, un accident,o neregulă, ceva nedetectat la prima reluare a
lecturii — acea greblare generală, dar atentă care prelungea
momentul traducerii propriu-zise — şi, obligat s-o rezolve (nu din
provocarea de a înlătura dificultatea şi, cu atât mai puţin, de a o
şterge, la trecerea în cealaltă limbă, fără să lase urme, ci doar din
graba de a reînnoda mersul, de a continua drumul cât mai repede,
mânat de însăşi logica accidentului, care întrerupe continuitatea
lucrurilor şi acţionează, în consecinţă, inserând timp în timp),
Rímini îşi amintea brusc de existenţa a ceva numit corp, un
teritoriu propriu de fapt, dar cumva neglijat, de care frenezia
traducerii îl îndepărtase de ore bune. Aşa se face că, în timp ce
consulta dicţionare, manuale, breviare de dificultăţi şi versiuni
anterioare, în timp ce altera, schimba şi modela într-o mie de feluri
fraza ce-i opunea rezistenţă, cu aceeaşi energie cotropitoare cu
care, un minut mai devreme,o devorase pe cea dinainte, după ce o
frânase, o potolise, o forţase într-un anume fel să funcţioneze în
golul ivit în acelaşi punct, Rímini, încă nedezmeticit, ca trezit
dintr-un colaps, începea să recapete treptat conştiinţa picioarelor
sale, a gleznelor, a genunchilor. Şi de îndată ce le recupera,
descoperea, printr-un flash rapid de spaimă, că nu se mai putea
folosi de ele, că păreau secătuite pe dinăuntru. Asemenea cuiva
care-şi pipăie buzunarul golit de o mână grăbită cu puţin înainte,
Rímini îşi ducea mâna la mădular şi-l pipăia, ca pentru a se
convinge că-l mai are acolo, între picioare, şi se-ntreba dacă aşa
era normal să-şi simtă puţa, aşa de mică şi de moale. Şi-l atingea
cu degetele, trăgea uşor de prepuţ, îl ridica şi-l lăsa să cadă pe
lemnul scaunului. Da, simţea tot, dar simţea cumva departe,
superficial, aşa cum se simte o limbă străină complet
necunoscută: conturul sunetului e clar, intr-adevăr, însă despre
planul din care provine, niciun indiciu — aşa cum odată, întins cu
gura în jos pe o canapea tapiţată cu piele sintetică neagră, după ce
primise o doză de anestezie, simţise vârful şi tăişul unuia sau mai
multor instrumente chirurgicale care-i extirpau chistul de la ceafă.
Atunci îşi amintea brusc că Vera urma să vină pe înserat, şi se uita
la ceas. Niciodată nu era târziu, dar nici devreme. Mai erau trei,
patru ore până să sosească — trecuseră două, trei de când
traducea şi se droga. Se afla la mijloc, şi se gândea dacă nu cumva
drogul i-l vlăguise. La patru după-amiaza, începea să se
masturbeze — cel târziu la patru jumate. Se ducea la baie şi, în
faţa WC-ului, poziţie pe care o alegea din comoditate, pentru a nu
fi nevoit după aceea să cureţe sperma, dar şi pentru înrudirea pe
care o recunoştea între spermă şi alte excrescenţe umane, se
sprijinea de perete, se lupta cu puţa, cu peştele acela inert pe care
ar fi dat orice să-l poată numi sulă, şi după un timp, dezamăgit, se
întorcea la birou, se uita din nou la ceas şi căuta prin bibliotecă o
ediţie de buzunar a celor Unsprezece mii de sule, una din puţinele
souvenirs pe care le păstra de la trecerea lui prin agenţia de
publicitate unde, în afară de faptul că lucrase la campanii ce nu
văzuseră niciodată lumina tiparului, că scrisese scenarii
neconcretizate vreodată într-un film, şi crease, la solicitarea
directorului, produse imaginare pentru necesităţi imaginare,
începuse şi să traducă din câţiva clasici ai literaturii pornografice,
între altele Unsprezece mii de sule, pentru o colecţie pe care
pionierul în folosirea papucilor nautici avea pretenţia s-o vândă la
chioşcuri, în formaţie de trei cărticele incluse în acelaşi plic. Se
întorcea la baie. Răsfoia cartea, pe care o cunoştea prea bine,
căutând în viteză pasajele a căror densitate sexuală nu era complet
neutralizată de ridicolul general al tonului, şi reîncepea
frecţionatul în dipa în care se stabilea la o pagină, pe care n-o mai
părăsea decât după ce reuşea să ejaculeze, cu mare întârziere,
uneori de-abia după zece, cincisprezece minute. Destul de repede,
fraza care inaugurează secvenţa despre orgia pe care viceconsulul
Serbiei o pune la cale la primul etaj al sediului diplomatic, unde
protagonistul pătrunde fără să fi fost invitat, Ajungând în faţa uşii
viceconsulatului Serbiei, Mony urină lung pe faţadă, după care
apăsă butonul soneriei — devenea pentru Rímini biletul de liberă
trecere care-i permitea accesul la o scenă irezistibilă, asigurându-i,
într-un termen rezonabil, deplina resurecţie a mădularului şi a
dorinţei sexuale. Curăţa apoi capacul WC-ului cu două, trei bucăţi
suprapuse de hârtie higienică, având grijă să nu lase neşters nici
cel mai mic strop, şi se întorcea uşurat la birou, se aşeza şi-şi
aranja mădularul, care începea să se destindă puţin câte puţin,
ratifidndu-i faptul că şi după ejaculare rămăsese viu. Se apleca pe
carte, găsea nodul care-l obligase să se oprească, semnalat pe
pagină cu aceeaşi riglă de plastic pe care o folosea la dezmorţirea
picioarelor, şi, după ce-l dezlega cu o uşurinţă miraculoasă, ca şi
cum cineva, în timp ce el stropea cu spermă ceramica albă, ar fi
profitat de absenţa lui pentru a simplifica problema, Rímini, ca o
formă de recompensă ori, poate, pentru a începe cu brio noua fază
a zilei, inaugurată de ejaculare, îşi administra două linii la rând,
lungi, prima pe nara dreaptă, a doua pe cea stângă, şi se năpustea
asupra maşinii de scris. Traducea fără oprire şi, practic, fără să se
mişte, timp de o oră şi jumătate; îşi permitea doar câte un scurt
respiro, spre a asigura foselor lui nazale raţii noi, administrate în
fugă, fără să se întrerupă din lucru. Ar fi putut petrece astfel ani
întregi, secole. Intr-un fel, dacă stătea să se gândească, în acest
context cocaina îi apărea ca o redundanţă. Drogul, adevăratul
drog, era traducerea: reala subjugare, pasiunea, angajamentul.
Poate că toate cunoştinţele lui Rímini despre drog, nici multe, nici
puţine, dar complet disproporţionate, desigur, în raport cu
condiţia lui de nou-venit, le dobândise, fără să-şi fi dat. seama,
traducând. Pentru că înainte, cu mult înainte de a lua pentru
prima dată cocaină, în adolescenţa lui, când Rímini, în duminicile
însorite de primăvară, în timp ce prietenii lui luau cu asalt pieţele,
îmbrăcaţi în culorile echipelor favorite de fotbal, trăgea jaluzelele
de la dormitor, fixa radioul pe postul care transmitea cea mai
importantă partidă a zilei şi, pe întuneric, doar la lumina unei
veioze, în halat, ca un tuberculos, rădea literalmente cărţile cu
voracitatea lui de traducător, le lichida, dar în acelaşi timp li se
supunea, ca şi cum ceva ascuns între faldurile acelor rânduri îl
chema, îl obliga să compară în faţa lor, să le răpească unei limbi
spre a le reda alteia, de-atunci chiar descoperise el în ce măsură
traducerea nu era o îndeletnicire liberă, aleasă fără presiuni, cu
discernământ, ci o constrângere, un răspuns inevitabil la un
ordin, un comandament, o implorare, găzduite în inima unei cărţi
scrise într-altă limbă. Simplul fapt că ceva era scris în altă limbă, o
limbă pe care Rímini o cunoştea, dar nu era limba lui maternă, era
suficient pentru a trezi în el ideea, complet automată pe de altă
parte, că acea carte, articol povestire sau poem era datoare, datora
ceva imens, imposibil de calculat şi, ca atare, desigur, de plătit, şi
că el, Rímini, traducătorul, era cel ce trebuia să ia în primire acea
datorie, traducând. Aşa încât traducea ca să plătească, să-l
elibereze pe datornic de lanţurile datoriei, să-l reabiliteze şi, pentru
acest motiv, sarcina de a traduce implica din partea traducătorului
efort fizic, sacrificiu, subordonare şi imposibilitatea de a renunţa la
această muncă silnică. Era întrebat, în special de prietenii
părinţilor săi, dacă-i era greu să traducă. Sufocat, Rímini
răspundea că nu, dar se întreba ce importanţă putea să aibă dacă
era greu sau nu. îl întrebau cum se făcea o traducere, iar Rímini
răspundea că nu, nu, traducerea nu era ceva care se făcea, ci ceva
care era imposibil să nu se facă. Chiar de-atund, de pe la
treisprezece, paisprezece ani, cu experienţa lui de începător,
scurtă, dar de o intensitate surprinzătoare, înfruntase evidenţa pe
care, mai devreme sau mai târziu, o are de înfruntat orice
traducător: se traduce tot timpul, douăzed şi patru de ore din zi,
fără întrerupere, iar restul, ceea ce în general se numeşte viaţă, nu
înseamnă altceva decât o modestă serie de răgazuri şi vacanţe pe
care doar un traducător cu voinţă de fier reuşeşte să le smulgă
acestui aparat de subjugare continuă care este traducerea. Intr-un
sfârşit de săptămână, de vineri seara, de pe la zece, unsprezece,
când începea, până luni dimineaţa — cu două, trei ore înainte de a
se îmbrăca, complet buimăcit de somn, ca să plece la şcoală, şi-şi
aranja cărţile, dicţionarele şi caietele, ştergând orice urmă a febrei
care-l mistuise —, Rímini era în stare să traducă o carte întreagă şi
să ajungă nu la o versiune provizorie, făcută în goana peniţei, cu
amânarea chestiunilor de detaliu pentru o revizuire ulterioară, ci
definitivă, cu toate notele, corecturile şi ajustările necesare în
vederea eventualei ei publicări. Practic, nu scotea capul din carte.
La vremea aceea, când cocaina nu însemna nimic pentru el, orice
întrerupere, un apel telefonic, interfonul, chiar şi necesitatea de a
mânca sau a urina, orice prezenţă umană, mama sa ori soţul
mamei sale, prezenţe rare în orice caz, dat fiind că, la îndemnul lui
Rímini, îşi petreceau majoritatea week-endurilor într-o casă de
vacanţă închiriată, cea mai mică interferenţă cu lumea exterioară
era de-ajuns ca să-l scoată din fire. Suna telefonul şi începea să
urle în cameră. Lovea cu piciorul în mobile, arunca pe jos obiecte
dacă auzea interfonul din bucătărie. Astfel că, douăzeci de ani mai
târziu, de-abia stabilit, pus pe hârtie, cum se zice, caracterul
abisal al sarcinii traducerii şi, îndeosebi, principalul ei factor de
adicţie: latura de plată regresivă, cocaina nu adăugase nimic.
Cartea avea început şi sfârşit, după cum aveau şi week-endurile de
izolare din adolescenţa sa ori seria de la zece la unu, iar fiecare
frază tradusă, fiecare oră petrecută cu traducerea de fraze, scurta
în mod inexorabil distanţa care-I despărţea de punctul final. Zece,
nouă, opt, şapte, şase... Trebuia să termine. Însă o oră şi jumătate
mai târziu, când efectele ultimei prize, după şocul iniţial, se
dizolvau într-un fel de lâncezeală organică generală, sporită şi de
oboseala derivată din orele de activitate neîntreruptă, lui Rímini i
se făcea din nou frică. Mai erau două ore până la venirea Verei, şi
avea iarăşi o mare gaură între picioare, acolo unde, cu puţin
înainte, oglindite în plăcile vechi de faianţă gălbuie din baie,
mâinile lui, altemându-se, îi smulseseră un uşor geamăt de
plăcere. Tumefierii datorate drogului i se adăuga acum cea a
descărcării, satisfacţia. Şi dacă Vera ajungea mai devreme? Şi-o
imagină în cameră, aşteptându-l, şi-şi căută sexul pentru a stabili,
a face mai explicită conexiunea dintre acea imagine şi fondul surd
în care-i zăcea adormită dorinţa. Căută, căută şi, după zece
secunde, îşi dădu seama că-l ţinea în mână de câteva clipe bune.
Nu cântărea mai nimic. Simţi că avea gura foarte uscată, un
tremur ca de febră. Căută exemplarul cu cele Unsprezece mii de
sule, se reinstală în baie şi, pentru o vreme, mai mult decât să se
masturbeze, se frecă pur şi simplu, frământându-şi materia
genitală, ca şi cum înainte de a se lăsa pradă satisfacţiei, oarecum
îngrozit, ar fi avut nevoie să recunoască organele care i-o
produceau. însă Vibescu se apropie încet şi, strecurându-şi
frumoasa sulă între fesele mari ale Mirei, o introduse în găoacea
întredeschisă şi umedă a fetei, şi Rímini simţi cum un fior
îndepărtat, scurt ca o clipire, însufleţea timid argila pe care o
frământa. în faza aceasta mai avea nevoie de un sfert de oră pentru
a converti dezmorţirea aceea într-o erecţie rezonabilă, şi încă zece,
cincisprezece minute ca să termine, ceea ce în cazul de faţă, spre
deosebire de prima dată, concentrat cum era pentru a ajunge în
sfârşit în acest punct, o făcea fără să mai ia nicio măsură de
prevedere, încredinţându-şi spasmele întâmplării, năclăind fără
discriminare dalele de granit, marginea şi capacul WC-ului, poate
şi vreo faianţă luată prin surprindere. Ce mai conta să cureţe, să
îngenuncheze pe pardoseala rece, unde exista întotdeauna
pericolul ca vreo picătură rătăcită să rămână imprimată, şi să
urmărească fiecare strop pentru a-l şterge, pentru a se asigura că
Vera n-avea să dea de vreunul, dacă Rímini făcuse proba că nu era
un mort în viaţă, că mai avea sânge şi nervi în corp şi că mădularul
său, stimulat cum se cuvine, era capabil să funcţioneze perfect
normal, şi Rímini nu mai punea la socoteală faptul că nici cele mai
desfrânate aventuri ale protagonistului din Unsprezece mii de sule
nu se puteau compara cu atracţia pe care Vera o exercita asupra
lui. Trebuia să sărbătorească, Rímini rădea liniile gata aranjate pe
tablou, teama dispărea. Dar trebuia să pregătească altele noi, să le
pregătească imediat, nu atât ca să continue cu trasul pe nas, cât
mai curând ca să se asigure că, în caz de nevoie, erau acolo,
aliniate la perfecţie, şi ca să evite totodată imaginea geamului gol al
tabloului, de departe cea mai rea imagine pentru Rímini în
după-amiaza consacrată tradusului şi, după ce desfăcea plicul
metalizat şi-i vărsa conţinutul pe sticlă, Rímini, scuturându-l în
aer, constata că minuscula grămăjoară de praf pe care o vedea în
faţa lui, albind din întâmplare pupila ochiului drept al Sofíei, era
tot drogul care-i mai rămăsese. Că era mult sau puţin Rímini nu
putea niciodată să spună. Cocaina îi oferea doar următoarea
alternativă: ori avea totul, ceea ce, indiferent dacă ar fi cumpărat
un gram sau zece, cu 30 de dolari sau cu 300, îi dădea acea
siguranţă cu care pleca din locul de unde o cumpăra, un
apartament dintr-un imobil aflat la intersecţia Rivadavia cu
Bulnes, luminat întotdeauna cu lumina albă, nocturnă, a două
tuburi fluorescente, mobilat cu fotolii şi mese dintr-acelea din
lemn gălbui, ieftin, plin de noduri, incluse în chiria
apartamentelor, ori nu mai avea nimic, descoperire teribilă, care îl
zguduia cu o brutalitate oarecum inexplicabilă în momentul în
cărei se revela, cam pe la şase, şase jumate după-masa, de parcă
doza scoasă la prânz din sertarul biroului n-ar fi dispărut treptat,
aspirată de propriile fose nazale, ci brusc, prin vreun soi de
scamatorie magică instantanee. Cantitatea drogului îi apărea ca
un lucru relevant, ceva care îi altera cu adevărat dispoziţia, starea
de spirit, chiar şi pe cea de funcţionare a organismului, doar
atunci când o aprecia drept cantitate ameninţată şi când, odată cu
aceasta, înţelegea în ce măsură, cu ce incredibilă convingere, el, cu
nevoia lui neostoită de drog, ajunsese să creadă că raţia sa de
cocaină nu se va termina niciodată. Cantitatea era întotdeauna o
problemă retrospectivă, care exista numai în acel amestec ciudat
de retrospecţie şi anticipaţie în care Rímini se afunda atunci când,
înainte de a-şi epuiza doza, o privea deja din perspectiva celui care
a şi terminat-o. Ce era de făcut. Să mai cumpere — nici vorbă. Vera
trebuia să sosească într-o oră, şi Rímini nu priza niciodată în
prezenţa ei. N-ar fi suportat să ştie că-l mai aştepta un gram în
sertarul biroului şi că nu-l putea folosi. Ce era de făcut. O
posibilitate era să fracţioneze ceea ce-i rămăsese în linii mici, dar
mai dese, şi să le ia pe rând, la intervale cât de cât regulate, aşa
încât să acopere perioada de timp şi de lucru care mai rămânea
până ce Vera avea să sosească. Cealaltă, s-o împartă în două linii
consistente şi să termine cu ele dintr-o dată, acum, imediat, într-o
prizare apoteotică ce ar fi încununat ziua. Fiindcă nu se putea
hotărî niciodată asupra unui singur criteriu, Rímini le alterna.
Când le fracţiona, trăgea prima linie şi, chiar dacă nu era
satisfăcut, căci pofta lui de inhalare era mereu invers
proporţională cu cantitatea de drog care rămânea pe portret, se
apuca din nou de tradus, iar exerdţiul traducerii, în modul lui
specific de a-l droga, părea să amplifice la început, în mod
providenţial, efectele inhalării. însă cu toate acestea, precaritatea
liniilor, agravată de dorinţa lui crescândă, făceau ca perioada
dintre o priză şi alta să se scurteze din ce în ce mai mult, astfel
încât în doar jumătate de oră, după ce dăduse gata hexagrama de
pulbere albă dispusă pe sticla tabloului, Rímini de-abia reuşea să
traducă vreo treizeci de rânduri, în cel mai fericit caz o pagină, şi
aproape întotdeauna cu fel de fel de greşeli, pasaje confuze şi
soluţii provizorii, ceea ce-l obliga să le revizuiască şi uneori chiar
să le refacă în ziua următoare, când totul reîncepea. Atunci, ca
posedat de un duh, se băga sub duş şi, după ce-şi evacua resturile
de drog din nări, spălându-le pe dinăuntru cu apă şi săpun,
pentru a evita ca Vera, când i le explora cu limba, cum se mai
întâmplase, să simtă gustul acela amar pe care îl confundase cu
novocaina, întârzia o vreme cu trupul săpunit de sus până jos,
masându-şi muşchii, revigorându-şi părţile mai afectate de
acţiunea anestezică a drogului, de care presupunea că va avea
nevoie când va veni Vera, în primul rând mâinile amorţite, ca
înţepate din interior de milioane de ace mărunte, apoi toată zona
gurii şi-a nasului, unde pielea părea să se fi uscat foarte tare, iar
muşchii să se fi scurtat, atât de încordaţi îi simţea, şi, în sfârşit,
limba, groasă, grea, şi mădularul, acel câmat flasc, fără cea mai
mică urmă de viaţă, ce-i încăpea întreg în pumn, de care trăgea
distrat la început, cu speranţa că acel stimul, adăugat la masajul
din duş, vor reuşi să-l reanime, şi asupra căruia se concentra apoi
în exclusivitate, cu înverşunare, lubrefiindu-l cu clăbuci de săpun
şi supunându-l la tot felul de operaţii, până ce reuşea să-i smulgă,
la capătul a vreo douăzeci de minute de muncă şi în toiul unei
usturimi teribile, produsă desigur de contactul săpunului cu
pielea iritată a glandului, de un roşu aproape sângeriu, trei, patru
picături de spermă nefiresc de densă, aproape gri, în comparaţie
cu albul clăbucului, ce rămâneau o clipă cuminţi, lipite de pielea
dintre arătător şi degetul mijlociu, după care erau măturate de
şuvoiul de apă. Cu drogul fracţionat în doze mici, ori consumat tot
deodată, într-o inhalaţie prelungită, interminabilă, la sfârşitul
căreia rămânea o clipă liniştit, în stare de tensiune maximă, cu
venele de pe gât umflate, după care, ştiind că rămăsese fără
stimulent, tradusul îi devenea imposibil, în ambele cazuri duşul
făcea întotdeauna parte din program, duşul şi, de asemenea, fără
nicio îndoială, ultima masturbare sub duş, comisă chiar aproape
de sosirea Verei, cu alte cuvinte în culmea dorinţei. Deşi
muribunde, acele ultime picături de spermă şi mai ales erecţia,
târzie, dar fermă şi înflăcărată, îi injectau o ciudată vitalitate, tipul
acela de entuziasm şi de bună dispoziţie autentice, constând în
pură satisfacţie, aşa cum se experimentează uneori după un
exerciţiu fizic epuizant, şi Rímini ieşea din baie cu un prosop legat
Ia brâu, se întindea pe podeaua de lemn din living, lângă
difuzoarele combinei muzicale, şi se lăsa învăluit, copleşit
literalmente, dat fiind volumul la care asculta, de cvintetul de
avorturi sonore ce deschideau lista de reclame la postul de radio
cel mai prost de pe toată scala, cu melodii ce păreau să-l atingă la
inimă fără a-i mai trece prin auz, şi cu texte pe care, de cât le tot
auzise, ajunsese să le ştie pe de rost, şi cânta, mai întâi încetişor,
lăsându-se în voia muzicii, eclipsat de vocile cântăreţilor, apoi mai
tare, de parcă s-ar fi luptat cu ceea ce auzea şi, în sfârşit, cât îl
ţinea gura, cu o voce răcnită de-a dreptul, în timp ce lovea
parchetul cu călcâiele pentru a-şi marca mai bine intrările, într-o
asemenea stare de dezlănţuire încât, de mai multe ori, vecinul
urcase şi-i bătuse la uşă ca să se potolească, până ce soarele
apunea şi o pată purpurie se ivea pe fâşia îngustă de cer pe care o
vedea pe fereastră, şi interfonul începea să sune, şi Rímini, de jos,
de pe duşumea, îşi spunea uşurat: Ea e, e Vera.
14
într-o noapte, Rímini termină de ascultat mesajele din acea zi
şi îşi dădu seama că ceva lipsea. Niciun oftat, nicio tăcere
suspectă, niciun telefon trântit cu iritare, nicio tiradă de insulte.
(Ultima dată, pe fondul unui program de radio cu tangouri, o voce
scăpată de sub control îi ura tot felul de nenorociri
nemaipomenite.) Recapitulă; de o săptămână, robotul nu-i mai
oferea surprize. Avu impresia că şi aerul nopţii ajunsese să se
contagieze de lipsa aceasta şi, aşa cum stătea, în pielea goală,
aşezat la birou, ciuli urechea. Din dormitor, ajungea până la el
sforăitul Verei, infantil, întrerupt din când în când de inspiraţii ce
păreau sughiţuri. Dinspre living, plutea un uşor bâzâit de la
combina muzicală. îşi încrucişaseră spadele propriilor stări de
lene, iar rezultatul fusese un trist scor nul: niciunul n-avusese
chef să se scoale din pat, să se ducă s-o stingă. Rímini era punctul
de întâlnire al tuturor sunetelor din casă.
Simţi o uşurare — cu telefonul „curat”, putea de-acum să
deruleze banda şi în prezenţa Verei —, dar mai mult decât orice,
un soi de euforie triumfală, ciudat de mărinimoasă, felul acela de
mândrie care-i cuprinde, probabil, pe medici, atunci când
tratamentul prescris de ei, care-i revoltase la culme pe pacienţi şi
care, într-o primă fază, departe de a le calma suferinţa, le agravase
în mod alarmant simptomele, îşi demonstrează eficacitatea în care
doar ei au avut încredere. Poate că Sofía îşi schimbase gândul.
Rímini avea să lase să treacă un timp, suficient pentru ca noua
stare de lucruri să se stabilizeze, după care, probabil, o va sima. în
acel moment, îşi spuse, împărţirea fotografiilor va fi o operaţiune
simplă.
După puţin timp, într-o vineri, era ziua de naştere a tatălui
său. Fără să-l anunţe, Rímini hotărî să se ducă la el la birou ca să-i
invite la masă. Cutreieră o vreme pe Florida, în căutarea unui
cadou. Prin comparaţie cu strălucirea pe care i-o păstra în
memorie, acum strada îl impresionă cu vulgaritatea, cu prăvăliile
ei de solduri, de haine de piele, cu librăriile pentru turişti, cu
cerşetorii, cu localurile fast-fbod şi vânzătorii care, sătui să-şi tot
vadă magazinele goale, ieşeau în stradă să agaţe clienţi prin
metode conspirative de ademenire, şoptindu-le oferte de poşete şi
vizoane pe acelaşi ton clandestin cu care, la patru, cinci străzi mai
încolo, unde Florida îşi schimba brusc statutul social, alţi ţipi
plasau cărţi de vizită încercând, fără succes, să recruteze
interesaţi pentru o saună sau un spectacol non stop de striptease.
Ajunse până la Viamonte şi se întoarse. Mirosul de prăjeală se
înteţea; distorsionată de un megafon, în apropierea lui, vocea unei
femei ameninţa trecătorii cu o variantă deosebit de dură, dar
evitabilă, a pedepsei divine. Se gândea deja să amâne cadoul când
observă într-o vitrină un pulover gros, cu fermoar şi petice de piele
la coate. Îl cumpără. Nu ieşi bine, cu puloverul împachetat pe
fundul unei pungi de hârtie, că un roi de îndoieli îl asaltară.
Culoarea — mai tare ca vinul roşu, aproape mov — nu părea prea
potrivită pentru tatăl său; în afară de negru, gri, alb şi bej,
concesia lui maximă, toate celelalte i se păreau ţipătoare,
extravagante sau feminine; şi prezenţa unui fermoar la un pulover
avea să-l nedumerească, la fel şi peticele — un cuvânt mai
nefolosit, pitucones13, îi veni în minte, dar dispăru imediat, lăsând
atmosfera încărcată de vibraţii mărunte. însă când ajunse la
clădirea în care lucra tatăl său, Rímini, adunându-şi toate
obiecţiile care îl asaltaseră pe ultimii 300 de metri în privinţa
puloverului, se hotărî să le convertească în raţiunile ce îl
determinaseră să-l cumpere şi să i-l aducă în dar.
Sună la uşă. Se opinti s-o deschidă şi se îndreptă spre biroul
tatălui său, ultimul dintr-un şir de boxe demontabile, toate la fel.
Intră direct, fără să bată la uşă, şi primul lucru pe care-l văzu fu o
mare pată de culoarea vinului roşu, mişcându-se înaintea lui.
Rămase încremenit lângă uşă, cu mâna pe clanţă. Pentru o
secundă, avu impresia că are halucinaţii: avea în faţa ochilor, la
doi metri distanţă, puloverul care se odihnea pe fundul pungii sale.
Dar era chiar tatăl lui, care forţa fermoarul unui pulover de lână
groasă, într-o culoare ce-o întrecea pe a vinului roşu, cu petice,
frate geamăn cu cel pe care Rímini tocmai îl cumpărase. Reuşi să
ridice fermoarul, şi cu aerul şmecheresc de triumf al celor care au
învins o piedică fără să ştie cum, îl privi zâmbitor şi-şi desfăcu
braţele, arătându-i-l şi întrebându-l: „Cum ţi se pare?” îi venea
perfect. Aşa, exact aşa îşi imaginase Rímini cadoul său pe corpul
tatălui, presupunând că ar fi ajuns să-l probeze. Strânse din buze
şi-i spuse: „Mmm... Nu ştiu. Culoarea asta. Şi pe urmă, de când îţi
plac puloverele cu fermoar?” „Nu-mi plac”, răspunse taică-său,

13
Expresie colocvială cu sensul de „găteli”, artificii de înfrumuseţare.
trăgând de el, să şi-l mai întindă: „Tocmai i-am primit cadou. Dar
nu e rău, nu-i aşa? Dac-aş avea o oglindă...” Trecu prin faţa lui şi
ieşi pe coridor. Rímini reuşi să citească eticheta care atârna la
guler: acelaşi magazin. Ieşi după el, într-o stare de totală
indispoziţie. Taică-său poza în faţa unei oglinzi verticale, destul de
îngustă încât să nu poată reflecta decât câte un braţ deodată. „La
mulţi ani”, îi spuse Ri'mini, ascunzând cu un gest instinctiv punga
cu cadoul. „Nu-i rău deloc”, repetă satisfăcut tatăl, şi, uitându-se
la coate, adăugă: Până şi aceste pitucones...” „Aceste ce?” Două
sau trei capete se întoarseră alarmate spre el: Rímini îşi dădu
seama că zbierase. „Astea”, spuse taică-său, arătându-i peticele
din antilopă: „se numesc pitucones”. Lui Rímini îi veni să
zâmbească, însă i-o luă înainte o mutră greu de definit. „Serios.
Mi-a spus Sofía”, după care, pe ton scăzut şi foarte grăbit, adăugă:
„Ea mi l-a făcut cadou” — în felul în care obişnuia să trântească
lucruri pe care nu le putea ţine în el, dar cu care nici nu vroia să
facă rău. „Ce bine c-ai venit”, spuse, în timp ce o pornea din nou
spre birou. Rímini îl privi direct în ochi: „Ai văzut-o pe Sofía?” „A
plecat adineauri. Dacă veneai cu cinci minute mai devreme, te
întâlneai cu ea.” închise uşa; se făcu că nu observă punga pe care
Rímini o ascundea la spate. „Rămân dator cu cadoul”, îi spuse
Rímini, „dar te invit să mâncăm împreună.” „Excelent. Cum e
afară?” „Răcoare”. „Atunci rămân cu puloverul”. „Are să-ţi fie cald.”
„Atunci să mi-l scot.” Se pregăteau să iasă. „Nu te deranjează,
aşa-i?” „Ce să mă deranjeze?” „Dacă rămân cu puloverul pe mine.”
„Tată, ce tot spui?” „Nu ştiu. Nu toată lumea reacţionează la fel.”
Trecură prin faţa recepţionistei. „Mă întorc la trei”, îi spuse
taică-său. Aşteptară liftul; taică-său îşi mângâia puloverul cu
palmele, parcă netezindu-l. „Arăta bine. Mai bine, cel puţin, decât
ultima dată. Mi-a zis să te sărut din partea ei.”
Aşezaţi la o masă din fundul unui restaurant italian,
ameninţaţi, ca de obicei de un uriaş afiş ce atârna deasupra lor, cu
un pod din Brooklyn, făcut din beculeţe colorate, aprinzându-se şi
stingându-se la intervale regulate, s-au mirat că era aşa puţină
lume. Au comentat-o cu chelnerul, acelaşi care-i servea de ani de
zile. Intr-adevăr, clientela se redusese, a încuviinţat el, ceea ce era
perfect normal după incidentele din urmă cu o săptămână.
„Incidente?”, întrebase tatăl lui Rímini. O pereche de turişti tocmai
se aşeza la o masă vecină. Chelnerul se aplecă şi, coborând vocea,
pe un ton confidenţial, spuse: „Au intrat hoţii. Trei: doi grăsani şi o
femeie. Printr-o pură întâmplare, la WC era un poliţist. A ieşit, a
scos arma din dotare şi-a îndreptat-o spre ei. Dar femeia a tras ea
prima. Madonna santa. Ploaie de gloanţe. Eu le-am dat naibii de
rigattoni pentru masa şaisprezece şi m-am trântit la pământ. Aici,
chiar aici. V-o spun doar dumneavoastră. Rezultatul: un client
mort, altul rănit, poliţistul cu o rană uşoară, un delincvent prins şi
doi fugari. Due spaghetti carbonara, ca de obicei?”
Nu plecă bine chelnerul, că tatăl, parcă pentru a sărbători
intimitatea recuperată, îl bătu drăgăstos pe Rímini pe mână şi-i
spuse: „Ei bine, povesteşte-mi.” Era forma obligatorie şi
particulară pe care o adoptaseră întâlnirile lor, de când Rímini se
despărţise de Sofía. Ani de-a rândul fusese exact invers: Rímini,
din vârful imuabilei lui stabilităţi sentimentale, era cel care-şi
punea auzul şi infinita capacitate de înţelegere la dispoziţia tatălui
său, logodnic de profesie, care întemeia şi desfăcea relaţii, schimba
locuinţele ca pe cămăşi, se certa şi se împăca, avea de-a face cu
avocaţi, se căsătorea în Paraguay sau în Mexic şi se aventura în
neaşteptate luni de miere, frecventa spelunci private ca să joace
pocher — el spunea că „investeşte” — storcându-i sau lăsându-se
stors de aceiaşi directori şi inspectori de poliţie care ziua, amnezici,
îl opreau în Microcentru ca să-l salute, ori îşi descărca întreaga
pasiune în vizite scurte la Cazinou. Din nou „burlac” — adică fără
Sofía, unicul factor pe care tatăl părea a-l lua în calcul la stabilirea
stării civile a fiului — Rímini devenise acum un potenţial izvor de
relatări despre aventurile sale. Dar în invitaţia de acum, Rímini
avu impresia că percepe, pe lângă expectativă, un soi de mărinimie
care îl irita, ca şi cum tatăl său ar fi considerat că lui îi revenea
responsabilitatea schimbării fiului, ori mai degrabă decizia de a-i
ceda privilegiul trăirii unei vieţi mai mult sau mai puţin
aventuroase, şi nu propriei logici a vieţii lui Rímini. Cu toate
acestea, Rímini accepta şi îi relata întâmplările. Erau teme cu
eficacitate garantată: autosugestia de acasă, disponibilitatea, lipsa
oricăror limite în viaţa de zi cu zi. Şi bineînţeles, relaţia cu Vera, pe
care tatăl îi spunea cu prea puţină convingere că ar vrea s-o
cunoască, de parcă ar fi bănuit că era o invenţie a lui Rímini, a
timidităţii şi a dorinţei lui Rímini, şi n-ar fi vrut să-şi confirme
bănuiala nici să-i accentueze fiului prea mult succesul.
În după-amiaza aceea, lui Rímini i se păru că tatăl său nu-l
asculta. Consimţea din cap şi se uita la el cu bătrânii lui ochi
umezi, şi tot timpul bătea cu palma în masă pentru a-şi exprima
intrigarea sau uimirea. însă în dosul acelor semnale de atenţie,
automate, nu era nimic. Băteau pasul pe loc. Rímini terminase
deja de povestit despre Vera, despre avalanşa de traduceri care îl
copleşea, până şi despre experienţa cu cocaina, ale cărei frecvenţă
şi doză considera prudent să le reducă, şi, uitându-se la tatăl său,
observă că închidea ochii şi picotea, gata să adoarmă. I se păru
bătrân, izolat şi protejat totodată de ambianţa aceasta de digestii
lente, fioruri, somnolenţe inoportune, în care un pulover nou ieşea
în evidenţă ca un turist cu bani într-o ţară săracă. Îl bătu atunci pe
mână, cu afecţiune, trezindu-l, şi-l întrebă despre Sofía. Tatăl său
reacţionă instantaneu, ca şi cum aceasta ar fi fost singura
întrebare în stare să-l învioreze, însă dori să expedieze întrebarea
cu câteva fraze de compromis. „Tată”, îl întrerupse Rímini,
smulgându-i un zâmbet incomod. „Nu, dar nu vreau să...”, începu
să se scuze. „Ce nu vrei”, spuse Rímini, „ai stat tot timpul cu
puloverul pe tine şi acum faci pe jenatul?”
Nu, nu i se păruse că arată bine. Deloc. Cu cearcăne adânci,
mărturisise tatăl. De parcă n-ar dormi îndeajuns. Alterna ieşiri
inexplicabile de entuziasm cu lungi momente de tăcere şi de
nemişcare. Avea aerul neîngrijit al cuiva care n-a mai dat de zile
întregi pe acasă. Mâna îi tremura pe ceaşca de cafea. Vocea i se
sugruma, de parcă atunci s-ar fi oprit din plâns ori ar fi fost pe
punctul să înceapă. Nu era sigur, dar avusese impresia că din
când în când un ochi îi fugea într-o parte. „Aţi vorbit despre
mine?”, întrebă Rímini. „Puţin, aşa, în trecere”, răspunse tatăl. „Ce
ţi-a spus?”, insistă el. „Nimic.” „Tată...” „Ce spun toate femeile
când sunt părăsite: că o eviţi. Că ai dispărut.” Tăcură. Rímini simţi
greutatea ochilor tatălui aţintiţi asupra lui. „îmi văd de viaţa mea.
Am dreptul/ după doisprezece ani, nu?” „Nu ştiu”, spuse tatăl.
„După atâta vreme, să te trezeşti cu aşa ceva. Trebuie să fie greu”,
îi spuse. „Chiar astea au fost vorbele ei?” Rímini începea să se
înfurie. Privi textura puloverului, grosimea anacronică a firului de
lână, marginile peticelor deliberat zdrenţuite... îi veni să-i spună să
şi-l scoată. „Ce te costă?”, întrebă tatăl. Rímini ridică o mână, să
ceară nota de plată. „Eu ştiu cum e. Nu-ţi spun să te întâlneşti cu
ea. Un telefon din când în când, doar atât. Până ce totul se
aranjează. E o fază, ai să vezi. Are să treacă. Şi toate lucrurile se
vor aşeza.”
Rímini voia să plece. Voia să se întoarcă imediat în Las Heras,
unde îl aşteptau un plic intact de cocaină, treizeci de pagini de
tradus şi dulapul în care, în sfârşit, putea să azvârle puloverul
geamăn. îşi luă rămas bun de la tatăl său în stradă, în faţa intrării
în clădirea cu birouri. Avea obiceiul să se uite în urma lui,
nemişcat, până ce-l vedea dispărând. Îndreptându-şi marginea
răsucită a puloverului, tatăl său ajunse la lifturi, se opri, băgă o
mână în buzunar şi făcu cale întoarsă, venind din nou spre el.
Rímini se gândi că voia să-i dea bani, cum făcea cu cincisprezece
ani în urmă, în fiecare vineri, când se despărţeau. Dar ceea ce
scoase din buzunar era o mică fotografie alb-negru. „Mi-a dat asta
pentru tine”, îi spuse, dar Rímini, luat prin surprindere, îşi şi
aruncase ochii pe ea, înainte chiar de a o accepta, întorcându-se
pe loc cu zece, douăzeci, treizeci de ani în urmă şi devenind din
nou copilul în uniformă, pantaloni scurţi şi pantofi butucănoşi, cu
feţişoara lui tânără şi curioasă lipită de barele unei cuşti, la
grădina zoologică.
Se întoarse în Las Heras agitat, după un drum cu taxiul foarte
asemănător cu un coşmar. De la brâu în jos era tot o iritare: simpla
frecare a chilotului de piele îi smulgea gemete ambigui, la
jumătatea drumului între durere şi plăcere. Pentru o clipă, totul îi
păru nesigur: intră, învârti cheia de două ori în uşă, dădu drumul
la radio la maximum, intenţionând parcă să asurzească o întreagă
armată de microfoane ascunse, se vârî în pat îmbrăcat şi de-abia
atunci, cu pledul tras până sub bărbie, avu curajul să se uite din
nou la fotografie, s-o întoarcă şi să citească ce era scris pe dosul ei:
Nu vreau să vorbesc cu vinovatul care confundă pe a trăi cu a fugi,
a se ascunde, „a se proteja” de ceea ce iubeşte (şi îl iubeşte). Vreau
să vorbesc (pentru că îl cunosc, pentru că mă mişcă, pentru că e
mai presus de orice) cu inocentul care la şapte ani (şapte aveai,
nu-i aşa?) ilumina înserările cu dorinţa lui de a afla lucruri noi
şi-şi umplea pantofii de praf Dacă mai trăieşte, dacă mai e pe
undeva (şi eu cred că da, mai e), să ciocăne de trei ori în fotografia
asta, iar eu am să-i deschid uşa.
Rímini examină dosul fotografiei şi constată ce putea fi mai
rău: era scrisă cu creionul. Stilul specific Sofíei: unul din felurile ei
preferate de a-şi face apariţia, de a interveni şi a marca lumea,
lăsându-i un semn respectuos, aproape imperceptibil, dar decisiv
în acelaşi timp, dat fiind că, exigentă cum era, n-avea nevoie decât
de o privire care s-o detecteze, una singură, pentru ca simţurile ei
să capete dimensiuni extraordinare, asemenea acelor animale
deshidratate care, în contact cu apa, ajung, de la stadiul de
zbârdre totală, să umple acvarii enorme. Scriind cu creionul,
creion moale şi, în consecinţă, uşor de şters, Sofía îi dădea de ales
între mai multe opţiuni: să citească mesajul şi să nu facă nimic,
să-l citească şi să-l şteargă, să-l şteargă direct, fără a-l citi, dar
păstrând în toate cazurile integritatea fotografiei. O dată în plus,
Rímini se simţi prins. Faptul că Sofía îi telefona, îi trimitea scrisori
sau îl vrăjea pe tatăl lui cu jonglerii patetice — pe tatăl lui, care,
după trei divorţuri, continua să iasă din fiecare eşec amoros cu
convingerea că el era adevăratul vinovat — nu constituia o
problemă. Problema era ochiul lui Rímini: simţul, intuiţia,
sensibilitatea lui faţă de metoda subtilă a Sofíei de a se ivi, ca pe
vârfuri, la orizontul existenţei lui. Ce sens mai avea să se dea la o
parte, să reducă volumul robotului, să ignore atentatele telefonice,
dacă Sofía n-avea nevoie de confirmarea că, într-adevăr, mesajul
ei, şi nu doar cuvintele şi ceea ce însemnau ele, ci şi, mai ales,
faptul că fuseseră scrise la gândul că unul din sorţii ce i-ar putea
atinge ar fi dispariţia, şi, în loc să facă tot posibilul spre a o
împiedica, făcea tot ce putea ca s-o permită — ce sens mai aveau,
aşadar, toate acestea, dacă mesajul ei fusese primit, ochise ţinta,
fusese descifrat în felul în care ea o dorea fără s-o declare? Ce n-ar
fi dat pentru puţină indiferenţă. Tremurând în pat, Rímini se
simţea slăbit, expus, dar mai ales descurajat, precum
convalescentul care, după câteva săptămâni de recuperare
progresivă, când aproape nu mai avea simptome de boală, când,
dacă n-ar fi purtat cămeşoaia de spital, toţi cei de-acolo, bolnavi şi
medici, l-ar fi confundat cu un vizitator sănătos, are o recădere,
revine la starea de prostraţie pe care credea că a lăsat-o în urmă
pentru totdeauna şi descoperă, mai mult cu descurajare decât cu
groază, că ceea ce el numeşte sănătate este ceva tot atât de precar,
de fragil şi de efemer ca stratul de piele nouă, crescută peste o
rană, care la cea mai uşoară apăsare plesneşte din nou.
Rímini nu cedă. Cu răzbunarea tipică celui ce se abţine să
reacţioneze, se complăcea gândind că, dacă Sofía n-ar fi ales acea
formă indirectă, neruşinat de sentimentală, de a interveni în viaţa
lui, probabil ar fi sunat-o sau ar fi răspuns cumva la vreunul
dintre semnalele primite de la ea. Ajungea chiar să se mintă; cita
impulsuri — de a o suna, de exemplu, sau de a-i răspunde la o
scrisoare — pe care nu le avusese niciodată. Transforma totul, în
permanenţă, într-un fel de rescriere maniacă. Nu era vorba că
Sofía redeschisese o rană încă vie în el, cu toată rezistenţa lui, în
detrimentul acelei vieţi „cicatrizate” pe care o ducea acum; ci că,
într-un mod de neiertat, sacrificase o ocazie, iar Rímini, favorizat
de verdictul acelei discutabile justiţii retrospective, putea de data
aceasta să facă ceea ce până atunci, din iubire sau din teamă,
evitase: s-o uite de tot.
Puse fotografia pe un raft în bibliotecă, sprijinită de cotorul
cărţilor. în după-amiaza aceea, de mai multe ori pe durata celor
şase ore cât petrecuse traducând, drogându-se şi, în trei ocazii,
masturbându-se în baie cu o asemenea frenezie încât, după cea
de-a treia, care-i luase cel mai mult timp, aducându-l la disperare,
un firicel subţire de sânge, datorat subţierii pielii glandului din
pricina frecării, colorase în roşu nesemnificativa producţie de
spermă pe care reuşise s-o stoarcă, Rímini se surprinse ridicând
ochii şi privind-o cu o nelinişte incertă. Ceva în fotografie părea să
se ascundă de fiecare dată când Rímini o privea — ceva care,
invizibil, dar acaparator, făcea ca fotografia să nu-l reprezinte întru
totul. întors de la baie, în timp ce scăpa de exemplarul celor
Unsprezece mii de sule, i se năzări o idee care-l alarmă: dacă
fotografia conţinea vreo vrajă? Poate că nu i se restituise nimic,
gândi: poate că fotografia era pur şi simplu vehiculul, singurul pe
care Rímini nu-l frânase sau nu-l luase în seamă, prin intermediul
căruia Sofía încerca să intre în noua lui viaţă, să intre şi să se
stabilească acolo, nemişcată, ca şi cum fotografia ar fi fost agentul
ei la distanţă sau fantoma ei.
Vera sosi pe înserate, iar el, sub impulsul cocainei, care-l
transformă pe dependent în monarh, şi restul lumii într-o vastă
colecţie de provincii anexabile, îi supuse consideraţiei ideea.
„Fotografii posedate?” Vera zâmbi, îndreptând spre el un deget
perspicace: descoperise cu ce se îndeletnicea în faimoasele lui
după-amieze „de lucru”. Rímini şovăi şi rămase tăcut, ca şi cum
s-ar fi aflat pe marginea unei prăpăstii. „Să te mai uiţi la filme
fantastice!”, exclamă ea, şi înaintă spre el, îl trânti pe un fotoliu şi-l
imobiliză înfigându-i un genunchi în piept. Vera — o amazoană cu
braţe subţiri şi pieliţe roase, victimă a îmbujorării, mâniei,
frumuseţii. Rímini simţi că era extraordinar de norocos. Cu cinci
minute în urmă, înainte ca Vera să sosească, lumea îi părea un loc
neospitalier, îmbătrânit de ranchiună şi intrigă, înţesat de funduri
duble fără utilitate. Acum, în timp ce se prefăcea că se zbate şi-şi
agita capul dintr-o parte în alta, ca o fecioară pe punctul de a fi
violată, supus de vigoarea acelui corp care nu se temea de el,
Rímini simţea că i se acordase o prelungire miraculoasă. „Fac pipi
pe mine”, spuse Vera şi, la fel de repede cum îl trântise, dispăru la
baie. Rímini rămase răstignit în fotoliu. Era ora cea mai nehotărâtă
din viaţa lui de drogat: n-avea să mai prizeze până a doua zi şi
ultimele linii, fracţionate la maximum din nevoia de raţionalizare,
începeau să rămână în urmă, însă sufletul său, percepţia sa
asupra lucrurilor şi mai ales sensul timpului continuau să se afle
sub efectul cocainei, astfel că relaţia sa cu lumea se schimba de la
minut la minut. Fuga Verei, de exemplu, fusese o întâmplare
aproape supranaturală, ceva subit ca un fulger, şi lung totodată,
ca o alunecare de nori pe cer, doar că limitată la o porţiune minimă
de spaţiu — ceva ce la început acceptă să privească impasibil, de
parcă s-ar fi produs într-o dimensiune inaccesibilă, şi doar după
aceea, când descoperise că umbra galbenă a rochiei ei întârzia
prea mult să se întoarcă, îl făcu să reacţioneze, să se ridice din
fotoliu şi să se repeadă neliniştit spre baie, încercând să-şi
închipuie ce-o reţinea acolo. Cu un metru înainte de a ajunge,
trecând pe lângă birou, unul dintre picioarele lui desculţe călcă pe
ceva care aproape-l făcu să alunece. Era mai mult decât „ceva”: o
porţiune din chipul lui, din chipul lui de la şapte ani, dar nu era
momentul să mai clarifice nimic. Se aplecă şi recunoscu într-o altă
bucată nişte bare rupte şi, mai încolo, o parte dintr-un cot sau
genunchi, şi o porţiune de cer, şi un lob de ureche ivindu-se de sub
nişte şuviţe de păr blond, şi o bucăţică dintr-o frază („rările cu/
ieşte, dacă e /nească de trei ori”) care aproape-l făcură să plângă
de durere. Zgomotul ascensorului îl făcu să tresară. Urca. Vera nu
era în baie, ci afară, pe palier, plângând cu faţa lipită de grilajul
uşii. „De ce?”, spuse Rímini. Vru să-i atingă un braţ. Vera se smuci
violent. Rímini o atinse din nou, vrând parcă să se asigure că era
acolo şi că era reală. „Ia mâna de pe mine”, îi spuse, „eşti un om de
nimic, un mizerabil.” „Eram eu”, spunea Rímini, „eu, la şapte ani,
la grădina zoologică. Mi-a făcut-o tata cu un Kodac automat.” Vera
se întoarse şi-l privi cu groază, de parcă vedea un monstru. „Nu e
posibil să fii atât de cinic”, îi spuse. „Ne duceam în fiecare sâmbătă
după-masa. Eu îmi luam un bloc de desen Canson...” Se năpusti
asupra lui şi, ca o maşină care îşi activează toate funcţiile în
acelaşi timp, începu să-l lovească în faţă, să-l zgârie, să-l tragă de
păr, împingându-l şi făcându-l să se retragă. Uşa apartamentului
din faţă se deschise: doi pui de husky începură să-i latre, să se
smucească din lesele lor galbene, târând după ei, pe palier, un
bărbat în trening din mătase de paraşută, cu meşe de păr roşu
aduse pe frunte, care, văzându-l pe Rímini în halat, îşi întoarse
pudic privirea în altă direcţie. Rímini se pomeni cu faţa Verei foarte
aproape de a lui, enormă, desfigurată, monstruoasă. O plesni: o
palmă pe obraz, uşoară şi rapidă. Vera înlemni. Până şi căţeii
husky amuţiră. Liftul ajunsese sus, scăldându-i în lumina sa
dreptunghiulară, „...şi o cutie Stabylo cu 36 de culori, cadou de la
bunica...”, reluă Rímini, plesnind-o a doua oară. Vera se dădu
înapoi şi se ciocni de uşa liftului, speriind căţelul care încerca să-i
adulmece pantofii. „Cumpăram biscuiţi din ăia în formă de
animale, şi îi aşezam pe hârtie, şi-mi plimbam creionul negru pe
marginea lor, ca să le desenez conturul...” Cea de-a treia palmă nu
mai ajunse la destinaţie: Vera apucase să se întoarcă cu faţa spre
lift, astfel că Rímini lovi din păcate în lateralul poşetei ei, şi mâna-i
scăpă printre barele grilajului, exact în momentul în care Vera
deschidea uşa cu o smucitură. Rímini urlă, de parcă o foarfecă i-ar
fi ciopârţit mâna. Vera se repezi în lift, câinii, întărâtaţi din nou,
pătrunseră şi ei însoţiţi de bărbatul în trening, care, când trecuse
prin dreptul lui Rímini, îl învăluise într-o insistentă privire
dispreţuitoare. De-abia când vecinul şi Vera îşi sincronizară
mişcările, unul trântind prima uşă cu un gest brusc, cealaltă
închizând-o pe a doua şi apăsând butonul pentru parter, reuşi
Rímini să-şi recupereze mâna în flăcări.
Trei sau patru zile mai târziu, în picioare, câm la un metru
distanţă de locul în care se petrecuse întâmplarea, Rímini ţinea cu
mâna bandajată un formular poştal, iar cu cealaltă, stânga,
mâzgălea un fel de semnătură în chenarul gol din dreptul numelui
său şi, în schimbul acelei etalări de invaliditate şi resurse precare,
poştaşul cel astmatic îi înmâna un plic mic, căptuşit cu un strat de
protecţie. De data aceasta, fotografia avea margini dinţate: Rímini
plutea lent, foarte lent, aproape imperceptibil, pe lacul Rosedal, cu
capul sprijinit pe pieptul tatălui său, care pedala bicicleta acvatică.
Nu exista niciun text. Nici câteva zile după aceea nu găsise
vreunul, când un alt poştaş îi înmânase o altă fotografie în care lui
Rímini nu-i mai fu atât de uşor să se recunoască. Avea şase ara,
inaugura o nouă tunsoare pe care şi-o făcuse chiar el, fără alt
afutor decât o foarfecă pe care-o furase de la un croitor într-o
după-amiază, şi care doar printr-o minune nu-i tăiase şi o ureche,
iar dacă în fotografie era singur, la distanţă de ceilalţi copii, cu
mâinile în buzunare, absorbit de forma şi mărimea fiecărei
rămurele care-i scrâşnea sub picioare, nu era din pricina
represaliilor meritate, care, în afara obligaţiei de a aduna resturile
de păr şi de a le arunca la gunoi, n-ajunseseră vreodată să capete o
formă definitivă, ci mai curând din convingere, din fidelitate faţă de
imaginea de zbuciumată precocitate inaugurată cu acea jumătate
de duzină de tăieturi brutale. Era evident că Sofía renunţase ori,
cel puţin, îşi schimbase strategia: înlocuia asediul printr-o
prezenţă regulată, benevolă, care rezolva, în acelaşi timp,
chestiunea împărţirii fotografiilor. în ceea ce-l privea pe Rímini, el
îşi recupera patrimoniul, de copilărie şi de fotografii. Nu cedase,
însă nici nu-şi făcea iluzii. Cu toate că se bucura de toleranţa cu
care Vera încerca să-i ierte manifestarea necontrolată, ştia precis
acum că niciodată nu va putea împărtăşi cu ea nimic din ceea ce
aparţinea trecutului său, un cuvânt pe care Vera nu-l putea
pronunţa fără să-şi înghită saliva, şi prin care înţelegea nu viaţa
trecută a lui Rímini, în general, ci viaţa lui Rímini fără ea, ce-l
includea pe Rímini adult, activ din punct de vedere sexual şi
sentimental, dar şi, oricât de inofensivi ar fi fost, pe nou-născutul
Rímini, pe sugarul, ştirbul, speriatul de întuneric, neobositul
desenator de animale, eternul bâlbâit, fanaticul Acelor oameni
minunaţi în maşinile lor zburătoare, al lui Chitty Chitty Bang Bang
şi al Dolarului găurit, ceea ce demonstra că ea nu-i fusese niciodată
indispensabilă. Astfel că Rímini primise cele două fotografii şi,
aproape fără să se gândească, ca şi cum incidentul cu ascensorul îi
împărţise viaţa în două etape, paralele şi independente una de
alta, procedă la închiderea lor într-o cutie cumpărată special
pentru acest scop, şi fără urmă de emoţie, mai mult punând-o la
locul cuvenit decât ascunzând-o, vârâse cutia în sertarul cel mai
de sus al dulapului din dormitor. Şi, în timp ce închidea sertarul
cu un gest cam brutal, Rímini, uşor excitat, se întreba: Cum va fi
următoarea? Câţi ani voi avea? De-a ce mă voi juca?
Dar n-au mai fost alte fotografii. Într-o dimineaţă, Rímini era în
duş, iar Vera, înfăşurată în halatul lui, îi spicuia ştiri din ziar, în
timp ce ronţăia o felie de pâine prăjită. Era o rutină la care se
dedau bucuroşi: lui Rímini îi plăcea să primească ziarul dimineaţa,
dar nu să-l citească, iar Vera, căreia ştirile nu-i deşteptau nici cea
mai mică curiozitate, cu excepţia celor extravagante cu-adevărat,
era încântată să citească tot felul de lucruri cu voce tare, lucru pe
care-l făcea cu o convingere şi un entuziasm extraordinare,
perfecţionându-şi dicţia ca o profesoară de limbi străine şi
pronunţând toate sunetele cuvintelor. Rímini tocmai se chinuia să
apuce săpunul, un fel de imensă cărămidă cremoasă, foarte
scumpă, pe care prietenul său, farmacistul, îl făcuse s-o cumpere,
când i se păru că aude cuvântul „Riltse”. Săpunul sfârşi
alunecându-i din mână, făcu două salturi pe pista de faianţă, se
lovi de perdea şi alunecă pe pardoseală. Vera i-l întinse în timp ce
continua să citească: „...vinerea aceasta, încheindu-şi turneul
internaţional început în urmă cu nouă luni la Palazzo Pitti din
Florenţa, continuat la Centrul Beauburg din Paris şi apoi la
Galeria Sperone din New York, soseşte la Muzeul de Artă Mâna cea
mică, expoziţie care cuprinde desene, crochiuri, schiţe şi alte
lucrări „particulare” ale extraordinarului artist englez...”.
Precum acele vise persistente, care după ce te-au tulburat în
somn continuă să te însoţească şi după ce te-ai trezit, reapariţia
lui Riltse coloră ziua lui Rímini într-o nuanţă întunecată. Nu se
mai gândi la el, însă într-o zonă din capul său, nu încetă niciun
moment să simtă presiunea discretă, dar constantă a unei
prezenţe străine, monotone, ca ecoul unei dureri. Se adânci în
lucru. Traducea, mai bine zis rescria, o antologie de eseuri, de
necitit, despre perversiuni, aşteptând fiecare caz clinic aşa cum
cititorii sezonieri aşteaptă, vara, să ajungă la scenele de sex, în
vreun plicticos roman cu atmosferă asiatică. Se drogă mai mult ca
niciodată. Un sfert din plicul din ziua anterioară, pe care nu
apucase să-l consume, pentru că Vera îşi devansase în mod
neaşteptat vizita, fu lichidat la doar câteva secunde după plecarea
ei, într-o singură priză, fără măcar să alterneze orificiile nazale.
Amestecul de arsură şi amorţeală care-l invadase fusese atât de
greu de suportat încât se văzuse nevoit să se masturbeze de patru
ori în trei ore, şi pentru a o duce pe ultima la bun sfârşit, dat fiind
stadiul de infertilitate în care îl aduseseră cele trei anterioare, fu
nevoit să-şi înfăşoare glandul în nişte chiloţi pe care Vera, de-a
casei de la o vreme, începuse să-i uite în apartament cu destulă
regularitate.
Dintre toate efectele despărţirii, cel puţin dintre toate acelea
despre care era oarecum conştient, singurul care continua cu
adevărat să-l ia prin surprindere era faptul că semnele de iubire pe
care le lăsase în urmă, semne ale „celeilalte vieţi”, cum îi plăcea
adesea să o numească, supravieţuiseră catastrofei şi existau mai
departe în noua lui viaţă, mai mult sau mai puţin intacte,
încărcate cu aceeaşi semnificaţie dintotdeauna. Cum era posibil ca
totul să se fi schimbat, în afară de asta? Ce gen de oameni puteau
avea forţa, tenacitatea necesară pentru a traversa această
adevărată schimbare de eră geologică pe care o reprezentase o
iubire de doisprezece ani? Uneori, mergând pe stradă, i se
întâmpla să ridice brusc ochii şi să descopere, sau să se
ciocnească, literalmente, de vreo reclamă a unui bar, de vreun afiş
cu o marcă de îmbrăcăminte, vreo gură de metrou, vreo copertă de
carte expusă pe o masă de pe trotuar, vreo revistă atârnată la un
chioşc, o rasă de câini, o plajă promovată în vitrina vreunei agenţii
de voiaj, şi atunci simţea că doar unul dintre toate aceste semne
banale, ivit din noapte, pe neaşteptate, din blocul masiv al
trecutului, era de-ajuns pentru a-i face inima să scrâşnească cu o
violenţă brutală, ca şi cum i-ar fi fost sfâşiată în două. în clipa
aceea, în plin zbucium fizic, fruct al ciocnirii dintre două epoci, nu
dintre două experienţe sentimentale, Rímini se gândea că, dacă ar
fi avut vreo resursă de natură chirurgicală care să-i garanteze
extirparea în ansamblu a acelor semne şi a fiecăruia în parte,
recuperându-şi astfel starea lui originară de opacitate, s-ar fi
supus procedurii fără să cârtească, cu ochii închişi, sau visa, trist,
la o lume care să promoveze folosirea personală şi voluntară a
amneziei, o viaţă în care fiecare să fie capabil, prin intermediul
unor pase simple, să înlăture din acele semne toate sensurile
expirate odată cu trecerea timpului, aşa după cum oricare dintre
noi elimină, de la un an la altul, din agenda de telefon, nume şi
numere de care nu mai are nevoie.
Pe la şase, şase şi jumătate, chinuit de o durere de cap, cu
gura atât de uscată încât părea de nisip, Rímini se ridică de la
birou şi se duse la bucătărie, să se revigoreze. Se simţea epuizat.
Cea mai mică mişcare în jur îl făcea să pufnească, iritat. Pentru
prima dată, perspectiva de a se droga îi apărea ca un joc de copii,
meschin, nesatisfăcător. Cu toate că alcoolul nu-l tentase
niciodată, se simţi uşurat când descoperi în fundul cămării o sticlă
de whisky. Nici nu-şi mai amintea când o cumpărase. îşi turnă
două degete şi goli paharul dintr-un foc. Se scutură înfiorat; un
şuvoi de flăcări îi străbătea venele în mare viteză. Tocmai îşi
pregătea al doilea pahar când atenţia îi fu atrasă de zgomotul
ascensorului care se punea în mişcare. Se sperie. îşi mai turnă un
strop de whisky în pahar şi, după aceea, ridică puţin gâtul sticlei în
aer, astfel încât alcoolul să-şi găsească linia orizontală în interiorul
sticlei, aşteptă să se liniştească, şi rămase nemişcat, ascultând.
Ascensorul urca. O atingere a mădularului, care i se ivea sângeriu
prin deschizătura halatului, de marginea blatului de marmură al
bufetului, îl făcu să se înfioare. I se păru că se trezeşte dintr-un
somn infinitezimal. Dar când vru să-şi schimbe ţinta atenţiei, fu
oprit de o presimţire: ideea, nu total lipsită de sens, că ceva
important putea depinde de faptul că el era sau nu acolo, veghind
în bucătărie. Ascensorul urca însoţit de o notă continuă, foarte
joasă, mai curând o profundă vibraţie internă decât un sunet, şi la
fiecare etaj de care trecea emitea un soi de scrâşnet metalic, ca şi
cum ar fi depăşit o barieră. Rímini începu să numere în minte
etajele. Inima îi bătea cu putere. „Doi... Trei... Patru...” — dar se
opri din numărat când i se păru că aude, întreruptă de scrâşnet, o
voce de femeie fredonând o melodie. Altă scuturătură, de data asta
foarte aproape, şi vibraţia dispăru, şi toate celelalte zgomote din
clădire se amestecară pentru o clipă, după care liniştea înghiţi
totul. Rímini nu se mişcă de pe Ioc: se temea de orice. Era la etajul
lui? Mai jos? De ce nu se auzea nimic? Se simţi observat; pudoarea
îl obligă să-şi strângă pe el halatul şi să şi-l lege cu cordonul. Auzi
atunci deschizându-se liftul. Fu tentat să se repeadă la uşă, să-şi
lipească ochiul de vizor, dar consideră că n-are timp şi că cel mai
bun lucru era să nu se dea de gol. Ridică ochii — singura mişcare
mută de care se simţea în stare — ca pentru a-şi distrage atenţia,
privi prin geamul murdar spre fereastra bucătăriei apartamentului
de vizavi, mai jos cu un etaj, şi descoperi o faţă imberbă, cu
ochelari, care se uita la el. De partea cealaltă a uşii, încet, nişte
picioare târşâite, de om bolnav, dădeau târcoale părând a nu fi
decise la care uşă să sune. După câteva secunde, auzi soneria, sec
şi scurt, dar nu afară, în aer, ci chiar în capul său. A doua oară
sună mai tare, dar parcă mai departe, suprapunându-se cu
zgomotul unei chei învârtite în broasca uşii vecine. Rímini
recunoscu lăbuţele căţeilor husky zgâriind pardoseala, lătrăturile
afonice, sâsâitul cu care stăpânul încerca să-i calmeze. Apoi, o
mână sigură, deşi puţin obosită, îi bătu de trei ori în uşă. „Insistaţi,
că e acasă”, auzi că-i spunea vecinul, În timp ce câinii săreau
nerăbdători pe uşile liftului. Mai auzi un „mulţumesc”, după care
cinci ciocănituri timide, de data acesta uşor neritmice. Ascensorul
cobora, ducându-l cu el pe delator, cu tot cu copoii lui. Pe Rímini îl
dureau picioarele; un început de cârcel îi amorţea o talpă şi-şi
simţea spinarea udă de transpiraţie. Fu nevoit să se uite la sticla
de whisky ca să-şi aducă aminte că avea mână. O să răspundă, îşi
spuse.
0 să deschidă uşa, şi gata. Făcu câţiva paşi şovăitori, primii pe

care avea senzaţia că-i face după ani de zile, şi ieşi din bucătărie.
Puse o mână pe clanţă; era pe punctul de a o apăsa când sub un
pas al lui parchetul scârţâi uşor. Rămase nemişcat;
1 se păru că şi de partea cealaltă a uşii se întâmpla acelaşi

lucru. însă după câteva clipe auzi un fâşâit de haine, susurul acela
ce însoţeşte un corp care se ghemuieşte şi, coborându-şi privirea,
observă colţul unui mic plic, de culoarea lavandei, ce-şi făcea loc
pe sub uşă.
Da, te urăsc. Da, te iert.
Iubirea e un torent continuu.
Pentru că ştiu că nu vei fi în stare să te duci singur la expoziţia
lui Riltse (parcă te-aud: prea multe „amintiri” — ghilimelele îţi
aparţin), joi, la şapte, am să fiu la uşa muzeului.
Sunt fata aceea scundă şi încercănată, cu un impermeabil
galben (dac-o să plouă) sau care a coborât fără suflare de pe
bicicleta ei verde (dacă timpul va fi frumos).
N-ai cum să greşeşti.
Urăsc să ţi-o spun, dar e ultima ta ocazie.
16
Plouase douăzeci de ore la rând, dinainte de ivirea zorilor până
seara târziu, fără întrerupere, şi atât de mult, cu o asemenea
violenţă, încât un huruit continuu, asemănător cu al unui
escadron de avioane, asurzise aerul de-a lungul întregii zile. Părţile
mai joase ale oraşului fuseseră complet inundate; adevărate râuri
naturale, folosind drept albie traseul străzilor, luau pe sus
maşinile din cartiere întregi şi le zdrobeau de câte-un monument
ori le îngrămădeau la intrarea elegantelor clădiri din zona mai
puţin înaltă. Rímini asistase la momentul de început al potopului.
Insomniac, citea într-un fotoliu din living cu muzica în surdină, ca
să n-o trezească pe Vera, când observase că două sau trei carcase
cu discuri, aşezate una peste alta, începuseră să vibreze,
frecându-se între ele, până ce una, cea care se afla mai aproape de
marginea mesei, căzuse pe parchet. Chiar în clipa aceea auzi,
îndepărtat dar uriaş, cutremurul subteran care se-apropia. Privi
pe fereastră şi, în două minute, nu mai mult, observă cum cerul
trecuse de la negrul total, fără nuanţe, al nopţii, la un gri roşiatic,
şi pe urmă, în mai puţin de treizeci de secunde, la un galben
nesănătos, ca de piele bolnavă, săgetat de scurte descărcări
electrice. Deschise fereastra: o briză fierbinte îi arse faţa. Văzu
lume ieşind în balcoane, bărbaţi buimăciţi închizând obloane,
femei încheindu-şi halatele şi liniştindu-şi copiii în braţe, şi aceste
momente de complicitate şi anonimat, atât de straniu suspendate
în plină noapte, îi amintiră de efectul acela de comuniune pe care,
copil fiind, îi plăcea să-l găsească în filmele despre catastrofe. De
îndată ce înţelese că ceea ce luase drept o zgudui tură subterană
era de fapt reflexul cutremurării cerului, Rímini avu imaginea
magnitudinii acelei furtuni. Explodă un tunet fenomenal,
dintr-acelea ce par să prefacă lumea în ţăndări, şi primele picături
de ploaie îl plesniră peste faţă. în câteva minute, stropii aceia
neregulaţi, puţin indecişi, se convertiră într-o feroce perdea de
apă, care te împiedica să vezi la doi metri distanţă. Rímini se duse
la culcare cu imaginea unei pete galbene ce-i plutea în cap — nu
impermeabilul promis de Sofía, ci acele huse de cauciuc folosite de
unii comercianţi, în zilele ploioase, pentru a-şi proteja marfa
distribuită cu motocicletele.
Când se trezi, târziu, coloanele de apă erau atât de dese şi
cădeau atât de uniform, încât păreau imobile. Vera plecase. Se târî
până la baie, turtind cu călcâiele spatele papucilor, şi se opri în
faţa chiuvetei. Când ridică ochii, fu cât p-aci să sară în sus de
spaimă: în loc să-şi vadă chipul în oglinda dulăpiorului, dădu de
un mesaj de rămas bun, lipit cu scotch. Recunoscu scrisul Verei,
didactic, plin de înflorituri, şi smulse hârtia fără s-o citească. Ura
să primească surprize când se trezea din somn şi când doar rutina
cea mai monotonă era în stare să-i asigure trecerea lină la starea
de veghe. în plus, mai era şi faptul, nefericit şi nemărturisit, că
biletele Verei, rude tinere, romantice şi sănătoase, dar, oricum,
rude, nu puteau să nu se suprapună peste orbita lanţului de
mesaje ale Sofíei, a cărei maximă — a aşterne pe hârtie ceea ce
iubirea face imposibil de spus — păreau a o împărtăşi, iar Rímini,
care din principiu era duşmanul comparaţiilor, nu putea să nu le
considere drept nişte imitaţii condamnate la eşec. Aşa încât ieşi
din baie şi începu să se drogheze mai devreme, fără să-şi fi luat
micul dejun, fără măcar să se fi spălat pe dinţi, operaţie complet
mecanică, pe care o considera, totuşi, ca o adevărată graniţă dintre
noapte şi zi. Înainte de ora două după-amiaza, oră la care se
gândea să se apuce, ca de obicei, de tradus, lichidase deja plicul
care ar fi trebuit să-i ajungă toată ziua. îşi sună furnizorul, îl
anunţă că va trece pe la el în cincisprezece minute şi închise
înainte ca acesta să-i răspundă ceva. Ieşi din clădire ca un apucat,
într-o stare de exasperare teribilă, şi de-abia atunci, văzând că apa
îi ajungea până la glezne, îşi aminti de urgia care înnebunea, de
opt ore, oraşul. Nu circulau decât camioane, dar atât de încet,
încât Rimini, mergând în paralel cu ele, ar fi putut să le
depăşească uşor doar pe lungimea unui singur cvartal. La ora
patru fără un sfert, ud până la piele şi înţepenit de frig, ajunse la
apartamentul din Bulnes y Rivadavia. O bucată mare de tencuială,
umflată, desigur, de atâta ploaie, se prăbuşi chiar la picioarele lui,
în timp ce străbătea lungul coridor intern, în drum spre al doilea
corp de clădiri, dar, ca prin minune, nu-l atinse.
Cineva îi deschise uşa. Lumina aprinsă în toată casa, soba cu
gaz, răspândind o căldură dulce şi parfumată, chipul zâmbitor al
furnizorului, şi cele două persoane pe care le observă în
apartament, care-şi întrerupseseră pentru o clipă conversaţia, ca
să se uite la el, după care, cu acelaşi surâs ca al furnizorului, o
reluară — totul îi produse un efect de calmare, ca şi cum scena,
compusă din elemente pe care, în orice altă circumstanţă, Rimini
le-ar fi obiectat — în primul rând soba cu gaz fără gură de ieşire la
exterior, conectată la ţeava de gaz printr-un furtun de cauciuc,
apoi tipul mai înalt dintre cei doi care vorbeau aprins la masă, un
cântăreţ relativ celebru, cu părul lins, tuns în scări, căruia Rimini
îi uitase numele, dar a cărui figură o văzuse de mai multe ori,
sâmbăta, într-un program de televiziune, în care prezenta mereu
acelaşi repertoriu de melodii romantice şi mulţumea, cu dinţii săi
sclipitori, admiratoarelor din studio, îngrămădite în primele
rânduri, care urlau de încântare, program în cadrul căruia Rimini
îl auzise, de mai multe ori, declarându-şi scârba viscerală pro-
vocată de flagelul drogului şi lăudându-se cu concertele pe care
obişnuia să le ofere în beneficiul instituţiilor care, ca şi el, erau
angajate în eradicarea acestuia — pe toate le-ar fi obiectat Rimini,
ca şi cum această scenă păstra, pentru martorul desfigurat în care
potopul îl transformase, resturile unei civilizaţii ce tocmai se
stinsese în lumea de afară. îi oferiră un prosop uscat, o ceaşcă de
cafea, şi-l invitară să li se alăture în conversaţie, în focul dezbaterii
(cuvintele aparţineau cântăreţului), pe care o reluau cu şi mai
mult aplomb după ce se înclinau, amândoi deodată, asupra liniilor
dispuse pe o tavă de plastic transparentă, o atenţie din partea
casei, cum le spusese furnizorul. Rimini de-abia se aşezase, când
cântăreţul împinse tava în direcţia lui, fără să-l privească şi fără
a-şi întrerupe povestea în care era angrenat, o relatare amănunţită
despre maniile sexuale ale unui coleg cu care făcea turnee adesea.
„Două linii”, îşi spuse Rimini, „două linii şi plec.” Nu putea evita
dezgustul pe care i-l provoca interpretul, agravat acum de
înverşunarea cu care-l vedea scoţând la lumină intimitatea
obscenă a colegului său, şi de pielea de pe faţa lui, care,
de-aproape, în lumina lămpii ce atârna deasupra mesei, în stilul
tripourilor, avea aspectul zgrumţuros al pielii de şo- pârlă, şi era
presărată de mici cratere, însă nici nu voia să fie nepoliticos, aşa
încât inspiră primele două linii şi aşteptă. Va mai lăsa să treacă
vreo câteva minute, îşi va cumpăra doza şi-şi va lua rămas bun.
însă minutele se dilatară, şi repugnanţa pe care i-o produsese
cântăreţul cedă în faţa curiozităţii, apoi a interesului şi, în cele din
urmă, în faţa unui soi de încredere, prin care se pecetluia,
instantaneu, acel fel de intimitate pe care o relaţie de prietenie n-ar
fi putut s-o dobândească decât după ani de zile. Foarte curând
ajunseră să se trateze unul pe altul ca doi prieteni din copilărie.
Cântăreţul dezgropa vechi anecdote din cariera sa profesională, iar
Rimini, deşi nu le auzise în viaţa lui, avea tot timpul pe vârful
limbii replica potrivită, teren fertil pe care anecdota se ramifica
într-o mie de derivaţii entuziaste. Coincideau în tot; îşi luau unul
altuia vorba din gură, cum se spune, şi fiecare potrivire era săr-
bătorită ca un indiciu a ceva mai profund, pe care se vor ocupa,
poate, să-l reveleze, cândva, mai târziu. Dintr-o dată, Rimini
cunoştea toate cântecele pe care celălalt le pomenea,
în general pentru a se făli cu discurile de platină obţinute, cu
festivalurile la care câştigase premii sau cu admiratoarele de care,
topite cum erau după muzica sa, profitase în cabina de la teatru, în
maşina combi cu care se deplasa, ori prin camerele de hotel pe
unde poposea la sfârşitul turneului. Râdeau în hohote. Cântăreţul
se zgâlţâia din tot corpul; Rimini bătea cu palma în masă şi cu
piciorul în podea. A fost ca o febră. Pe la cinci şi jumătate, vrând să
se ridice, Rimini avu impresia că trebuia mai întâi să se elibereze
dintr-un fel de cocon din vată care-l învăluia din cap până-n
picioare. Să fi fost corpul său ori emanaţiile sobei? „Mă duc să trag
o pişare”, spuse cu voce tare. Trecând prin spatele cântăreţului,
care-şi aranja cu degetele părul în spatele urechilor, şi co-
borându-şi privirea, observă cicatricele de pe marginea podoabei
capilare, ce-i străbăteau pielea ca nişte şiruri de furnici. în baie,
întârzie căutându-şi sexul, pe care drogul îl sălbăticise de tot, şi
examină incredibila varietate de prosoape curate şi colecţia de
fixative, geluri, vopsele şi sprayuri pentru păr, care ocupau cele
două rafturi de sub oglindă. Ieşi grăbit, ca şi cum ar fi vrut să
corecteze întârzierea; în grabă, nu apucă să deschidă uşa complet
şi se pocni cu fruntea de cant. Nici furnizorul, nici cântăreţul nu-l
observară; erau în bucătărie, unde vorbeau în şoaptă. Rimini trecu
prin faţa lor şi bâigui un salut confuz. Furnizorul îl opri când
ajunsese la uşă. „Pled aşa, cu mâinile goale?”, îl auzi spunând în
spatele lui. Rimini râse de propria prostie. O să cumpere două
grame. Furnizorul se aşeză la masă, ridică de jos o cutie grea,
roşie, de mărimea unui necessair pentru baie, o deschise şi scoase
două plicuri de culoare turcoaz metalizat. Rimini îşi dădu seama
că nu-i ajungeau banii. Rămase cu bancnotele în mână, privind în
gol. „Ia doar unul”, îi sugeră furnizorul, păstrând unul din plicuri.
„Nu fi nasol”, interveni cântăreţul, care profită de faptul că-şi
îmbrăca impermeabilul şi scoase un teanc de bani din buzunar.
„Doar n-o să fad caz pentru un pliculeţ.” Rimini nu reac- ţionă.
Furnizorul lăsă să-i cadă în palmă şi celălalt plic. „E un cadou:
nu-mi datorezi nimic”, spuse cântăreţul, închizându-i pumnul
peste plic. Şi-l întrebă: „Te las undeva, mai aproape?”
Continua să plouă, cerul era o boltă neagră, străzile pustii
străluceau. Conduse câteva minute în tăcere, o maşină japoneză
care se limita să scoată un zumzet uşor. „Vrei să pun muzică?”,
întrebă cântăreţul, în timp ce-şi vâra degetele într-o scrumieră
plină de chiştocuri. „Nu”, spuse Rimini, şi-l văzu cum recuperează
un rest de ţigară cu marihuana. Parfumul drogului nu întârzie să
se amestece cu mirosul de dezinfectant care plutea în maşină.
Rimini simţi o uşoară ameţeală. Cântăreţul, reţinând fumul în
plămâni, îi oferi chiştocul aprins. Rimini refuză din cap: se uita
cum iconiţa Fecioarei se bălăbănea, atârnată de oglinda
retrovizoare. Coborâră pe Billing- hurst, stropind din mers
trotuarele, şi intrară pe Las Heras. Pe măsură ce se apropiau de
casa lui Rimini, cântăreţul, care redusese viteza aproape la nivelul
de pas uman, contemplând, absorbit, dar fără nicio emoţie, mai
curând cu o curiozitate ironică, negriciunea ce defila pe lateralele
maşinii, începu să evoce inundaţia, prăpădul, cum spunea, care,
cu treizeci şi cinci de ani în urmă, ştersese pur şi simplu de pe
hartă Fortin Tiburdo, o localitate din provincia Buenos Aires, unde
se născuse. O gaură din estul bonairean, cum îl numea, în care
plictiseala era de nedescris şi de unde fugise când avea dnd-
sprezece ani, un fund de lume pe care, la doisprezece ani, îl văzuse
sucombând după trei zile de ploaie torenţială şi trans-
formându-se într-un lac puturos în care vaci şi oi moarte, saltele,
copaci smulşi de furtună din rădăcină, până şi trupuri umane
pluteau în cerc, atrase de un vârtej imaginar, împrăştiind un miros
pestilenţial până la douăzeci de kilometri în jur. Dacă ar fi fost
după el, după cântăreţ, Fortin Tiburdo ar fi putut să dispară sub
ape pentru totdeauna. Prin comparaţie cu mocirla aceea, în care
absolut în fiecare zi, în toate perioadele anului, între orele cinci şi
şapte după-amiaza, un nenorocit de nor, în care se amestecau
bălegar, animale în descompunere, ape stătute şi coteţe de găini,
cobora peste sat şi se instala acolo ca un blestem, Junin, oraşul în
care nimerise împreună cu toţi evacuaţii, i se păruse culmea
civilizaţiei şi a prosperităţii. Dar, ca toţi evacuaţii, de îndată ce
apele se retrăseseră, cântăreţul se întorsese la Tiburcio, şi
revenise, împotriva voinţei lui, desigur, pentru a-l reconstrui. însă
după două zile, sătul până peste cap de cântecele pe care
voluntarii, printre ei şi propriul său tată, le intonau ca un imbold
în munca de reconstrucţie a satului, cântăreţul părăsi Tiburcio şi
nu se mai întoarse niciodată.
Ajunseră. Clădirea lui Rimini, ca de altfel întreaga zonă, era
cufundată în întuneric. Cântăreţul se aplecă spre Rimini, ca
pentru a privi pe geamul maşinii. „La ce etaj stai?”, întrebă. „Şase”,
răspunse Rimini. „Sărăcuţul”, spuse cântăreţul. „Nu vrei să vii în
noaptea asta la mine? Am grup electrogen.” Erau foarte aproape
unul de celălalt. Cântăreţul îl privea de jos, într-o ciudată atitudine
de supuşenie, iar Rimini îi putea observa măruntele cristale de
mătreaţă sclipind intermitent pe umerii sacoului. „Nu,
mulţumesc”, spuse Rimini. „Prea mulţi de «nu», sufleţelule: nu
spui niciodată «da»?” Rimini vru să ridice mâna ca să deschidă
portiera. Nu reuşi. Se simţea ca strivit de o greutate imensă.
„Mmmm, am gura uscată”, murmură cântăreţul, aplecându-se
încă puţin. Acum, vocea lui părea că se naşte dintre picioarele lui
Rimini, de unde se înălţa ca o implorare. „Spune «da», Doctore Nu.
Spune «da»“, şopti. „Da”, spuse Rimini. Simţi că i se deschidea
şliţul pantalonului şi că un animal feminin, tremurător şi umed, se
strecura şi-i scormonea prin chiloţi. „Ce se întâmplă? N-are chef?”,
spuse cântăreţul, cu vocea schimbată, ca de copil. „Ia să vedem.”
Deschise torpedoul. Un jet de lumină se răspândi în interiorul
maşinii. Rimini îşi coborî ochii, îşi privi mădularul, care zăcea
ruşinat între degetele cântăreţului, şi-i fu imposibil să nu observe
că avea unghiile pilite, strălucitoare, impecabile. Cântăreţul
scotoci printre discurile din torpedou, până ce dădu de un plic cu
cocaină, înghesuit într-un colţ. îl desfăcu rapid, cu o singură
mână, şi vărsă puţinul praf care mai rămăsese înăuntru pe sexul
lui Rimini. „Acum se trezeşte, ai să vezi.” îi linse un timp capul, şi-l
frecă de gingii şi, în sfârşit, îşi vârâ tot glandul în gură. Rimini
stătea tăcut şi ţeapăn în scaun, privind tunelul bulevardului,
măturat din când în când de câte-o ambulanţă, ori citind titlurile
carcaselor rămase în torpedou, toate cu discuri de-ale
cântăreţului:
Numai tu, Am ceva să-ţi spun, O iubire, Remediu pentru melan-
colici. Nu simţea nimic special în vreun loc anume: tot corpul îi
plutea într-un soi de acvariu uriaş. Plutea şi se învârtea, plutea şi
se învârtea, probabil la fel ca animalele moarte în inundaţia din
Fortin Tiburcio, la început încetişor, din inerţie, apoi din ce în ce
mai repede, atrase de forţa din adânc. N-ajunse să se învârtească
de prea multe ori, căci cântăreţul se ridică brusc şi, trântind
enervat discurile în torpedou, îi spuse: „Pentru asta mi-am deschis
sufletul?” Rimini îl privi cu un aer vinovat. „Nu eşti bun de nimic:
nu sunt dispus să dau la pompă. Dă-te jos.” Rimini îi observă
obrajii aprinşi, roşul intens al buzelor parcă mânjite cu ruj, luciul
pielii de ceară, valuri de păr lins, aranjate cu încetinitorul camerei
lente din capul lui. Zâmbi stupid. Cântăreţul se aplecă peste el, îi
deschise dispreţuitor uşa şi începu să-l împingă cu piciorul, ca şi
cum ar fi vrut să-l arunce în stradă, în timp ce-i spunea,
tremurând de emoţie: „Dă-te jos, nenorocitule. Labă tristă. Stafidă.
Coaie palide. Dă-te jos odată, c-acu' ţi-o trag, sau ţi-o tai, îţi sparg
şi faţa şi cura'“.
Până noaptea la unsprezece jumate, când reveni lumina, iar
apartamentul, clădirea, cartierul, oraşul întreg începură să se
reanimeze, Rimini stătuse prăbuşit în fotoliul din living, nemişcat,
cu ochii larg deschişi, aşteptând calmarea palpitaţiilor care-i
făceau inima să zvâcnească. Telefonul sunase de două ori. Nu
răspunsese. Vera nu apărase, iar Rimini, care intuia că ea ar fi
putut fi cea care-l sunase, nu făcuse nimic ca să afle. La miezul
nopţii, când părăsise fotoliul pentru a se duce la culcare, fără
măcar să se ostenească cu stinsul luminilor din casă, ploaia
încetase, oxidul roşu care acoperea cerul începea să se destrame,
iar oamenii de prin apartamentele vecine îşi făceau din nou
apariţia pe balcoane, de data aceasta pentru a-şi împărtăşi
privilegiul de a fi supravieţuit. Se uită puţin la televizor. întreg
jurnalul de ştiri de la ora douăsprezece era dedicat dezastrului
meteorologic care paralizase întreg Buenos Airesul. Rimini văzu
evacuaţi cu pături pe ei, îngrămădiţi în pavilioane de spitale, case
de la periferie acoperite practic de ape, maşini turtite de copaci,
şcoli închise ori transformate în refugii, helicoptere, operaţiunea
de salvare a unei familii întregi târâtă de vârtej. Intercalat în toată
această succesiune de urgenţe, i se păru că recunoaşte rozul frivol
al pereţilor Muzeului de Artă şi se ridică mai sus pe pernă. Pe scări,
într-un echilibru destul de instabil, o cameră de filmat perlată cu
picături de ploaie, focalizată în direcţia uşilor cu geam de la
intrare, îi arăta pe paznicii muzeului închizându-le în mare grabă.
Rimini îi văzu cum se luptau cu vântul şi cu încuietorile, până
când camera, mişcându-se puţin, trecu prin faţa unui imens afiş
în roşu şi negru, combinaţia de culori preferată de Riltse, şi apoi se
opri o secundă lângă intrare, unde o femeie cu un fulgarin galben,
udă fleaşcă, cu toată umbrela pe care-o ţinea într-o mână, se tot
uita dintr-o parte în alta cu un aer de speranţă şi un zâmbet
schimonosit.
17
Era urmărit? într-o după-amiază, după ce tocmai predase o
traducere la o editură de pe Congreso, recunoscu pe stradă aceeaşi
figură fioroasă, de spân, care-i atrăsese atenţia şi dimineaţa, când
se urcase în metrou, la staţia Carranza, şi, două zile mai târziu,
după o ploaie zdravănă, dar prea scurtă pentru a fi stricat de tot
dimineaţa aceea celestă, se trezi disputându-şi uşa unui taxi cu o
femeie ce semăna perfect cu cea care-l abordase în după-amiaza
anterioară, încărcată de pachete surprinzător de uşoare, foarte
nedumerită, cum spusese, pentru că se chinuia de câteva ore să
găsească strada Paunero, sub a cărei plăcuţă indicatoare se afla
chiar în acea clipă.
Neputând să se mai eschiveze de la o veche invitaţie de familie,
Vera plecase pentru patru zile la cascadele Iguazu, ofensată că
Rimini nu acceptase s-o însoţească. Cum putuse să fie atât de
tâmpit? îi lipsea nu atât prezenţa ei, cât protecţia geloziei ei, modul
incondiţional în care reuşeau să ţină la distanţă formele
întotdeauna brutale în care lumea îl dorea sau îl agresa, atunci
când rămânea singur. Era de-ajuns ca
Vera să plece pentru ca totul să devină alunecos şi amenin-
ţător. Ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, două perechi de prieteni pe
care-i împărţise cu Sofia, şi care supravieţuiseră mai mult sau mai
puţin neafectaţi de ruptură, începură să invoce dificultăţi când
trebuiau să se întâlnească, ba chiar şi când ar fi trebuit să-i
telefoneze ori să-i răspundă la mesaje, iar când Rimini dădea de ei,
explicaţiile pe care le primea erau mai suspecte chiar decât tăcerea
sau distanţarea. Intr-o după-amiază deosebit de rece, tatăl său îl
făcuse să-l aştepte în zadar la intrarea într-un restaurant
scandinav de pe strada Paraguay. După patruzeci de minute, îl
sunase la birou, unde taică-său în persoană răspunsese la telefon;
avea acel aer entuziast pe care-l adopta de fiecare dată când îşi
vorbeau după săptămâni întregi în care nu mai avuseseră veşti
unul despre altul. Negase, bine-nţeles, că ar fi stabilit acea
întâlnire la care nu venise, dar cum nu voia să se certe, îşi lăsase
treaba şi venise la restaurant exact cu două minute înainte ca
Rimini să se întoarcă de la telefonul public de peste drum. Se
aşezară la o masă lângă perete, în bătaia unui curent de aer care
venea dinspre stradă, şi când tatăl său se ridică de la masă pentru
a studia meniul de mâncăruri calde, sperând să găsească unul
care să-i convingă fiul că se aflau la locul potrivit, Rimini descoperi
în raza sa vizuală profilul unui bărbat tânăr, cu chelie prematură,
care mânca singur, alternând câte o lingură de supă cu câte un
paragraf dintr-o carte pe care o ţinea deschisă cu mâna, lângă
farfurie. Ceva în el — statura lui micuţă, sprintenă ca a unui fugar,
sau simţul distanţei cu care se mişca în perimetrul mesei — îi păru
familiar, familiar şi neplăcut în acelaşi timp. Se gândi la un vecin
pe care-l avusese pentru scurt timp în Las Heras, la un angajat de
la firma de maşini de scris, de unde obişnuia să-şi cumpere
panglicile. Nu era niciunul. Atunci, pentru a-l identifica, se uită la
el încă o dată cu atenţie, dispus să se dea de gol, iar bărbatul, care
în clipa aceea tocmai îşi ducea lingura la gură, avu un atac de tuse,
îşi umflă obrajii şi se scutură aplecându-se în faţă, de parcă l-ar fi
bătut cineva pe spate, şi după două sau trei zgâlţâieli scurte, ca
nişte accese de sughiţ, timp în care lingura
plină cu supă îi tremură la nivelul nasului, începu să tuşească
îngrozitor, umplând toată masa cu stropi de supă de roşii. Coborî
capul, se uită rapid în toate părţile şi era deja pitit în dosul unui
şervet, tuşind în continuare, când privirea sa fugară se încrucişă
cu a lui Rimini, îl lăsă în urmă şi se opri în gol. Deşi nu se mai uita
la el, Rimini îl vedea mai departe; intui că se răzgândea, că se
întorcea şi-l căuta pe furiş, însă tatăl lui, care tocmai se întorcea
cu mâinile goale, se propti între ei, lăsând fără efect întreaga
manevră. Zece minute mai târziu, Rimini ghici că necunoscutul îşi
închidea cartea, cerea nota, plătea şi se ridica să plece. Vru să se
mai uite o dată la el, dar vreo treizeci şi cinci de japonezi se sculară
toţi deodată părăsindu-şi masa, care se întindea în zig-zag prin
mijlocul salonului, asemenea unui inspirat cuvânt de scrabble, iar
necunoscutul se amestecă printre ei şi dispăru.
Rimini îl reîntâlni după două zile, la o petrecere la care
hotărâse să se ducă, cu speranţa că va da acolo de furnizorul lui,
pe care-l tot căuta la telefon de o zi şi jumătate. Nu era acolo:
cineva îi spuse că fusese, că plecase, că era posibil să revină.
Rimini decise să-l aştepte. Se îmbătă foarte repede, bând din
pahare pe care le uita prin diferite locuri din încăpere, astfel că în
clipa în care avea din nou chef să mai tragă ceva, găsea de fiecare
dată câte un pahar care ar fi putut fi al Iui, şi-l golea fără să stea pe
gânduri. Tocmai scuipa un cocktail de ponche crema şi scrum,
când îl zări: era în mijlocul pistei de dans, mişcându-se sub lumina
pâlpâitoare. Ceva îi atrase atenţia la corpul său, poate curbura
spatelui său învins, pe care dansul i-o stiliza într-o suavă cocoaşă.
Şi, în timp ce muzica şi lumea care dansa şi sticlele şi trupurile
prăbuşite în fotolii începeau să se micşoreze, lent şi inexorabil,
victime ale acelui efect de reducţie şi depărtare pe care beţivii îl
exercită asupra prezentului, adevărata identitate a
necunoscutului ieşi treptat din adâncul întunecat în care
dormitase.
Era responsabil cu deserturile la petrecerile pe care Frida
Breitenbach le dădea la fiecare sfârşit de an pentru discipolii şi
pacienţii ei. Asista parcă la restaurarea unei lumi străvechi, de
mult apuse: cuierul încărcat de haine, covoarele strânse sul
unul peste altul, micul living suprapopulat cu o lume liniştită,
vorbind în şoaptă, pentru a ocupa mai puţin spaţiu — şi Frida,
scundă şi îndesată, aşezată pe tronul ei, singurul punct din living
la care se ajungea în urma unei decizii, nu datorită lipsei de spaţiu,
şi discipolii care se îngrămădeau pe divan, iar în faţa lor, înghesuiţi
într-un fotoliu mare, ori împrăştiaţi prin apartament, spasticii,
hiperkineticii, parkinsonienii, scolio- zicii, insomniacii, înţepeniţii,
obezii, pianiştii, balerinele: pitorescul şi vastul alai de pacienţi
Breitenbach. Rimini văzu şi masa înţesată de budinci şi tarte,
arsenalul de covrigi şi pâini cu cereale, carafele cu suc de afine şi
simţi din nou căldura sufocantă care, o dată pe an, de-a lungul
celor aproape doisprezece, îi provoca o toropeală idiotizantă de-a
dreptul, în clipa aceea dădu şi de scena care-i lipsea: Sofia întindea
o farfurie, iar necunoscutul îi servea felia de tort reclamată de
Frida, în stilul ei imperial, printr-o bătaie cu bastonul în podea. Şi
Sofia, cu o dicţie uşor didactică, ce urâţeşte vocile care răsună în
memorie, îi spunea: „Mulţumesc, Javier.” Asocierea
necunoscutului cu Sofia îl tulbură. însă Rimini era beat, iar
contextul în care-l vedea acum pe Javier era atât de diferit de
contextul în care era obişnuit să îl vadă, atât de deosebit, mai ales,
de contextele în care astăzi, când era despărţit de ea, şi-o putea
imagina pe Sofia, încât nu întârzie să se liniştească.
Se produse o neaşteptată criză muzicală. Două persoane
dezbăteau problema drumului pe care trebuia să-l urmeze
petrecerea, în timp ce lumea protesta pe ringul de dans. Rimini,
impulsionat parcă de un reflex cooperativ, se năpusti în direcţia
combinei muzicale, însă se ciocni de o materie dură, osoasă,
învelită în piele, care se întoarse pentru a-l lua la rost, dar care,
văzându-l, îi zâmbi: „Javier”, spuse Rimini — şi-şi dădu seama c-o
spunea doar pentru plăcerea de a-i auzi numele pronunţat acum,
aici, în prezent. Se priviră un moment, dând din cap şi bătându-se
pe umăr, foarte surâzători, mai puţin satisfăcuţi de faptul că se
recunoscuseră, cât mai curând din curiozitatea de a detecta
schimbările pe care celălalt le suferise în timpul scurs de când nu
se mai văzuseră. începură
să examineze discurile împreună, să le numească, să glumeas-
că pe socoteala lor şi să le dea de-o parte, până ce, la un moment
dat, spuseră ceva despre trecut şi se porniră pe povestit, iar cineva
dintre invitaţi — cineva încă interesat de petrecere — trebui să-i
împingă la o parte, pentru a repomi muzica.
Nu, îi spusese Javier, cu acea a doua ediţie a ruşinii, ce se
mimează în momentul rememorării unui lucru jenant, nu mai era
responsabil cu deserturile la petrecerile Fridei. Nid măcar nu mai
era studentul ei. Intrase în criză. Brusc, se uitase în jur şi-şi
dăduse seama în ce măsură viaţa lui, nu doar problema
discopatiei, care fusese declarată fără soluţie de către toţi
specialiştii pe care-i consultase, ci totul — de la marca de pastă de
dinţi pe care o folosea, până la ţările pe care era bine să le
cunoască, la mijloacele de transport cu care călătorea, la practicile
sexuale pe care le prefera, la tipul de relaţii pe care-l avea cu
părinţii — totul în viaţa lui se afla sub controlul Fridei. îngrozit,
hotărâse să se îndepărteze, pentru a reflecta. însă perioada aceea,
pe care el şi-o închipuise de moment, menită a-i limpezi gândurile,
şi nu ca pe o ruptură, ceea ce n-o împiedicase pe Frida, care
probabil ghicise ce se ascundea dedesubt, s-o combată din prima
clipă, făcuse loc foarte curând unei necesităţi de alt ordin, mai
puţin precisă, dar mai radicală. După două luni dificile, în care
exerciţiile şi timpul consacrat tratării durerilor vertebrale se
reduseseră din ce în ce mai mult, fiind înlocuite de o dezbatere
interminabilă în legătură cu o determinare pe care Frida o
considera fiica fricii şi nu a forţei, lui Javier, tulburat cum era de
înverşunarea celei pe care el o considerase întotdeauna singura lui
profesoară, ca de altfel toţi studenţii, incluzând-o aid şi pe Sofia —
şi când spusese Sofia coborâse tonul, de parcă s-ar fi temut că
invocă o stafie ori cu scopul de a-i clarifica lui Rimini ideea că Sofia
putea prea bine să fie temă de conversaţie — nu-i mai rămăsese
altceva de făcut decât să plece cu forţa, trântind uşa, pur şi simplu
ca să se protejeze, şi rămânându-i dator două luni pe care nu i le
mai plătise niciodată. Iar eliberarea pe care o simţise în seara
aceea i-o datora în bună parte lui. „Mie?”, întrebase Rimini. Lui şi
Sofiei, sau mai bine spus despărţirii lor, care nu coincisese cu criza
sa personală, d o declanşase, demonstrându-i că până şi
construcţiile cele mai solide şi mai bine proiectate se puteau
prăbuşi şi că, împotriva a tot ceea ce susţinuse până în momentul
acela, dincolo de destrămare există viaţă. Rimini se înroşi. îi era
ruşine că o întâmplare din viaţa sa personală căpăta asemenea
dimensiuni pedagogice. „Nu, serios”, insistă Javier, bătându-l pe
umăr în semn de gratitudine: „Am avut şi eu propria cădere a
zidului Berlinului, odată cu despărţirea voastră!” Rimini râse. Apoi
făcu nişte calcule şi-şi dădu seama cu uimire că, într-adevăr, în
timp ce el îşi făcea valizele în Belgrano, Buenos Aires, la Berlin, o
ceată de nemţi înverşunaţi se pusese pe demolat cu lovituri de
târnăcop opera de zidărie cea mai semnificativă a politidi secolului
XX. Dar imediat se uită pe furiş la spatele încovoiat al lui Javier şi
simţi o uşoară nelinişte. îşi imagină prieteni, lume cunoscută,
chiar şi complet necunoscută care, la curent cu ruptura dintre el şi
Sofia, o transformaseră într-un exemplu educativ, o lecţie de viaţă,
încolonându-se în urma ei cu rezultate dintre cele mai de-
zastruoase — în cazul particular al lui Javier, martirizat de ani de
zile de hernia lui de disc, era vorba despre dezertarea pe nepusă
masă de la tratamentul Breitenbach, singurul care n produsese o
oarecare uşurare, după ani de căutări şi încercări, când deja se
resemnase cu ideea cuţitului. Javier îl linişti: spatele îl durea în
continuare, într-adevăr, dar nu era mai rău, iar gândul că predicile
Fridei avuseseră un rol important asupra suferinţei lui, nu în
sensul reducerii, ci, dimpotrivă, al intensificării acesteia, continua
să i se pară şi acum la fel de just. Nu regreta nimic. La început se
simţise dezorientat, singur cu durerea lui, care, autosugestie ori
realitate fizică, sporise de Ia o zi la alta. Era un fel de paria,
autoexilat din comunitatea care-i oferise azil şi, în consecinţă, fără
nicio posibilitate de a se întoarce, în cazul în care s-ar fi răzgândit,
condamnat să rătăcească, îndurându-şi boala, într-o lume care
nu-l mai considera de multă vreme ca fiind unul de-ai ei. Latura de
societate secretă a cenaclului Breitenbach i se revelase de-abia în
momentul în care le comunicase hotărârea de a-i părăsi, când
Frida şi suita ei, asemenea unui sistem imunitar care se activează
în prezenţa unui virus, desfăşurându-şi toate armele pentru a-l
răpune, strânseseră rândurile, trans- formându-l în ţinta
repudierii unanime. Renunţase la Frida, şi cu ea, fără să-şi dea
seama atunci, la toate relaţiile pe care avusese ocazia să le
stabilească timp de zece ani de zile, inclusă fiind şi Sofia, spusese
Javier, coborând din nou tonul. Nu-i răspundeau la telefon, îl
evitau, îi retumau prin poştă discurile sau cărţile pe care li le
împrumutase cândva, se prefăceau că nu-l observă când îl
întâlneau într-un loc public, iar în puţinele ocazii în care se
refereau la el şi la cazul său, cu uşile închise, în intimitatea
livingului din strada Vidt, nu-i spuneau pe nume, ci foloseau
expresia „trădător”, consfinţită de Frida. Trădător — el care, în
fragedă tinereţe, când fusese arestat de forţele de siguranţă,
rezistase timp de două luni la interogatorii şi torturi fără să
deschidă gura, fără să mărturisească nici măcar un singur nume
dintre cele pe care i le cereau călăii, nume pe care simpla iminenţă
a supliciului, anunţată de zgomotul desferecării gratiilor şi al
paşilor care se apropiau, era de-ajuns pentru a i le pune pe vârful
limbii. Să-l facă pe el trădător o mână de invalizi fizic, dar mai ales
psihic care, în culmea autosugestiei, pătrunşi până în străfundul
fiinţei lor de rolul pe care Frida li-l desemnase, de santinele ale
echilibrului emoţional profund, interpretau manifestările unei
bătrâne despotice drept sfinte axiome existenţiale şi cele mai
extravagante teorii ale acesteia, drept adevărate revelaţii
terapeutice şi, ceea ce era încă şi mai rău, prezentau şi apărau
această scandaloasă aberaţie ca pe mai ştiu eu ce formă modernă
de cunoaştere. Javier se opri să-şi tragă sufletul. Faţa îi căpătase
culoarea purpurei; venele de la tâmple stăteau să-i plesnească.
„Gata, ajunge”, îl calmă Rimini. „Ce-a fost a fost.” Se oferi să-i
aducă de băut, însă Javier nu-i răspunse. Nici măcar nu se uita la
el; avea privirea aţintită într-un punct fix, foarte îndepărtat, iar
scenele petrecerii se reflectau în pupilele sale ca-ntr-o oglindă
moartă. După toate aparenţele, cel mai tare îl afectase pe Javier
spiritul de grup cu care îl condamnaseră. Măcar de-ar fi beneficiat
şi epurările staliniste
de o asemenea unanimitate. Sau Jim Jones 14 . Sau David
Koresh15, spusese Rimini, sperând că enumerarea, prin tendinţa ei
naturală spre glumă, putea scoate conversaţia din abisul amar în
care se afundase. Chiar aşa, spuse Javier, animat dintr-o dată: în
comparaţie cu Vidt16, Waco trebuie să fi fost Luna Mai franceză17!
Şi hohotele lui răsunară ca un tunet, acoperind muzica. Nişte
capete se întoarseră spre ei, iar Rimini, profitând de pauză, arătă
cu un gest vag înspre camera alăturată, murmură „băutură” şi
promise să se întoarcă imediat. însă o mână puternică îl prinse de
braţ, oprin- du-l pe loc. „Tu ai scăpat”, îi spuse Javier. „Ai scăpat la
timp”. „Mă rog”, spuse Rimini, eu eram doar însoţitor. N-am avut
niciodată de-a face cu ei.” „Ştii tu ce vreau să spun”, îl întrerupse
Javier. Rimini simţi în vocea lui un ton ca de ameninţare. „Arăţi
super'', spuse Javier. Rimini acceptă fără prea multă convingere.
Cu toate acestea, abia iniţiat procesul dezvăluirii probelor legate de
starea lui de bine, nu atât pentru că avea încredere în Javier, cât
mai curând pentru a-i satisface aşteptarea incertă pe care o
detecta în el, se simţi invadat de un ciudat entuziasm. îi povesti
despre cât de tânără era Vera şi despre reînvierea dorinţelor lui,
despre gelozia Verei şi căţeii husky ai vecinului, despre gleznele
Verei şi despre traiul său de burlac, despre voiajul Verei la Iguazu,
care deja îi părea intolerabil de lung, despre vârtejul traducerilor,
despre vioiciunea sublimă pe care Vera i-o adusese în viaţă. Şi
când sfârşi, când îşi trecu din nou greutatea corpului de pe un
picior pe celălalt, pregătindu-se iarăşi să plece după băutură,
Javier se agăţă încă o dată de braţul său, îl privi fix în ochi şi, cu o
voce fragilă, spuse: „Toţi, înţelegi? Toţi. Până şi Sofia, Rimini. Sofia.
Tu ştii prea bine ce relaţie aveam eu cu Sofia. Cum a putut,
Dumnezeule? Cum a putut să-mi facă una ca asta?” Apoi Javier
amuţi — vocea lui, incapabilă să exprime gradul de suferinţă care
îl copleşea, păru a-şi schimba starea, transformându-se într-un
tremur uşor ce-i cuprindea întreg corpul, născut dintr-o sută de
puncte deodată. „Hai”, reuşi să spună Rimini, „nu e cazul să te
necăjeşti aşa tare. E vorba de trecut. Important e că acum eşti

14 James Warren „Jim" Jones, conducătorul unei secte din India- napolis, denumită „Templul Popoarelor"; a îndemnat
sute dintre adepţii săi la o sinucidere în masă.
15 Liderul unei alte secte, din Texas, numită „Divizia Davidienilor", implicaţi, şi ei, într-un teribil masacru, în localitatea
Waco, în timpul înfruntării cu forţele FBI.
16 Jorge Enrique Vidt, important ofiţer argentinian din perioada luptelor pentru independenţă din nordul ţării (1821).
17 Cunoscută sub numele de „Luna Mai franceză", în perioada mai-iunie 1968, are loc la Paris cea mai mare revoltă
studenţească, însoţită de cea mai lungă grevă generală din istoria Franţei.
afară, nu?” Foarte încet, de parcă simplul act de a ridica ochii îi
cerea un efort inimaginabil, Javier se uită la el şi Rimini observă
cum tremurul emigra acum spre faţa lui, strecurându-i-se pe sub
piele în mare viteză, şi înţelese că dacă Javier continua să stea
agăţat de braţul său nu mai era pentru a-l împiedica să plece: era
singurul lucru din lume care îl despărţea de prăbuşirea totală.
Rimini începu să-i desfacă unul câte unul degetele încordate,
umflate, care pe măsură ce se retrăgeau descopereau micile
cratere lăsate pe mânecă. „Afară?”, spuse Javier cu un firicel de
voce. „Cine vrea să fie afară. N-am aer. îmi ies pete pe corp. Urinez
cu sânge. îmi cade părul. Nu reuşesc să dorm zile la rând. E viaţa
mea, Rimini. Vreau să fiu înăuntru. Este singurul loc în care pot să
trăiesc.” Izbucni în plâns. Era palid, plângea cu ochii deschişi,
gemând ca un animal. „Ajută-mă, Rimini, te implor.” „Ce să fac
eu”, spuse Rimini, îndepărtând degetul inelar al lui Javier.
„Vorbeşte cu Sofia. Fă asta pentru mine. Spune-i că vreau să
reintru în grup.” „Dar... noi suntem despărţiţi.” „Şi ce dacă.” „N-am
văzut-o de mult.” „Şi ce dacă. O să te-asculte.” Rimini scăpă şi de
degetul mic. „Nu cred să vrea. Nu-i mai răspund la telefoane. îi trag
clapa când trebuie să ne întâlnim.” Nu s-ar putea spune că Javier
se opri din plâns: ieşi din acea stare ca unul care iese dintr-o
încăpere, pur şi simplu deschizând uşa. Toată deznădejdea lui se
evaporă, înghiţită de acea dimensiune invizibilă în care se produce
alchimia sentimentelor, iar când reapăru, îmbrăcase aspectul de
pură ostilitate. „Sofia te adoră, Rimini”, spuse, zgâlţâindu-l violent.
„Ar face orice i-ai cere.” Rimini îl privi neîncrezător, ca şi cum
aceeaşi motivaţie pe care şi-o oferea spre a fugi de orice contact cu
Sofia, în gura altcuiva ar suna ciudat de jignitoare. Era ceva
obscen, în orice caz, în aroganţa cu care acest tip aproape
necunoscut, care nu se jena să se umilească în faţa lui, se
împăuna, în acelaşi timp, cu accesul pe care-l avea la cotloanele
cele mai ascunse ale vieţii lui sentimentale, „lasă-mă-n pace”, îl
repezi Rimini, întorcându-i spatele, şi se îndepărtă. Javier se luă
după el. De mai multe ori, despărţit de Javier prin câte un grup de
petrecăreţi, Rimini simţise degetele lui tremurânde, dar insistente
apucându*l de mânecă, de umăr, de mână, însă se scuturase de
ele ca de nişte insecte. Din fericire, muzica şi gălăgia îl împiedicară
să-i audă strigătele. La un moment dat, în timp ce traversa salonul
cel mare unde lumea dansa scăldată într-o lumină neagră, Rimini
se întoarse pentru a măsura distanţa care-i separa şi dădu cu ochii
de imaginea grotescă a unor fălci căscate, ca-ntr-un desen animat,
din care ieşeau la iveală, strălucitoare, două rânduri de dinţi
fluorescenţi. Lângă intrare, bâjbâind, pentru că totul era în
întuneric, descoperi camera cu hainele. Vru să deschidă uşa, dar
Javier i se propti în faţă. „Ce te costă”, îl imploră gâfâind. „Tu eşti
puternic, te-ai salvat. N-ai nimic de pierdut.” „Nu înţelegi”,
răspunse Rimini, „nu vreau să-i cer nimic.” Javier rămase
paralizat, ca şi cum ar fi primit un pumn în stomac. Apoi, în timp
ce o furie oarbă începea să pună stăpânire pe el, îl privi şi îi spuse:
„De ce” — nu chiar lui Rimini, de la care ştia că nu mai avea nimic
de aşteptat, d către ceva ori cineva în sens mai larg, mai nedefinit,
un fel de responsabil cosmic pentru calvarul său. „Nu vreau să-i
fiu dator Sofiei”, răspunse Rimini. „Acum mă laşi să trec? Vreau să
plec.” Javier păru că-şi revine şi se dădu puţin la o parte, doar atât
cât să se poată deschide uşa, dar, ca să poată intra, Rimini fu
nevoit să-l împingă. încăperea era slab luminată, cu o lampă de
veghe, astfel încât era imposibil să distingi ceva în teancul de haine
îngrămădite de-a valma pe un pat. Rimini, cu ochii lui Javier
aţintiţi în spate, îşi afundă mâinile în grămadă, în cautarea
canadienei. Pipăi piele, lână aspră,
ceva metalic, o ţesătură foarte rară în care degetele i se în-
curcară, până când dădu de ceva călduţ, moale, nemişcat însă viu,
care-l făcu să-şi retragă mâinile dezgustat. Făcu câţiva paşi înapoi.
Javier era lângă el, zâmbind cu un aer zeflemitor. „Ştiam că eşti un
naiv”, îi spuse, „dar nici chiar aşa. Ai impresia că e de-ajuns să
nu-i ceri nimic? Sărăcuţul de tine. Biet prostănac. Trebuie să fii
idiot ca să nu-ţi dai seama.” Rimini îşi îndreptă încet spatele, dar
întârzie să-l privească. îi era teamă, teamă să descopere cât de
aproape putea fi cocoşatul acela slab de înger de un adevăr pe care
el îl ignora complet. „Să nu-ţi dai seama de ce?”, întrebă. „Eşti
băgat până-n gât, Rimini. Cât timp aţi fost împreună? Opt? Zece
ani?” „Doisprezece”, spuse Rimini. „Tot una. Sofia e Marea
Creditoare. Iar tu, Rimini, ascultă-mă bine: tu nici măcar datornic
nu eşti. Eşti prizonier. Eşti garanţia că cineva, odată, are să
plătească ceea ce ea reclamă.” Rimini îl privea acum cu gura
căscată, idiotizat parcă de cruzimea lui. Javier începu să râdă. „Mă
uit la tine şi-mi vin în minte numai cuvinte învechite: gură-casă,
papă-lapte, blegoman, nătăfleţ... Şi când te gândeşti că eu mă
uitam cu invidie la tine, la petrecerile de sfârşit de an!” Se înecă cu
propriul râs şi fu nevoit să tacă, iar Rimini profită ca să-i ardă o
palmă — mai întâi fără să se gândească ori să-l ţintească în mod
special, ca un orb care lansează în toate direcţiile o ploaie de
lovituri preventive, nu atât pentru a face rău, cât mai degrabă
pentru a-şi menţine duşmanul invizibil la distanţă, până ce-l văzu
ghemuit pe podea, acopenndu-şi faţa cu mâinile, iar când îl auzi
gemând îi veni pofta să-l lovească din nou şi, după ce-l examină cu
atenţie, ca să-i descopere punctele slabe, se pomi să-i care la
picioare în piept, în stomac, în coaste, în toate zonele pe care
braţele sale, ocupate să-i protejeze faţa, le lăsaseră descoperite,
apoi, când printr-un simplu reflex Javier şi le coborî, încercând să
blocheze puhoiul de lovituri, îi arse una în cap, iar când îl văzu
inert, pe parchet, îi cără mai departe la picioare, până ce acesta
încetă să mai zvâcnească, moment în care Rimini observă că
hainele începeau să se mişte, alunecau şi cădeau, trăgându-le
după ele şi pe cele de la fund, şi un copilaş de
patru sau cinci ani, cu o pată pe gât din naştere, se ridica în
picioare în mijlocul patului, bine înţepenit pe picioarele lui
crăcănate, şi-l privea cu o nedumerire somnoroasă, asemenea
despotului care se-ntreabă ce mocofan din lumea muritorilor
îndrăznise să-l smulgă din sfera perfectă a somnului său.
18
Dar Vera se întoarse, şi când o zări în aeroport, strecu-
rându-se printre tovarăşii de zbor pentru a-şi recupera bagajele,
Rimini avu impesia că frumuseţea şi graţia ei sporeau şi mai mult,
aşa, nepăsătoare şi complet desprinse de el, care le admira de la
distanţă, iar incidentul de la petrecere căpătă acum consistenţa
fragilă a unui vis. Totul părea îndoielnic, precum acele imagini pe
care le întrevedem pe ecranul televizorului cu o secundă înainte de
a adormi. Părinţii Verei ieşiră primii, ea fumând o ţigară subţire,
colorată, dintr-acelea aduse din străinătate, el, mai în spate, imens
şi gâfâitor, cu o faţă de om ce simţea nevoia să-şi ia vacanţă de la
vacanţă. Se opriră în hol, priviră în toate părţile, căutându-l, până
ce mama îl recunoscu şi o pomi zâmbitoare în direcţia lui. Dar
Rimini se feri de obrazul ei încărcat de pudră, eschivă mâna cu
care tatăl avusese intenţia să-l intercepteze, îi lăsă în urmă, fentă
şi o poliţistă, pentru a se năpusti asupra Verei, care se lupta cu un
geamantan pe rotile — o rotiţă înţepenită —, ca s-o sămte şi s-o
îmbrăţişeze până la sufocare, în timp ce restul pasagerilor,
înşiruiţi într-o coadă lungă, protestau că bloca ieşirea, iar Vera,
scoţând capul dintre braţele lui Rimini, îl privi pentru prima dată
în ochi, uşor buimacă şi, strângând din buze spuse că da, că
petrecuse bine, că totul ar fi fost perfect dacă el nu i-ar fi dat ocazia
să se necăjească pentru că nu acceptase s-o însoţească. Fără a-i
da drumul din braţe, Rimini îi ceru iertare, se declară vinovat
pentru tot, ceru să-i fie aplicată cea mai grea pedeapsă şi,
cum-necum, aşa, absorbit în contemplarea comorilor recuperate, o
privi începând de
sus, de la părul de pe frunte, la micile pete roşiatice din jurul
buzelor, la buze, atât de roşii de parcă cineva tocmai le-ar fi sărutat
frenetic, şi se dispuse să asculte relatarea calvarului care-i
întunecase clipele voiajerei.
Majoritatea motivelor erau irelevante, probabil inventate:
turbulenţe în timpul zborului, la ducere, întâlnirea cu o reptilă
veninoasă în plină selvă. Dintre toate, Rimini alese două: o răceală
alergică — ghiftuire cu fructe exotice — care-i lăsase nişte
crăpături de toată frumuseţea în jurul nărilor; „rana teribilă” pe
care un exemplar deosebit de agresiv de cactus i-o făcuse la o
coapsă, în timp ce se plimba, culmea: ameţită, pe un pod
suspendat peste o apă, rană pe care orice medic cu experienţă —
nu nepriceputul de la hotel, după toate aparenţele interesat mai
curând de picioarele pacientei decât de rană — i-ar fi închis-o cu
câteva puncte de sutură, şi care o scufundase într-un nor de febră
o noapte întreagă — cactusul era veninos, dar „printr-un miracol”
nu fusese mortal — şi pe care Vera refuzase să i-o arate în taxi, cu
toate că bermudele safari de pe ea ar fi permis examenul ocular,
aşa încât aviditatea clinică a lui Rimini ajunse la apogeu înainte de
a sosi la Las Heras, unde dădură buzna cu valize şi genţi, uitând să
mai închidă uşa de la stradă, se prăbuşiră pe patul pe care Rimini,
cu trei ore în urmă, când plecase spre aeroport, îl lăsase nefăcut, şi
unde, după o scurtă luptă cu pantalonul, reuşi să vadă
de-aproape, să se impresioneze şi să atingă cu buzele „teribila
rană” — o zgârietură palidă, nu mai mare decât o unghie şi
aproape invizibilă, pe care orice observator ocazional, nu Rimini,
desigur, ar fi confundat-o cu o urmă de pix roşu.
Rimini îi oferi azil imediat, fără a sta pe gânduri. Acceptă, una
câte una, toate exigenţele pe care Vera le formula, pe un ton de
copil năzuros, din vârful patului, în timp ce el se ducea să dea
drumul la televizor, punea ibricul pe foc, închidea obloanele,
deconecta telefonul, ieşea să aducă facturile şi să cumpere ţigări, îi
masa tălpile, ieşea din nou, de data asta la farmacie, să cumpere o
cremă pentru crăpăturile de la nas, îi mai punea o pernă, dădea la
o parte pătura, crăpa fereastra
şi o reînchidea, o lăsa să doarmă singură, se repezea atunci
când îl chema, se dezbrăca, se strecura sub cearşafuri, o încălzea,
se îmbucau unul intr-altul, mâinile ei între picioarele lui, mâinile
lui la subţiorile ei, picioarele încurcate şi, fără a face nici cel mai
mic efort, fără măcar să se mişte, ca şi cum dorinţa ar fi fost atât de
intensă încât nu mai avea nevoie de organe pentru a se manifesta,
traversau pragul, cutremurându-se în milioane de spasme
mărunte şi se prăbuşeau în somn, fără să se separe.
Azilul dură opt zile: exact dublul perioadei de răceală şi a celei
— de neiertat — cât o lăsase Rimini în voia flagelului subtropical.
După două zile înfocate pe care le consacră refacerii, Rimini
întrerupse traducerile fără urmă de remuşcare: biroul rămase
neatins, congelat parcă în timp, cu dicţionarele şi cărţile deschise,
cu hârtii în dezordine, o pagină neterminată în maşina de scris şi,
de fiecare dată când trecea pe lângă el, Rimini îi arunca o privire
distantă, aceeaşi cu care ar fi privit scena reconstituită într-un
muzeu. Îşi petrecea cea mai mare parte din zi în oraş, îndeplinind
sarcinile şi executând instrucţiunile pe care Vera i le dădea
dimineaţa, din pat, adevăratul său cartier general, acoperită până
la gât cu un cearşaf plin de zahăr şi firimituri de la micul dejun.
Vera era motorul imobil, Rimini, repercusiunea. Sau Vera era
izvorul de iradiere, un centru absolut, ticsit de capricii, ce-i etala,
cu o suverană lipsă de jenă, slăbiciunile cele mai primitive — fresh
de portocale dimineaţa, hămeseală la ora mesei, pâine albă prăjită,
budincă de cartofi, glezniere, Patrick Suskind, mult zahăr în toate,
pieliţe roase, pantofi bărbăteşti fără ciorapi iar Rimini, planeta cea
mai apropiată şi, în consecinţă, cea mai vizibilă, un fel de emisar
necondiţionat, neobosit, însărcinat cu transportul şi difuzarea
luminii ei în toate colţurile galaxiei. Intr-o după-amiază, după ce-i
achitase trei cote restante la Alianţa Franceză, Rimini, în picioare
într-un vagon de metrou, savură încă o dată orgoliul pe care-l
simţise în faţa casierei care-i încasase banii — orgoliul de a o
reprezenta pe Vera în faţa necunoscuţilor reprezentanţi ai lumii ei
—, se privi cu coada ochiului în geamul uşii şi descoperi pe chipul
său un
surâs idiot, de adoraţie totală, pe care n-ar fi crezut să-l afişeze
vreodată. Metroul se opri la Tribunales; se urcă lume. Un băiat
roşcovan şi cu capul în nori, îmbrăcat în uniformă de şcoală, îl
zgârie pe obraz cu colţul unui bloc de desen, iar Rimini simţi
impulsul — trecător dar extrem de intens, până într-atât încât
trebui să se întoarcă cu spatele la agresorul său pentru a se abţine
— de a-i stâlci de uşă căpăţâna roşcată.
Era firesc: de patru zile nu se droga — patru zile în care
cocaina fusese literalmente ştearsă din viaţa sa. Dar această
dezintoxicare, produsă pe neobservate, cum se întâmplă doar în
curele de iubire, nu fusese unica evidenţă ocazionată de perioada
sa devoţională. De mai multe ori, revenit din „misiunile” — cum le
numea în limbajul său personal — pe care Vera i le încredinţa,
intrând în imobilul din Las Heras, se simţea asaltat de o senzaţie
îngrijorătoare, starea aceea ciudată care-l cuprinde pe cel ce
părăseşte un loc şi, la întoarcere, îl găseşte schimbat în chip
misterios. I-au trebuit câteva zile ca să înţeleagă de ce, cum, dar
înţelese că erau schimbări parţiale, pe care un ochi mai puţin
versat le-ar fi putut atribui unei devieri de atenţie sau unui curent
de aer. Apoi, retrospectiv, pistele începură să se multiplice: agenda
sa nu mai era în locul unde-o lăsase; cutiile pe care le ţinea închise
aveau capacul întredeschis; robotul nu înregistrase niciun apel;
unele cărţi, aparent neaşezate în ordine alfabetică, sufereau
mutări intempestive în bibliotecă — în special cărţile mari,
ospitaliere, ideale pentru păstrarea de secrete, semne, şerveţele de
bar, bucăţi de hârtie, scrisori, cărţi poştale, fotografii, numere de
telefon...
Vera profita de ieşirile lui pentru a scotoci. Se simţi oarecum
imbecil. Cum de nu se gândise la escaladarea geloziei dezlănţuite
de refuzul său de a o însoţi la Iguazu? Şi-o imagină. O văzu stând
în pat, luându-şi la revedere de la el cu acea nerăbdare pe care el o
atribuia doar iubirii, relaţiei întotdeauna nesatisfăcătoare pe care
iubirea o menţine în cazul despărţirilor, şi apoi, sigură că
rămăsese doar ea în casă, o vedea repezindu-se la agenda lui şi
răsfoind-o cu disperare, în încercarea de a descoperi un nume, o
întâlnire,
o urmă crucială. O văzu fragilă, dezolată, consumată parcă de
sterilitatea trudei ei, iar descoperirea îl mişcă, făcându-l să se
simtă mai puternic ca niciodată. Intr-o noapte, Rimini îi propuse
să se mute la el. Vera se lumină la faţă, dar îşi reveni imediat; îl
privi în ochi, lung, inchizitorial, ca pentru a-i da ea lui posibilitatea
de a se gândi mai bine. Rimini nu-şi schimbă gândul, iar Vera îl
întrebă de o mie de ori dacă voia cu-adevărat lucrul acesta, dacă se
gândise bine, dacă i-o propunea fiindcă o dorea — iar el spuse că
da, da, da, şi ea, cu voce limpede şi gravă, ca şi cum ar fi citit un
document oficial, începu să-i enumere toate defectele cu care se
angaja să convieţuiască, deosebindu-le pe cele care aveau soluţie
de cele ireversibile, pe cele frivole de cele indispensabile, iar el,
îmbrăţişând-o recunoscător, le acceptă pe toate, ba chiar mai
adăugă unele pe care ea le omisese şi, în timp ce o săruta pe gât, îi
spuse că nu credea să existe soluţie pentru defecte. Ea râse. El o
îndepărtă puţin, ca s-o vadă cum râde şi în clipa aceea observă
cum o umbră rapidă de teamă îi mătura chipul şi râsul i se
transforma într-o grimasă de spaimă. Plânse mult şi-i ceru să nu-i
dea drumul din braţe. „Nu pot să evit asta”, spuse: „Când totul e
bine, întotdeauna mă gândesc că urmează o tragedie”.
Mâncară la restaurantul chinezesc de pe Paunero, un loc
spaţios, supraluminat, cu o armată de ferigi suspinând peste
mesele goale şi o alta de chelneri privind plictisiţi înspre stradă.
Mâncară e un fel de-a spune. După câteva teste asupra meniului,
era previzibil ca felurile servite să nu fie ceea ce comandaseră, şi ar
fi fost suficientă o privire rapidă prin local — unde, în afara unui
bărbat care-şi golea îngândurat farfuria, cu spatele la ei, despre
care era imposibil de spus dacă era un client ori aparţinea
personalului, nu mai exista, nu mai existase, ore, zile la rând,
nimeni în afară de ei pentru a înţelege în ce măsură mâncarea era
necomestibilă. Aşa încât ciuguliră dintr-o chestie cu nişte
tentacule scăldate într-im sos lucios şi se puseră pe băut,
bucurându-se de imunitatea ce părea a-i proteja de toate lucrurile
nedorite, de mâncărurile periculoase, de ostilitatea chelnerilor, de
decor - dragorii, fotografii cu boxeri, paravane din hârtie cu poze de
vedete de televiziune decupate din reviste — până şi de sus-
ceptibilitatea celuilalt mesean care, în repetate rânduri, deranjat
de râsetele lor, se întorsese şi-i fulgerase cu nişte ochi injectaţi de
sânge. Plecară ameţiţi. Vera făcea trei paşi şi se clătina, iar Rimini
trebuia s-o susţină ca să nu se prăbuşească. Rămâneau o clipă
aşa, îmbrăţişaţi, sprijiniţi de trunchiul vreunui copac, până ce
Vera răspundea la o întrebare, cea mai simplă dintre cele cu care
Rimini îi testa luciditatea, după care îşi continuau drumul spre
Las Heras.
Cotiră pe Cabello, înaintând orbiţi de lumina unui reflector cu
cuarţ ce ilumina întreaga zonă. Vera, care nu concepea să se mişte
dintr-un punct în altul fără a comenta în legătură cu toate
variantele de drum pe care le aveau, obiectă calea aleasă şi vru s-o
ia înapoi. „Pe Canning. Pe Canning”, bâigui. „înspre Canning
mergem”, spuse Rimini, cuprinzând-o de umeri şi obligând-o să se
întoarcă. „Sunt foarte ameţită”, spuse Vera: „cred c-am să rămân
aici.” „Mai avem doar două străzi”, îi spuse Rimini. „Aici, aid e
perfect”, zise ea, arătându-i o intrare întunecoasă. „Nu, nu”, spuse
el, „rezeamă-te de mine, te duc eu.” Făcură încă doi, trei paşi, până
ce Vera se opri cu ochii larg deschişi, ca şi cum tocmai îşi amintise
de ceva important. „Cred că am să vomit”, spuse. „Respiră adânc”,
zise Rimini. Vera inhală rapid şi scurt, închise ochii şi începu iar să
se clatine. Rimini o susţinu cu putere. „Deschide ochii”, îi spuse;
genele măturară aerul cu dispreţ şi enormii ochi verzi ai Verei
admirară enorma pată de lumină. Ceva tresări în memoria lui
Rimini: una dintre acele amintiri mecanice, laterale, trezite brusc,
care dau la o parte molozul şi emit o scânteie. „Repetă”, îi şopti la
ureche: „relaxez limba pe sub limbă”. „Ce?” „E pentru relaxare.
Repetă: relaxez limba pe sub limbă.” „Cum vine asta «limba pe sub
limbă» Ce tot zici acolo?” Asta era întrebarea pe care Rimini ar fi
vrut mereu să i-o pună Fridei Breitenbach — mereu, din dimineaţa
în care auzise acest soi de mantră pentru prima oară din gura
Sofiei, în curtea şcolii, la câteva secunde după ce Sofia acceptase
propunerea lui de a ieşi împreună, iar Rimini, cu inima înnebunită
de emoţie, fusese cât p-ad să leşine sub scara din curte,
până în zorii ultimei zile, când Rimini, care tocmai rezervase
apartamentul din Las Heras, se lupta în pat cu o insomnie
cumplită, la câţiva centimetri de femeia de care decisese să se
despartă pentru totdeauna. „Şşşş, taci şi repetă: «relaxez limba pe
sub limbă», insistă el. „Nu, serios”, protestă ea, pu- nându-i o mână
în piept, ca şi cum ar fi vrut să-l oprească la doar câţiva centimetri
de o prăpastie. „Am să vomit chiar acum.” Rămaseră nemişcaţi ca
statuile, scăldaţi în lumina nemiloasă a cuarţului. La un moment
dat, ceva trecu probabil prin faţa reflectorului, pentru că se
produse un fel de eclipsă, iar Rimini şi Vera simţiră cum un
balsam de întuneric le mângâia ochii. N-a fost decât o clipă —
fulgerul îi lovi din nou, imediat —, dar îndeajuns pentru a-i
îndepărta greaţa. Vera îşi reluă mersul. „Ce tâmpenie,
Dumnezeule”, spuse, „ne îndreptăm spre casa în care vom trăi
împreună, şi eu debutez vomitând pe pantofii tăi în mijlocul
străzii.” Rimini râse, privi înainte şi văzu că ceva ieşea din lumină
şi avansa în direcţia lor — un contur uman. „Cred că n-am vomitat
niciodată în faţa unui bărbat”, spuse Vera, închizând ochii pe
jumătate. „Ar fi fost o onoare”, îi răspunse Rimini. Făcu paravan cu
mâna în direcţia luminii, ca să vadă mai bine: o siluetă de femeie.
Prea târziu: recunoscu aureola de păr din jurul capului, ca o
coroană de foc, picioarele uşor arcuite: Sofia. „Nu vreau. Dacă
vomit, are să-mi fie atât de ruşine că va trebui să te părăsesc”,
spuse Vera. Rimini începu să asude. Se gândi să traverseze, însă
ideea de a face orice mişcare îl speria mai mult decât să stea liniştit
şi să aştepte. „Ţi-e frig, iubitule?”, o auzi pe Vera întrebându-l. Îşi
dădu seama că, panicat cum era, mai curând o sufoca decât s-o
îmbrăţişeze, îşi făcu iluzii că silueta nu venea spre ei, ci mergea
înainte — şi o hrăni, crezând în ea cu o voinţă pe care niciodată
n-ar fi pus-o în nimic, dar renunţă în clipa următoare, când
înţelese că bătaia ce i se accentua în cap nu era pulsul său, d o
fatidică numărătoare inversă. „Iubitule, iubitule”: acum Vera îl
îmbrăţişa pe el, împingându-l spre poarta metalică. „îţi place să-ţi
spun «iubitule»?” Era pierdut. îngăimă o rugăciune în gând: o
repetă o dată şi încă o dată, pe tonul monoton şi
superstiţios cu care-şi amintea că Sofia şi Frida şi toţi
discipolii pronunţau formula, şi pe măsură ce Sofia se apropia,
volumul intern al rugăciunii creştea, devenea asurzitor, mai
supărător decât plânsul, şi mâinile împreunate, şi genuflexiunea
— te implor, iartă-mi viaţa, te implor, te implor, fă asta pentru
mine: iartă-mi viaţa acum, acum, acum — trei, doi, unu — Acum.
In momentul acela o văzu bine, când corpul micuţ al Sofiei, învelit
într-un fel de poncho, se apropiase suficient pentru a scăpa de
efectul de contre-jour. „Ţi-a spus cineva iubitule vreodată,
iubitule?”, repeta Vera, lăsându-şi capul pe spate, cu ochii închişi,
în timp ce-i pipăia faţa cu degete bâjbâitoare. Sofia era deja acolo,
la jumătate de metru, dar nu se uită la Rimini, ci la Vera, o privi de
sus până jos, cântă- rind-o, zâmbi, trecu de el fără să se oprească,
fără măcar să încetinească pasul, atingându-i uşor braţul cu mâna
înmănu- şată, ca şi cum ar fi fost doi spioni pasându-şi o parolă
secretă sub nasul duşmanului — şi totul se petrecu atât de rapid,
atât de paşnic, încât Rimini trebui să se întoarcă şi să privească
peste umăr pentru a se convinge că nu visase.
19
îi datora viaţa. Şi, ca orice adevărat datornic, se temea de un
singur lucru: că va reapărea ca să-l încaseze. Rimini ştia că nu-i va
putea plăti niciodată, însă această insolvenţă, care într-un sens ar
fi trebuit să-l liniştească, părea să-l îndrepte spre un ciudat
eşafod. Se gândea la alternativele pe care Sofia le cântărea,
probabil, cu scopul de a-i permite să plătească: să se întâlnească
pentru a-şi împărţi fotografiile, de exemplu, sau să vorbească la
telefon o dată pe săptămână, ori să se vadă, să se vadă aşa, ca
prieteni, pentru a-şi spune prostii în primul sfert de oră şi apoi,
după prima tăcere incomodă, să plonjeze în rememorarea
trecutului; dar nu: Sofia nu reapăru. Şi pe măsură ce zilele
treceau, Rimini trecea şi el de la vulnerabilitate la un stoicism
demn şi confortabil, în care nu se mai vedea
ca un mieluşel, oferindu-şi gâtul pentru lovitura de graţie, ci
explicând, argumentând, negociind, pentru a impune condiţii de
plată avantajoase. După aceea, când i se păru că pericolele ce-i
ameninţau viaţa se îndepărtaseră şi se simţi din nou suficient de
sigur pe sine încât să poată trăi normal, fără teama de a-şi strica el
însuşi viaţa cu vreo nerozie vinovată, exact când se descoperi
dorindu-şi să se întâlnească cu Sofia spre a-şi dovedi că putea
supravieţui, îşi dădu seama că asta n-avea să se întâmple, că Sofia
dispăruse din nou, şi se simţi demoralizat, ca şi cum ar fi câştigat
o întrecere foarte pretenţioasă, iar acum, cu trofeul în posesie,
descoperea că rivalii săi nici măcar nu se prezentaseră la concurs.
După o săptămână, chiar când ieşea din duş, Rimini îşi puse
un picior pe marginea căzii, să se şteargă, şi observă că jumătate
din unghia mare i se îngălbenise. îşi coborî piciorul şi-l aduse
lângă celălalt; şi unghia cealaltă era la fel. „O ciupercă”, îi spuse
homeopatul. „E ceva foarte comun.” Era un bărbat cu vagi
semnalmente de japonez, care uneori folosea numele de familie
indigen al soţiei, şi ale cărui trăsături se orientalizau sau se
occidentalizau în circumstanţe destul de imprevizibile. Relaţia lui
Rimini cu el era atât de bună încât, deşi fusese medicul
amândurora, al lui şi al Sofiei, despărţirea, care afectase atât de
multe lucruri comune, pe aceasta părea că nici măcar n-o
atinsese. „Nu vă uitaţi la unghiile mele?”, îl întrebase Rimini. îi
păru rău imediat: ştia că irisul ochilor era punctul cel mai
îndepărtat la care putea ajunge dorinţa de examinare a unui
homeopat. „Nu e nevoie”, spuse medicul. „Doar dacă ţii foarte mult
să ţi le văd”. „Nu, nu”, răspunse el aproape scuzându-se. „Şi ce
trebuie să fac.” „Deocamdată, nimic”, spuse medicul. „Nimic?” Era
ceva în administrarea homeopatică a timpului — un pariu
necondiţionat cu viitorul — care îl revolta întotdeauna.
„Antibiotice”, spuse homeopatul: „Nu există altceva. Dar sunt
toxice şi, în plus, ar interfera cu tratamentul, aşa că o să le lăsăm
pentru mai târziu.” „Cu ce tratament”, spuse Rimini. „N-ai o
medicaţie?” „Nu”, răspunse Rimini: „de luni de zile nu iau nimic.”
„Atunci, să începem”, spuse medicul, cu o pornire entuziastă.
aplecându-se înainte şi sprijinindu-se cu coatele pe birou. „Ce
mai ai să-mi spui?”, întrebă, pe un ton aproape provocator. Rimini
cotrobăi prin ultimele luni ale vieţii sale. „Nu ştiu. Nu-mi vine
nimic în minte”, spuse, şi-l încolţi din nou: „N-au să se facă mai
rău, nu?” Medicul ridică privirea de pe fişă. „Poftim?” „Unghiile”.
Medicul nu-i răspunse; zâmbi, se uită din nou în fişă şi, brusc, îşi
ridică ochii, încercând parcă să-l ia prin surprindere, şi-l întrebă:
„Cum stai cu transpiraţia?” „N-am observat schimbări.” „Dormi
bine?” „Da.” „N-ai insomnii”, spuse medicul. „N-am avut
niciodată”, răspunse Rimini. începea să se simtă stingherit. Avu
impresia că dezordinea interogatoriului, specifică atenţiei
plutitoare a homeo- paţilor, de data aceasta era doar faţada cu
care-şi masca un soi de premeditare. „Mai vezi musculiţe argintii
prin aer?” „Cred că da. Uneori. Nu ştiu, n-am prea fost atent.”
Medicul oftă şi puse fişa cu partea scrisă în jos. „Şi starea de
spirit?”, întrebă. „Bună”, răspunse Rimini. Hotărî să nu mai
adauge nimic. Insă medicul îşi menţinu privirea asupra lui atât de
mult timp şi atât de impasibil, încât Rimini fu nevoit să cedeze.
„Toate încep să reintre în normal”, spuse. „înţeleg”, încuviinţă
medicul. Şi apoi, în treacăt, întrebă: „Vreun abuz de ceva?” Rimini
îşi ascuţi atenţia. „De ce?” încercase să fie sarcastic, însă râsul lui
dintre cele două cuvinte păru mai curând expresia nervozităţii.
„Ultima dată când ne-am văzut, erai căsătorit”, spuse medicul. Nu
se uita la el, şi acest detaliu, dintr-un anume motiv, conferea o
gravitate particulară vocii sale. Rimini presimţi că-l aştepta un
diagnostic teribil. „Nu întotdeauna se găseşte cea mai bună
metodă pentru redobândirea echilibrului”, spuse pe ton scăzut,
reproducând parcă o axiomă din catehismul său privat. După care
adăugă în mod cu totul neaşteptat: „Vreo schimbare de
deprinderi? Droguri? Ce-mi spui despre viaţa ta sexuală?” Rimini
îşi plimbă privirea avidă prin cabinet, în căutarea uşii secrete prin
care Sofia, şi Javier, probabil, informatorul său stâlcit în bătaie,
trebuie că se fofilaseră cu o secundă înainte de venirea sa. „Am faţă
de libertin?”, întrebă, recuperând un oarecare aplomb. însă
medicul îi ignoră ironia şi spuse: „Te-ai cântărit
în ultima vreme?” „Nu”, răspunse. „Vi se pare că sunt mai
slab?” „Puţin. Cam cu trei, patru kilograme”, spuse medicul,
întoarse fişa şi notă repede câteva cuvinte, în timp ce cu cealaltă
mână trăgea spre el reţetarul. „Nu mă cântăriţi?”, întrebă Rimini.
„Nu”, spuse medicul, concentrându-se acum pe reţetă, „doar dacă
vrei neapărat să te cântăreşti.” Rimini stătu pe gânduri. Medicul
rupse prima foaie din reţetar şi, cu un gest afectat, o depuse sub
privirea lui Rimini. „Lycopodium zece...”, începu să spună, însă
Rimini îl întrerupse: „Ba da, dacă mă gândesc mai bine, aş vrea să
mă cântăresc.” Medicul zâmbi din nou: „O s-o lăsăm pentru altă
dată”, spuse ridicân- du-se şi strecurându-i reţeta între degete:
„Lycopodium de zece mii, un...”, oscilă şi apoi acceleră: „...pliculeţ.
II iei înainte de culcare. Ştii cum, nu?” îi strânse mâna, în timp ce-l
împingea spre ieşire, uşor dar hotărât. „Ţi-l torni pe limbă şi-l laşi
să se dizolve. Mă suni peste cincisprezece zile.”
în picioare, pe hol, în faţa ascensorului care urca, Rimini se
lăsă cuprins de un sentiment de pustiire ce-l îngheţă din cap
până-n picioare, ca şi cum maşinaţia a cărei victimă tocmai fusese
l-ar fi convertit într-un fel de paria, abandonat în ploaie. Se
întoarse la uşa cabinetului şi sună. Medicul întredeschise uşa, cu
o figură contrariată. „Nu cred că voi putea să vă mai fiu pacient”,
spuse Rimini, înapoindu-i reţeta. Medicul n-o luă, dar deschise
uşa mai mult, poftindu-l să intre, cu un gest paternal. Rimini însă
îi întoarse spatele şi se îndreptă spre ascensorul care, chiar în acel
moment, era chemat de cineva de la parter. îl opri trăgând de uşă
cu un gest repezit. „Nu mi se pare că e momentul să iei o hotărâre
atât de importantă”, spuse medicul. Rimini nu-i răspunse. Des-
chise uşa. „Eşti tot o came vie”, spuse medicul. începu să coboare;
îşi ridică ochii şi observă pantofii roşcaţi ai medicului intrând în
cadru. „Ai nevoie de ajutor, Rimini.”
Se înnoptase. Se simţea neputincios, moale, într-o stare de
disconfort total. Fără a sta pe gânduri, se opri la primul telefon
public care-i ieşi în drum şi formă numărul Sofiei. N-avea nicio
idee despre ce urma să-i spună — acţiona dintr-o pornire
disperată. îi răspunse o voce de bărbat, puţin strangulată,
ca şi cum n-ar fi vorbit de o bună bucată de vreme cu nimeni.
Rimini întârzie o secundă până să-l recunoască pe Rodi, tatăl
Sofiei. „Sofia este?”, întrebă repezit, lipind cele două cuvinte
într-unul singur, ca şi cum ar fi vrut să se camufleze cu ele.
„Rimini, tu eşti. Ce bine?” — se înecă; respiră adânc şi continuă:
„Ce bine-mi pare că te-aud după atâta vreme.” Rodi îndepărtă
receptorul şi murmură ceva, părând a vorbi cu o altă persoană.
„Voiam să vorbesc cu Sofia.” „Da, sigur”, spuse Rodi, dar vocea-i
sună firavă ori speriată, şi liniştea care urmă fu prea lungă pentru
ca Rimini să nu se îngrijoreze. „Nu e acasă?”, întrebă Rimini. „Ăăă,
nu. Acuma nu. E... la spital.” Rimini auzi un zgomot puternic, ca şi
cum tatăl ar fi strănutat în receptor, după care, o perioadă destul
de lungă, nişte văicăreli neîntrerupte. Momentul se prelungea.
Rimini fu nevoit să se sprijine de telefon. „La spital?” Linişte. „Da”,
spuse tatăl, reînviind: „au operat-o azi-dimineaţă.” Rimini se
înfioră: ar fi vrut să poată da înapoi, ar fi vrut ca toată ziua aceea
s-o ia de la-nceput odată cu el, de la zero. „Ah, credeam că ştii”,
spuse tatăl. „Nu, nu”. „Cum e posibil, Rimini, să nu vorbiţi între
voi?” „Nu...” „Ce prostie, omule. Noi te iubim aşa de mult. Sofia, şi
ea, te iubeşte atâta...” Cealaltă persoană îi spunea ceva,
obligându-l să îndepărteze iar telefonul. Rodi o contrazicea şi-şi
sufla nasul: „Şi de ce să nu-i spun? Că doar e adevărat. De ce să
tac?” Pe urmă se apropie din nou de aparat şi spuse. „Mi se cere să
nu...”, plesni din limbă în semn de dezaprobare. „Dar, e bine?”,
întrebă Rimini. „Sunt bine, da, pe dinafară. Dar mai bătrân, nu? Şi
destul de trist. Ce poznă i-ai făcut, Rimini. Doisprezece ani. Şi
când te gândeşti ce greu reuşesc oamenii să stea împreună.
Spune-mi, nu există nicio posibilitate să...”. „Eu vă-ntrebam de
Sofia”, îl întrerupse Rimini: „Ea e bine? De ce-au operat-o?” Rodi se
angrena din nou în conversaţia aceea paralelă. „îl invit eu”,
spunea, „după aia să facă ce-o vrea.” „Alo!”, strigă Rimini în gol.
„Alo, Rodi!” Rodi reapăru. „Che” 18 , spuse trăgându-şi nasul,
cuprins de un val de entuziasm fanatic: „Pe 12 inaugurez o
expoziţie, în Balderston, galeria dintotdeauna. Nişte uleiuri.
Peisaje cu plaje în zile cu nori. E damblaua mea din ultima vreme.
M-aş bucura foarte mult dac-ai veni. Serios: pentru mine, pentru
toţi ar fi o...”, răsună un zornăit scurt, brutal — ultimele cinci
centime fuseseră înghiţite — şi vocea lui Rodi dispăru brusc,
înghiţită şi ea de telefon.
Nu îndrăzni să sune încă o dată. în seara aceea, în timp ce
Vera era în duş, Rimini îi strigă c-avea să coboare să ia ceva de
mâncare pentru cină şi se duse la telefonul public din colţ. Privi o
vreme reflexul luminilor pe asfaltul ud, uşurinţa cu care maşinile
se deplasau pe bulevard, clipirea regulată a semafoarelor, şi
această logică a lumii, atât de preocupată de propriul său
mecanism, îl umplu de o nelinişte infantilă. II sună pe Victor, dar îi
răspunse robotul. „Doamne sfinte”, îşi spuse: „Victor e la spital.
S-au dus toţi la spital.” Totuşi vorbi: „Victor, sunt eu, Rimini. Dacă
eşti acolo, răspunde-mi, te rog. E important. Foarte important.
Victor...” „Doamne”, strigă Victor din partea cealaltă. Se scuză: îşi
pregătea de mâncare. Orecchiette1 cu sos de praz. Rimini mâncase
de seară? „Ce e cu Sofia, Victor?” Victor nu-i răspunse. „Te rog să
nu mă menajezi: spune-mi tot, spune-mi adevărul.” îi povesti
conversaţia cu Rodi. Pronunţă cuvântul „spital” între două tăceri
de rău augur, iar Victor, mişcat, izbucni în râs. „Biet înger.” Făcu o
pauză; gusta din ceva. Prea multă smântână. Şi-a operat nasul,
Rimini. Nu e nimic grav. Am vorbit cu ea acum jumătate de oră.
«Viaţă nouă, nas nou», mi-a zis. Părea fericită. Sigur nu vrei să
mâncăm împreună? Mademoiselle Vera e şi ea invitată, ei, ce zici?
Trecuse multă vreme de când Mademoiselle Vera nu mai
primise atâtea propuneri de socializare. Rimini o găsi vopsin- du-şi
unghiile, învăluită în aburi, cu un turban din prosop pe cap şi o
ţigară atâmându-i între buze. îngenunche lângă ea şi începu să-i
sărute uşor pulpele, oprindu-se din loc în loc pentru a-i sufla peste
zonele înroşite cu care se întorsese în după-amiaza aceea de la
depilat. Vera trase adânc din ţigară şi-şi dădu capul pe spate,
evitând sâ-i dea fumul în ochi. Riminiîi scoase ţigara din gură.
„Mulţumesc”, spuse, exalând fumul cu putere şi, în timp ce-şi
alătura picioarele ca să-şi examineze unghiile una după alta,

18 „Che" — pronunţată [ce], interjecţie foarte folosită în limbajul curent argentinian, cu sensul de „măi, omule, bă, hei!"
Denumire italiană a unui tip de paste în formă de urechiuşe
adăugă: „Un domn foarte amabil m-a invitat la o expoziţie de
pictură.” Făcu o pauză, îşi lăsă capul într-o parte, privind cu
atenţie spre vârfurile picioarelor, şi detectă o geană care i se lipise
de ojă. „Pe 12, parcă a zis. La galeria Badmington sau Materson,
nu mai ştiu. Am notat în carnet.” încercă s-o înlăture cu unghia de
la degetul mic. „Ah”, îşi aminti, „a zis că n-a vrut să te sperii. Că nu
e nimic: nici măcar nu i-au făcut anestezie totală.” Vera îşi întoarse
privirea, lăsând-o să cadă asupra lui Rimini ca din întâmplare, în
timp ce-şi strângea buzele într-o scurtă expresie de
condescendenţă. „Eh, i-au îndreptat puţin nasul.”
Rimini înţepenise. Vera traversase câmpul minat fără să se
codească, fără să greşească şi fără să sufere, şi acum îl privea de
pe partea cealaltă, sănătoasă şi în siguranţă, inaccesibilă, cum
privesc supravieţuitorii unei experienţe teribile. Atunci el i-a
propus să caute un apartament şi să se mute împreună. Când s-a
trezit, a doua zi, Vera deja plecase; lăsase masa pusă pentru micul
dejun, cafeaua pregătită şi ziarul deschis la rubricile cu
apartamente de închiriat, cu un marker fluorescent deasupra,
pentru ca vântul care intra pe fereastra din living să nu zboare
paginile. Cafeaua era prea prăjită, o crustă de zahăr se întărise pe
linguriţa ce-i revenise lui şi untul, deşi moale acum, încă mai
păstra urmele împunsăturilor cu care fusese tratat mai devreme,
dar existau opt apartamente — Rimini numără alarmat mai multe
etaje doi şi trei fără lift, evidenţiate, toate, cu semne mari de
exclamaţie — care pluteau deja în interiorul respectivelor cercuri
fluorescente.
Două săptămâni mai târziu, o camionetă staţiona pe o stradă
pustie din Abasto şi, după o tentativă de revoltă pe care Rimini o
aplană cu promisiunea unei sume suplimentare, doi cărăuşi cu
ochii injectaţi urcau pe scara de marmură a celor trei
interminabile etaje rodul variat a două mutări într-una:
mobilele pe care Rimini le avusese în Las Heras şi fetişurile pe
care Vera hotărâse să şi le aducă din casa părintească: şifonierul
roz, căsuţa păpuşilor, dulăpiorul pentru pantofi — un cub uriaş
din lemn tapiţat cu abţibilduri, care se dezmembra puţin câte
puţin, în timp ce-l urcau —, bancheta căptuşită cu pluş alb,
oglinda pentru baie încrustată cu beculeţe albe, amintire, după
cum îi mărturisise Vera, de la o serbare şcolară de sfârşit de an în
care interpretase rolul unei celebre dive a dansului ce-şi lua rămas
bun de la publicul său pentru totdeauna. „Şi oglinda la ce
folosea?”, întrebase Rimini, cu speranţa că, printr-o anume lacună
autobiografică, n-ar mai găsi explicaţie pentru accesoriu şi astfel
acesta ar putea rămâne afară. „Făcea parte din scenografia cabinei
de teatru”, spusese Vera: „toată scena consta în monologul
balerinei spus în faţa oglinzii.”
Trecură două, trei luni, şi Sofia, al cărei nas părea să fi avut
două apariţii cameo în visele lui Rimini, o dată într-un sicriu de
sticlă, cu un trandafir roşu alături, altă dată din profil, picurând,
în contre-jour — Sofia nu reapărea. Iar datoria pe care Rimini o
avea la ea îşi pierdu treptat din vigoare, fu dată de-o parte, aşa
cum sunt date de-o parte obiectele nereclamate de nimeni, până ce
se prescrise. într-o după-amiază, în timp ce aştepta să intre la
dentist, răsfoind o revistă despre un medicament gratuit, Rimini se
opri la o fotografie din secţiunea evenimentelor sociale: Sofia era cu
tatăl ei, amândoi foarte ţepeni, cu pahare mici de plastic în mână,
flancând, ca nişte gardieni, un tablou mare ce reprezenta un teren
inundat ori o plajă ori o mare cu valuri înalte în care naufragiau
animale sau ambarcaţiuni, şi care, conform epigrafului, care o
confunda pe Sofia cu o şefă de la publicitate numită Starosta,
primise din partea pictorului numele de Peisaj emoţional Nu-i
atrase nimic atenţia la nasul Sofiei, cu toate că fotografia, operă a
unui profesionist, probabil, sau a vreunuia dintre vulturii aceia
care descoperă tot felul de figuri pe la vernisaje, fusese cam prost
focalizată şi bătea în verde. După câteva zile, când se întoarse
acasă, căută în carnetul de lângă telefon mesajele din ziua aceea şi
dădu de un nume necunoscut, care
i se păru suspect: Sonia. Pseudonimul era atât de flagrant,
copia atât de evidentă — Sonia, sora mai mică a lui Riltse, moartă
la şaisprezece ani intr-un naufragiu —, încât dacă şi-ar fi lăsat
numele adevărat ar fi trecut mai uşor neobservat. Se gândi că ceea
ce fusese flagrant pentru el trebuia să fi fost de două ori mai mult
pentru Vera şi se pregăti să înfrunte furtuna. „O prietenă a lui
Victor”, se limită ea să spună, fără bănuieli şi subînţelesuri. „Ce
voia?”, întrebă Rimini. „Nu ştiu”. A întrebat de când n-ai mai vorbit
cu Victor.” „Ce ciudat”, spuse el. „Eu în locul tău aş suna”, spuse
Vera. „A lăsat vreun număr de telefon?” „Pe el, pe Victor l-aş suna.
Avea o voce ciudată, ca şi cum ar fi vrut să-ţi spună ceva
important.” De ce nu ţi-a spus ţie?”, zise el, şi dintr-o dată se sperie
de întorsătura pe care părea a o lua totul. De data asta, Vera
credea, iar Rimini îi mina încrederea cu îndoieli care nu puteau
decât să-l pună într-o situaţie proastă. „Tocmai de aia: pentru că e
important”, spuse ea, privindu-l cu ochii larg deschişi, ca şi cum
de-abia în clipa aceea ar fi observat acea fiinţă sperioasă pe care,
din gelozie, n-o văzuse până acum. Şi-i întinse telefonul. Rimini se
aşeză şi ridică receptorul, totul cu nefasta cameră lentă, şi-şi dădu
seama că-i asudau palmele. Era pierdut. Sofia pătrunsese în
fortăreaţa lui. Nu numai că-şi bătuse joc de Vera, dar o mai şi
recrutase. Vera era garanţia că mesajul ei va ajunge la destinaţie,
şi dacă acum Rimini se vedea mai obligat ca niciodată cu un
răspuns era din cauza ei, a Verei. Ameninţarea nu era în afară, ci
înăuntru, şi nu era o forţă ostilă, ci ceea ce Rimini iubea mai mult
ca orice pe lume, singurul lucru care-l menţinea pe linia de plutire.
Pierdut era puţin spus. Brusc, văzu în Vera un instrument al
răului, un asasin candid, de o eficienţă înspăimântătoare. în timp
ce forma numărul lui Victor, avu impresia că intra într-o fază
nouă, în care armele şi regulile cunoscute de el nu mai erau
valabile. însă Victor era internat. „Tuberculoză”, îi spuse fata care
răspunsese, şi care, o secundă mai devreme, îl întrebase cum se
numeşte, ca şi cum ar fi avut o listă cu persoanele autorizate să
primească buletinul medical. „Cu cine vorbesc?”, întrebă el. „Cu
Sonia”, spuse fata, verişoara lui
Victor. Locuia în Entre Rios, venise la Buenos Aires pentru
cincisprezece zile — un seminar pentru avansaţi de ceva,
cosmetologie, cosmologie, climatologie — şi Victor îi ceruse să
treacă pe la apartamentul său ca să-i ude plantele şi să ia mesajele
de pe robot. „Da, da, sigur”, bâlbâi Rimini ruşinat, în timp ce un
cor sarcastic îi călca în picioare toate supoziţiile.
Se duse să-l vadă fără a mai pierde timp, nerăbdător să-şi
spele vina. El, întreţinându-se cu bănuielile lui, şi Victor, sleit de
puteri, scuipând sânge. Cum era posibilă o situaţie atât de
îngrozitoare? Sosi la Spitalul German şi intră evitând să se uite
spre recepţie. De câte ori intra într-un spital, la fel ca atunci când
era obligat să oprească la o frontieră, avea impresia clară că nu
întrunea condiţiile pentru a merge mai departe. „Camera 404”, îi
spusese Sonia, care exista, şi era reală, mult mai reală decât holul
acela de spital şi decât recepţionera care, în clipa aceea, ameninţa
cu intenţia de a se ridica de pe scaun pentru a-l intercepta. Urcă
direct la etajul patru. In lift, la lumina unui tub de neon, îşi plimbă
ochii peste aluminiul pereţilor şi simţi o uşoară ameţeală, ca şi
cum genunchii i s-ar fi muiat din spate. îşi distrase atenţia uitân-
du-se la tovarăşul de ascensor, un bărbat scund, nebărbierit, care
bătea toba cu degetele pe panoul cu butoane şi scotea capul afară,
la fiecare oprire a ascensorului, când se deschideau uşile. Ieşind
pe hol, Rimini fu orbit de luciul pardoselii. Un bărbat în vârstă
sforăia, întins pe o banchetă lungă, cu capul dat pe spate, în timp
ce un copil, aşezat la picioarele lui, ri lega şireturile de la pantofi
între ele.
Rimini intră fără să bată. îi atrase atenţia temperatura
dinăuntru, mai scăzută decât s-ar fi aşteptat, şi aerul aspru,
exagerat de ventilat pentru un bolnav, gândi el. Trecu în vârful
picioarelor pe lângă baie, de unde se auzea şiroit de robinete
deschise. Se opri grijuliu în uşa salonului, cu o uşoară senzaţie de
jenă şi, înainte de a privi înspre pat, ochii îi făcură escală asupra
canapelei însoţitorului, pe care erau aruncate un rucsac negru de
pânză, o şapcă şi un portmoneu croşetat, agăţat de cureaua
rucsacului, ca şi cum femeia care le folosea le-ar fi dat jos deodată.
Luate separat, cele trei lucruri nu-i
spuseră nimic. Dar de îndată ce nu se mai uită la ele, ceva le
aduse automat împreună, ca pe nişte bobiţe de mercur, şi
adunându-se laolaltă, emiseră o inconfundibilă licărire familiară.
Rimini privi înspre pat şi văzu că o asistentă se întorcea către el şi,
ridicându-se, îi întinse ceva. „Ţineţi asta. încălziţi-o”, spuse
asistenta. Rimini îl văzu pe Victor în pat, cu faţa în sus, cu ochii
închişi, şi aproape, foarte aproape, în mâna asistentei, pistonul
unei seringi pline cu sânge. „Haideţi”, repetă asistenta, frecând
vena lui Victor cu un tampon de vată. „încălziţi-o”. Rimini o
ascultă, în timp ce-şi spunea: „De ce, că doar e sânge. E deja cald.”
Simţi că genunchii i se muiau şi că un mare gol îngheţat îi punea
stăpânire pe stomac. I se împăienjeniră ochii. Ultimul lucru pe
care-l percepu înainte de a leşina fu zgomotul uşii de la baie care
se deschidea, nişte paşi care se opreau în spatele lui şi gura
deschisă a asistentei care-i spunea ceva ce nu mai ajunse să audă.
O voce şi nişte mâini invizibile îl extraseră dintr-un subsol
adânc. întins pe pardoseală, cu gura în sus, întrezări o umbră cu o
aureolă strălucitoare, foarte blondă, care se apropia şi se îndepărta
de faţa sa. Foarte rapid — ca şi cum cineva, prin intermediul
aceluiaşi tablou central de unde fusese deconectat, i-ar fi pus din
nou în funcţiune simţurile —, planurile din încăpere îşi reocupară
locurile: sus era din nou sus şi jos, jos, iar corpul său îşi recupera
treptat o vagă tridimensionalitate. Recunoscu vocea asistentei care
protesta — „O eprubetă de sânge. Cine şi-ar fi închipuit...” — în
timp ce freca ceva pe pardoseală, aproape de mâna lui şi, după un
moment, capul care-i ţinea umbră ieşi din anonimat: sprâncene
groase, zbârlite, cearcăne, urme de tumefacţie în jurul nasului,
părul ca un halou luminos. Simţi cum o suavă, delicată ploicică
muzicală picura peste el. Sofia cânta. îi cânta. Aproape nu-şi mişca
buzele, astfel încât ceea ce se auzea era mai curând un susur lin,
propagat nu prin curenţii de aer, d prin proximitate, prin
contagiere fizică. „Sărăcuţul”, spuse Sofia, zâmbind, când văzu c-o
recunoaşte, Rimini mişcă din cap şi-şi dădu seama că i-l ţinea în
poală. încercă să se ridice. Simţi nişte înţepături neplăcute
într-una din palme, de unde asistenta
îi extrăgea cu o pensetă nişte cioburi. Rimini observă mica
băltoacă de sânge şi se uită la asistentă. „Nu e de la dum-
neavoastră, nu vă speriaţi”, îi spuse asistenta. Rimini se întoarse
pe-o parte. Victor îl saluta aşezat pe marginea patului, cu
picioarele lui fără păr atârnând în gol. Rimini se sprijini cu o mână
în pardoseală, apoi cu un genunchi, şi se ridică în patru labe,
simţind în acest timp cum mâinile Sofiei îl însoţeau fără să-l
atingă. „Uşor, încetişor”, spunea Sofia. Rimini se uită la pat şi
calculă distanţa; pipăi armătura metalică, dar dădu greş,
alunecând pe un rest de sânge pe care asistenta nu-l observase.
Victor izbucni în râs. „Băiatul ăsta e un pericol”, se adresă
asistenta Sofiei: „Mai bine-l duci la barul din colţ.”
Traversară podul Pueyrredon — Rimini înainte, cu corpul uşor
întors într-o parte, refuzând parcă din pornire orice ofertă de
ajutor. Se pregătea să împingă uşa barului, o cafenea tipică de
spital, cu medici mâncând la ore nefireşti şi o lumină albă, crudă,
când Sofia îi propuse să schimbe locul. Ştia unul în apropiere, mai
puţin sordid, spuse, cu mese care măcar sunt acoperite. „Dacă tot
suntem aid”, protestă Rimini Confortul îl interesa mai puţin decât
soluţiile expeditive. Intrară. întârziară câteva clipe până să se
hotărască unde să se aşeze. Fiecare separat alese o masă — Sofia
pe cea de patru persoane, tocmai curăţită, lângă fereastră; Rimini,
pe cea de două locuri, pe culoarul de trecere spre toaletă, plină de
ceşti şi farfurii murdare —, şi amândoi ştiau că nu era aceeaşi. Se
uitară imul la altul şi gesticulară neconvingător, ridicând mâna şi
arătând într-o anumită direcţie, în chip de argumentare, până ce
Rimini, a cărui alegere nu avea alt motiv decât indiferenţa, se dădu
bătut şi merse să se aşeze lângă fereastră. îi era o foame teribilă, de
parcă n-ar fi mâncat de zile întregi. Un chelner înalt, obosit, cu
degetele murdare, se opri la masa lor şi rămase tăcut, privind în
altă parte. Rimini se decise pentru un Super Pueyrreddn, cu
castraveţi şi un ou ochi, ultima opţiune din lungul repertoriu de
send- vişuri calde. „Eşti sigur?”, întrebă Sofia. Rimini se uita la
stradă. Sofia ridică ochii spre chelner: „Adu-i unul mixt, cu pâinea
prăjită, şi un whisky simplu, iar pentru mine o picătură.”
Chelnerul plecă, şi Rimini profită pentru a schiţa o revoltă. „De
ce...?”, începu să spună. „Ai să regreţi”, îl întrerupse Sofia, „eu ştiu
foarte bine ce-ţi spun.” O tăcere gravă, incomodă, puse stăpânire
pe ei, până ce Sofia întinse o mână îndrăzneaţă şi bruscă, aşteptă
ca Rimini să se tragă înapoi, conform ritualului său defensiv, apoi
să-şi sprijine iarăşi coatele pe masă, şi-l obligă să-şi desfacă
palma, cea pe care şi-o rănise când leşinase. „Ce penibil”, spuse el,
în timp ce Sofia evalua vătămarea. îşi dădu seama că nu întrebase
nimic despre starea lui Victor şi simţi o ruşine de două ori mai
mare. Sofia îi prezentă o informare detaliată. Aşa încât vorbiră
despre Victor un timp, nu mult, dar cu o vehemenţă suspectă, ca şi
cum cazul lui Victor ar fi fost un teren neutru, pe care se puteau
manifesta cu oarecare fluiditate, fără constrângeri şi fără a căuta
subînţelesuri neliniştitoare. Chelnerul veni cu comanda şi Rimini
se repezi la sendvişul lui. „Bea întâi o înghiţitură”, spuse Sofia,
împingând whisky-ul spre el. Rimini ezită. „O să-ţi ridice
tensiunea.” Rimini îşi atinse buzele cu sendvişul, astfel că după
ce-l puse din nou pe farfurie, câteva firimituri îi rămăseseră lipite
de buze. Bău repede o înghiţitură, încercând parcă să scape de o
treabă stânjenitoare, şi aproape în acelaşi timp îşi vârî în gură o
bucată din sendviş. Sofia îl privea cum mănâncă şi în ochi
începură să i se aprindă scântei. „Eşti cam frumos”, îi spuse,
zâmbind trist. „N-ar trebui să ţi-o spun, acum are cine să se ocupe
de asta. Dar tot ţi-o spun: eşti frumos. Asta e”, suspină: „suntem
despărţiţi, tu ai o iubită tânără şi frumoasă şi nu suporţi să vezi
sânge şi amândoi avem un prieten bolnav şi tu nu ştii nici acum
unde să te aşezi într-un bar, nici ce să ceri de mâncare. Şi eşti fru-
mos. Frumos şi rebel.” îşi puse o mână peste a lui: „Acum nu mai
ai de ce să te revolţi, frumosule. Nu-ţi mai fac nimic.” Rimini râse.
Dar nu se simţea în largul său, nu-i convenea ceea ce-i revenise
prin repartiţie. Sofia — cu nasul ei învineţit, cu strabismul ei
nervos, cu părul ei ca sculată din somn — acţiona cu o siguranţă
de neclintit, ca şi cum totul i-ar fi fost dictat, în timp ce el se refugia
în tăcere, spre a-şi disimula incompetenţa. O privi în ochi, însă
doar în fugă, evitând ca ea
să-i interpreteze privirea ca pe un gest semnificativ, şi în
scânteile pe care le observă, atât de stabile de parcă-i erau
încrustate în pupile, avu impresia că descoperă secretul acelei
distribuiri inegale. Pentru ea, întâlnirea de la spital, tăieturile pe
care Rimini şi le făcuse la mână, barul, lipsa de chef a chelnerului,
firimiturile de pe buze — totul făcea parte dintr-un plan. Pentru
Rimini, erau doar simple coincidenţe; coincidenţe ingrate, în cel
mai rău caz maliţioase, dar la fel de lipsite de sens ca orice operă a
întâmplării, asemenea glonţului pierdut care-l răneşte pe soldat
exact în clipa în care acesta părăseşte victorios câmpul de luptă.
 Rimini râse. „Să mă revolt?”, întrebă. „Eu nu sunt revoltat. De
ce spui asta.” „Munceşti aşa mult. Fad atâtea eforturi”, spuse ea,
aproape mişcată. „Fii atent: te străduieşti să nu mă suni, să nu vii
să-mpărţim fotografiile, să nu-mi răspunzi la mesaje, să mă laşi să
te-aştept la expoziţia lui Riltse. Nu te opreşti ni ci un pic, Rimini. îţi
tunzi părul prea scurt, cum ştii că mie nu-mi place. Prizezi
cocaină. Te îmbrad în trening cu glugă (în paranteză fie spus:
Vrăjitoarea a fost invitată să ţină un seminar la universitatea aia
pe care-o ai pe piept). Te afişezi cu fete foarte tinere (mi-a spus
Javier că e îngrozitor de geloasă, e-adevărat?). îl părăseşti pe
homeopatul care ţi-a vindecat psoriazisul...” Rimini vru să se uite
la ea, însă nu se simţi în stare. Răvăşea firimiturile din farfurie cu
un deget şi le aşeza în mid grămăjoare. îşi aduse umerii în faţă.
„Eşti ca un combatant. Nu e prea mult? Ajunge, nu te mai lupta
atât”, spuse Sofia. „Relaxează-te. Nu e nevoie să-ţi schimbi tot
timpul viaţa. Fă ce ai chef. Şi nu-ţi fie teamă: nimeni nu te obligă
să dai înapoi.” în clipa aceea Rimini ridică ochii, fixân- du-şi-i în
partea de sus a pomeţilor ei, unde hematoamele virau spre un
gălbui de hârtie învechită. „Ce”, spuse ea, luată prin surprindere,
în timp ce-şi ducea mâna la faţă. „Ce vrei să zid. Ce al naibii eşti:
nu mi-ai zis nimic. Cum ţi se pare? Totul e încă... Nu-ţi poţi da
seama bine... Gând o să scadă inflamaţia... Da. M-am operat. Tu
ţi-ai schimbat casa, eu mi-am schimbat nasul. Ce părere ai: e
bine?” „Da, presupun că da.” De data aceasta fără un apropo
răutăcios, Rimini
o privi din nou, îşi aminti chipul originar şi compară cele două
nasuri, încercând să găsească vreo diferenţă. „E un chirurg
special, foarte deosebit”, spuse Sofia ca şi cum i-ar fi ghicit gândul,
în timp ce cu mâinile îşi pipăia nasul. „Duşman de moarte al
industriei nasului câm. După el, fiecare faţă are nasul ei şi fiecare
nas, faţa lui. Susţine că toţi bunii chirurgi plastici (cei adevăraţi,
nu măcelarii ăia care modelează feţe în serie) lucrează ghidaţi de
această relaţie. Ce zid. Observi diferenţa? Uite aici, asta, partea
asta. Vezi un rahat. Trebuie să mai aşteptăm, e încă puţin..., dar
vorbeşte, spune ceva, te rog. Dacă nu m-ai cunoaşte, dacă m-ai
vedea azi pentru prima oară (mă rog, nu chiar aşa, imaginează-ţi
bine faţa mea, dezumflată, fără toate astea de-aid, fără pata asta
galbenă), te-ai îndrăgosti de mine până peste cap?” Rimini
întredeschise gura, mai curând din nedumerire decât ca să-i
răspundă. „A fost o glumă, fraierule. O întrebare retorică.” Râse cu
superioritate, ca o regină ce graţiază un condamnat la moarte cu
câteva secunde înainte de execuţie. Dar îl privi cu coada ochiului,
îmbărbătată de un acces de dorinţă, şi spuse. „Cu toate că ai putea
să răspunzi. Te-ai mai îndrăgosti de mine? Poţi să minţi, dacă vrei.
Dar o să-mi dau seama. Ştii bine cum simt...” Rimini îşi băgă o
mână în buzunar, scoase nişte bani şi-i puse pe masă. „Trebuie să
plec”, spuse. Ar fi vrut ca vocea să-i sune fermă şi puternică — voce
de persoană foarte ocupată şi foarte generoasă care, după ce şi-a
oferit o parte din timpul preţios, alertat de o alarmă discretă,
trebuie să se întoarcă la rutina sa obligatorie —, însă îi sună
tremurată, aproape interogativă. Intrase în mare cu grijă,
intercalând mişcările din braţe cu priviri periodice aruncate spre
ţărm; dar acum se întorcea, şi singurul lucru pe care-l vedea era
suprafaţa unduitoare a apei, marea care-l încercuia şi, undeva,
departe, evaporându-se în aer, linia coastei, inaccesibilă. „Ce”,
spuse Sofia. „Te-a găsit graba brusc.” O mutră acră îi strâmba
gura. „Da”, îi răspunse el. Făcu Un gest din mână către chelner. „Ia
să vedem: ce ai de făcut. Ce e atât de important, ia zi.” „Nimic.
Treburi”, spuse Rimini. Se uită pe nota de plată, îşi dădu seama că
nu-i ajungeau banii şi începu să se cotrobăie prin buzunare, în
timp ce
Sofia îi urmărea toate mişcările cu un dispreţ compătimitor.
„Eşti ca Cenuşăreasa. De asta te-ai despărţit de mine? Ca să fad
fişe? Să respecţi un orar?” „Sofia, te rog...”, spuse el, scoţând pe
masă cheile, o factură veche de la Servidul Cărţii Franceze —
Dicţionarul de injurii al lui Tchou — cu dosul plin de numere de
telefon, două bilete de cinema şi o folie de aspirină consumată, cu
ferestruicile fiecărui compartiment deschise, ca nişte gene, dar
despre banii care-i lipseau, nici vorbă, nicio centimă. Veni
chelnerul şi Rimini îl privi cu ochi rugători, în timp ce-şi afunda
încă o dată mâinile în buzunare: „Simt sigur că mai aveam pe
undeva...” „Plătesc eu”, interveni Sofia. Apoi, cu ochii la Rimini,
dar adresându-se chelnerului, spuse. „Dar nu încă. Mai adu-mi un
strop.” Rimini văzu cum spatele alb al băiatului se îndepărta, ră-
pindu-i unica posibilitate de supravieţuire. „Doar cinci minute, nu
mai mult”, spuse Sofia. „Merit cinri minute, nu?” „Nu fi proastă”,
replică el, privind de jur-împrejur, ca şi cum ar fi căutat ieşirea
pentru cazuri de urgenţă. Dintr-o dată, se simţi mişcat de ceva din
atmosferă, o senzaţie de tulburare prea bine cunoscută din
vremuri mai vechi, ce-i inunda întreaga fiinţă.„Ce-ai păţit?” întrebă
Sofia. „Nimic”, spuse el. „Nimic? Mai ai puţin şi te-apucă plânsul,
Rimini.” Amestecul acela de mirosuri — cafea proaspăt râşnită,
deodorant ambiental, parfum. Unde mai simţise mirosul ăsta? îşi
frecă pleoapele cu nodurile degetelor; când deschise ochii, văzu
negru, apoi o ploaie de ace strălucitoare şi faţa Sofiei. „Mirosul
ăsta. Simţi?” „Da”, răspunse ea. Rimini ezită. Voia să evite cu orice
preţ confidenţele, dar i se păru că, oferindu-i ceva personal, o
porţiune modestă, dar autentică din intimitatea sa, Sofia se va
declara mulţumită. „Am senzaţia că l-am mai simţit şi altă dată”,
spuse. „Aha, l-ai simţit şi altă dată”, repetă Sofia. Tonul ei era atât
de indescifrabil, încât Rimini trebui să strângă puţin din ochi ca
s-o privească. „îţi baţi joc de mine?”, spuse ea. „Nu. De ce?” Sofia se
aplecă în faţă şi-şi înfipse coatele în masă. „Rimini, eram chiar în
barul ăsta când a murit bunica ta. Aici, la masa asta. Tatăl tău a
ieşit din spital şi-a traversat până aici, ca să te-anunţe.” Rimini se
uită în jur
fără convingere. Ştia că nu va găsi nimic şi zâmbi demoralizat.
„Nu dormiserăm toată noaptea”, spuse Sofia. începea să surâdă; se
cuibărea în amintire ca într-un pat recent aranjat, cu cearşafuri
noi. „Ei, tu însă...”, vocea îi tremură puţin, „la un moment dat ai
adormit cu capul pe umărul meu. Aici, la masa asta. Pe urmă am
aşezat nişte scaune unul lângă altul şi te-ai întins să dormi cu
capul în poala mea. Ca un copil care iese cu părinţii la masă, în
oraş, şi adoarme la restaurant.” Sofia se opri şi-l privi. Aştepta
ceva; aştepta ca el să apuce capătul firului pe care i-l întinsese şi
să continue derularea scenei. „Nimic. Nu-mi amintesc nimic”,
spuse el. îşi plecă ochii şi simulă jena, până ce auzi cum chelnerul
îi lăsa Sofiei stropul cerut şi de-abia atunci îndrăzni s-o privească,
ca şi cum martorul acela i-ar fi garantat imunitatea, şi ceea ce
observă la Sofia fu nu atât îndoială, cât respingere, tipul acela de
repulsie dureroasă provocată de acele fiinţe angelice care, de la o zi
la alta, fără vreun motiv aparent şi fără a-şi pierde nimic din
normalitate, devin complet inumane. „Da, văd”, spuse Sofia. „Asta
pentru tine înseamnă să avansezi. Fiecare ştergere din memorie,
un pas înainte, nu? Şi uite-aşa te speli. Scapi treptat de ceea ce
nu-ţi mai e de folos. La ce bun atâta balast, nu? Se-adună praful,
ocupă spaţiu, trebuie să faci tot timpul ordine. Mai bine scapi de
el. «Eliberare.» De-aia ai căutat-o pe fata aia, nu? E tânără... Nu are
trecut (O cheamă Vera, aşa-i? Vera. îmi place numele). Ideal. în
urmă nu mai e nimic. Acum totul e înainte.” Făcu o pauză,
respingerea se transformase în neplăcere, în acea melancolie care
însoţeşte de obicei constatările obiective. „Vezi?”, spuse Rimini.
„Vezi de ce mi-e atât de greu să mă întâlnesc cu tine?” „Da, văd”,
spuse ea, cu milă. „N-am văzut niciodată pe cineva mai puţin viu,
în toată viaţa mea.” Scoase o bancnotă mototolită din buzunar şi-i
dădu drumul pe tăviţa goală. „Nu te recunosc”, spuse sculându-se
de Ia masă. „Mi-e milă de tine.”
N-a mai ştiut nimic de Sofia până în seara aceea, la restaurant,
de ziua lui, când Victor — ai cărui plămâni nu mai prezentau urmă
de bacii, beneficiind, în schimb, de tot mai puţin ţesut sănătos, în
asemenea hal avansa armata de celule maligne care începuse să-l
colonizeze —, îi strecurase pe sub masă mesajul acela în care îi
condamna îndrăzneala de a împlini ani fără ea. Pentru Rimini
fusese o uşurare. Citindu-l, o putuse vedea aşa cum se descria ea
însăşi, în cămaşă de noapte şi papuci în plină stradă, la ora aceea
timpurie de care profită nebunii ca să bată câmpii în public, ui loc
să-l sperie, imaginea îl bucură; era simpatică, prea pitorescă
pentru a fi adevărată, prea adevărată pentru a o respinge. O furase
de la Fellini, ori mai curând de la Giulietta Masina care, după Frida
Breitenbach, reprezenta pentru Sofia autoritatea maximă pe
pământ în probleme sentimentale.
Dar după ceva timp, îi făcu o vizită lui Victor, convocat de o
recădere, la el acasă, în dormitorul lui, cu aştemuturile lui ecosez,
cu o companie de tineri sobri şi rezervaţi, care mereu ieşeau de la
duş sau se pregăteau să intre, şi Victor, luându-şi parcă o greutate
de pe suflet, îi indică să caute într-o cutie de pe comodă cadoul pe
care Sofia i-l promisese în scrisoare, ca să scape de el mai repede. îl
descoperi imediat — un pacheţel prelung, învelit într-o elegantă
hârtie metalizată —, fi cântări cu oarecare nelinişte şi hotărî să-l
deschidă în faţa lui Victor, de parcă prezenţa unei a treia persoane
ar fi făcut mai puţin compromiţătoare situaţia.
Era un instrument pentru scris: negru şi elegant, unul dintre
acelea ce justifică existenţa pomposului cuvânt stilou — genul cu
care medicii îşi scriu reţetele volatile, perturbând în prag de seară
liniştea cabinetului cu o scârţâială din alt secol care-l făcea pe
Rimini să vibreze de plăcere. „Bine, bine”, spuse Victor,
impresionat de zâmbetul de satisfacţie cu care Rimini îşi admira
cadoul. „Se pare că de data asta Madame a nimerit direct la ţintă.”
Rimini fi privi cu ostilitate, reproşându-iparcă
insolenţa. în realitate, îi era frică; ştia foarte bine cum se putea
folosi Sofia de zâmbetul acela dacă Victor, dintr-o scăpare, sau
tentat de plăcerea nesănătoasă de a duce şi a aduce informaţii, i-o
punea la îndemână. „Pardon”, spuse Victor. „Nu-ţi face griji: asta
rămâne între noi. N-o să afle niciodată. Am să-i spun că n-am
ajuns să ţi-l dau.” Rimini răsuci stiloul în mână. Era efectiv în
extaz, dar un extaz fără iubire, descărnat. Rimini descoperea în ce
măsură momente ca acesta, golite de seva amoroasă care ar fi
trebuit să le anime, scoteau în evidenţă ceva ce pentru el părea să
existe doar într-o vagă dimensiune metaforică: ideea că iubirea,
iubirea adevărată, acea iubire aflată dincolo de orice stil, nu avea
nimic de-a face cu efuziunea, nici cu sensibilitatea, nici cu
caracterul învăluitor al sentimentelor, ci cu precizia şi economia
acelei străvechi facultăţi, pe nedrept desconsiderate, numită
ţintire. Iubirea nu arde, îşi spunea Rimini: răneşte. Nu inundă, se
înfige. Cum era posibil ca Sofia să mai nimerească încă direct la
ţintă?
Desfăcu capacul, îşi apropie stiloul de ochi şi-i studie peniţa,
lăbuţele acelea unite ce se iveau în vârf, ca o unghie de metal. Cum
se numea asta: să nimereşti exact în centrul unei ţinte absente? îl
răsuci, pentru a examina şi partea obscură, ascunsă şi expusă
totodată, pe unde trebuia să iasă cerneala înainte de a se revărsa
pe hârtie, pe care Rimini şi-o amintea a fi uşor bombată, ca un
pântec de insectă, opacă dacă era uscată, şi foarte strălucitoare
când o umezea cerneala. Apoi îşi puse buricul degetului arătător
sub stilou şi apăsă uşor, cu grijă, pentru ca cerneala, ieşind, să
urmeze striaţiunile amprentei digitale. Degetul rămase intact.
Repetă operaţia de câteva ori, mărind presiunea şi înclinând uşor
stiloul, fără niciun rezultat. Se uită din nou la stilou de aproape.
Era tot uscat. Presupuse că nimeni, niciodată, nu se deranjase să-l
încarce. Victor îi întinse suplimentul sportiv al unui ziar şi Rimini
scutură stiloul peste doi fotbalişti negri, îmbrăcaţi în verde, care-şi
împleteau picioarele într-o coreografie neverosimilă, şi după ce
dădu greş, repetă operaţiunea mai cu forţă, bătând în masă cu
muchia palmei. „Cred că nu e încărcat”, îndrăzni Victor.
Posibilitatea era atât de evidentă, şi faptul că
Rimini nu se oprise nici măcar o clipă asupra ei atât de incre-
dibil, încât o respinse din start. Cu toate acestea, după ce-l ridică
la lumină, Rimini începu să deşurubeze corpul stiloului, şi
ineluşul de aur care despărţea capul de corp rămase la jumătatea
drumului, agăţat de rezervorul de cauciuc. Rimini avu o vagă
bănuială. Puse stiloul pe ziar, se aplecă deasupra inelului şi-l
răsud uşor, din ce în ce mai încet, pe măsură ce presimţirea
începea să i se confirme. Atunci descoperi litera. Văzu R-ul
mărunt, gravat pe metalul aurit şi simţi că podeaua i se învârtea
sub picioare. Căută un sprijin; fără să se scoale din pat, Victorii
apropie un scaun. „Ce e?”, întrebă. „A gravat pe el iniţiala numelui
meu”, răspunse Rimini, întinzându-i stiloul. „E nebună.” „Unde?”
„Uită-te la ineluşul aurit.” Victor îşi apropie stiloul de ochi dar îl
îndepărtă imediat. „îmi trebuie ochelari. Urgent. Ce iniţială? Eşti
sigur?” „Ce să fac?”, întrebă Rimini. Nu era chiar o întrebare, era
mai curând un fel de suspin intim de descurajare, necamuflat, cu
care încep monologurile în piesele de teatru, când personajul
principal, singur pe scenă, îşi recapitulează drama cu voce tare.
„Să i-l dau înapoi?” Dacă-l păstrez, înseamnă că accept totul.
Stiloul e lucrul cel mai puţin important. Accept ideea cadoului;
consider firească posibilitatea ca, despărţiţi fiind, imul să-i facă
celuilalt cadouri spedale, aceleaşi pe care i le-ar fi făcut dacă mai
erau împreună. Accept nu doar efortul şi abnegaţia pusă în găsirea
stiloului — care, între noi fie vorba, îmi face mare plăcere, cum o
ştie prea bine, deşi am cam părăsit domeniul -, d mai ales intenţia
cu care a solidtat gravarea numelui meu. Accept tot ce ar fi trebuit
să existe între noi pentru ca un asemenea cadou să fie ceva normal
şi nu ceea ce este, un gest complet nelalocul lui, al cuiva care se
amăgeşte, sau se lasă târât de o fantezie delirantă, ori e nebun
de-a binelea.” „Fii bun”, îi ceru Victor, „şi dă-mi capacul.” Rimini i-l
întinse. Totul se petrecu foarte repede, într-o secundă. „Dar dacă
nu accept”, continuă Rimini, „dacă la asta răspund atât de puţin,
doar printr-un simplu «nu», oare nu înseamnă că aţâţ războiul?”
„E marca”, spuse Victor. Se lăsă o tăcere bruscă, de parcă în
aer s-ar fi căscat o despicătură adâncă. „Reform, vezi?”
Victor îi întinse capacul. „E R-ul de la Reform, marca stiloului.”
Rimini luă capacul fără niciun chef. „Uită-te: e şi pe clama de
agăţat. Acelaşi R.” Rimini recunoscu majuscula — atât de mândră,
atât de ofensată de puţinul spaţiu oferit de agăţătoare pentru a-şi
desfăşura întreaga splendoare — şi celelalte cinci litere mici,
distingându-se prin caractere cursive, dar modeste, şi simţi că
ceva se prăbuşea în interiorul său, strivindu-se de o suprafaţă
liniştită, cristalină, foarte adâncă, asemenea unei monede pe
fundul unui puţ. în momentul acela, ca o fereastră ce se deschidea
la o rafală de vânt, Rimini revăzu scena originară în care R-ul acela
şi marca aceea, Reform, dăduseră buzna în viaţa sa şi avu
noţiunea magnitudinii erorii în care căzuse într-o după-amiază, în
gara din Viena, când Sofia, nerăbdătoare să compenseze cu
iniţiative surpriză timpul şi kilogramele răpite de gripă, se oprise
pe peron, exact în clipa în care Rimini se chinuia să urce valizele în
vagon, şi-l obligase să se oprească, să se uite la ea şi să accepte
trusa de catifea neagră cu cadoul pe care i-l cumpărase cu două
zile în urmă, din magazinul de stilouri, pipe şi tutun al hotelului.
Văzu din nou scena; se văzu tânăr, uşor efeminat, cu părul său
lung şi lins, cu pielea sa albă şi buzele crăpate de frig, deschizând
trusa ~ un luxos sicriu în miniatură —, descoperind stiloul Reform
culcat în mijlocul unui pat roşu, prins la mijloc cu un inel negru de
plastic, şi gândindu-se — gândindu-se, şi ca un colecţionar
constrâns ce era, punându-şi de-o parte gândul în timp ce-l
gândea — că orice s-ar întâmpla, dacă ar sta împreună o mie de
ani, zece sau doar încă o zi, niciodată în viaţa lui nu va uita acel
moment.
Dar îl uitase, şi acum, când acelaşi stilou revenise în mâinile
lui — ca obiectele acelea din poveşti care trec printr-o lungă serie
de încercări, pentru a reveni, în cele din urmă, identice, dar mai
experimentate, în posesia stăpânului lor iniţial — Rimini,
uitându-se la el cu un fel de groază uluită, înţelese în ce măsură
partea de neuitat a lucrurilor, sau a acelui complex articulat din
fapte, persoane, obiecte, loc şi timp pe care-l numim moment,
reprezintă mult mai puţin o proprietate a lucrurilor, este mult mai
puţin efectul modului în care lucrurile ajung la noi, pătrund în noi
şi ne afectează, decât rezultatul unei voinţe de perseverare, a unei
dorinţe care atunci, exact în clipa în care e formulată, se şi simte
ameninţată de eşec. Spunem că ceva va fi de neuitat nu doar
pentru a întări, transformând-o deja puţin în trecut, intensitatea
cu care experimentăm acel lucru în clipa aceea, în prezent, ci mai
ales spre a o proteja, a o păzi cu tot zelul şi grija pe care le consi-
derăm necesare, pentru a avea garanţia că peste un timp, când
nici noi nici lumea nu vom mai fi aceiaşi, acest fragment de
experienţă va continua să existe acolo, aşteptându-ne, demon-
strându-ne că măcar un singur lucru a putut rezista la tot. Insă
nimic nu era de neuitat. Nu există imunitate pentru uitare. Rimini
mai privi o dată corpuşorul acela vertical, fără braţe, îmbrăcat de
doliu. încă două minute dacă l-ar mai fi privit astfel, şi nu l-ar mai
fi recunoscut. Cum fusese posibil ca Sofia să-i facă de două ori
acelaşi cadou? Şi cum îi putea dărui un obiect care era al lui? „Eu
în locul tău n-aş dramatiza”, îl întrerupse Victor. „Are un iubit.”
Rimini îl privi uluit. „Sofia”, spuse Victor, „are un iubit. îl cheamă
Cyril, sau ceva de genul ăsta. Un nume ca de pervers dintr-un film
de prin '70. Un rol bun pentru Pierre Clemenţi. Mi se pare că e
percu- ţionist. Neamţ. Locuieşte la Hamburg. Unde probabil că se
află şi Sofia în clipa de faţă. E plecată, nu ştiai? Se pare că s-au
cunoscut la unul din seminarele pe care le ţine cu Vrăjitoarea
Breitenbach.”
Rimini respiră. Fusese ca şi cum cineva curăţase printr-un
gest de magie o încăpere înţesată de mobile. Umplu stiloul Reform
cu cerneală neagră şi-l aşeză cu capul în jos — semn că avea de
gând să-l folosească — alături de celelalte din colecţia personală.
însă nu-l folosi. Dăduse de el de câteva ori, în timp ce alegea un
altul, şi de fiecare dată îl privise cu indiferenţă. într-o zi, decis să-şi
facă ordine în biroul instalat în camera de serviciu, goli paharul în
care stăteau ustensilele pentru scris şi le supuse unui control de
rutină. Cel marcat cu R făcu ce putu: debută surprinzător de bine
— urma lăsată pe hârtie era atât de plină şi fluidă încât dădea
impresia că fusese folosit cu doar zece minute în urmă —, însă
peniţa rămase
repede fără cerneală, se bâlbâi, încercă să-şi revină — tenta-
tiva ajunse de-abia până la jumătatea numelui lui Rimini —, se luă
la harţă cu hârtia şi amuţi pentru totdeauna. Rimini legă stilourile
inutilizabile cu o bandă elastică — erau şase, toate, relicve
funebre, iar stiloul Reform suportă transferul înghesuit între un
Pelikan cu ghiventul capacului stricat şi un Tintenkuli, a cărui
peniţă, scâlciată în urma vreunei căderi, avea forma unui semn de
întrebare — şi le aruncă în coşul de hârtii. Nu simţi nimic. Nu era
un act de natură morală, d de igienă. De luni bune traducerile
scrise — cărţi, articole, documente — erau într-un proces de
regresie, date la o parte de solidtări din ce în ce mai frecvente de
traducere simultană, iar Rimini, tulburat de această tranziţie
neprevăzută, începuse să simtă o senzaţie de prea plin şi de
inutilitate. Biroul său era proba cea mai evidentă. Varietatea
hârtiilor, abundenţa de clipsuri şi agrafe, sortimentul bogat de
dosare, de la cele clasice, cu coperţi negre şi tari, cu inele mari ce
se închideau cu un pocnet de groază, până la cele modeme, uşoare
şi transparente, evantaiul de stilouri, pixuri — singurul
instrument cu care accepta să sublinieze originalele pe care le avea
de tradus — şi markere: toate aceste semne de opulenţă care altă
dată îl reconfortau, de care se considera incapabil să se lipsească
în munca lui, începuseră să-şi piardă din importanţă şi să-l
copleşească, aşa încât ceea ce constituise pentru el, întotdeauna, o
ambianţă primitoare acum îi părea un peisaj baroc, populat de
obiecte inutile, în care-i era greu să se mişte fără a provoca
accidente dramatice, de exemplu să răstoarne călimara cu
cerneală peste o foaie recent bătută la maşină, să şifoneze cu cotul
douăzeci de pagini din copia pe care trebuia s-o înmâneze peste o
jumătate de oră, să trântească pe jos un suport cu stilouri pline cu
cerneală.
Renunţă la toate într-o singură după-masă. Vera îl găsise
semigol şi în sandale, ca un luptător roman, urcând şi coborând
scara cea abruptă care ducea la birou, încărcat cu lăzi de carton şi
pungi mari, ameninţate să plesnească în orice moment din pricina
vreunui colţ ascuţit de dosar, ori al unei rigle, ori a vreunui vârf de
pix. Se ducea şi venea fără să contenească, cu insistenţa şi
frenezia omului care se teme că orice ezitare l-ar putea face să-şi
schimbe ideea şi să se căiască. Sensibilă, ca o veritabilă bolnavă de
gelozie ce era, la orice impuls spre curăţenie venit din partea lui
Rimini Vera i se alătură fără a-i pune întrebări. îl ajută să coboare
pungile pe scară, toate trei etajele, şi nu avu nicio ezitare decât
când ajunse în stradă — unde Rimini, pregătindu-se să urce
pentru ultima serie, tocmai lăsase din mână punga cu stilouri —,
şi descoperi găurica pe care stiloul Reform o făcuse, dinspre
interior, din captivitatea sa, pungii de polietilenă.
21
Poussiere trebuia să sosească peste o săptămână. La mijloc,
intercalat ca un balsam preventiv, le rămânea un week-end lung.
Presupunând că Rimini avea să fie complet absorbit de vizita
lingvistului, hotărâseră să profite de cele trei zile moarte şi se
claustraseră în casa părinţilor Verei din Valeria del Mar.
Călătoriseră cu un microbuz, noaptea, cuibăriţi imul într-altul,
bucurându-se de frigul polar din maşină, sărbătorind ca pe un
privilegiu de lux bucăţelele uscate de turtă dulce, cafeaua slabă,
dar fierbinte pe care o maşinărie o scuipa într-o serie de accese de
tuse — cum îi mai sărutase el băşicuţele rozalii pe care poşirca i le
produsese pe dosul mâinii —, păturile aspre, prea scurte, pe care,
cu câteva minute înainte de a stinge luminile, şoferul de rezervă le
împărţise pasagerilor. Până să adoarmă, Rimini, care se aşezase pe
scaunul dinspre culoar, se uită la şoseaua pustie, ascultă
zgomotul motorului, observă, cu două rânduri mai în faţă, un
picior cu un pantof desfăcut, gata să cadă, mirosi şi încercă să
distingă amestecul de izuri care pluteau în autobuz — covor umed,
putoare de urină, amestec de tutun şi apă de colonie ieftină,
deodorant ambiental cu miros de brad — şi-i apăru ca o evidenţă,
nu ca o simplă impresie, ideea că iubirea este, într-adevăr, efectul
celei mai extraordinare forţe alchimice, singura capabilă să
transforme
sărăcia lumii într-un lux sublim. Şi adormi, dezmierdat de
respiraţia toarsă a Verei pe umărul lui.
Nu după mult timp se simţi scuturat de o subită senzaţie de
pericol. Deschise ochii şi fu orbit de o sclipire albă. Fu gata să
strige, dar marea pată albă păru a se concentra, căpătând
claritate, şi sfârşi prin a se bifurca în două fascicule paralele emise
de farurile unui microbuz care se apropia de ei. Totul rămase din
nou în întuneric. Pe monitorul care atârna din tavan, un comic
gras, îmbrăcat cu un fals halat de medic, încerca să-i injecteze
ceva unei roşcate care alerga în chiloţi şi sutien printr-un mic
cabinet improvizat din nişte pereţi instabili. Rimini nu-şi dădu
seama dacă visează, însă imaginea îi trezi dorinţa. Se răsuci, o
cuprinse cu braţele pe Vera, care dormea cu spatele la el, şi se
frecă uşor de corpul ei, lăsându-se în voia trepidaţiilor maşinii,
până ce termină. Fusese o descărcare inofensivă, pe care somnul o
disimulase cu pudoare şi de care Rimini se bucură a doua zi,
amintindu-şi-o, ca de altfel pe tot parcursul week-endului, cu
ocazia fiecăreia dintre cele şase reprize de amor, desfăşurate de
fiecare dată în alt loc din casă, conform unui program de activităţi
între atletic şi turistic, de care Vera era cât se poate de mândră.
De fapt asta a fost tot ce-au făcut, în afară de faptul c-au folosit
terasa casei pentru a susţine turnee, nu partide, de ping-pong, din
care Rimini ieşea în mod invariabil epuizat, nu atât din pricina
ambiţiei cu care ea îi disputa fiecare punct, cât datorită deselor
coborâri şi urcări ale pantei tapetate cu conuri de brad care unea
terasa cu pădurea, unde mingile aveau prostul obicei de a se duce
să se îngroape. Asta, şi mersul desculţi pe drumuri de ţară, şi
ghiftuiala cu ciocolată caldă într-o ceainărie gen Hansel şi Gretel în
care serveau nişte unguroaice imperative, şi mâncatul grătarului,
seara, într-o dugheană cu pereţi din plastic translucid şi chelneri
apatici, deghizaţi în gauchos, care după unsprezece schimbau
tăvile cu bicele şi cravaşele cu bile, transformând sala de mese
într-o înflăcărată scenă de dexterităţi pitoreşti. Au fost trei zile de
fericire fizică tâmpită, fără impurităţi, o stare de bine de tip siamez.
Până într-atâta încât, o dată sau de două ori,
uimit că rămăsese singur, Rimini se apucase, cu un zel
aproape malign, să caute fisurile pe care senzaţia de plenitudine îl
împiedica probabil să le observe. îşi dorea o deziluzie. însă tot ce
găsi fu o limpezime fără obiecţii, asemenea unui cer turcoaz ce nu
se schimbă o zi întreagă, lăsând impresia că e invulnerabil şi etern.
Nimic nu le putea face vreun rău. Erau imuni până şi la
presentimente.
Rimini nu se supără nici măcar atunci când Vera, trebuind să
semneze un cupon pentru cartea de credit, scosese, cu un gest
absolut normal, stiloul Reform pe care el îl aruncase în urmă cu
câteva zile şi, spre mirarea şi enervarea lui, reuşise să scrie cu el
fără nicio dificultate. „Mi-a părut rău de el şi l-am luat”, spuse ea
surâzând, pentru a-i obţine iertarea. „Nu te deranjează, nu-i aşa?”
Nu, nu-l deranja. Nu-l putea deranja nimic. Lumea era foarte
departe şi Rimini parcă ar fi fost invizibil. Ar fi dat orice ca să poată
alunga cota de nenorocire, durere şi dezamăgire care ştia că stă la
pândă în vreun compartiment secret al destinului său. I se păru că
niciodată nu va mai fi atât de puternic ca în clipa aceea pentru a o
înfrunta. Voia să profite. Şi dacă n-a profitat a fost pentru că
fericirea este prin natura ei duşmana oricărei speculaţii
administrative. Starea de beatitudine înseamnă pierdere,
cheltuială, delapidare — şi oboseală.
Niciodată nu-şi simţise Rimini picioarele atât de greoaie ca în
clipa în care se urcase în microbuzul de întoarcere. Nu era atât din
pricina plimbărilor pe plajă, nici a bătutului mingii pe terasă, nid a
ciudatelor, incomodelor, dar incitantelor probe gimnastice care îl
obligaseră să facă faţă câtorva sesiuni' de amor sub cerul liber. Era
oboseala datorată purităţii, limpezimii, uniformităţii fericirii —
oboseala nu de a înota, d de a sta nemişcat, plutind într-un
element mereu identic cu sine. Aşa încât urcase şi adormise
înainte de plecarea microbuzului, aproape în acelaşi moment în
care se aşezase, singura alunecare spre impoliteţe în mijlocul unei
atitudini ireproşabile, iar primul lucru pe care-l simţise după
aceea fusese o frână puternică, ce-l adusese la normal, apoi încă
două, trei, mai uşoare şi mai scurte, însoţite de o hârâială, şi
maşina se opri
de tot, apoi, cu un suspin zgomotos, păru a pierde din înălţi-
me, ca şi cum cauciucurile i s-ar fi desumflat toate deodată.
în timp ce se aprindeau luminile din tavan, Rimini îşi înălţă
capul peste spătarul scaunului din faţă şi-l văzu pe şofer
dezmorţindu-se. Imaginile ajungeau la el mai repede decât
sunetele. Şoferul de rezervă era în picioare pe culoar, cu mâinile
sprijinite de cutiile pentru bagaje, dar vocea i-o percepu abia după
câteva secunde, întretăiată şi parcă astupată cu vată, când deja
acesta se încheia la hanorac şi cobora în frigul zorilor ce întârziau
să apară. Uşa era deschisă, însă lungul suspin pe care-l scosese la
deschidere ajunse până la el de-abia când umbrele pasagerilor
începură să se mişte printre scaune. Luminile aprinse, curenţii
îngheţaţi ce năvăleau peste aerul sufocant din maşină, sunetele
venite din exterior, licărind ca scânteile pe fondul vătuit al
somnului — totul era incomod şi ostil. Dar în acelaşi timp, cât de
plăcut i se părea modul acesta aspru şi brusc în care toate acele
obligaţii — oprire, aprindere a luminilor, trezire, punere în
mişcare, coborâre — sfâşiau capişonul somnului, şi cât de
excitantă doza de trezie ce li se impunea în plină noapte, într-o
parcare pustie, pe un drum pustiu... Rimini îi văzu pe cei dintâi
pasageri coborând unul după altul, încet, ca şi cum încă mai târau
după ei lanţurile somnului şi, întorcându-se spre Vera, o scutură
cu blândeţe.
Se instalară la o masă din fund, cea mai depărtată de uşă,
lângă şoferii care se şi năpustiseră asupra a două sendvişuri
uriaşe cu pâine franţuzească, şi o altă masă la care o femeie în
vârstă, cu o capă veche de blană pe umeri, rupea o factură în
bucăţi şi i le dădea fetiţei aşezate în faţa ei, urmărindu-şi
activitatea degetelor cu o concentrare de somnambulă. Ce- rură
cafea şi comun. Folosind un braţ al lui Rimini ca pernă, Vera se
culcă pe masă, căscând — un fel de cântec mai degrabă decât
căscat — şi începu să-i povestească un vis lung, plin de peripeţii şi
ambiguităţi ce păreau inventate. Şi în timp ce o variantă a ei, mai
tânără şi mai palidă, cu o jumătate de faţă înroşită de o pată din
naştere — unul dintre nenumăratele semne de imperfecţiune cu
care visele încercau să-i diminueze frumuseţea—, cobora o scară
în melc, ridicându-şi cu o mână cămaşa de noapte, preocupată să
ajungă la timp la una dintre acele întâlniri abstracte cu care visele
ne tulbură, Rimini, mângâind-o pe cap, îşi distrăgea atenţia
plimbându-şi ochii în jur, cu acea privire superficială a tuturor
celor care, treziţi de curând din somn, ştiu că în curând vor adormi
la loc. Trecu peste raftul cu turtă dulce, peste cel cu cărţi, unde o
povestioară cu coperţi sângerii se iţea temerară la micul balconaş
de metal, peste spaţiul pentru reviste în care lâncezeau ziarele din
ziua anterioară; survolă conturul neregulat al capetelor tovarăşilor
de drum şi, când se întorcea la propria masă, cu ochii la podeaua
în şah, exact în clipa în care Vera din somn, care uitase ceva
fundamental, urca din nou scara de-abia coborâtă şi un telefon
vechi începea să sune undeva, prin castel, privirea îi căzu asupra
unei feţe enorme, foarte serioasă, care-i ocupa întreg câmpul
vizual. Mărimea era un efect al proximităţii: fetiţa se afla lângă el.
Avea o mustaţă de zahăr brun pe buza de sus, şi-i oferea o
bucăţică de factură. Rimini o acceptă zâmbind. Fetiţa îl privea
nemişcată, aproape fără să clipească, de parcă ar fi vrut să se
asigure că n-avea să arunce cadoul, apoi, târând după ea o
perniţă, acceptă să se întoarcă la masă, de unde observă că Rimini
şi-o vâra în gură şi începea să o mestece. Profită că bunica nu se
uita la ea, mai fură o bucăţică de pe farfurie şi, cu paşi mititei, fără
a-şi desprinde de pe podea pingeaua pantofilor ortopedici, ajunse
din nou lângă Rimini şi i-o întinse. „Mulţumesc”, spuse el. Era
blondă, avea pielea pe obraji crăpată şi un aspect general
neîngrijit, ca şi cum purta aceeaşi îmbrăcăminte de mai multe zile.
„Mănâncă”, îi spuse fetiţa. Vocea ei, neaşteptat de joasă, părea să
vină de altundeva, de parcă cineva de foarte departe ar fi vorbit
prin gâtlejul ei. Rimini începu să mestece bucata de hârtie. „E
foarte bună”, spuse, exagerând travaliul mandibulelor. O privi
îndepărtându-se, cu mersul ei de păpuşă defectă şi
pemiţa-talisman care mătura tot ce întâlnea pe podea, şi ochii i se
umplură de lacrimi. Fetiţa mai rupse o bucăţică de factură, se
întoarse, răspunse afirmativ bunicii ei tautologice, fără să se uite
la ea — „îi dai de mâncare domnului” — şi se îndreptă spre masa
lui Rimini cu braţul întins,
privindu-l fix în ochi. Pe măsură ce-i zâmbea, Rimini începea
să simtă un fel de stânjeneală, ca şi cum ceva din scena aceea n-ar
fi fost autentic, sau ar fi fost o repetiţie, sau s-ar fi întâmplat
pentru cineva, un ochi invizibil care o privea în secret. Fetiţa îi
puse peticul de hârtie pe farfurie şi rămase liniştită, uitându-se la
el, apoi la farfurie şi din nou la el, şi după aceea, brusc, gura i se
chirci, ca o floare care se ofileşte, într-o smiorcăială neconsolabilă.
Era ultima bucăţică; îşi dădea seama că jocul ajunsese la sfârşit.
Mişcat, Rimini se pregătea să-şi execute partea lui de rol când o
furculiţă, căzând din aer ca un fulger, se înfipse în bucata de
factură de pe farfurie, la cinci centimetri de degetele lui, acolo
unde, cu câteva secunde înainte, fremătaseră degetele murdare ale
fetiţei. O linişte gravă, sinistră, se aşternu peste atmosfera tăcută
din încăpere. Rimini se întoarse spre Vera şi o văzu cum apucă,
tremurând, furculiţa. „Ce mai aştepţi”, şopti ea. „De ce nu-i sugi
păsărică, direct.” Avea faţa palidă şi ochii înroşiţi; lui Rimini i se
păru că-i aude mandibulele scrâşnind şi că avea spumă la colţul
gurii. Totul durase doar câteva minute. Apoi, ca şi cum acelaşi
spirit susceptibil care-i pusese furculiţa în mână i-ar fi ordonat să
se retragă, se ridică de la masă şi plecă, lovindu-se cu şoldul de
imul din colţuri, traversă localul, trânti uşa şi dispăru în autobuz,
unde intră într-o grevă a tăcerii pe care avea s-o menţină pe tot
parcursul următoarelor patruzeci şi opt de ore.
22
Era intolerabil. Şi totuşi... Rimini îşi petrecuse cele două zile
de distanţare — şi cele cinci care-au urmat după ce se împăcaseră,
când obligaţiile impuse de sosirea lui Poussiăre începură să-l
îndepărteze de Vera —, gândindu-se exclusiv la acel şi totuşi. Poate
că în aceasta stătea secretul forţei geloziei. Oare acel punct de
combustie absolută, care pe el îl reducea la stupefacţie, iar pe ea,
literalmente o jupuia de vie, nu era şi
maxima garanţie de iubire pe care Vera i-o oferea? Poate că
dintr-o deformare profesională, agravată, în plus, de maratonul în
care avea să fie angrenat în curând de agenda belgianului la
Buenos Aires, Rimini avea tendinţa să-şi închipuie gelozia ca pe o
maşină arbitrară, dar implacabilă, specializată în traducerea
limbii diafane a iubirii într-un jargon de coşmar: iubirea curgea
fără probleme până ce dădea de o impuritate, impuritatea forma
un pliu, pliul genera un efect de pâlnie, şuvoiul iubirii se subţia —
şi totul se inversa şi schimba semnul, iar Rimini, care cu un minut
înainte întruchipa un promiţător model de tată, devenea dintr-o
dată un pedofil sălbatic şi neruşinat.
Ce putea să facă? încercase totul. Mare apărător sentimental,
ca orice monogam, Rimini, aplicând cu sfinţenie trucul oratoric
prin care Vera încerca să-şi justifice atacurile — „Pune-te în locul
meu!” —, făcuse proba de a se privi şi a privi lumea cu ochii
gelosului. Şi nu se îndoise de sine; nu găsise nimic care să-i
înăbuşe credinţa în iubirea unică. însă lumea, acel murmur
permanent de care iubirea unică îl apăra, începuse încetul cu
încetul să se facă simţită, să se încarce cu intenţii şi să emită
mesaje. Rimini începu să se simtă descoperit, la voia întâmplării,
ca un soldat fără armă în plin câmp de luptă, şi se văzu nevoit să
recurgă la primul lucru ce i se ivi în cale: suspiciunea. Scotoci, se
îndoi, învăţă să citească printre rânduri. Descoperi voluptoasa
mecanică a interpretării şi a deducţiei. El, presupusul călău,
îmbrăţişă cauza geloziei cu o fervoare pe care Vera, victimă
încercată, n-ar fi reuşit vreodată să o simtă. Se lăsă în voia unei
imaginaţii prodigioase. Părea să detecteze în orice dorinţa ce stătea
la pândă — ca şi cum dăbucul inofensiv al vieţii cotidiene ar fi
clocit neîncetat pasiuni imperceptibile, efervescente, unite
printr-un singur numitor comun: să facă din el, din Rimini,
obiectul lor.
De ce oare femeile se arătau, dintr-o dată, interesate de el? îi
veni în minte o expresie. „însurat, dar nu castrat.” O auzise cu
secole în urmă, într-o vilă din Tdmperley, din gura unui coleg de
grupă, un tip înalt, şchiop, cu barbă şi mâini nefiresc de mici, care,
după ce se lăudase cu excitantele vieţi paralele
pe care le cultiva în afara căsniciei, îl întrebase, pe un ton
amar, de ce n-o adusese la petrecere şi pe Sofia. însă, în cazul lui
Rimini, lucrurile stăteau invers. Dacă femeile începeau să-i dea
atenţie aşa, dintr-o dată, era tocmai fiindcă Rimini reprezenta
pentru ele o cauză pierdută. Retrăgându-l de pe piaţa iubirii, Vera
îi sporise prestigiul, îi ridicase cota, îl transformase într-o piesă
unică. (Drama oricărui gelos: sechestrează obiectul iubirii,
confiscându-l din lume, dar în singurătatea captivităţii, ca un
colecţionar dement, îl înfrumuseţează cu scrupulozitate şi răbdare
de taxidermist, astfel încât în cele din urmă, când lucrarea e gata şi
obiectul iubirii devine, în sfârşit, păpuşa sclipitoare şi perfectă
dorită de gelos, tot ce va face ea va fi să se spele pe dinţi, să-şi lege
şireturile la pantofi, să-şi golească ceaşca de cafea, să-i dea un
sărut gelosului şi, spre stupefacţia acestuia, să iasă în lume — şi
va ieşi frumoasă, irezistibilă, întinerită, ca şi cum devoţiunea, grija
maniacă şi tot ceea de gelosul folosise pentru a-şi asigura
proprietatea exclusivă asupra ei nu-i mai garantau acum decât că
în curând, foarte curând, o va pierde.) De îndată ce recunoştea
emanaţiile dorinţei la o femeie, o femeie oarecare, pe care probabil
n-avea s-o mai vadă niciodată în viaţă, Rimini o rupea la fugă,
fugea ca un criminal prin mulţime, sau ca un explorator care, ieşit
din selvă în siguranţă, continuă să taie aerul cu lovituri de macetă,
iar când se întorcea la Vera, la tremurai braţelor ei albe, de
fantomă, se simţea copleşit de o fericire imensă: fericirea de a fi un
soldat al iubirii.
Urmă apoi faza a doua: convertirea tuturor acestor capcane ale
lumii în întâmplări inocente. Oarecum uşurat, Rimini încetă să
mai fie suspicios, limitându-se la rolul unui spectator buimac,
care priveşte, fără a vedea, spectacolul unor focuri de artificii.
Lumea era mai departe încărcată de intenţii perverse şi Rimini
continua să fie ţinta lor preferată, dar nu-i mai păsa. Perioada
epică, de asediu şi rezistenţă, trecuse. Descoperea că nu mai avea
nevoie de încrâncenare nici de spirit de sacrificiu pentru a fi sigur
de iubirea lui. Era veteranul unor războaie nepurtate vreodată. Şi
astfel, instalat, în sfârşit, într-un limb de indiferenţă, pentru prima
dată în viaţa lui, Rimini îşi
permise luxul de a visa, doar de a visa, aşa cum invalidul
visează la ceea ce viaţa nu-i va oferi niciodată, la deliciile unei
aventuri secrete, indusă de una dintre multele insinuări pe care
altădată le detectase şi pe care acum le dispreţuia: o femeie care,
pentru a-i vorbi, se apropia prea mult; o alta, pe care o surprindea
privindu-l de la distanţă; alta, care-i cerea un foc şi, când el i-l
oferea, îşi punea mâna peste a lui, întârziind acolo; o conversaţie
banală care, asemenea unui avion ce pierde înălţime, pătrunde,
brusc, într-o zonă de vertiginoasă intimitate; şi semnul astrologie,
şi numele, şi titlul filmului sau al cărţii preferate — toate acele
coincidenţe puerile dând buzna în mijlocul unui gol, dispuse să îl
lege, pe nepusă-masă, de viaţa necunoscută pe care tocmai i-o
prezentaseră.
23
Jeremy Riltse s-a sinucis la Londra, în zorii unei zile a lui
1995. întâi l-a omorât pe Gombrich, în cadă, cu un glonţ în cap.
După aceea, şi-a fixat ţeava revolverului la un centimetru sub
sfârcul stâng şi a tras. Deşi a murit imediat, glonţul i-a ajuns la
inimă pe căi sinuoase, deviat de câteva oase, schim- bându-şi
direcţia, abătut pe rute inexplicabile. Avea 78 de ani şi niciun
moştenitor. în afara unor boli minore — psoriazis, artrită
reumatică, vertij, sechele ale unor infecţii contractate în urma
experimentelor cu aşa-numita Sick Art19 nu exista
niciun indiciu în istoria sa clinică prin care să se poată explica
într-un mod convingător decizia lui. Anii de pribegie rămăseseră în
urmă, mult în urmă, în acea provincie îndepărtată de care nu
timpul ne separă, ci regretul, şi ale cărei ecouri nu-i mai atrag
decât pe biografi ori pe şantajişti. Locuia împreună cu câinele său.
Ieşea foarte puţin. împăcat cu propria celebritate, se afla în etapa
burgheză în care artiştii îşi revendică dreptul la inamovibilitate şi,
asemenea unor guru, se mulţumesc să primească, numai că
Riltse, care nu se deranjase niciodată să-şi repare soneria, nici
măcar asta nu făcea. Gătea frecvent prepeliţe, specialitatea sa,
pentru câţiva prieteni fideli. Riltse avea telefoanele lor, ei pe al lui,
nu. După Pierre-Gilles (alias Albert Alley, alias Bart Bold, alias
Chris Cavenport...) care, în pofida rupturii dintre ei şi a celebrei
mutilări din sudul Franţei, nu încetase să îl asalteze, în asemenea
măsură încât fusese nevoie de un ordin judecătoresc care să-l mai
frâneze, şi asta nu cu cele mai bune rezultate pentru echilibrul său
mental, lui Riltse nu i se mai întâmplă să simtă ceea ce numea,
chiar el, „spaima iubirii”. Câţiva protejaţi, în general tineri şi
săraci, pe care îi recruta de pe la porţile detaşamentelor militare,
de pe şantiere, ori din anunţurile personale publicate la ziar, spre
a-i folosi ca modele pentru lucrările sale, în care apăreau după
aceea desfiguraţi de ridicole metamorfoze animale, îi agrementau
existenţa cu prestaţii erotice expeditive — Riltse ura lucrurile care
durau — şi cu furtişaguri pe care el însuşi le punea la cale, într-o
stare de maximă excitaţie, născocind modalităţi prin care să
scoată în calea hoţului de serviciu teancul de bancnote, bijuteria,
tabachera de argint sau sticla de Pomerol1 pe care ardea de
nerăbdare să le sacrifice. Aceste satisfacţii sporadice nu-i creaseră
niciodată probleme; dimpotrivă, par a fi stat la originea celor mai
importante lucrări din ultimii ani în care mai pictase: cele mai
importante, nu cele mai bune. Fiindcă dacă arta contemporană
trebuie să mulţumească pentru ceva zookitsch-ului, cum este

19 Arta Bolii (în engl., în orig.).

cunoscută faza finală a carierei sale, acel ceva nu constă în
capodoperele lui — pentru arta contemporană, maestrul era deja
mort şi îngropat după perioada Sick Art —, ci în anihilarea gustului
ca variabilă a percepţiei artistice.
Nici conturile sale din bancă, nici bunurile personale nu
indicau operaţiuni neobişnuite în momentul morţii sale biologice
care, după depăşirea şocului iniţial, fusese integrată în
Vin roşu franţuzesc.
legenda Riltse cu o surprinzătoare naturaleţe, ca şi cum orice
altă formă de a muri, la sosirea momentului, ar fi însemnat culmea
incongruenţei, şi nimic din cadrul în care fusese găsit, vechea casă
cu trei etaje din Notting Hill, cu faţada ei de cărămidă şi grădina
din spate împrejmuită cu zid, aceeaşi unde rămăsese blocat într-o
noapte de An Nou — o rafală de vânt închisese uşa de la intrarea în
casă, care pe-afară nu avea clanţă —, îmbrăcat sumar, cu un
tricou şi o vestă împletită, de culoare muştar, de care nu se
despărţea pentru nimic în lume — avea douăsprezece, identice —,
congelându-se, în timp ce prin casele vecine se despicau curcani şi
se destupau şampanii, până ce, folosind iedera în chip de scară,
reuşise să se caţăre pe zidul înalt şi să scape — nimic nu
condusese la concluzia că sinuciderea ar fi fost determinată de
vreo cauză străină propriei lui voinţe. Nu se găsiseră amprente, în
afara celor ale menajerei indiene, ulterioare, însă, descoperirii ca-
davrului; nu existau geamuri sparte, uşi forţate, mesaje de
ameninţare pe robot — Riltse îşi jurase să nu permită pătrunderea
în casă a unor asemenea aparate —, nici o a doua ceaşcă de cafea
încă aburindă, nici ţigări fumate pe jumătate, în afara celor pe care
le fuma Riltse, nici urme de violenţă ascunse în grabă, nicio pistă
care să dezvăluie vreun motiv ascuns, o prezenţă ostilă, o
intervenţie criminală din afară.
în fundul coşului de gunoi din bucătărie, între o cutie de pizza
congelată şi o carte veche de telefon a Londrei, fusese găsit un
teanc considerabil de scrisori, toate cu plicurile respective, învelit
într-o pungă pentru gunoi. Scrisorile erau împărţite în mai multe
grupuri mici, identificate fiecare cu o etichetă. Criteriul de
clasificare nu era evident: Hotele, spunea o etichetă. Prepoziţii,
spunea o alta; Negre, o a treia; o a patra: Organe. Unul dintre
pachete — primul scos la licitaţie, cel mai ieftin şi singurul care
nu-şi găsise cumpărător — indica Argentina. Cele trei scrisori pe
care le conţinea erau semnate de directorul Muzeului Naţional de
Artă din Buenos Aires, şi două dintre cele trei fuseseră redactate
pe hârtie cu antetul muzeului. Prima, trimisă la puţin timp după
ce Riltse deschisese acţiune legală împotriva statului argentinian,
a muzeului şi a persoanei fizice a directorului, pentru daunele pe
care o serie de infiltrări le produseseră lucrărilor sale în primele
trei zile ale expunerii lor la Buenos Aires, cerea scuze, enumera
motivaţii atenuante — din cele patruzeci de paragrafe ale scrisorii,
douăzeci reproduceau o prognoză meteorologică ce anunţa aceeaşi
furtună, la aceeaşi dată, dar pentru nord-estul teritoriului — şi
promitea tot felul de compensaţii dacă artistul îşi schimba
hotărârea, însă engleza scrisorii era atât de proastă încât
promisiunile sunau mai curând a ameninţări. A doua sosise la o
săptămână după ce directorul încercase să-l convingă personal pe
Riltse de avantajele ofertei făcute în prima. Se pare că Riltse nu-l
primise. Se mulţumise să se uite pe fereastră, de la al doilea etaj al
casei, cum argentinianul stătea de planton, sprijinit de grilajul de
la intrare. „Ar trebui să-l vezi”, îi spusese pictorul unui prieten cu
care vorbea la telefon: „Stă de două zile. Cred că azi-noapte a
dormit acolo. Acum nu mai vrea să-mi retrag acţiunea. Tot ce-şi
doreşte este să mă cunoască! Cred că e aceeaşi paiaţă pe care
Ronaldine o menţionează în relatările despre pateticele lui aventuri
nocturne!” în scrisoare, redactată de data aceasta în spaniolă,
directorul muzeului schimbase strategia şi se oferea el însuşi —
„mielul Artei”, cum se autodefinea — să-i repare prejudiciul
cauzat. Avea o vilă în Punta del Este, cea mai bună colecţie de
covoare tehuelches1 din lume, o fiică de şaptesprezece ani la
agenţia de modele Ford. Cea de-a treia scrisoare sosise după trei
luni, când directorul muzeului profita la Ascochinga, Cordoba, de
un permis medical acordat de un colectiv de psihiatri, în urma
unui dubios episod de baricadare în biroul de la muzeu şi de
rezistenţă în faţa autorităţilor. Neregulată ca o electrocardiogramă,
era scrisă de mână pe dosul pătat — „frunză de mate”, stabilise
unul dintre protejaţii lui Riltse, dotat cu spaniola rudimentară
deprinsă în cele două sezoane petrecute la Buenos Aires ca
patinator-vedetă al companiei Holiday On Ice din Buenos Aires —
al unor anunţuri ce
Trib de indieni din Patagonia.
promovau activităţile muzeului. Riltse stătu pe gânduri. S-o
arunce ori s-o doneze? Şeful arhivei Spitalului de Boli Nervoase din
Londra va şti s-o aprecieze. Nici măcar nu mai era o scrisoare. Pe
douăsprezece pagini infecte, acel „energumen mizerabil” (ashy
monster), după ce-i anunţa un „eseu despre Lumea Riltse”,
amesteca fără nicio logică o serie de grosolănii necontrolate şi
obscene, tipicele vulgarităţi pe care se simt datori să le aştearnă pe
hârtie vorbitorii altor limbi, cu o înşiruire de judecăţi asupra operei
sale, toate mai puţin admirative decât s-ar fi aşteptat Riltse şi
copiate dintr-un vechi catalog de la Tate Gallery pentru o expoziţie
a lui Lucien Freud.
în afara faptului că întrerupsese o sesiune matinală de
curăţenie — Riltse avea doar jumătate de faţă bărbierită când
fusese găsit, iar periuţa de dinţi era uscată — glonţul mortal lăsase
neterminat tabloul la care lucra, Icy Silence, o pânză
monumentală, mai mult lată decât înaltă — şase metri pe trei — în
care, judecând după schiţele în creion găsite ulterior, pictorul avea
de gând să surprindă o pito reşcă secvenţă de gang bang20 canin,
condusă de Gombrich, fidelul său pui de braque Weimar.
24
Rimini privi cartea poştală, trandafirul culcat, mica placă albă.
„Riltse”, citi. Citi şi se gândi, cu acea lentoare a gândului care îşi
aminteşte, apoi îl spuse de câteva ori cu voce tare, parcă pentru
a-şi demonstra că încă mai ştia să-l pronunţe, însă corpul, când îşi
aminteşte, nu este ca memoria: voinţa sa de uitare este de o sută
de ori mai aprigă. Rimini — ori mai degrabă limba lui, enervată de
provocarea aceasta copilărească la care Rimini o obliga — prinse
viteză, îl îmbrânci pe „i”, se ciocni de cele trei consoane din mijloc,
se retrase, încercă din nou, dădu greş, tăbărî asupra lor cu furie şi
fu respins.
Poticneala îl făcu să zâmbească. În timp ce căuta un loc în care
să ascundă cartea poştală, se întreba dacă va mai fi existând vreun
alt lucru din trecut pe care corpul său — nu el — refuză să-l
accepte. Riltse. îl silabisi în gând, cu uimirea şi tandreţea celui ce,
la maturitate, priveşte înapoi spre micile minunăţii care l-au vrăjit
în tinereţe. Se simţi invadat de o ciudată cruzime. Şi-ar fi făcut praf
întreaga adolescenţă, dacă i-ar fi stat la îndemână. Privea totul cu
detaşarea chirurgului care se uită la organul ce trebuie extirpat,
dar în acelaşi timp nu putea evita să nu râdă. îi era atât de clar,
acum, că enigma Riltse nu se afla în tablourile lui — încercă să-şi
amintească vreunul, însă singurul lucru pe care-l vedea era
trandafirul culcat şi plăcuţa comemorativă —, ci în efectul străin al
acestor trei consoane alăturate. Riltse. Făcea progrese cu dicţia.
Dar Riltse murise. Rimini simţi ceva în gură, o amăreală, ca un
sâmbure spart de lămâie, şi avu senzaţia c-o să vomite. Nu murise
dejai îşi mută o clipă privirea şi recunoscu din nou pata gălbuie pe
care părul Sofiei o lăsase pe fotografie, îi trecură prin cap lucruri

20 împerechere, orgie.
uşor supranaturale: apariţii, sfântul giulgiu, cazuri de catalepsie,
o femeie rătăcind desculţă pe o insulă, în plină noapte, sub clar de
lună, urmărind ecoul unor tobe. Se putea cineva întoarce din
moarte tot mort? Auzi paşi pe scară, vocea Verei care cânta, paşii ei
dansând pe melodie, şi strecură cartea poştală între paginile
Micului Robert, pe măsuţa joasă din living, lângă textul original al
conferinţei cu care Poussiere îşi inaugura ciclul. închise
dicţionarul cu sufletul la gură, exact în clipa în care cheia Verei
începu să se învârtească în broască. N-avea de ce să-i fie teamă, îşi
spuse. Dacă tocmai primise vederea, care era acolo, cu el, Sofia,
cea care o trimisese, se afla, cu siguranţă, foarte departe.

PARTEA A DOUA
 Din cabina traducătorilor, în timp ce se ştergea pe faţă cu
batista pe care Carmen i-o pusese în mână, Rimini îl auzi pe
Poussiere scuipând ultimele cuvinte dintr-o frază lungă, presărată
cu răutăţi şi şopârle invizibile, şi, apăsându-şi căştile pe urechi,
bolborosi în sinea lui disperata mantră a traducătorului simultan:
„Repetaţi, vă rog, fraza. Repetaţi, vă rog, fraza.” Dar Poussiere era
foarte concentrat şi nu repetă, nu repetă nimic — iar Rimini
traduse din memorie, prost, şi aşteptă fraza următoare cu capul în
jos şi ochii închişi, de parcă şi-ar fi adunat forţele pentru a face
faţă unei catastrofe. Atunci, dintr-o dată, Poussiere amuţi: nu doar
că se opri din vorbit, ci păru să împingă spre lumea tăcerii toate
sunetele din teatru şi din lume. Fusese, poate, numai o
întrerupere, una din acele pauze pe care Rimini le întâmpina, de
obicei, cu recunoştinţă, ca pe nişte momente providenţiale, şi de
care profita pentru a-şi trage sufletul sau pentru a se pregăti de
ceea ce urma. Scena era acolo, jos; îi era de-ajuns să arunce o
privire prin geamul cabinei pentru a-1 vedea, însă acum nu-i mai
venea să se uite la el. Ii era teamă. „A amuţi” era versiunea
ameninţătoare pentru „a tăcea”; îndeosebi atunci când traducea
prost monologuri înflăcărate, precum cel al lui Poussiere, care de
mai bine de patruzeci de minute nu făcea altceva decât să muşte,
cu fiecare frază, călcâiul următoarei. Nu, îşi spuse Rimini, nu era o
pauză: era un accident. Cineva cădea în capcană. Îşi adună forţele,
ridică privirea şi-l văzu pe Poussiere stând jos, nemişcat, uşor
înclinat deasupra hârtiilor sale, dar îşi plimbă privirea mai departe
şi se opri la carafa cu apă de lângă microfon. Vorbea pentru a patra
oară în public în acea săptămână, însă era pentru prima dată când
ajungea la jumătatea conferinţei fără să se fi atins de ea.
Era din sticlă, uşor bombată, cu un gât fin şi curbat, de
lebădă. Poussiere o căra cu el peste tot. Fusese primul lucru pe
care-1 scosese din valiză când se instalase în camera de hotel, la o
oră după ce aterizase la Buenos Aires. Amănuntele zborului,
parada de cunoştinţe poliglote cu care avusese intenţia să-i ia ochii
funcţionarul de la emigraţii, când citise Lingvist pe fişa lui de
intrare, afişul de lenjerie feminină pe care Poussi&re dorise să-l
mai privească, deşi automobilul trecuse de el, ceea ce-i produse o
contractură la gât, secretele climei din Rio de la Plata: Rimini
întreţinea o conversaţie banală pentru a se dovedi prezent, dar
Poussi&re, întorcându-i spatele, îşi deschisese valiza şi-şi
afundase mâinile printre straturile de cămăşi şi pulovere — ca
orice semn de culoare locală, vara sud-americană de-abia se
bănuia — şi, ajungând la fund, începuse să cotrobăie cu mişcări
circulare agitate, dând peste cap ordinea cu care bagajul său
traversase oceanul. Când, după câteva secunde, şi le scosese
afară, mâinile sale arborau un pachet bine legat cu scotch. „O
împachetez chiar eu. N-am încredere în personalul din
aeroporturi”, spusese Poussiere, şi începuse să desfacă pachetul
cu satisfacţie, smulgând banda adezivă şi rupând primul strat al
învelişului de hârtie groasă, de ambalaj. Când ajunse la al doilea
strat, de hârtie pergament, nerăbdarea lui se domoli şi gesturile de
veniră delicate. Desfăcu încet ambalajul carafei: desprindea fiecare
foaie cu vârful degetelor şi o punea de-o parte, pe pat, netezind-o,
înainte de a trece la următoarea, şi însoţea fiecare fâşâit al hârtiei
cu o răsuflare ce vădea îngrijorare, ca şi cum ar fi dezactivat o
bombă. Rimini simţi un val de căldură, şi o oglindă îi restitui
chipul îmbujorat. Vru să-l lase singur, ca şi cum scena ar fi fost
prea intimă pentru ochii lui de intrus. Dacă rămăsese, încercând
să-şi abată privirea în altă parte, stând tot în picioare, la jumătate
de metru de patul pe care Poussiere îşi termina de dezvelit
comoara, fusese, pe de o parte, din curiozitate şi, pe de alta, din
politeţe: la urma urmei, dintre cei patru membri al comitetului de
primire — între care şi trădătoarea Carmen —, Rimini era singurul
care-şi ţinuse cuvântul şi se dusese la aeroport. Poussiere înlătură
şi ultimele foi. Hârtia rămase o clipă lipită de sticlă, melancolic, de
parcă i-ar fi fost greu să se desprindă. Poussiere privi zâmbind acel
miracol al staticii; Rimini, carafa, cu o decepţie aproape vizibilă. „E
o deformaţie profesională”, îi strigă lingvistul din baie, în timp ce
deschidea robinetul ca s-o clătească: „vorbitul în public îmi usucă
gura.”
Liniştea era atât de apăsătoare încât modificase calitatea
aerului. Carmen se abţinea să mai respire. Cu un gest lent, Rimini
îşi fixă privirea asupra conferenţiarului. Era el, era mai departe
Poussiere, dar în acea rigiditate, în încordarea corpului său, se
simţea ceva artificial, ceva care se prelungea prea mult. Stătea cu
fesele suspendate pe marginea scaunului, ca şi cum un val de lavă
l-ar fi pietrificat tocmai când fusese pe punctul de a se prăvăli
peste primele rânduri. Singurul lucru care-1 lega de lume era
mâna care strângea piciorul microfonului, şi ochii, cu o strălucire
demenţială, ce priveau fix către ceva din mijlocul sălii. „Un atac de
inimă”, îşi spuse Rimini. „Are să rămână ţeapăn în plină
conferinţă.” Se întoarse spre Carmen şi, îngrozit, descoperi în ochii
ei aceeaşi strălucire fixă pe care tocmai o observase într-ai
lingvistului, de parcă amândoi ar fi fost subjugaţi de aceeaşi vrajă,
şi-şi opri mâna în aer, la câţiva centimetri de umărul gol al lui
Carmen — un umăr ars de soare, cu o subţire dungă albă care-1
împărţea în două jumătăţi arămii. Rimini ezită; se simţi
dezorientat, ca şi cum acel detaliu l-ar fi surprins într-un moment
de slăbiciune; vru să dea înapoi, căută în întuneric o bară
imaginară de sprijin, dar alunecă, sau se împiedică de ceva, şi,
brusc, se trezi voiajând cu viteză spre centrul secret al umărului
lui Carmen. Să fi fost o urmă de bretea? O cicatrice veche atenuată
de timp? O tuşă japoneză de penel? Drumeagul trasat pe coaja
unui copac de o caravană de furnici? îl trecură fiori. In clipa aceea,
Poussiere, uluitorul Poussiere, împreună cu toată armata de colegi
şi discipoli care umpleau sala, şi căldura insuportabilă, şi sala de
teatru a universităţii, cu cortina ei învechită şi fotoliile ei
scârţâitoare — totul izbucni într-o vâlvătaie mută,
comprimându-se într-un punct, într-o unică particulă sclipitoare,
ce se îndepărtă cu viteza luminii, rămânând suspendată pe fondul
întunecat al acelui spaţiu, fără vreun sprijin, dar pâlpâitoare,
asemenea punctului luminos care supravieţuieşte o clipă pe
ecranul televizorului, după stingere. Totul dispăruse — totul, în
afară de umărul lui Carmen şi nonşalanta ei urmă albă.
2
Cum se întâmplă adesea cu îndrăgostirile, care precipită într-o
secundă o eroziune de zile sau ani întregi, Rimini simţi o înfiorare
dublă: totul i se păru vertiginos şi lent în acelaşi timp. Dacă
îndrăgostirea înseamnă un colaps ocazional, o întâmplare ivită la
fel de brusc, în timp şi spaţiu, ca un accident de circulaţie, la o oră
şi într-un loc hotărâte doar de hazard, niciodată de protagonişti,
Rimini avea impresia că în legătură cu Carmen momentul nu
fusese potrivit: sosise prea devreme, dar în acelaşi timp prea
târziu. Recapitulă cele cinci zile pe care le petrecuseră împreună,
ca interpreţi ai lui Poussiere, prin rotaţie. Şi multe dintre
episoadele la care trebuiseră să ia parte împreună — dineuri târzii
prin restaurante prea luminate, sesiuni de lectură ale textelor
conferinţelor, pe care Rimini le sublinia cu creion cu mină,
Carmen, cu un marker galben, şi pe care amândoi le agrementau
cu glume idioate; perioada dinaintea fiecărei conferinţe, când,
retraşi într-o cabină, îşi exagerau modestele spaime personale,
Rimini, crizele lui de febră, pe care nidun termometru nu le
confirmase vreodată, Carmen, somnolenţa, cu singurul scop de a
atrage mila ori consolarea celuilalt; comentariile răutăcioase la
adresa lui Poussiere, a carafei de sticlă, a cravatei ecosez pe care o
folosea în chip de curea, a pădurii stufoase care-i ieşea din
 urechi şi din orificiile nazale, a manşetelor de la pantalonii
prea scurţi... şi umărul, umărul gol al lui Carmen, care apărea în
fiecare scenă, uneori în prim-plan, când mâncau, aşezaţi unul
lângă altul, alteori mai în spate, în plan secund, dar în orice caz,
întotdeauna cu ştiinţa şi abilitatea prin care ies la lumină acele
semne de atracţie ce, de obicei, trec neobservate —, toate acestea,
desprinse de pe orbita insipidă în care dormitau, îl izbiră cu o
violenţă aproape fizică, aşa cum trecătorul care a văzut semnalul
de pericol, fără să-l ia în seamă, şi-l aminteşte brusc şi este izbit de
el de-abia mai târziu, când iese în stradă şi descoperă — prea
târziu — pericolul care stă să se năpustească asupra lui.
Rimini înţelese: de cinci zile se tot îndrăgostea de Carmen, iar
convingerea că doar prostia ori teama explicau faptul că nu-şi
dăduse seama sporise viteza cu care dulcele venin i se împrăştia în
sânge. Acum, când nu mai avea timp pentru a da înapoi, Rimini
descoperea că femeia aceea suavă, cu o gură prea mică şi o
marcantă structură osoasă, care privea totul cu ochii pe jumătate
închişi, de parcă întotdeauna i-ar fi bătut vântul din faţă, expertă
în limbi străine şi încă prizonieră în casa părinţilor, era exact tipul
de femeie de care cu cinci zile în urmă ar fi putut jura că nu se va
îndrăgosti vreodată. Părea că altcineva înregistrase pentru el, cu
lux de amănunte, toate lucrurile pe care el s-ar fi putut lăuda că le
trecuse cu vederea în timpul celor cinci zile, şi i le inoculase în doze
imperceptibile, fără a-i atrage atenţia, astfel încât Rimini, cu cât se
credea mai indiferent, mai stăpân pe sine, cu atât mai afectat era
de boală, şi mai înstrăinat. Aşadar, cum măsura profunzimii unei
îndrăgostiri nu este dată de intensitatea procesului, ci de gradul
lui de invizibilitate, Rimini descoperi că era pierdut.
Orice iubire are clipa ei inaugurală, big-bangul ei specific, care
însă este, prin definiţie, un început pierdut, cu care amanţii, oricât
de abili ar fi, nu sunt niciodată contemporani. Nu există iubit care
să nu fie în realitate moştenitorul întârziat al unei clipe de amor pe
care n-o mai poate retrăi, prins cum se află, pentru totdeauna, în
mrejele ei întunecate. Doar că acum, cu discernământul frenetic al
celor care ştiu că sunt condamnaţi, Rimini se putea întoarce în
urmă pentru a căuta acel semn de început, pentru a încerca să-l
identifice sau chiar să catadicsească a-1 alege. Putea, de exemplu,
să întârzie un moment asupra unei imagini — Carmen
îndepărtându-şi o şuviţă de păr cu dosul palmei, pentru a se şterge
la gură cu un şerveţel —, pe urmă, însă, o înlătura, decepţionat,
lăsân- du-se vrăjit de o alta — Carmen pe scena teatrului, cu
pantofii ei fără toc şi călcâiele de copil, mişcându-şi uşor faldurile
rochiei, ca înainte de un dans —, până ce elimina tot albumul şi
ajungea să îngenuncheze la un sunet, unul singur, sunetul vocii
lui Carmen la telefon, timidă, dar mereu inoportună, debitându-i
paragraful din conferinţa lui Poussi&re care n-o lăsa să adoarmă.
Şi nici măcar asta. Pentru că toate acele cristale din trecut nu
însemnau nimic pe lângă amintirea pe care Rimini o avea despre
figura lui în seara primei conferinţe, când, cu cinci minute înainte
de a începe, cu Poussiăre deja pe scenă şi cu sala plină, lui Rimini,
aflat în picioare în cabina interpreţilor, îi trecuse prin minte că ea
n-avea să mai vină. Fusese o dezamăgire intimă, fără martori, însă
lui Rimini îi rămăsese înregistrată cu o intensitate extraordinară,
hiper-rea- listă. De fapt, îi fusese teamă, o teamă inexplicabilă, pe
care o simţise crescându-i în stomac cu o dorinţă sinucigaşă, ca o
beregată enormă care se autodevorează. Acum, obligat să-şi
recapituleze ultimele zile, Rimini dădea peste pagini pe care nu le
văzuse niciodată, fraze întregi pe care cineva — fără îndoială
acelaşi care îi inoculase veninul iubirii — le adăugase, desigur, pe
margine, glose diabolice care alterau totul. Fiecare împunsătură de
iubire pătrunsese în el, rănindu-1 de moarte, şi dispăruse imediat,
ca ştearsă de o cauterizare instantanee.
3
Expert în acest gen de cauterizări, Rimini avea acum un motiv
serios pentru a recurge la ele: Vera, gelozia Verei. Chiar cu mult
înainte de incidentul acela de la popas, atât de arbitrar
şi de extravagant încât părea ficţiune, nu avusese, oare, un
semn, în dimineaţa în care Bonet îl căutase la telefon? Vera îşi lua
micul dejun pe podea, aşezată pe un pătrat de soare, cu picioarele
încrucişate, citind în paralel un ziar stropit cu picături de cafea. La
al doilea apel al telefonului zâmbise amar, ca şi cum prevedea o
nenorocire, iar capacitatea ei de a o presimţi îi făcea plăcere.
(Nimic nu reprezenta mai bine dimensiunea ameninţătoare a
trecutului lui Rimini decât sunetul telefonului). Vera îl lăsase să
sune, sperând că intrusul ori intrusa se va răzgândi în ultimul
moment, dar în cele din urmă se ridicase, se îndreptase spre
telefon cu un aer de suficienţă şi răspunsese. Sexul, vocea, vârsta,
accentul străin al lui Bonet — totul o luase prin surprindere.
Rimini, care ieşea din bucătărie cu două pahare de suc de
portocale, îi observă faţa serioasă şi se temu de ce putea fi mai rău.
„Da, da”, repeta ea cu voce de automat, plecându-şi privirea.
„Vorbiţi cu soţia. Vera. E aici. Vi-1 dau. O clipă.” Lăsă receptorul
pe masă şi se trânti în fotoliu, de parcă faptul că investise atâta
energie într-o alarmă falsă ar fi extenuat-o. Rimini puse cele două
pahare pe ziar şi ridică receptorul, ţinându-şi respiraţia.
„Felicitări”, îi spuse Bonet. „Nu ştiam că te-ai însurat.” Rimini
bâigui o mulţumire şi avu intenţia, la care renunţă de îndată ce se
întoarse spre Vera, de a-şi minimaliza întrucâtva starea civilă pe
care vechiul său profesor de lingvistică i-o atribuise. Marcel
Poussiere urma să sosească peste cincisprezece zile, invitat de
universitate să ţină un seminar pentru absolvenţi. Puteau conta pe
el ca interpret? Rimini acceptă imediat, fără măcar să ceară
amănunte despre dată şi onorariu, ca şi cum simplul fapt că
autorul solicitării era Bonet, un inofensiv ex filolog de şaptezeci şi
cinci de ani, şi nu o femeie oarecare, inactivă, apărută din umbră
cu unicul scop de a-i strica fragilul echilibru conjugal, ar fi fost
suficient pentru a-1 converti într-un fel de graţiat, de persoană
care nu mai avea drepturi, ci o singură obligaţie: gratitudinea.
„M-am gândit la tine şi la Carmen”, spuse Bonet. Rimini ezită.
„Carmen Bosch. înţeleg că aţi fost colegi.” „Carmen, sigur că da”,
repetă el, şi nu mai fu nevoie să se întoarcă spre Vera pentru a afla
că zâmbea din
nou, revigorată. „E o fată foarte deşteaptă. îşi pregăteşte
doctoratul cu mine”, adăugă Bonet. „Cred că puteţi face o pereche
bună.”
Carmen Bosch. Ca pe toţi colegii de facultate, Rimini o uitase
şi pe ea. închise. Preţ de o secundă, nemişcat lângă telefon, începu
să cotrobăie prin cutia în care credea că închisese, cu speranţa
secretă de a le pierde, toate chipurile şi numele lor. Descoperi şi
dădu de-o parte culoare, pereţi cu faianţă pictată, tuburi de neon
încremenite, WC-uri înfundate cu notiţe, chipul fără dinţi al unui
om de serviciu sprijinit în coada măturii ca într-o crosă de golf,
greaţa de dimineaţă tăiată de prima ţigară a zilei, impresia — cu un
minut înainte de a se prezenta în faţa catedrei examinatorului —
că avea capul complet gol, devalizat, parcă, de o bandă de hoţi în
timpul somnului. Câteva siluete se perindară şi dispărură. Auzi
voci pe care nu le recunoscu şi care-1 descumpăniră. Nu văzu
figuri; poate doar două-trei fotografii mişcate, pe care un nor de
praf le acoperi, sfârşind prin a le îngropa. Nici urmă de Carmen
Bosch.
însă Vera aştepta. Menţionarea unui nume necunoscut de
femeie o pusese în gardă, ce-i drept, într-o manieră civilizată.
Rimini câştigă timp vorbindu-i despre Bonet, despre sprâncenele
lui ciufulite şi cămăşile fără nasturi, şi într-o neaşteptată izbucnire
de histrionism, ajunse chiar să-i imite felul caracteristic de a
merge — imitaţie complet frauduloasă, întrucât Rimini,
executând-o, nu se gândea la Bonet, care păşea ca orice
septuagenar, ci la o fiinţă inventată pe loc, mânată de o anume
urgenţă, cu adăugiri din alţi câţiva pietoni excentrici. Apoi, fără să
facă vreo pauză, vorbind parcă doar cu scopul de a înăbuşi
bănuielile Verei, Rimini îi dădu amănunte în legătură cu
îndatorirea ce-i fusese atribuită. Induse date, programe, locuri —
tot ceea ce nu-i ceruse lui Bonet la telefon —, până şi o biografie a
lui Bonet, la fel de falsă ca mersul lui. Vera îl ascultă cu răbdare,
încuviinţând din când în când, ca una care detestă preambulurile,
dar, din educaţie, le respectă. într-un final, asemenea
contrabandistului care ascunde,
cu un gest rapid şi neprevăzut, un diamant, printre lucruri de
nimic, Rimini introduse şi numele lui Carmen în mijlocul unei
fraze oarecare. O făcu dintr-o răsuflare, cele patru consoane
de-abia se auziră, însă Vera îşi ridică încet capul, se uită la el şi
zâmbi, iar Rimini recunoscu în străfundul ochilor ei o sclipire,
fulgerul victorios pe care femeile nu-1 emit decât pentru a
confirma o trădare şi a pune punct torturii cu care au aşteptat-o.
„Cine e?”, îl întrebă. Rimini observă în tonul ei un fel de inocenţă
fragilă, foarte elaborată, ca aceea a fostelor regine ale pornografiei
convertite în prezentatoare de programe pentru copii la televizor.
„Cineva din facultate, presupun”, răspunse el. „Presupun”, repetă
Vera, cu o uşoară nuanţă interogativă. „N-o cunoşti?”
Ce chinuie mai tare un suflet suspicios: claritatea amintirii
sau amnezia? Rimini ştia că a spune adevărul — „Nu, n-o cunosc,
ori cel puţin nu mi-o amintesc deloc” —, în percepţia Verei,
programată de gelozie să nu accepte ca adevărat niciun răspuns
negativ imediat, ar suna la fel de suspect ca orice invenţie urzită a
acoperi un secret, ceea ce ar echivala, în consecinţă, cu a se
învinovăţi de o trădare pe care n-o comisese. Mai ştia şi că, minţind
— „Da, o cunosc, am fost colegi la cursul de socio-lingvistică, era
singura din facultate care citise cu adevărat ultimul Chomsky” —,
mărturisirea lui ar atenua puţin bănuiala Verei, satisfăcând-o, dar
în acelaşi timp ar aprinde în ea dorinţa de a şti mai mult,
deschizând calea pentru un interogatoriu care l-ar pune în
pericolul de a se contrazice — minciuna lui Rimini nu pretindea să
atenueze nimic, doar să evite activarea geloziei Verei: în felul
acesta, fără crimă, Rimini ar rămâne şi fără libretul minciunii, la
cheremul tuturor neconcordanţelor care-1 pândesc pe impro-
vizator —, astfel că ar ajunge, inevitabil, în poziţia de vinovat. Dacă
spunea adevărul, dezlănţuia o catastrofă; minţind, câştiga linişte
şi ceva timp, cu toate că, mai devreme sau mai târziu, persistând
în minciună, ar deveni sclavul ei şi ar fi de-ajuns o simplă
înlănţuire de imprecizii pentru ca acceptarea călduţă de la început
să facă loc, în mintea înfierbântată
a Verei, confesiunii de care se temea şi pe care o căutase din
primul moment.
Cu toate acestea, prinzând curaj după succesul repurtat cu
portretul lui Bonet, Rimini se puse din nou pe adulmecat prin
fişierele universitare şi, cu datele găsite, extrase, toate, din fişe
diferite, urzi un curriculum de urgenţă, conform căruia, în
decursul studenţiei, Carmen nu strălucise decât într-o singură
specialitate: contrazicerea. în acele puţine, dar colorate minute de
evocare, Carmen îşi schimbase numele de trei ori — Bosch, Boch,
Bohm —, intrase la facultate în acelaşi an cu Rimini şi cu doi ani
mai târziu, se specializase în lingvistică şi în filo sofie antică şi
medievală, se îngrăşase şi slăbise, fusese militantă în Frontul
Santiago Pampilldn şi în Franja Morada21, era bogată şi săracă,
jovială şi depresivă, o promisiune luminoasă şi o palidă candidată
la postul de profesoară pentru ciclul secundar. Terminând, Rimini
se simţi epuizat — epuizat şi perplex, ca cineva care sapă un puţ
cu intenţia de a scăpa şi, în final, pierdut între pereţii înalţi de
pământ, descoperă că nu are nicio cale de ieşire. Vera nu deschise
gura; niciodată nu vorbea când zâmbea. Se aplecă şi, apucând
paharele cu suc de portocale, îi întinse imul lui Rimini. „Genial”,
spuse în cele din urmă, ciocnind paharele şi vărsând câteva
picături dintr-al lui Rimini. „Carevasăzică, avem treabă.”
Umbra acestui plural îl tulburase zile la rând. Se închipuia cu
Poussiere şi Carmen Bosch în aeroportul Ezeiza, făcându-şi loc
printre respingătoare grupuri amorţite, şi ceva din mersul grăbit al
unei stewardeze care se strecura prin apropiere, poate cam prea
gros îmbrăcată, îi amintea de agitaţia fizică ce punea stăpânire pe
Vera când era preocupată de un lucru anume. Se imagina într-un
bar, traducând ideile lui Poussi&re în faţa reportofonului unui
ziarist, sau plictisindu-se la un
cocktail la ambasada Belgiei, ori luând parte la lungi con-
versaţii academice în restaurante, cu Bonet în capul mesei şi un
Poussiere asaltat de un roi de profesori de limbi străine — în toate

21 Grupare studenţească înfiinţată de Santiago Pampilldn în Universitatea

Naţională din Cdrdoba, Argentina, în scopuri reformiste. După asasinarea liderului
studenţilor, în 1966, de că tre poliţia din oraş, acesta a devenit un adevă rat simbol al
activismului universitar.
scenele i se părea că o descoperă pe Vera în plan secund,
urmărindu-le paşii, cu persistenţa şi timiditatea acelor
admiratoare care nu îndrăznesc să se prezinte în faţa idolului, dar
nici nu capitulează. La un moment dat, ajunse s-o vadă
ascunzându-şi faţa după o coloană, ca un agent special trimis de
un comando antipoussierist, la două-trei mese distanţă de locul
unde el şi Carmen încercau să facă lumină asupra ultimelor
contribuţii ale lingvistului la o disciplină deja muribundă. Vera îşi
asumase, totuşi, sarcina de a-1 linişti. Se dăduse de-o parte,
evitase întrebările, devenise transparentă, aproape imperceptibilă.
Cu câteva zile înainte de sosirea lui Poussiere, când reuniunile de
lucru se îndesiseră şi Rimini ajungea acasă foarte târziu, cu
hainele afumate de ţigări şi ochii înroşiţi, Vera îl aştepta trează şi
surâzătoare, cu mâncarea caldă în cuptor, foarte interesată de el,
de durerile lui de ceafă şi de spate şi de tuşea lui şi de schimbatul
îm- brăcăminţii îmbâcsite cu un halat curat şi, în schimb, complet
indiferentă la falsele nimicuri universitare care-1 ţinuseră departe
de ea toată ziua. Rimini, uluit şi fericit, îşi simţea iubirea
reîntinerind.
Dar Poussiere sosi, seminarul începu, şi Rimini de-abia mai
petrecea câteva ore acasă. O găsea adormită — cu toate că Vera îi
dăduse de înţeles că dormea pentru a nu-1 obliga să-şi consume
frânturile de timp liber cu ea —, însă de fiecare dată când
deschidea uşa, Rimini îi constata devotamentul în miile de semne
de bun-venit, presărate prin casă. Lăsa aprinse două sau trei
lumini slabe, atât cât să poată traversa livingul fără să-şi înfigă
colţurile mobilelor în burtă. Masa era pusă; un şir de săgeţi
fluorescente duceau de la farfuria goală până la castronul încă
fumegând din cuptor. în fiecare seară găsea un nou mesaj de
iubire pe oglinda din baie, iar lângă telefon îl aştepta lista
apelurilor din timpul zilei, pe care Vera le nota pe tot felul de
hârtiuţe şi, înainte de a se băga în pat, le trecea pe curat, într-un
bloc cu pătrăţele, căruia-i umplea foile cu f-urile ei înalte, ca nişte
turnuri Eiffel în miniatură şi cu un aparat critic expus în dreptul
fiecărui nume şi prenume. „De la videoclub: le trebuie urgent
Miracolul german. De ce tot în chinezi filme alb-negru dacă ştii că
nu apuc niciodată să le văd? Ivân: 3 şi jumătate: ceva legat de un
dicţionar. Până la 6 e acasă. Ştiu că n-am făcut bine, dar i-am
spus că nu sunt surdă. De la administraţie: când avem de gând să
ajungem la zi cu plăţile. Mi-am luat un accent paraguayan şi m-am
dat drept menajeră.” Şi când Rimini, după ce se dezbrăca, intra în
dormitor în vârful picioarelor, evitând porţiunile de parchet care
scârţâiau, spectacolul pe care Vera i-1 pregătise îl mişca până la
lacrimi. Veioza era aprinsă, geamul deschis, o sticlă nouă de apă
minerală îl aştepta pe noptieră. Perna lui preferată — aceeaşi pe
care ea obişnuia să i-o fure uneori, când se trezea în timpul nopţii
— era pe partea lui, neatinsă, protejată parcă de o aură sfântă, iar
jumătatea lui de pat răspândea o mireasmă de aşternuturi
proaspete. Vera, care reuşise până şi să-şi suprime sforăitul,
dormea ghemuită pe latura cealaltă a patului, cu spatele la el, un
detaliu pe care altă dată Rimini l-ar fi interpretat drept indiferenţă,
dar care acum i se părea culmea consideraţiei: Vera îi întorcea
spatele ca să nu-i facă greutăţi, ca să-l elibereze de remuşcarea pe
care ar fi simţit-o dacă, vârându-se în aşternuturi, ar fi trezit-o cu
neîndemânarea lui. Atunci Rimini îşi sporea grija cu care se mişca
şi, încordat ca din pricina unui cârcel, intra în pat la fel cum ar fi
pătruns într-un sanctuar de hârtie, şi o privea dormind. îi venea
greu să creadă că până şi în acele momente, scufundată în grota
somnului, ale cărui legi autorizează, în general, actele cele mai
lipsite de respect, Vera continua să iradieze un flux de devoţiune
amoroasă. Parc-ar fi fost moartă, sau parcă, înainte de a-1 părăsi
pentru totdeauna, ar fi presărat prin casă urmele postume ale
iubirii prin care voia ca el să şi-o amintească.
Asta până în ziua ultimei conferinţe. La ora şase dupâ-amia-
za, cu zece minute înainte de întâlnirea stabilită cu Carmen
într-un bar din apropierea teatrului universităţii, Rimini încă se
mai străduia să rezolve unele nepotriviri între cureaua şi găicile
pantalonului. îl trecuseră toate transpiraţiile. în pat, înfăşurată în
halatul ei alb de prosop, Vera îşi termina de pictat unghiile de la
picioare, în timp ce un bărbat cu ochii ieşiţi din orbite gesticula pe
ecranul fără sonor al televizorului. Aplică o ultimă pensuliţă,
şterse ce dăduse pe de lături cu un tampon de vată şi-şi scoase
bureţeii albi care-i ţinuseră degetele depărtate unul de altul.
Rimini pufni: găicile erau prea strâmte, cureaua prea lată, iar el nu
se simţea în stare să decidă pe care dintre cele două inconveniente
să le elimine. „Cât e ceasul?”, întrebă disperat. „Lasă cureaua. N-ai
nevoie de ea.”, spuse Vera fără a se întoarce spre el, în timp ce
astupa flaconul cu ojă. Rimini o ascultă imediat. După ce se
îmbrăcă, dădu fuga în living, să-şi ia textul conferinţei. Pe măsuţa
joasă, îl aştepta o descurajantă orgie de hârtii: fotocopii, pagini de
notiţe, variante de traducere... îngenunche pe podea şi-şi vârî
mâinile printre foi, pe pipăite, ca şi cum pentru a fi recunoscut
copia conferinţei era suficient să o atingă. Dădu peste un fascicul
de pagini capsate. Programul activităţilor Prof. Marcel Poussiere la
Buenos Aires, spunea titlul. Căută mai departe, răscoli cu mişcări
circulare: unda expansivă răsturnă un pahar gol, o scrumieră
plină, o brichetă. Vocea Verei sosi suavă, sigură: „în dosarul verde,
pe masa din sufragerie!” Două minute mai târziu, când Rimini
reapăru în dormitor pentru a-i spune „la revedere”, Vera citea cu
ochii semi-închişi, învăluită în fum de ţigară, mişcându-şi degetele
de la picioare în faţa televizorului, foarte aproape de ecran, pentru
a grăbi parcă uscarea ojii la lumina acestuia. Rimini puse un
genunchi pe pat. Vera îl privi surâzând şi-i trecu o mână peste
frunte, îndepărtându-i o şuviţă de păr invizibilă. Rimini închise
ochii. Nu fusese o mângâiere, buricele degetelor nu ajunseseră să-l
atingă, însă simţise pe faţă o adiere uşoară, îndepărtată, asemenea
variaţiei de căldură pe care o umbră o produce în corpul asupra
căruia se proiectează. Când deschise ochii şi o văzu din nou
absorbită de preocupările ei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic,
avu impresia că gestul nici nu se produsese, că fusese doar o
părere, o premoniţie sau o amintire. Nu, Vera nu-i spunea „la
revedere”: îl elibera. Se sacrificase încă o dată
pentru el. Acum nu-i rămânea decât să dispară, să se topească
din faţa ochilor lui ca o fiinţă de poveste. îl năpădi o imensă
tristeţe. „Nu vrei să vii şi tu?”, propuse, fără speranţe. „Crezi că e
bine?” „E ultima conferinţă”, spuse el: „m-aş bucura să vii”. „N-ai
să te emoţionezi din cauza mea?”, întrebă. „Nu contează”,
răspunse Rimini. „Am să mă plictisesc: n-am să înţeleg nimic”,
protestă ea. „Fă-o pentru mine”, insistă el. Vera se ridică şi stinse
televizorul. „Trebuie să mă îmbrac”, oftă. „Nu întârzii?” „Carmen
nu e niciodată punctuală”, spuse el, îndreptându-se spre dulap.
Vera i-o luă înainte; deschise uşa, dădu de-o parte o grămadă de
haine şi, emiţând un studiat strigăt de surpriză, descoperi ceea ce
căuta: un umeraş cu un rând complet de îmbrăcăminte, pregătit
să intre în acţiune. „La bar te duci singur, bine?”, îl atenţionă
dezbrăcându-se: „Eu te aştept la teatru. Ţi se pare că merge să mă
îmbrac aşa?”
4
Brusc, totul reveni ca după o întrerupere de curent. Poussiere
continua să se afle în prag de colaps. Câteva fotolii scârţâiră,
cineva îşi drese glasul, două capete se căutară pentru a şuşoti în
întuneric. Trecu metroul şi, pentru o clipă, sala întreagă se
cutremură uşor. Rimini se aplecă spre Carmen, pătrunzând în
orbita parfumată a chipului său. Vanilie sau migdale, gândi. însă
spuse: „Ce se întâmplă?” Fără să se uite la el, Carmen arătă spre
public cu un gest din bărbie. „Acolo, în rândul cinci”, îi şopti ea la
ureche, gâdilându-1 cu respiraţia. Rimini numără, îşi plimbă
privirea pe tot rândul şi o descoperi pe Vera, care căsca, afundată
în ultimul fotoliu dinspre culoar. „Cum de-a venit aşa”, spuse
Carmen, scandalizată, „cred că e nebună: uită-te la ea cum e
îmbrăcată.” „Ce are?”, întrebă Rimini. „Fii atent: a venit parcă
pregătită să-l seducă!” Rimini îşi aţinti privirea asupra Verei, care
acum îşi ciugulea o pieliţă rebelă, şi-i examină descumpănit
vestimentaţia. „Vera? Pe cine să seducă?” Carmen îl privi mirată.
„O cheamă Vera? Ca pe nevastă-ta?” „Este nevastă-mea”,
răspunse Rimini. Carmen produse asupra pantofilor şi carnetelor
de notiţe. Lumina sălii clipi, se stinse, se aprinse din nou. O
rumoare de intrigată consternare plana asupra auditoriului. Un
grup de spectatori din centrul sălii încercară să se ridice, dar
renunţară, intimidaţi de privirile ostile ale vecinilor. Rimini se uită
spre rândul cinci: Vera, cu coatele sprijinite pe genunchi, îşi
ascundea râsul în palme, iar fosta amantă a lui Poussiere,
profitând de momentul de confuzie, îşi refăcea machiajul. Până ce
un asistent înaintă pe culoar, se opri la capătul rândului şi-i făcu
semn. Femeia se ridică, îşi lăsă port-fardul deschis pe fotoliu şi
ieşi, făcând un pas peste picioarele Verei. Rimini îi observă
uneltind ceva preţ de câteva secunde, el, prea zâmbitor, ea prea
reţinută. Apoi, dându-i un cot, cu delicateţea energică cu care simt
îndrumaţi rătăciţii, asistentul o conduse spre ieşire. La jumătatea
drumului, femeia vru să se întoarcă, însă asistentul îi blocă
trecerea; înfuriată, arătă în spate, spre locul ei. Vera, care
urmărise toată scena, ridică port-fardul, agitându-1 în aer.
Asistentul veni să îl ia şi femeia i-1 smulse din mână; se întoarseră
iarăşi şi dispărură în spatele unor uşi batante.
Poussiere îşi vârî capul printr-o latură a scenei, aruncă o
privire speriată spre public şi ieşi la lumină. Carmen venea cu
câţiva paşi în urmă, protejându-1 şi blocându-i drumul de
întoarcere, cu un pahar de plastic şi o sticlă de apă în mână. Se
aşezară unul lângă altul. Lingvistul acoperi microfonul şi-i şopti
ceva la ureche. Zâmbind, Carmen umplu cu apă un pahar şi i-1
duse practic la gură. Poussiere îl goli dintr-o sorbitură. Apoi,
sfărâmându-1 în mână cu zgomot, îşi aţinti ochii asupra hârtiilor
şi rătăci un moment printre rânduri, pierdut. Carmen se uită cu
coada ochiului la text şi-i semnală un punct, punân- du-şi un
deget amabil pe pagină. Poussiere îşi drese glasul. Carmen îşi
ridică ochii, hipnotizându-1 pe Rimini cu o privire rugătoare şi
încuviinţă din cap, dându-i parcă semnalul.
După o jumătate de oră, conferinţa lua sfârşit fără probleme,
Vera anunţa de la distanţă, în limbajul surdo-muţilor, că ieşea să
fumeze o ţigară, un Poussiăre plin de sine, avid de noi încercări, ca
orice supravieţuitor, se străduia să priceapă fără interpret
întrebările publicului, iar Rimini şi Carmen
Neschimbat şi brutal totodată era şi contrastul dintre mutaţia
lui sentimentală şi identitatea pe care continua s-o recunoască
lumii din jur. Totul era la fel, doar că mai limpede: Rimini vedea
întregul, însă şi detaliul, aşa cum se percepe un peisaj după ploaie.
Se gândi că dacă s-ar fi aflat undeva, afară, într-un parc ori pe
câmp, ar fi fost în stare să numere nervurile fiecărei frunze fără să
greşească. Şi în acelaşi timp, înflăcărat de strălucirea a ceea ce
vedea, avu impresia că singurul lucru pe lume care se modificase
era timpul. înregistră un fel de dilatare generală. Glasul lui
Poussiâre — care acum descâlcea întrebarea — şi ecoul propriului
glas al lui Rimini nu răsunau, oare, ca nişte voci liniştite? Şi, mai
surprinzător decât atât: cum era posibilă dilatarea fără
îmbătrânire? In cazul său, înţelegea: era îndrăgostit. Dar
fenomenul părea să se nască din însăşi inima lumii, ca şi cum acea
prelungire extraordinară ar fi fost ultima consecinţă a ambiţiei ei
de a rămâne lumea dintotdeauna. Sau, poate, totul se prelungea
atât de uşor din pricină că nu era de faţă Carmen. Poate chiar în
acel moment Carmen îşi apropia faţa de oglinda de la toaletă,
nereuşind să se vadă, moleşită, şi ea, de aceeaşi lentoare...
„...prin intermediul formulei”, termină de tradus, „conform
căreia orice lipsă de sens se anulează automat.” Rimini tăcu. în
căşti, însă, vocea lui Poussiere continuă să se mai audă câteva
secunde. Originalul ajungea mai târziu decât interpretarea. Rimini
era uluit. Avu impresia că niciodată timpul nu fusese atât de dens.
„Şi acum? Ce mai urmează?”, se întrebă, cu revolta celui ce tocmai
s-a mutat şi observă cum o echipă de salahori distruge, cu mobile
şi lăzi, goliciunea curată a încăperii. Jos, în picioare în dreptul
primului rând, asistentul examină o listă, se uită la ceas şi solicită
întrebarea următoare. Rimini reuşi să observe ceva mişcându-se
în penumbra din fundul sălii: o mânecă albă, un braţ care se
ridica, timid, dar relaxat, din spatele unui stâlp de ciment.
Asistentul se îndreptă spre ultimele rânduri şi întinse microfonul,
care trecu din mână în mână, parcurgând tot şirul de scaune,
până ce dispăru după stâlp. Urmă un moment de linişte. Apoi, un
glas se drese, un deget hotărât bătu în microfon şi mâneca cea albă