Peste 19.

000 de specii de plante de pe Glob sunt

clasificate ca fiind pe cale de dispariţie. Alte câteva mii de
speciii ajung în pragul dispariţiei în fiecare an înainte ca
biologii să le poată identifica.

Principalele cauze ale dispariţiei speciilor de plante

sunt: distrugerea habitatelor, exploatarea comercială
(colectarea de plante) şi poluarea. Dintre aceste cauze,
distrugerea habitatelor şi poluarea reprezintă cele mai mari
ameninţări pentru aceste specii.

De-a lungul erelor geologice, diferitele specii de

plante au evoluat încet şi au dispărut din cauza schimbărilor
climatice radicale şi a imposibilităţii de a se adapta competiţiei pentru supravieţuire. Totuşi, din
anii 1600, rata de dispariţie a crescut progresiv, odată cu creşterea populaţiei umane şi
consumarea resurselor naturale.

Mulţi oameni de ştiinţă consideră că de la dispariţia dinozaurilor, în urmă cu 65 de

milioane de ani, astăzi ne aflăm în mijlocul celei mai mari perioade critice, de distrugere
ireversibilă a numeroase specii de plante. Menţinerea ecosistemelor actuale, precum pădurile,
recifurile de corali sau mlaştinile, depinde în mare măsură de biodiversitatea lor. Dispariţia
uneia dintre speciile care alcătuiesc un astfel de lanţ trofic poate duce la declinul ecosistemului
respectiv.

Scăderea ireversibilă a biodiversităţii are un impact serios asupra nivelului de trai al

oamenilor.Ecosistemele sănătoase asigură hrană, aer curat, apă şi soluri fertile pentru
agricultură. De asemenea, 40% din medicamentele moderne provin de la plante.

Pe teritoriul Romaniei au fost identificate 3.700 specii de plante, din care pana in
prezent23 sunt declarate monumente ale naturii.Sunt declarate monumente ale naturii:
Floarea-de-colt,Garofita Pietrei- Craiului ,Ghintura galbena,Laleaua pestrita ,Bulbuci de
munte,Smardarulsau bujorul de munte,sangele voinicului,etc.
 Floarea de colt
Floarea de colţ,numită şi Floarea
reginei este una din plantele aflate pe cale
de dispariţie.Planta este lânat-tomentoasă,
înaltă de 5 – 20 cm, cu inflorescențe
compuse din capitule, înconjurate de
numeroase bractee lungi, alb – argintii,
lânos – păroase.Dacă în Romania planta
ajunge doar până la înălțimea de maximum
20 cm, ea poate crește în alte țări până la
50 – 80 cm.

Crește în munți calcaroși în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.In

Romania, crește în Muntii Carpati, fiind declarată monument al naturii din 1933 și ocrotită.
Floarea reginei poate fi întâlnită în Muntii Maramuresului și Muntii Rodnei,Muntii
Bucegi,Fagaras, Cozia și Retezat. În afara spațiului românesc, floarea reginei înfrumusețează
zone din Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și din Asia Centrală și de EstUna din minunile
munţilor Carpați, Floarea-de-colţ sau Floarea Reginei este protejată de lege. A o rupe de pe
stâncile Bucegilor este o crimă. Poţi să-i culegi semintele care se formează în septembrie.
Plantate într-un sol sărac, calcaros, în curţile caselor de la munte şansele să crească şi să
înflorească sunt maxime.

Floarea-de-colț poate fi întâlnită în Munții Maramureșului și Munții Rodnei, Obcinele

Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaș, Munții Bucegi, Făgăraș, Cozia și Retezat. În afara spațiului
românesc, floarea apare în flora alpină spontană din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și
din Asia Centrală și de Est. Floarea-de-colţ se întâlneşte din Pirinei până-n Himalaya. Creşte în
munţi calcaroşi, pe versanţii abrupţi şi însoriţi, pe solul sărac de pe stânci. Denumirea ştiinţifică
este „Leontopodium alpinum“, şi este rudă cu floarea-soarelui şi margareta.. Tot mai multe
flori deosebit de frumoase sunt astăzi pe cale de dispariţie şi sunt sub protecţia legii. Este trist
însă când necunoscătorii le confundă cu plantele obişnuite şi le culeg fără discernământ, ba
chiar le smulg din rădăcini. Puțini turiști știu că ele sunt monumente ale naturii!

Floarea-de-colț poate fi întâlnită în Munții Maramureșului și Munții Rodnei, Obcinele

Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaș, Munții Bucegi, Făgăraș, Cozia și Retezat. În afara spațiului
românesc, floarea apare în flora alpină spontană din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și
din Asia Centrală și de Est.La noi în ţară, Floarea-de-colţ creşte în Munţii Carpaţi, şi este
declarată monument al naturii din 1933 şi ocrotită. Specialiştii mai spun că în Carpaţi se
întâlneşte, în special, pe stâncării la altitudini mari şi este destul de uşor de identificat chiar şi
de cei mai puţin interesaţi de cunoaşterea plantelor.
 Bujorul de munte
Smârdarul sau Bujorul de munte este o planta originară din Balcani. În România se
găsește în Carpați.

Bujorul de munte crește spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o plantă care
crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care
face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumusețea florilor sale care emană un miros
și o aromă asemănatoare visinelor și care apar de obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul
lunii iulie, și raritatea sa, face ca bujorul de
munte să fie o plantă ocrotită și protejată ca
atare în perimetrul Parcului Național
Bucegi.Bujorul de munte este peren și își
păstrează frunzele verzi tot timpul anului.

Smârdanul sau bujorul de munte

este una dintre cele mai rare plante din
regiunile montane. Planta face parte din
genul botanic Rhododendron. Genul
cuprinde diferite specii ce cresc la altitudini
înalte în regiuni precum Himalaya, Caucaz,
Carpaţi, Alpi şi Pirinei.

În România, planta se regăseşte preponderent pe Muntele Roşu, de aici provenind şi

denumirea locului. Localnicii consideră înflorirea bujorilor de munte un fenomen unic şi se
bucură că sunt protejaţi prin lege. Bujorul de munte creşte în tufe pitice şi nu suportă
transplantarea, de aceea creşterea plantei în grădină este imposibilă.

Smârdanul înfloreşte la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie, când mirosul său,
asemănător vişinelor, inundă perimetrul Parcului Naţional Bucegi. Tufele ce se regăsesc
pe crestele Carpaţilor au vârste cuprinse între 30-40 de ani, moment în care abia ating
înălţimea maximă.

Deşi este asemănător cu bujorul propriu-zis, bujorul de munte nu trebuie confundat

deoarece floarea ce se regăseşte într-o mare parte dintre grădini face parte din altă familie
botanică, Paeoniaceae. Smârdanul a fost clasificat pentru prima oară de către botanistul
austriac Theodor Kotschy şi de maghiarul Lajos von Simonkai.

Smârdarul, așa cum este denumit popular bujorul de munte, crește spontan în tufe pitice
în zona alpină. Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu
tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini.
Frumusețea florilor sale - care emană un miros și o aromă asemănatoare vișinelor - și care apar
de obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și raritatea sa, face ca smârdarul să
fie o plantă ocrotită și protejată ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi[necesită citare].
Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului.

Smârdarul face parte din familia Ericaceae și în ciuda numelui alternativ de "bujor de
munte", nu trebuie confundat cu bujorul propriu-zis (Paeonia officinalis) care face parte dintr-
o altă familie botanică, respectiv Paeoniaceae. Un alt nume popular este cel de "cocozar".

L a l ea u a p e s t ri t a
Este cunoscuta si sub numele de biblica si prefera locuri mlastinoase,umede, bahnoase
sau turboase.Tulpina inalta de 20 - 30 cm, frunzele alterne, late de 3 - 10 mm si lungi de 8 - 14
cm. Flori solitare,mari, inodore, pendente, brune purpuri, patate in forma tablei de sah.
Raspandirea ei mai rara in tara si mai frecventa in judet o gasim in localitatiile :Bainet, Balcauti,
Burla,Calafindesti, Calinesti - Cuparencu, Climauti, Costisa, Dornesti, Dumbraveni, Sasca,Baia,
Fratauti, Galanesti,Horodnicu de jos, Hurjuieni, Ilisesti,Maneuti, Milisauti,Patrauti, Radauti,
Serbauti, Siret,Todiresti, Vicovul de jos, Vicsani,Voitinel, Zamostea,Zvoristea aceste localitati se
gasesc conform studiului oferit de Taras George Seghedin, in cartea sa: Rezervatiile naturale din
Bucovina.

Desi comuna Fantanele nu e specificata in cartea respectiva, aceasta minune a naturi se

gaseste si in padurea numita de localnici (
Padurea Manghiuc), padure aflata la
hotarul ce separa satele Stamate de
Corocaesti (comuna Veresti) si este
numita popular caldarusa.
 Cactusul orhidee
O floare „timida” care isi arata frumusetea doar razelor de Luna. In Japonia este numita
si „Frumusetea sub razele lunii”, din acest motiv. Infloreste rar, numai noaptea iar pana in zori
se usuca. Creste in salbaticie dar poate fi si cultivata. Are o semnificatie speciala pentru budisti.
Se crede ca atunci cand infloreste, noaptea, triburile semimitice Nagas din Sri Lanka coboara din
locuintele lor ceresti sa culeaga floarea si a o da cadou lui Buda. Culoarea florii este alba iar
parfumul este misterios. Poate pe aceasta Planeta mai exista si alte flori al caror destin nu-l
cunoastem, probabil. Ceea ce este de neiertat e faptul ca aceste plante sunt la un pas de pieire.

Cactușii-orhidee (Epiphyllum) — crăciunița cactus, cum să îngrijiți corect pentru a avea

parte de o înflorire superbă!

Datorită florilor lor mari și aspectuoase, aceste plante mai sunt numite „cactușii-
orhidee”. Ele înfloresc pentru prima dată după ce împlinesc vârsta de 3 ani. Florile lor sunt
destul de mari: pot atinge până la 30 cm în lungime și până la 15 cm în diametru. Florile au
formă de pâlnie lunguiață. Există specii de Epiphyllum, ale căror flori au o mireasmă destul de
plăcută.În prezent se cunosc peste 10.000 specii de Epiphyllum. Acest fapt se datorează
floricultorilor.

RODIUL
Se gaseste in Munții
Himalaya în India de nord și
este cultivat și naturalizat în
întreaga regiune
mediteraneană inclusiv în
Caucaz din vremuri antice. Este
cultivat pe scară largă în Iran,
India, zonele uscate din Sud-
Estul Asiei, Malaya, Indiile
Orientale, și Africa tropicală.
Frunzele sunt lucioase,
înguste-alungite, întregi,.Florile
sunt roșii-deschis cu patru sau
cinci petale. Genul Punica este reprezentat de doar două specii.
 • Punica granatum: este specia cea mai cunoscută, înaltă de până la 2-4 m, cu
frunze caduce lanceolate si nu foarte mari, de o culoare verde lucitor, cu flori mari solitare sau
reunite în grupuri la extremitatea ramurilor, de un roșu viu, cu varietăți de flori simple sau
duble, ce pot fi de culoare roșie, roz sau albă ; înflorește în iunie-august și dă fructe comestibile
de un gust acru.

• Punica protopunica: este o specie aproape necunoscută, în pericol de extincție,

din care supraviețuiesc câteva exemplare în insula Socotra din Oceanul Indian . Se prezintă ca
un arbust de circa 3-5 m, cu flori de un roșu strălucitor și fructe care își schimbă culoarea din
verde în roșu închis, ajunse la maturitate. Fructele sunt mai mici și mai puțin dulci. Rodierul
este o plantă rezistentă la secetă, și poate fi cultivată în regiuni uscate cu climă mediteraneană
(cu ierni ploioase) sau în regiuni cu veri ploioase. În regiunile mai umede, rodierii riscă
putrezirea rădăcinilor din cauza unor boli datorate unor ciuperci. Sunt plante tolerante la îngheț
moderat, până la −10 °C.

Rodierul este originar din Persia (Iran) și se cultivă în Asia Centrală, Georgia, Armenia,
Azerbaijan și regiunea Mediteranei de câteva milenii.
 MAGNOLIA
Magnolia este un gen de plante
care aparține familiei Magnoliaceae. Genul
Magnolia este orginar din Asia, America de
Nord și America Centrală și cuprinde circa
77 de specii de arbori sau arbuști. Frunzele
sunt simple cu marginea întreagă sau rar-
lobată, ovale. Florile sunt mari, de culoare
roz, alb, purpur, albastru sau verzi-gălbui.
Fructul este compus, în formă de con.
Magnolia este un gen vechi. Apărând
înainte de albine, florile sunt teoretizate
că au evoluat pentru a încuraja polenizarea de către coleopteri. Pentru a evita daunele
provocate de gândacii ce polenizează, carpetele de flori Magnolia sunt extrem de
dure.[1] Probele fosilizate de M. acuminata au fost găsite datând cu 20 de milioane de ani în
urmă, iar plantele care aparțin identității Magnoliaceae datează la 95 de milioane de ani în
urmă.[2] Un alt aspect al Magnoliei considerat că reprezentă o stare ancestrală este că mugurul
de flori este închis într-un bract mai degrabă decât în sepali; părțile periante sunt
nediferențiate și numite tepale mai degrabă decât sepalele distincte
și petalele. Magnolia împărtășește caracteristica tepală cu mai multe plante înfloritoare în
apropierea bazei plantelor cu flori, cum ar fi Amborella și Nymphaea (precum și cu multe
plante derivate recent, cum ar fi Crinul). Gama naturală de specii Magnolia este o distribuție
disjunctivă, cu un centru principal în Asia de Est și de Sud-Est și un centru secundar în
estul Americii de Nord, America Centrală, Indiile de Vest și câteva specii din America de
Sud și cuprinde circa 77 de specii de arbori sau arbuștiv..