Michael Ende: Povestea fara sfarsit

Era o dimineata ploioasa de noiembrie. Un baietel de 10-11 ani, palid si grasut,

speriat de ploaia agitata de afara, intra intr-un anticariat. Inauntru erau multe carti
de toate formele si marimile. Intr-un fotoliu, un domn sobru,cu o pipa in gura,
domnul Koreader, il lua la intrebari: "ce cauta acolo?", "cine e?", "de ce a venit?",
ca lui nu-i plac pocii, pentru ca nu respecta cartile. Bastian se prezenta si ii zise ca
lui ii plac foarte mult cartile.

Suna telefonul. Domnul Koreader se duse sa raspunda.

Bastian se uita intr-una la cartea pe care o citea domnul Koreader. O fapta

necugetata se intampla fara sa-si dea seama: fura cartea. Fugi cu ea neoprindu-
se pana la podul scolii, unde venea cineva foarte rar si incepu sa citeasca:

Era un tinut frumos, cu meleaguri infinite, cu creaturi nemaiauzite, cu duhuri,

cu printi si printese, vrajitoare, cu bune si rele...se numea Fantazia.

Fantazia era condusa de o craiasa buna si inteleapta, Craiasa Copila, in fata

careia erai egal cu oricine. Ea era inima Fantaziei.

Toate vietatile din toate colturile Fantaziei erau trimise la ea sa-i spuna despre
marele "Nimic", ce lasa in urma un mare gol.

Dar Suverana Tuturor Dorintelor era bolnava si nu-i putea ajuta. Boala ei avea
o oarecare legatura cu distrugerea Fantaziei.

Nu mai era decat o cale de scapare, care era in mainile unui baietel de 10 ani,
care facea parte din neamul "Pieilor Verzi". Iar pentru ca Atreiu nu putea pleca
singur, ii fu dat talismanul Craiesei Copile, Auryn, care avea sa-l pazeasca.

Atreiu strabatu tinuturi primejdioase: de la munti, la deserturi, dar fara a gasi

leacul. Speranta lui Atreiu era batrana inteleapta Morla, dar pana la ea trebuia sa
strabata Mlastina Intristarii, la care cu greu ii puteai rezista. Dar reusi sa o strabata.

Ajunse la Morla, care-i spuse ca raspunsul se afla la Uyulala, la Oracolul de

Sud, care era foarte departe. Atreiu nu renunta si trecu prin alte mari greutati. Era
infometat, ranit, nemaiputand merge. In o padure, de la un painjen mare si veninos,
salva un balaur mare, pe Fuhur, care-i ramase loial toata viata; strabatu cu el vreme
de mult timp.

Ajunsi la Oracol, lesinara la casa unor pitici, care-i ingrijira si ii ajutara sa

mearga mai departe.
 Cu Atreiu pe spate, Fuhur zbura pana la portile Oracolului. La prima poarta
erau doi Sfincsi cu ochii inchisi, iar ca sa treci prin acea poarta, trebuia sa ai mare
incredere in fortele proprii. La poarta Oglinzii Fermecate trebuia sa te confrunti cu
adevarata ta persoana.

Atreiu incerca prima poarta, cu incredere deplina si reusi sa o strabata. La a

doua poarta vazu un baietel grasut care citea dintr-o carte si se uita la el.

Bastian se sperie, nu putea fi el, era doar o poveste. Dar se apuca din nou
de citit.

Trecu si prin a doua poarta si ajunse la Uyulala, care-i spuse ca timpul

Craiesei e scurt si leacul este un nume nou ce poate fi dat doar de pamanteni. Atreiu
ii multumi si pleca.

Cele patru vanturi ii spusera ca Fantazia nu are granite, pentru ca este o

imaginatie a pamantenilor. Dar "Nimicul" distruge , deoarece oamenii nu mai
au visuri si au uitat chiar si de sperante. Atreiu si Fuhur plecara spre Turnul de
Fildes la Craiasa Copila.

Au ajuns. Craiasa ii astepta ca pe niste invingatori. Ii astepta in floarea in care

statea mereu, era de o frumusete mirifica, dar acum era foarte palida. Bastian, in
acea clipa stia numele cel nou al Craiesei Copile.

Atreiu ii povesti tot si Craiasa ii multumi ce si-a indeplinit misiunea, pentru

ca, pamanteanul care citea cartea in care se aflau, l-a urmarit in toate intamplarile,
iar el deja stia numele cel nou al Craiesei.

Lui Bastian nu-i venea sa creada. Ii era rusine sa se duca totusi rusine sa se
duca acolo asa fricos, cand toti asteptau sa-i salveze. Dar, daca toata Fantazia era in
mainile lui, atunci trebuia sa o salveze.

Bastian a strigat: "Puisorul Lunii", noul nume al Craiesei si intra in Fantazia

pentru a o salva, dar si pentru a salva visurile si sperantele pierdute de oameni.

Bastian a gasit un prieten de nadejde in Atreiu, iar acesta l-a indrumat spre
drumul cel mai bun pentru a scapa din toate capcanele si primejdiile ce i s-au ivit in
drumul de a gasi iubirea si apa vietii cu care se putea intoarce inapoi in lumea sa,
dupa ce salvase Fantazia.

Bastian nu a uitat niciodata aceasta poveste pentru ca era minunata si

adevarata.

Era povestea lui si a tuturor ce o citeau!

Poveste fără sfârșit
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Poveste fără sfârșit (germană: Die unendliche Geschichte) este un roman fantastic scris de Michael
Ende, publicat pentru prima dată în 1979. A fost adaptat mai târziu pentru marele ecran în mai multe filme.
Este considerat una din capodoperele literaturii pentru copii.

Rezumat[modificare]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Bastian Balthazar Bux fură de la un magazin de antichități o carte numită "Poveste fără sfârșit". Bastian
este inițial prezentat ca o parte a povestirii în ramă în care este pur și simplu cititorul înrobit al cărții furate, o
carte de aventură despre tărâmul "Fantázia", regatul în care se găsesc toate fanteziile și poveștile. Pe
măsură ce cartea avansează, ne dăm seama că unii locuitori din Fantázia sunt conștienți de Bastian, și că
este cheia succesului căutării a ceea ce citește.

În prima parte a cărții, Bastian intră însuși în Fantázia și începe să aibă un rol important în evenimentele de
aici. Acest lucru dramatizează experiența faptului de "a fi prins" într-o carte.

În regatul imaginar al Fanteziei, Nimicul (das Nichts) este un "niciun loc" prin excelență. Un loc care devine
aproape un personaj: o entitate fluidă în expansiune și mișcare, avansează incontrolat și înghite porțiuni tot
mai mari din regat. Cine se apropie de limitele acestuia simte atracția de a se arunca înauntru și doar cu
mari forțe se poate îndepărta; multe ființe vii s-au aruncat înauntru fără voia lor, împinși de propria lipsă de
speranță.

Mork, trimisul celor care au decis să distrugă Fantezia cu ajutorul Nimicului, descrie natura sa: "Fantezia
moare pentru că lumea a renunțat să spere, și uită de propriile vise, astfel Nimicul devine agresiv, pentru că
reprezintă disperarea care ne înconjoară. Eu am încercat să îl ajut, pentru că e mai ușor să controlez pe
cineva care nu crede în nimic" (astfel în film).

Nimicul este efectul (și cauza) pasivității: când ne uităm înăuntrul ei se vede o teribilă senzație de gol și de
atracție spre acesta. Locuitorii Fanteziei care intră în Nimic trec în lumea Oamenilor, dar doar sub formă de
minciuni.

Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilăroasă încredințează lui Atreiu rolul de a găsi pe cel
care va salva regatul.

În a doua parte a cărții, sunt introduse un număr bogat de teme psihologice, întrucât Bastian își acceptă
egoismul, își întâlnește latura sa întunecată și înaintează într-o lume umbrită de dorințele sale.
Teme, motive și simboluri[modificare]

Printre sursele de inspirație ale romanului-basm se numără desigur fonduri mitologice multiple: figuri din
mitologia elină, arabă, chineză se îngemenează aici într-un conglomerat inedit, formând un univers oniric
unic in literatura europeană. Unele dintre ele au fost decelate de critică. Atreiu este uriașul Atreu din
mitologia greacă, mâncatorul de stânci Scrasnicront e trolul Eddei nordice, Fuhur, balaurul–noroc, a fost
construit după imaginea lui Fohl, dragonul porte-bonheur din mitologia chineză. De fapt orice literatură
reiterează mituri demult uitate din istoria umanității: ”În orice operă de artă se poate descoperi un model–
pattern original de obicei derivat din miturile fundamentale ale unei civilizații și care stilizează o atitudine
sau un afect primordial din viața colectivității și a individului“[1]. Ideea a fost preluată de Frye de la
psihanalistul Carl Gustav Jung, cel care definea pentru prima oară acest inconștient colectiv, un soi de
memorie a umanității în care miturile erau prezervate cu cea mai mare grijă. Tot Frye face observația că
literatura continuă să resimtă atracția miturilor în mod continuu și va reveni întotdeauna la ele pentru că
acestea “stilizează situațiile categoriale ale vieții”,[2] literatura nefiind altceva decât “mitologie deplasată“

Dar Michael Ende nu se mulțumește să preia miturile, ci le oferă sensuri noi și valențe neașteptate. Atreiu,
desigur, își are originea în uriașul Atreu care iși lua puterea din pământ: cât timp atingea pământul nu putea
fi învins. în același timp, ca orice făptură a Fantaziei, el își datorează existența lui Bastian și implicit lumii
oamenilor. În momentul în care se pierde contactul dintre cele două lumi, dintre cele două categorii de
făpturi, imaginare și reale, se produce dezechilibrul. Uyulala, glasul tăcerii infinite, se autocaracterizează în
felul următor: ”Eu în lumină nu apar/așa cum te zăresc pe tine/Privirea nu are habar/Eu doar un sunet sunt
în ceas/Acesta-i trupul meu: un glas“[3].

Modelul originar al acestui personaj pare să fie nimfa Echo, care sub impulsul dragostei pentru Narcis a
devenit ecou; Uyulala, ca de altfel și Echo, este o ființă alcătuită numai din glas. Făptura ei nu poate fi decât
auzită, pentru că e acolo unde răsună. Dar în plus Uyulala întruchipează și poezia, forța care este capabilă
să deceleze misterele creației, ”lava imaginației a cărei erupție impiedică un cutremur“[4]. Poezia pare a fi
pentru lumea oamenilor ceea ce e Crăiasa Copilă pentru Fantazia. Ea este reprezentanta sufletului, a lumii
interioare în totalitatea ei. Conform lui Novalis ea este cea care întrerupe existența străină de propria-i
existență, conferindu-i un sens, întrerupe starea obișnuită, viața obișnuită, pentru a ne înnoi și a păstra
mereu viu modul în care percepem viața”[5].

La rândul său, și motivul mitologic al Sfinxului este amplificat. În cartea lui Ende sfinxul nu este doar cel ce
pune întrebări, cum se petrece în mitul oedipian, ci cei ( căci sunt doi sfincși) ce îl supun pe Atreiu unui
adevărat ritual inițiatic, testându-i curajul. Înaninte de a ajunge în dreptul sfincșilor Atreiu trăiește teama și la
nivel organic, o teamă care îi îngreunează pașii, care aproape că îl doboară la pămant. Dar după ce trece
de ei își dă seama că de aici înainte nu avea să-i mai fie frică niciodată.

Șarpele Ouroboros, cel care își mușcă coada, are o valență mitologică specială: el împiedică creația să se
dezintegreze, înconjurând-o cu un cerc continuu; el este simbolul manifestării și al resorbției ciclice, veșnica
prefacere a morții în viață, căci își înfige colții cu venin în propriul trup [6] sau, cum spune Bachelard, el
reprezintă “dialectica materială a morții și a vieții, moartea ce iese din viață și viața izvorâtă din moarte“ [7].
Amintind de forma cercului, motivul șarpelui Ouroboros se referă în special la dinamica acestuia, la funcția
sa de primă roată, în aparență imobilă, căci se învârte pe loc, dar a cărei mișcare este infinită, căci reîncepe
veșnic din sine. În cartea lui Ende, Ouroborosul nu este doar promotorul vieții (căci el păzește apele vieții),
ci și acela al duratei: el creează timpul, el este poarta de acces spre lumea reală, spre universul temporal
obișnuit al oamenilor. Acest simbol mai poate fi de asemenea analizat din perspectiva importanței
imaginației. În mitologia egipteană oceanul apei primordiale care înconjura pământul era simbolizat printr-
un șarpe cu coada în gură [8]. Păzind apa vieții, Ouroborosul păzește de fapt forțele creative ale umanității,
cele care pot da sens, varietate, frumusețe și dinamism vieții oamenilor. În foarte multe mitologii șarpele are
și o valoare sapiențială, iar uneori este un agent al inițierii ca în povestirea lui Mircea Eliade, Șarpele.

Dacă luăm în considerare afirmația lui Yor, minerul orb, că Fantazia se află pe fundamente de vise uitate,
[9]
atunci Ouroborosul este cel care susține acest univers oniric pentru că, după cum spune C.G. Jung figura
geometrică a cercului apare în vis sub forma unui șarpe de cele mai multe ori, șarpe care descrie un cerc in
jurul persoanei care visează. Sufletul lumii(anima mundi) posedă, după Platon, o sfericitate armonioasă [10].

În paranteză fie spus, recunoaștem multe din reflexele psihologiei jungiene oglindite în “Povestea fără
sfârșit“, în special cele legate de problematica onirică. Visul, pentru Jung, este un fenomen cu totul natural,
și nu se poate discerne nici un motiv care să ne facă să credem că ar fi o invenție vicleană menită să ne
înșele. El se are loc atunci când conștiința și voința sunt în mare parte stinse. …Este constituit în mare
parte din material colectiv, tot așa cum în mitologia sau folclorul anumitor popoare anumite motive numite
arhetipuri se repeată în formă aproape identică. Tot astfel, Crăiasa Copilă ar fi corespondentul
inconștientului, al animei, simbolul maternității prin excelență, cea care asigură stabilitate și echilibru lumii…

Este interesant de analizat în acest roman relația extrem de complexă dintre Fantazia și lumea oamenilor,
dintre imaginarul poveștilor universale și realitatea noastră. În acest sens Pascal Tremblay numea
“Povestea fără sfârșit” ca fiind o “veritabilă pledoarie pentru imaginație“ [11]. Noțiunea de imaginație poate fi
mai bine înțeleasă pornindu-se de la noțiunea de imagine, derivată din latinescul” imago-imaginis” care
înseamnă reprezentare, portret, aparență. Corepunde grecescului ”eikon”(chip) și “fantasmă“ (aparență).
Imaginația este definită în dicționar ca însemnând ”închipuire, viziune, fantezie”.

Multă vreme imaginația a fost definită ca un proces de combinare a imaginilor, ceea ce se potrivește numai
imaginației artistice. Dar procesul creator în știință comportă mai multe sinteze în domeniul ideilor, al
abstracțiunilor. De imaginație dă dovadă și coregraful, ea putându-se observa chiar în comportamentul unor
sportivi. Astfel încât azi putem defini imaginația ca fiind acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie
obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor. Deci nu vorbim de
imaginație doar în pictură sau poezie, ci și în matematici sau balet. Chiar și în domeniul afectiv poeții pot
aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, să zicem Marin Sorescu, nu constă numai în metaforele sale,
ci și în modul de a trăi diferite situații și evenimente. Într-un fel au trăit iubirea poeții romantici, și altfel o
simte un poet comtemporan. Ei insuflă anumite atitudini care uneori devin o modă.

Imaginația, după S. T. Coleridge, poet englez, este “forța care unește contrariile: identitatea cu deosebirea,
generalul cu concretul, ideea cu imaginea, individualul cu reprezentativul, judecata lucidă și mereu trează
cu entuziasmul profound și vehement. Ea este esențialmente vitală, dinamică, este forța vie și principalul
mijlocitor al întregii percepții umane și repetarea în spirit infinit al eternului act de creație din infinitul
“sunt“ [12]. Putem deci observa covârșitoarea ei importanță pentru integritatea psihologică a individului.
Pierderea interesului pentru feerie, fantastic și inedit aduce platitudine și urât în universul nostru existențial
și totodată sărăcirea universului imaginar, devenit desuet prin neglijarea lui. Anticarul Koreander enunță la
sfârsitul romanului o afirmație paradoxală, anume că orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit. Cu
alte cuvinte, Fantazia nu este doar o închipuire maladivă a oamenilor, ci un univers indestructibil legat de
lumea noastră, univers care progresează sau regresează tot în funcție de ea, mai precis în funcție de acele
persoane-lianți care asigură coeziunea celor două lumi. Unii oameni însă, abrutizați de universal cotidian
steril și monocord au facultatea imaginativă paralizată și, mai grav, ajung să-i contamineze pe alții cu
această stare mentală, după cum îi dezvăluie Gmork, vârcolacul, lui Atreiu. Citind discuția dintre cei doi,
Bastian constată lucid această situație: ”Acum știa că nu numai Fantazia era bolnavă, ci și lumea
oamenilor. Una era în legătură cu cealaltă. De fapt, o resimțise întotdeauna fără a-și putea explica însă de
ce era așa. Nu voise niciodată să se mulțumească cu gândul că viața trebuie să fie atât de cenușie și
monotonă, lipsită de minuni și mistere, după cum afirmau toți cei ce spuneau mereu: așa e viața... acum
însă știa că oamenii trebuiau să meargă în Fantazia pentru a însănătoși amândouă lumile“ [13].

Tot Gmork îi dezvăluie lui Atreiu faptul că această categorie de oameni produc un dublu rău, neputându-se
totuși separa de mituri, simboluri, povești, deoarece, după cum observa Mircea Eliade în eseul “Sacru și
Profan”, acestea țin de substanța vieții spirituale pe care vrând-nevrând, trebuie să și-o asume chiar și omul
desacralizat. El poate camufla, degrada, mutila aceste mituri și simboluri, dar niciodată extirpa. Mituri pe
jumătate uitate, hierofanii decăzute, simboluri dezafectate, un întreg deșeu mitologic a supraviețuit în omul
modern, dar și-a pierdut puterea germinativă și mai ales credibilitatea :oamenii au ajuns să le considere
minciuni; Gmork îi caracterizează foarte succinct: sunt acei oameni care se cred foarte deștepți și își
închipuie că slujesc adevarul și își dau cea mai mare silință în a-i convinge până și pe copii că Fantazia nu
există. Un exemplu din literatură ar fi acel businessman la care Micul prinț din cartea lui Saint–Exupery
ajunge în căutarea planetei Pământ; el contabilizează stelele pentru a le avea în posesie, dar nu le privește
nici o clipă ca pe niște frumuseți ale universului ceresc, ci ca pe niște simple proprietăți. Anticarul Koreander
face o tipologie în legatură cu relația oamenilor cu Fantazia și îi introduce pe aceștia de mai sus într-o primă
categorie. O a doua categorie constituie tocmai reversul medaliei: oamenii care au ajuns în Fantazia dar nu
vor să se mai întoarcă în lumea lor și ajung să nu mai poată deosebi aparența de realitate. Pentru această
a doua categorie, acest deșeu mitologic de care vorbea Mircea Eliade, a luat locul rațiunii, cu alte cuvinte
făpturile Fantaziei au devenit după spusele lui Gmork “idei fixe“, adică boli psihice ; e vorba de acei oameni
internați în azilele psihiatrice, oameni al căror univers imaginar răvășit și sincopat transpus în Fantazia a
dus la apariția Orașului Foștilor Împărați, univers pe care îl vom analiza mai târziu.

O a treia categorie a oamenilor se duc în Fantazia dar se și întorc înapoi, iar aceștia îmbogățesc amândouă
lumile. Unul dintre ei este amintit in “Povestea fără sfârsit“, e vorba de Shakespeare, în care romanticul
Schlegel vedea “focarul propriu-zis, esența imaginației, a fanteziei romantice”. La rândul său Novalis făcea
observația că Shakespeare se ridică deasupra limbii și deasupra epocii sale; limba nu l-a putut înlănțui,
 [14]
deoarece posibilitățile limbii abia pot răspunde soliei, tăriei spiritului său . Dar desigur, îi putem aminti și
pe alți mari creatori: Goethe, Hugo, etc.

Și totuși, ne-am putea întreba, cum are loc această însănătoșire a celor două lumi? Este ilustrativ în acest
sens cazul lui Hans Christian Andersen. Unul din basmele sale intitulat “Fata din soc“ povestește viața a doi
bătrâni cărora o driadă, a cărui adevărat nume este Amintirea, le îngăduie să-și retrăiască bucuriile
existenței din copilărie până la bătrânețe; tot Amintirea le spune celor doi bătrâni la un moment dat:
“Poveștile cele mai minunate ies din viața cea de toate zilele“ [15] Putem spune deci că “Fata din soc” este
poate basmul programatic al lui Andersen, cel care conține ideea–cheie a operei sale: evenimentele vieții
profane pot fi sublimate în fantastic, conferindu-li-se frumuseți și nuanțe nebănuite. Astfel, în multe dintre
basmele lui Andresen, unele personaje imită trăsăturile unor persoane pe care autorul le-a cunoscut
îndeaproape. Basmul “N-a fost bună la nimic" i-a fost inspirat de viața chinuită a mamei sale care muncea
din greu pentru a-și intreține fiul, asemeni spălătoresei din povestea amintită. “Fetița cu chibriturile“ o are ca
model al eroinei pe sora sa Maria, pierdută de mică în vălmășagul capitalei. ”Mica sirenă “reflecta dragostea
sa profundă pentru Luise Collin, a cărei casătorie cu altul l-a îndurerat profund pe Andersen. Celei din urmă
iubite a sa, cântăreața Jenny Lind, supranumită "privighetoarea Nordului“, H.C. Andersen i-a consacrat
basmul “Privighetoarea“.

Cum ajunge însă Bastian să însănătoșeasca ambele lumi? Reușește acest lucru aducându-i tătălui său din
apa vieții, aducând cu alte cuvinte ineditul, feeria, povestea, bucuria în viața lui, povestindu-i întâmplările
din Fantazia, reușind să compenseze astfel pierderea suferită prin moartea mamei. Astfel, spunerea
poveștii are semnificația unui gest întemeietor de unire a celor două lumi. În prefața la basmele populare,
Frații Grimm [16] atrag atenția asupra importanței covârșitoare a basmului, a feeriei, pentru integritatea
sufletească a individului: ”Acolo unde basmele sunt încă vii, ele trăiesc în așa fel, încât nu te gândești să
apreciezi dacă sunt bune sau nu, dacă sunt poetice sau searbede, pur și simplu le știi și le îndrăgești,
pentru că le-ai preluat așa și te bucuri de ele fără a avea un motiv să o faci …această însușire înnobilează
poezia populară, încat te face să o iubești chiar împotriva voinței. Ușor se va putea observa că ea nu s-a
aciuat decât colo unde a existat o mai vie receptivitate pentru poezie sau o imaginație încă nesecată de
absurditățile vieții. Ceea ce a bucurat , emoționat și educat în fel și chip, fără încetare de-a lungul timpului,
poartă în esență necesitatea existenței sale și a izvorât, fără îndoială, din acel pârâu veșnic, care întreține
viața, chiar dacă este vorba de o singură picătură, prinsă de o frunzuliță, de un simplu strop ce strălucește
totuși în revărsarea roșiatică a răsăritului de soare“[17].
Călător în Fantazia: Povestea fără sfârșit,
de Michael Ende

Și am intrat într-o zi de vară, într-o bibliotecă. Întotdeauna te fascinează

mulțimea rafturilor cu cărți. Mai vechi, mai noi. Nici nu știi, uneori, ce ai vrea să
citești mai întâi. Intrasem fără să caut o anumită carte, necesară, din vreo listă
bibliografică recomandată. Pur și simplu voiam să citesc o carte. Am cerut ajutorul
bibliotecarei care, drăguță, politicoasă, dorea să-mi ofere ceva ce doresc, dintr-un
anumit gen literar.
- Nu, mulțumesc, nu doresc ceva prestabilit. Împrumutați-mi o carte care vă vine
acum în minte, care vi se pare interesantă dumneavoastră, i-am zis.
- Păi..., să mă gândesc. După câteva încercări nereușite, atât din partea mea, cât
și din partea dânsei – fiecare dintre noi se plimba printre rafturi, dând din cap
dezaprobator, văzui cum bibliotecara aduce o scară și se urcă pentru a ajunge la
un raft mai înalt.
- Gata, știu ce vreți, o am aici, îmi zise. Luă de pe raft cartea “Povestea fără
sfârșit”, scrisă de Michael Ende, și mi-o întinse.
Instantaneu, m-am bucurat de carte. Nu o citisem, dar știam despre autor.
- Da, asta e, mulțumesc.
- Nu am citit-o nici eu, mi-a mărturisit bibliotecara, dar am avut tot timpul
sentimentul că e o carte specială, căreia trebuie să-i dedic un anumit timp,
aparte. Aștept să-mi confirmați sau să-mi infirmați asta.
Ei... și așa am ajuns să citesc POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT. Și, desigur, acum pot să-i
confirm: e o carte specială, cu o poveste care nu are sfârșit (!). I-aș da un singur
sfat: odată ce intri în Poveste, să nu uiți să ieși, să ai grijă cum ieși...!

Cartea începe cu un băiețel care intră într-un anticariat. Pe băiețel îl cheamă

Bastian Balthasar Bux, pe scurt, Bastian. El intrase acolo întâmplător, alungat de
ploaie și de alți băieți care-l alergau, ca să-l batjocorească. Însă, mai presus de
voința sa, Bastian se trezește furând o carte, în timp ce anticarul răspundea la
telefon. Cartea aceea se chema POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT. Fugind cu cartea, Bastian
se ascunde în podul școlii unde învăța, și începe să o citească. Era un băiețel
dezamăgit în multe privințe, care se simțea singur, neînțeles, nesusținut. Mama îi
murise, tatăl era prea trist ca să-l mai bage în seamă, iar la școală copiii îl
considerau un ciudat și-l porecleau. Era un băiat mai grăsuț, căruia îi plăcea să
născocească povești. Ar fi plecat în lumea largă, să nu se mai întoarcă niciodată –
nici la școală, nici acasă. Dar nu avea unde să plece. Atunci s-a retras în podul
școlii, unde știa că nu va fi căutat de nimeni.
Începând să citească din carte, Bastian se simte tot mai transpus într-o lume nouă,
cu personaje ciudate, care locuiesc în Fantazia. Dar Fantazia e în primejdie, să fie
înghițită de ... nimic, adică să dispară.
Aici mă opresc cu povestitul, pentru a mărturisi alte ciudățenii: pe măsură ce o
citești, ai tot mai mult senzația că acel Bastian ești tu, cititorul, intrat într-un
dialog peste timp cu autorul și cu personajele. Acest lucru m-a făcut mai curioasă,
interesându-mă despre carte: a fost publicată prima dată în 1979, în Germania, a
fost și ecranizată de mai multe ori, fiind considerată un roman fantastic, o
capodoperă a literaturii pentru copii. Autorul, Michel Ende (1929 – 1995), a primit
multe premii pentru carte, fiind cunoscut și pentru alte scrieri renumite, precum
MOMO.

...În Fantazia erau probleme. Crăiasa Copilă, cea care domnea acolo, era bolnavă.
Odată cu boala ei, murea întregul univers al Fantaziei. Spre a se vindeca, Crăiasa
Copilă trebuia să primească un nume nou de la un om, deci nu de la cineva din
cuprinsul Fantaziei. Atreiu, un băiat curajos din Fantazia, are misiunea de a desluși
taina bolii Crăiesei Copile, în timp ce Fantazia se topește treptat în neant. Atreiu
trece prin multe încercări, până să afle dezlegarea misterului. Neantul îi înghite pe
toți cei fără speranță. Personajele Fantaziei care sunt înghițite de neant ajung în
lumea oamenilor, unde se prefac în minciuni, iluzii, amăgiri, în “idei fixe în mințile
oamenilor, în teamă, acolo unde în realitate nu există nimic de care să te temi, în
lăcomia de a avea lucruri care îi îmbolnăvesc, în disperare acolo unde nu există
niciun motiv de disperare”, în minciuni frumoase sau urâte, prostești sau înțelepte.
Doar cele care rămân în cuprinsul Fantaziei au viața lor, aparte. Dar în lumea
oamenilor, există persoane care se străduiesc să-i convingă până și pe copii că
Fantazia nu există.
Bastian înțelege că nu numai Fantazia este bolnavă, ci și lumea oamenilor,
deoarece auzise tot mai des în jurul lui vorbe descurajatoare, viața părea atât de
cenușie și monotonă, lipsită de mistere și minuni, iar majoritatea erau resemnați
cu o asemenea viață. El se hotărăște treptat să ajute, să salveze Fantazia. Pe
măsură ce citește, înțelege că e tot mai mult vorba despre el. Trebuia să dea un
nou nume Crăiesei Copile. Se hotărăște greu, îi e frică să intre în Fantazia, îi e
rușine de propria înfățișare. În cele din urmă, Bastian se hotărăște, dând numele
cel nou: Puișorul Lunii. În acel moment, el intră în Fantazia.

Crăiasa Copilă – alias Puișorul Lunii – îl informează că-și poate pune orice dorință,
întrucât acolo toate i se vor îndeplini, iar Fantazia va renaște din dorințele lui.
Bastian trece prin multe peripeții, își dorește multe lucruri: printre care și să
devină mai frumos, mai curajos decât în realitate – ceea ce i se împlinește;
străbate ținuturi neînchipuit de frumoase, numai că, odată cu fiecare dorință
îndeplinită, își pierde câte o amintire din lumea oamenilor, riscând să le piardă pe
toate și să rămână prins în Fantazia, fără a mai găsi drumul înapoi.

Întâlnindu-se cu Atreiu, Bastian nu ține cont de sfaturile acestuia, ci începe să-și

dorească tot mai multă putere, cinstire, slavă și mărire din partea locuitorilor
Fantaziei, până la a ajunge chiar împărat, în locul Crăiesei Copile. Își dorea atât
puterea, cât și înțelepciunea supremă. Dar pe măsură ce i se îndeplinesc noile
dorințe, inima i se împietrește, uită de prietenie, uită aproape total de lumea de
unde venise... Numai că ajunge în vechiul oraș al împăraților..., unde se aflau
prinși toți oamenii care mai intraseră în Fantazia, fără a reveni la lumea lor.
Aceștia se purtau ca nebunii, “pe cap purtau abajururi, găleți, castroane de supă,
coșuri de hârtie, pungi sau cutii, și pe trup le atârnau fețe de masă, covoare,
bucăți mari de poleială sau chiar butoaie”. Acolo, Bastian află că ei și-au folosit
toate dorințele pentru a ajunge împărați ai Fantaziei, pierzându-și total memoria și
uitând calea înapoi, spre lumea oamenilor. El își dă seama că mai are puține
amintiri despre sine și puține dorințe rămase, deci, în teritoriul Fantaziei, hotărând
să repare greșelile făcute. Aceste greșeli au angrenat toate personajele Fantaziei –
unele hidoase, altele hilare; unele bune, altele rele.

Traseul pe care îl parcurge, din momentul în care își dă seama la ce dezastru

interior l-a adus căutarea cu tot dinadinsul a gloriei (obținută fie și cu forța, fie și
cu sacrificarea prietenilor), urmează câteva etape: întâi își dorește să facă parte
dintr-o comunitate, dar nu ca lider, ci ca unul dintre cei mulți, poate chiar nebăgat
în seamă. Apoi, își dorește să fie iubit așa cum este, bun sau rău, urât sau frumos,
deștept sau prost, cu toate defectele sale. Nu mai dorea să fie cel mai mare, cel
mai puternic, cel mai înțelept.
Pe tărâmul Fantaziei, i se îndeplinește și această dorință. O doamnă care în același
timp părea mama lui, dar și o grădină vie, cu rochie și pălărie care înfloreau și
rodeau, pe nume Aiuola, îl invită în Casa Schimbărilor, și-i oferă dragostea
dezinteresată a unei surori mai mari.
Ultima dorință pe care o are Bastian este însă nu aceea de a fi iubit, ci cea de a
iubi el însuși. Pentru a ajunge la iubire, trece prin alte încercări, până ajunge la
apa vieții. “Mai există și o făgăduială despre care nu vorbim decât arareori, anume
că odată, într-un viitor îndepărtat, va veni o vreme când oamenii vor aduce iubirea
și în Fantazia. Și atunci cele două lumi nu vor mai fi decât una singură. Nu știu însă
ce înseamnă toate acestea”, îi dezvăluie Aiuola Doamna.

Bastian ajunge la mina de imagini, unde se află visele uitate din lumea oamenilor,
iar între acele imagini, găsește una singură, care are puterea de a-i indica măcar o
persoană pe care s-o iubească: pe tatăl său. În acel punct, memoria lui Bastian
fusese complet golită, el nu își aducea aminte de nimeni. Ajungând la apa vieții,
Bastian pierde toate darurile câștigate pe teritoriul Fantaziei, redevenind el însuși,
așa cum fusese înainte: un băiețel scund, gras și timid. Dar își recapătă amintirile,
împreună cu bucuria de a trăi și de a fi el însuși. “Iar cel mai frumos lucru era că
acum dorea să fie întocmai așa cum este. Dacă i s-ar fi dat prilejul să aleagă dintre
toate posibilitățile, n-ar fi ales alta. Căci acum știa: în lume există mii și mii de
forme de bucurie, dar în esență toate nu erau decât una singură, bucuria de a
putea iubi.”
Mai are o singură misiune… : să ducă apă vie și în lumea oamenilor, în special
tatălui său. Această apă însemna de fapt tocmai bucuria de a trăi și de a iubi,
molipsitoare și pentru alții.
Și... reușește.

După care dorește să lămurească povestea cu cartea furată de la anticar. Numai că

acesta îi explică faptul că nu a avut niciodată o carte intitulată POVESTEA FĂRĂ
SFÂRȘIT. “Orice poveste adevărată e o poveste fără sfârșit”, îl lămurește anticarul,
iar în Fantazia se poate ajunge și pe alte căi, nu numai prin cărți, și în tot cazul, nu
numai prin acea carte. El însuși fusese și se întorsese din Fantazia.

Povestea fără sfârșit

Posted on 12 decembrie 2010

Titlu: Povestea fără sfârșit

Autor: Michael Ende
Traducere: Yvette Davidescu
Editura: Polirom, 2005
Nr. pag: 416, format mare
Preț: 20 de lei în Anticariatul Dacia, Cluj
Nota: 10/10 (pentru că merită)

Deși ieri am fentat puțin “săptămâna cărților” postând o poezie care nu mi-a dat pace o zi și
două nopți (haha, rămâne la aprecierea voastră dacă se încadrează în tema acestei săptămâni
sau nu), azi încheiem această săptămână într-un mod pe care, recunosc, l-am gândit dinainte;
scriind despre una dintre cele mai frumoase cărți ale copilăriei: Povestea fără sfărșit a lui
Michael Ende.

Dar nu o voi face oricum, ci într-un fel răspunzându-i lui Costi, unei lepșe pe care am senzația
că am mai făcut-o, dar poate doar am gândit-o fără să o las scrisă undeva. Leapșa de la el se
referă la perioade din viața noastră care ne-au fost infulențate de anumite cărți (vârste și cărți).
O să răspund într-o singură frază: DA, viața mea a fost influențată de anumite cărți, dar nu de
toate la timpul potrivit, adică în copilărie nu am citit toate cărțile care trebuiau, în adolescență
am citit peste ce trebuia dar fără să fiu ghidată, iar acum, în tinerețe, ca să zic așa îmi bag
nasul în tot și-n toate și iau de pe unde apuc tot ce apuc și tot ce-mi place și abia acum pot să
spun că apreciez cărțile la justa lor valoare, copilăria și adolescența nu au reușit ce a reușit
această perioadă ce a început pe la 20 ani, să-mi aducă setea de lectură care continuă și azi.

Cartea lui Ende, se încadrează perfect în “vârste și cărți”. Nu am citit-o în copilărie și

recunosc că nici nu știam de ea. Nu am regăsit-o în adolescentă și tind să cred că dacă o
citeam atunci m-ar fi plictisit îngrozitor căci atunci căutam altceva și nu mi-a dat târcoale nici
măcar în “perioada marilor căutări” pe care am traversat-o, ce-i drept căutând tot altceva, însă
mi-a ieșit în cale anul acesta, iar de când am terminat-o de citit se încadrează în categoria “nu
aș fi știut ce pierd”. Povestea fără sfârșit este povestea tuturor poveștilor, iar Bastian Bux este
alter ego-ul fiecărui cititor care a trăit sentimentul dezolării la finalul fiecărei cărți terminate.
Nu și-a dorit nimeni ca o carte să nu se mai termine?
mall;">

Povestea fără sfârșit pornește însă de o altă întrebare legitimă: Ce se petrece de fapt într-o
carte cât timp stă închisă? Iar răspunsul este: Nimic. Dacă nu este deschisă și implicit citită,
o carte practic nu există.
mall;">

Bastian Balthazar Bux fură dintr-un magazin în care se ascundea de colegii care îl alergau
râzând de el, o cartea numită Povestea fără sfârșit. Pentru că realizase că nu făcuse
un lucru tocmai bun, nu are curaj să meagă acasă, unde oricum singurul
părinte care îl creștea, adică tatăl său nu-i acorda atenția cuvenită. Bastian se
refugiază în podul școlii sale și devorează paginile cărții gândindu-se cum să
facă să-i ajungă mâncarea și cum să își împartă capitolele până la lăsarea
întunericului. Din acest moment cartea se “despică” în două povești, cea a lui
Bastian și cea a eroului romanului, a lui Atreiu, foarte ingenios redate prin
prezența a două culori ca cei mici să priceapă care e povestea cui…

Povestea lui Atreiu este practic un basm a cărui acțiune are loc în Fantazia, tărâmul tututor
poveștilor și cărților. Acest tărâm este în primejdie pentru că Nimicul este pe cale să înghită
tot. Acest lucru se întâmplă pentru că nu mai are cine să inventeze povești. Pentru a opri
înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu rolul de a găsi pe cel care va
salva regatul.

În acest moment noi ne dăm seama că cel ales este Bastian (nu știu dacă și un copil realizeaza
asta), însă intervine curiozitatea: în ce fel anume poveștile lor se vor întâlni? Povestea în ramă
, devine un tablou perfect doar în momentul în care Batian pășește în Fantazia înarmat cu
toate poveștile, pregătit să-i dea un nou nume Crăiesei Copilă și să-l ajute pe eroul său Atreiu
în lupta împotriva Nimicului care înghițea tot. Dar nici măcar în povești lucrurile nu sunt
simple, iar Bastian va avea foarte multe de învățat până va părăsi Fantazia, pentru că “multe
lucruri nu pot fi lămurite prin gândire, trebuie să le trăiești”.
Nu pot decât să-mi imaginez că acest basm ar putea avea un mare impact asupra unui copil.
Sunt foarte multe “lecții” în această aventură a lui Bastian în lumea cărților. Dar ce, cred eu,
că este mai intens este faptul că această carte îi poate deschide ochii unui adult spre Nimicul
din viața sa care ar putea la un moment dat să înghită tot și numai puterea de a reinventa
mereu povești, poate fi supremul gest salvator care să ne mențină viața în echilibru. Cartea e
plină de metafore, e plină de subînțeles pentru cei deschiși să-i priceapă tot miezul. “Prin
labirintul celor o mie de uși nu te poate conduce decât o dorință adevărată. Cine nu are
acea dorință trebuie să rătăcească până când știe ce-și dorește. Iar uneori durează foarte
multă vreme.”

Dacă mi-a plăcut Poveste fără sfârșit este pentru că citind în fiecare seară înainte de culcare
timp de 2 săptămâni nu am putut să mă gândesc decât la momentele când înainte de culcare o
să-i citesc copilului meu din ea, pentru că spre deosebire de mine, el o va auzi înainte de a o
citi chiar el.
mall;">

M-am întrebat de ce a ales autorul să-și intituleze cartea Povestea fără sfârșit? Și m-am
gândit că probabil Ende a dorit să sublinieze că poveștile oamenilor, adică poveștile noastre
ale tuturor pot fi povești fără sfârșit atâta timp cât le reinventăm la nesfârșit, atâta timp cât
dorințele nu ne vor rămâne inaccesibile și atâta timp cât găsim antidot la orice ne otrăvește
viețile, atât timp cât găsim uși de care să trecem și pe care ne dorim să le deschidem. Pentru
că “orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit”.

----------------------

In timpul calatoriei sale, Atreyu intalneste personaje ca Benjamin, Uyulala, si piticii

Urgl si Engywook. De asemenea Atreyu il mai intalneste si pe Falkor, un dragosn
aducator de noroc, care il ajuta pe Atreyu in timpul calatoriei sale.

Dupa ce Falkon il scapa accidental pe Atreyu in Orasul Groazei, Atreyu il intalneste

pe G’mork varcolacul, care il urmarea pe Atreyu inca de la inceputul calatoriei sale,
incercand sa il omoare.

Fiul lui G’mork moare, iar Falkot si Atreyu pleca din Orasul Groazei, pornind la drum
in vederea gasirii turnului de Fildes, acolo unde Pruncul Imparatesei locuia. Pruncul
Imparatesei le spune acestora ca singurul lucru care ar putea sa salveze Fantasia
este un copil uman, care trebuie sa-i dea Imparatesei un nume nou, pentru ca
aceasta sa inceapa un nou ciclu de viata in Fantasia.

Bastian se intoarce in Fantasia si o numeste pe Imparateasca „Copilul Lunii”;

Imparateasa il roaga pe aceata sa o ajute sa recontruiasca Fantastica cu imaginatia
sa bogata, si in cele din urma, acesta va avea o multime de amintiri in lumea cea
noua. Cu ajutorul lui Auryn, o Piatra Pretioasa il duce spre Imparateasa si ii da
acestuia putere saupra tuturor locuitorilor din Fantastica, Bastian exploreaza Desertul
Culorilor, se lupta cu raul Xayide, si ii intalneste pe cei trei Ganditori.

Bastian se imprietenescu cu Atreyu, dar pana la urma rivalitatea dintre ei duce la o

batalie intre cei doi, iar Atreyu este ranit. Prin urmare Bastian este corupt de catre
Xayide care ii lasa fara nici un pic de putere. Acesta este invins chiar in momentul in
care acesta incerca sa dea o lovitura de stat Pruncului Imparatesei.

In cele din urma Bastian si Atreyu se reunesc, iar fiul lui bastian se intoarce acasa.
Se hotaraste sa returneze cartea proprietarului, Carl Conrad Coreander, dar cartea a
disparut dupa ce acesta s-a intors din lumea Fantastica.

Acesta ii explica lui Carl Conrad Coreander ce s-a intamplat, care incepe sa devina
interesat de aventurile lui Bastian, si vrea sa tina legatura cu el pentru a mai discuta
cu acesta despre aventurile pe care le are.