Inimă de cerneală

de Cornelia Funke
Mo lăcuise lada în roşu, un roşu ca macul, floarea preferată a lui Meggie, ale cărei
petale se puteau presa atât de bine între câteva pagini de carte şi ale căror pistiluri
imprimau în piele un model stelar. Pe capac, Mo scrisese cu litere splendide, răsucite
Lada cu comori a lui Meggie, iar înăuntru era căptuşită cu tafta de un negru
strălucitor. Din pânză nu se vedea în orice caz nimic, căci Meggie avea multe cărţi
preferate. Şi mereu se adăuga o carte dintr-o nouă călătorie, dintr-un alt loc. Dacă iei
cu tine o carte la drum”, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece
ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ţi strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât s-o
deschizi şi ai să fii acolo, unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, or să
se reîntoarcă toate: imaginile, mirosurile, îngheţata pe care ai mâncat-o citind…
Crede-mă, cărţile sunt ca hârtia de muşte. De nimic nu se prind amintirile atât de bine
ca de paginile tipărite.”
Probabil avea dreptate în privinţa asta. Dar Meggie îşi lua cu ea cărţile la drum şi
din altă pricină. Erau căminul ei în locurile străine – glasuri familiare, prieteni cu care
nu se certa niciodată, prieteni înţelepţi, puternici, temerari, spălaţi cu toate apele
lumii, încercaţi în aventuri. Cărţile ei o îmbărbătau când era tristă şi-i alungau
plictiseala, în vreme ce Mo tăia piei şi pânze şi prindea din nou pagini vechi, devenite
fărâmicioase din cauza multor ani şi a multor degete care le frunzăriseră.
Unele cărţi o însoţeau de fiecare dată, altele rămâneau acasă, căci nu se potriveau
cu ţinta călătoriei sau trebuiau să facă loc unei poveşti noi, încă necunoscute.
Meggie mângâia cotoarele arcuite. Ce fel de poveşti trebuia să ia de astă dată? Ce
poveşti ajutau împotriva spaimei care se furişase noaptea trecută în casă? Ce ar fi să
încerce cu o poveste cu minciuni? Se gândi Meggie. Mo o minţea. Minţea, deşi ştia că
ea îi vedea minciunile de fiecare dată după nas. Pinocchio, se gândi Meggie. Nu. Prea
neliniştitor. Şi prea trist. Dar ceva palpitant tot trebuie să fie, ceva care alungă
gândurile din minte, chiar şi pe cele mai întunecate. Vrăjitoarele, da. Vrăjitoarele au
să meargă cu ea, vrăjitoarele cu capetele pleşuve care îi prefac pe copii în şoareci – şi
Odiseu împreună cu ciclopii şi magiciana care face din războinici porci. Mai
primejdioasă decât acea călătorie a ei nu putea să fie, nu?