Alegerile

„Alegerea, și nu șansa e cea care ne determină destinul.”

— Franklin Delano Roosevelt

Structura ta mentală este formată din: scop, valori personale, valori morale, principii de viață,
limitări, frici, credințe și prejudecăți . Când ai de ales intre două sau mai multe variabile vei
alege din start variabila care corespunde cel mai bine structurii tale mentale.

Scopul e primul care intră în scenă (dacă ai unul :) ), vei spune DA la tot ce are legătură cu
scopul tău și vei spune NU la ce nu are legătură cu scopul tău (atenție, vorbim de alegeri nu de
acțiune, uneori acțiunea poate fi oprită de limitările sau fricile tale).

Urmează respectarea valorile personale și morale (la unii dintre noi ele sunt aceleași, dar nu e
obligatoriu să fie la fel la toată lumea), dacă una dintre variabile nu corespunde și cealaltă
corespunde acestui filtru alegerea se decide la acest filtru, dacă ambele variabilele corespund
se trece la următorul filtru și anume la principii de viață și procesul de decizie continuă la fel ca
mai sus.

Deciziile devin greu de luat atunci când ajung să fie decise de credințe și prejudecăți, pentru că
acestea sunt așa de multe și multe dintre ele sunt contradictorii încât subconștientul devine
confuz, dacă balanța nu înclină net în favoarea unei decizii, subconștientul va pasa decizia
conștientului (sugerându-i o decizie plină de îndoială) așa că va trebui să facem o listă mentală
cu avantaje și dezavantaje pentru a decide care răspuns ni se potrivește. Din punctul meu de
vedere astfel de decizii nu trebuiesc luate deloc pentru că vor genera conflicte interioare
ulterior.

Odată alegerea făcută subconștientul tău se va seta să-ți îndeplinească dorința, alegerea ta
devine obiectiv pentru subconștientul tău, practic alegerea făcută devine filtru pentru
următoarele alegeri, filtru dispus imediat după valorile personale și morale. Fie că-ți place fie că
nu, fie că crezi fie că nu, alegerile tale de ieri îți influențează în mod direct alegerile de astăzi.
Pentru că alegerile de ieri devin un filtru mental al alegerilor de azi și de mâine, partea grea abia
cum începe, pentru că avem prostul obicei de a alege ceva și apoi uităm ce am ales și cum
alegerile devin filtre, vom lua decizii proaste una după alta și nu vom ști de ce (pentru că ai ales
prost odată și ai uitat ce ai ales).
Dacă nu conștientizezi alegerile făcute și nu ești pregătit să plătești prețul pentru îndeplinirea
lor (adică să aloci anticipat timp și energie pentru îndeplinirea respectivului obiectiv) , vor
deveni sursă de suferință în viitor, pentru că respectiva alegere iți vor limita orizontul, tu nu vei
putea alege în afara acestui orizont decât dacă elimini respectiva alegere și efectele ei (acest
lucru se face conștient și e nevoie de timp pentru a identifica alegerea care îți opturează
direcția pe care vrei s-o urmezi). O altă sursă de suferință este faptul că alegerile de ieri atrag
credințe și prejudecăți care vin să „confirme” veridicitatea alegerilor făcute (ego-ul nu poate
recunoaște că a greșit, chiar dacă nu el a luat decizia :D ), practic cimentezi deciziile de ieri
prin acumulare de noi credințe și prejudecăți. Iar în timp alegerile de ieri pot deveni valori
personale (sau chiar scopul tău în viață), ridicând „în rang” deciziile din trecut. Am subliniat
acest lucru pentru a conștientiza importanța alegerilor pe care le faci.

Alegerile sunt simple pentru că nu sunt luate de conștient ci de subconștient, partea complicată
apare abia atunci când alegerile din trecut stau să se împlinească ori s-au împlinit deja, pentru
că dacă nu sunt asumate (cât timp urmărești conștient o alegere care devine obiectiv o poți
elimina atunci când consideri că nu te mai reprezintă) sunt sursă de suferință, iar această
suferință nu poate fi depășită decât prin decondiționare mentală, adică să elimini mare parte
din filtrele care-ți influențează deciziile și liberul arbitru.

Pace și Armonie!!!

Așteptările

Așteptările sunt proiecții în viitor, făcute după scenarii ideale și/sau personalizate și de care ne
agățăm cu disperare și condiționăm „fericirea” noastră de realizarea acestora. Așteptările nu e
neapărat un lucru rău cât timp se limitează strict la persoana ta, pentru că-ți aduc motivație și
determinare pentru propria ta schimbare și transformare, doar că arareori sunt folosite in acest
fel, de cele mai multe ori implică alte persoane și/sau evenimente independente de voința
noastră. Joci la loto și-ți faci așteptări să câștigi, apoi ești dezamăgit . Matematic șansele sunt
extrem de mici, dacă ai ști că șansele tale sunt mai mari să ajungi președintele României decât
să câștigi la loto ai mai juca? Și totuși nu ai așteptări să ajungi președinte, dar vrei să câștigi la
loto. :D

Vrei ca pruncul tău să ajungă arhitect, pentru ca visul tău din copilărie să aibe continuitate prin
copilul tău, nu te gândești că tu nu ești fiul tău, nu iți pasă că are alte abilități, că vrea altceva de
la viață, impui, țipi, cerți, manipulezi până ajungi să-ți faci copilul nefericit o viață intreagă
pentru ca tu să fii ferit(ă) câteva zile.Proiectăm așteptările peste tot in viața noastră, iar ceea ce
e mai rău este că ajungem să regizăm viața celor apropiați pentru a ne implini nouă așteptările,
iar dacă ceilalți nu se lasă modelați după dorința nostră facem urât, aducem reproșuri, amintim
toată „iubrea” pe care am revărsat-o „necondiționat” asupra lor, condiționăm afecțiunea, sexul
și iubirea de implinirea acestor așteptări, ajungem să manipulăm grosolan doar pentru a ne
realiza așteptările, așteptări nerealiste venite dintr-un ego exagerat și plin de vanitate și toate
acestea in numele unei presupuse fericiri care ne-ar aduce-o realizarea așteptării, fericire care
ține câteva minute.

Așteptările aduc frică, rușine, vină, invidie și gelozie, iar atunci când nu se implinesc aduc
tristețe și dezamăgire. Practic atașamentul aduce toată pleiada de emoții negative, renunțarea
la așteptări te aduce mult mai aproape de viață trăită in emoții pozitive, iți dau curajul unei
schimbări majore și determinarea de a face ceva cu viața ta pentru că nu-ți mai focusezi mintea
pe ceilalți ci doar pe tine și in plus această nouă orientare a minții aduce responsabilitatea și
sinceritatea atât de necesare unei transformări de durată și definitive a vieții tale

Pace și Armonie!

Compromisul

Facem compromisuri peste compromisuri în speranța de a ne fi mai bine, de a rezolva o

anumită problemă definitiv, doar că făcând un compromis nu se rezolvă problema respectivă și
în plus se mai creează incă una. Compromisul apare în momentul în care e necesar să renunți
parțial sau total la ceva ce te împlinește sau îți satisface o nevoie anume pentru satisfacere altei
nevoi personale sau a altcuiva.
Să spunem că partenerul tău petrece prea mult timp în fața calculatorului, iar tu vrei să
petreacă mai mult timp cu tine. Tu îl presezi, faci scene și la un moment dat partenerul cedează
și face un compromis, reduce timpul petrecut la calculator, timp în care se relaxează și se
deconectează de la problemele cotidiene și alocă o parte din acest timp pentru a te asculta pe
tine cum spui bârfe și vorbești despre lucruri de care el nu e deloc interesat (timp în care se
încarcă negativ pentru că face un efort pentru a rămâne calm și a te asculta), dar în
contrapartidă îți impune ca tu să nu mai cheltui atâția bani pe nimicuri (adică să faci și tu la
rândul tău un compromis). Din păcate asta nu rezolvă problema și o adâncește, în timpul
petrecut cu tine el nu va fi cu tine ci va fi cu gândul la PC (va deveni frustrat pentru că nu va
reuși să-și încarce bateriile ca înainte și își va pierde răbdarea devenind nervos), tu nu vei primi
„prietena” sau confidentul pe care ți-l dorești și în plus ai renunțat deja la o activitate pe care
pe tine te împlinea într-un mod anume (neîmplinire care iți aduce și ție frustrare). Astfel
amândoi veți fi marcați de aceste compromisuri, nici unul nu v-a primit ce și-a dorit în totalitate
și din contra lucrurile se vor înrăutățit pentru că ați limitat alte nevoi care vă aduceau o anumită
satisfacție și acum aveți câte două probleme fiecare. Tu aveai o nevoie care ți-o doreai
satisfăcută și în urma compromisului ai două nevoi nesatisfăcute.
O altă situație în care faci un compromis față de tine, să spunem că ai deja o carieră de succes și
te simți împlinită și apreciată, DAR părinții te presează să faci un copil. Datorită presiunii sociale,
programelor și presiunii părinților cedezi, faci un compromis și faci un copil chiar dacă consideri
că încă nu ar fi timpul pentru el. Il faci cu gândul că-l va crește mama și astfel „îi dau de lucru și
îi închid gura”. Faci compromisul dar apare o altă problemă, copilul îți pune în pericol carieră,
pierzi timp cu sarcina, cu alăptatul, nu mai poți sta prea mult peste program și ajungi să-ți
consideri copilul vinovat (in mod inconștient) pentru cariera ta care a început să scârțîie.
Acuzându-ți copilul (chiar și inconștient) se strică relația ta cu el (mereu vei avea ceva să-i
reproșezi) și dacă nu găsești un mod de a rezolva ambele probleme ajungi să eșuezi și în carieră
și în familie.
Ce poți face?
• Invață să spui NU, nu fă compromisuri, compromisurile vin să-ți ia ceva (total sau parțial),
ceva ce îți satisface deja o altă nevoie, sau îți afecteză, in mod direct sau indirect, un obiectiv, o
valoare personală sau o credință (situație care va creea un conflict interior pe termen lung)
• Învață să accepți lucrurile așa cum sunt.
• Caută alte moduri de a rezolva situația fără a face compromisuri (fără a renunța la ceva ce-ți
place)
Compromisul e un mod negativ de a rezolva o situație sau un conflict, niciodată nu va rezolva o
problemă și in plus va aduce cu el o nouă problemă. Învață să te pui pe primul loc, nu mai fă
compromisuri, in special față de tine pentru că ceea ce vei face va fi să agravezi situațiile
conflictuale din interiorul tău. Asumă-ți responsabilitatea față de tine și apoi față de cei dragi,
doar așa vei găsi o soluție pentru a rezolva problemele fără compromisuri.
Pace și Armonie!!!

Demnitatea și integritatea
„E mare bogăție să te mulțumești cu puțin.” – Ioan Slavici

Demnitatea și integritatea sunt atributele omului „liber”, realizat social, care are un renume (de
apărat) și care a ajuns pe o poziție ridicată în ierarhia socială. Din punctul meu de vedere sunt
două noțiuni nocive care maschează grave probleme interioare și ascunde un ego pe măsură.
Dar să vedem definițiile celor două noțiuni și apoi să comentăm pe marginea lor, conform DEX
ele înseamnă:
• DEMNITÁTE s. f. 1. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă (2); autoritate morală,
prestigiu. ♦ Gravitate, măreție.
• DEMN, -Ă, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. Care impune respect;
respectabil; rezervat, sobru.
• INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2.
Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg.
• INTÉGRU, -Ă, integri, -e, adj. Cinstit, onest, corect; incoruptibil.

Așadar demn înseamnă: „care impune respect, sobru, rezervat”, cu alte cuvinte ești în căutarea
respectului și nu l-ai găsit și atunci ai descoperit demnitatea și crezi tu că dacă-ți iei o moacă
sobră și rezervată asta iți va aduce automat respectul ?
Demn mai înseamnă: „vrednic, capabil, destoinic”, acestea sunt atribute care iți sunt conferite
de alții (pe tine aceste atribute te secătuiesc de energie), când cauți demnitatea cauți
confirmarea exterioară a ceea ce ești (sau ai vrea să fii), încă ai probleme cu acceptarea ta
necondiționată. Tot aici spune: „prestigiu, gravitate, măreție” asta e o dorință a ego-ului, cine
vrea măreția, cine vrea ca lumea să vorbească despre tine în cuvinte de laudă ?
Integritate înseamnă: „cinste, incoruptibilitate,însușire de a rămâne intact”. Singura persoană
din lumea asta cu care e obligatoriu să fii corect ești TU, când cauți să fii cinstit cauți
confirmarea corectitudinii tale în exterior, înseamnă că tu nu ești sau nu vrei să fii corect cu
tine, așadar corectitudinea ta e doar o mască pentru o imagine îmbunătățită. Iar partea
frumoasă vine la final: „însușire de a rămâne INTACT”, trăim într-o lume în care singura
constantă e schimbarea, cine crezi că-și dorește conservatorismul? Cui îi e frică de dezintegrare
și de pierderea „integrității”?

Dacă te preocupă spiritualitatea și spui despre tine că ești demn și integru (sau cauți aceste
atribute) eu zic să redefinești termenul de spiritualitate și să incluzi și un ego nemărginit în
definiția spiritualității. Demnitatea și integritatea sunt noțiuni pornite din aroganță (sau dau
aroganță), care te transformă într-o persoană „importantă”, sunt noțiuni care care gâdilă și dă
satisfacție ego-ului, e modul ego-ului de a se proteja, de a rămâne intact, de a refuza
schimbarea, demnitatea și integritatea dau infailibilitate ego-ului. Când alegi să mergi pe acest
drum atributul suprem ar fi bine să fie smerenia, iar demnitatea și integritatea sunt opuse
smereniei, un om demn și integru nu va fi niciodată smerit, pentru că el are de apărat o poziție,
iar un om smerit nu are nici o poziție.

Pace și Armonie!
 Etichetarea

Etichetarea oamenilor, a grupurilor și evenimentelor (aici etichetăm tot oamenii care participă
la eveniment, nu evenimentul în sine) este una din cele mai dăunătoare activități care duc la
deteriorarea relațiilor interumane și face aproape imposibilă acceptarea celor care sunt diferiți
de tine.

O să dau câteva exemple pentru a înțelege efectele profund negative ale etichetărilor. Numirea
arabilor „țigani” adâncește prăpastia intre cei care îi etichetează astfel pe arabi și... rromi.
Prăpastia nu apare intre tine(să spunem că tu ești cel care folosește astfel de etichete) și arabi,
ci intre tine și țigani, chiar dacă în acest context nu țiganii sunt cei vizați în mod direct. Se
întâmplă asta pentru că subconștientul tău nu e subtil (doar mintea conștientă e), când spui
țigan, subconștientul crede că te referi la rromi nicidecum la arabi și uite așa se formează încă o
prejudecată legată de țigani, prin asocierea în mod inconștient, a cuvintelor terorist-arab-țigan.

Un alt exemplu de etichetare care adâncește și mai mult ura etnică. Numirea poporului dothraki
din Urzeala tronurilor ca fiind barbari sau huni. Chiar dacă etichetarea pare neutră, ea are
repercursiuni serioase în a denigra și disprețui și mai mult ungurii. Caracterizăm un om/popor
după un comportament negativ din trecut, de cele mai multe ori unul izolat, comportament pe
care-l folosim pentru a defini o trăsătură „specifică” acelui om/popor.

Nu vezi omul din fața ta, ci îl vezi pe cel din trecut. Nu-ți vezi fiul/fica adultă ci vezi copilul
frumos/obraznic/cuminte/ jucăuș din copilăria lui. Nu vezi prietenul adult, responsabil, căsătorit
și cu copii, ci vezi prietenul iresponsabil care făcea numai prostii în adolescență. Nu vezi omul
din fața ta ci o etichetă atribuită lui în trecut.

Uită trecutul, trecutul e pentru evenimente nu pentru oameni/grupuri, oamenii reacționează

și/sau acționează în funcție de context, asta nu-i face să se comporte identic de fiecare dată,
etichetarea celor din jurul tău îți face un mare rău, în primul rând îți creează așteptări (te
aștepți ca el să fie la fel cu eticheta ta), apoi iți limitezi singur perspectiva pe care ai putea s-o ai
față de cel din fața ta.

Fii deschis, privește oamenii așa cum sunt nu așa cum crezi tu că sunt.
 Pace și Armonie!!!

Ignoranța, binecuvântare sau blestem?!

În zilele noastre ignoranța este echivalentă cu prostia, într-o lume în care informațiile circulă cu
viteza luminii să nu ȘTII și să nu ai cunoștințe generale este de neiertat.
Cunoașterea este o trăsătură a minții, să fii ignorant înseamnă să nu-i dai satisfacție minții. În
trecut oamenii erau ignoranți și dacă nu ar fi existat asuprirea clasei conducătoare și războaiele
frecvente, oamenii ar fi fost fericiți. Cu toate astea cei mai mulți oamenii aveau multe momente
de maximă fericire între problemele cu boierul și năvălirea tătarilor. Fericirea nu cere multe,
este starea în care te mulțumești cu ceea ce ai, este trăirea în simplitate, oamenii erau simpli,
nu-și doreau averi sau informații, dacă avea ce pune pe masă era fericiți.
Astăzi nici nu se pune problema să nu ai ce mânca iar siguranța este cea mai ridicată de când a
apărut omul pe Pământ și cu toate acestea extrem de puțini oameni sunt fericiți.Principala
cauză a nefericirii este dorința de cunoaștere și de acumulare de informații. Adunăm informații
să arătăm că suntem deștepți, avalanșa de date cu care ne bombardează media au făcut să
crească exponențial numărul prejudecăților și falselor credințe. Astăzi un singur om are de cel
puțin de zece ori mai multe prejudecăți și false credințe decât o întreagă comunitate
„ignorantă” din trecut. Practic nevoia de cunoaștere și asimilare a minții înmulțește tiparele
negative iar acestea au repercursiuni negative majore asupra propriei tale vieți.

Până aici ignoranța este o binecuvântare, pentru că dacă ești ignorant nu dai importanță
cunoașterii, iar lipsa cunoașterii nu dă putere ego-ului, iar tu poți fi fericit cu ceea ce ai iar ego-
ul e sub puterea ta nu tu sub a lui. În cealaltă extremă sunt „deștepții”, oamenii cu o aviditate
feroce de asimilare și cunoaștere și care sunt plini de prejudecăți și false credințe, iar acestea le
fac viața un calvar.Și în plus „deșteptul” este condus de un ego pe măsură și care a preluat
complet controlul ființei lui.

Dar ignoranța este și un blestem, trăim într-o societate condusă și dirijată de informații, iar lipsa
informării te va face să suferi, pentru că pur și simplu așa funcționează sistemul. Suntem
educați să asimilăm și să căutăm cunoașterea iar acest lucru ne îndepărtează de propria ființă.
Multitudinea de prejudecăți și false credințe, adunate în timp, face ca ignoranța să nu mai fie o
soluție ca în trecut.
Dacă vrei să scapi de aceste programe mentale ai nevoie de cunoaștere, pentru că doar
cunoașterea poate elimina informațiile false și programele mentale generate de astfel de
informații.
De aceia e necesar un compromis, ai nevoie de cunoaștere în ceea ce te privește pe tine, ființă
complexă, pentru că e necesar să te cunoști foarte bine pentru a putea identifica și elimina
programele negative sau cele care nu te mai reprezintă și ai nevoie și de ignoranță, pentru a
elimina din viața ta orice posibilă informație care nu are legătură cu tine și care cu siguranță e
un balast pentru tine. Cât timp te dedici cunoașterii de sine, ignoranța e necesară pentru toate
celelalte domenii.

Pace și Armonie!!!

Măștile și comportamentul

Măștile sunt acele micropersonalități pe care le folosim în diferite situații, aceste măști ne
determină comportamentul față de ceilalți in respectivele momente. Astfel cineva poate sări de
la un comportament la altul în funcție de masca pe care și-o pune. Astfel un individ poate fi
agresor la locul de muncă pentru că a ințeles el că trebuie să fie „zbir” ca ceilalți să-l asculte,
când ajunge acasă o face pe-a tată și soț și astfel devine salvator (aici mai păstrează puțin din
agresivitatea de la muncă pentru că va reaminti mereu că fără el „s-ar duce toate pe apa
sâmbetei”) și când ajunge la o bere cu prietenii va fi victimă pentru că acest comportament
duplicitar va fi demascat și luat la mișto.

Măștile de genul: șef, stăpân, capul familiei, „șmecherul”, „cel mai tare”(...din parcare :D ) , etc.
iți aduc un comportament agresiv, concurențial și combativ. Cele de genul: soț, mamă, soră,
frate mai mare, „mama rănițior, spiritualul, etc. îți aduc un comportament de salvator, în care
uiți de tine și te concentrezi pe ceilalți, chiar ajungând până la sacrificiul de sine. Iar in a trei
categorie, ceea a victimelor, intră cei cu o stimă de sine scăzută, cei care au multe nevoi de
satisfăcut și prea puține mijloace pentru a le indeplini, cei care vor să pară mai mult decât sunt
sau cei care au un agresor in apropiere și incă nu au mijloacele necesare pentru a se apăra (din
păcate aici cei mai mulți sunt copiii).

Pentru a conștientiza această triadă victimă-salvator- agresor ai nevoi să fii sincer cu tine, doar
așa vei identifica tiparul comportamental specific ție și vei identifica măștile tale, iar pentru a
ieși definitiv din acestă triadă e necesar să-ți asumi responsabilitatea pentru propria viață, doar
așa vei ajunge să te situiezi deasupra acestei triade, să observi asfel de comportamente iar
acestea să nu te mai afecteze.

Sinceritatea și responsabilitatea sunt cele care intrerup cercul acestei triade, fără acestea vei
trece de la victimă la salvator , de la salvator la agresor și de la agresor inapoi la victimă,
niciunul din aceste comportamente nu e bun, cu toate că aparent salvatorul e cel pozitiv nu
este deloc așa, pentru că în poziția salvatorului uiți de tine, astfel îți vor crește frustrările și furia
și vei ajunge mai repede sau mai târziu (in funcție de calmul și răbdarea cu care ești inzestrat) în
poziția de agresor.

Fii sincer cu tine și asumă-ți responsabilitatea pentru propia viață, e singurul mod de a ieși din
anonimate, e singura cale către deșteptare ( mi se pare un cuvânt mai potrivit decât trezire :) )

Pace și Armonie!!!

Ipocrizia
„Singurul viciu care nu poate fi iertat este ipocrizia.
Pocăinţa unui ipocrit este în sine o ipocrizie.”
 -William Hazlitt
Ipocrizia este una din cele mai mari boli a mileniului nostru, toată lumea vrea să fie altcineva, să
pară mai sus, să fie superior la cât mai mulți oameni și pentru că nu pot face asta cu adevărat
recurg la fățărnicie.Să luăm câteva din ipocriziile pe care le trăim zilnic, uneori considerând că
sunt mari virtuții.

1.Religia „iubirii”. Ce ne mai place să ne lăudăm că suntem creștini, ce ne place să vorbim de

spiritul hristic, de dragostea dintre oameni, de o lume a păcii și a iubirii, dar fără musumani,
țigani, homosexuali și uneori nici pe unguri nu-i vrem in această lume utopică.

2. Sexul. Scopul sexului e să-l faci pe celălat să se simtă bine, adică să dăruiești fără să aștepți
nimic la schimb, dacă tu crezi că sexul este pentru a te descărca tu nervos, mai bine fă o labă,
sau pentru ca partenerul să te ducă la orgasm, mai bine ia-ți un vibrator. Condamnăm sexul,
fugim de el, ne doare capul, venim beți acasă, toate cu scopul de al evita și asta pentru că avem
așteptări ca celălalt să ne implinească sexual, dacă continui să gândești așa nu ai nevoie de un
partener ci de o jucărie sexuală, e plin sexshopurile de ele, de ce să cheltui bani periodic pentru
sex dacă nu-ți folosește, fii deștept (ă) ia-ți o vulvă mecanică sau un vibrator și nu vei plăti decât
o singură dată pentru sex.

3.Veganismul. Ce ne mai place să ne vadă lumea iubitori și plini de compasiuni, problema este
că nu suntem capabili să arătăm acestă iubire și compasiune decât animalelor. Și ipocrizia nu se
oprește aici, nu mănânci carne pentru că respecți ființele vii și nu-ți place să știi că bietele
animale sunt ucise ca tu să te imbuibi, dar porți pantofi din piele, accesorii din piele, nasturi din
os, haine din lână sau păr natural, vrei tapițerie din piele, haine de balnă și multe alte lucruri
care necesită uciderea animalului pentru propria ta plăcere. Aici mai apare încă o ipocrizie și
mai mare, care ascunde o superioritate a omului față de toate celelalte ființe de pe Pământ. Nu
mănânci carne pentru că nu vrei să rănești o ființă vie, dar planta ce este? ... aaa, e inferioară
animalului așa că merge, poți s-o rănești (apropo dacă nu știai și plantele suferă când sunt
mâncate, și la ele suferința e în timp real). Ești condescendent față de animale că sunt mai
apropiate de tine ca ființă, dar ignori complet că și plantele sunt ființe.

4.Familia tradițională, așa de mult ne pasă de familia tradițională că nu putem accepta o altă
definiție a familiei decât dacă include obligatoriu un bărbat și o femeie. Ceea ce nu realizezi e că
această schimbare a definiției poate aduce un precedent periculos, de exemplu actualele familii
monoparentale nu vor mai fi familii, așa că poate veni un asistentul social să-ți spună că copii au
nevoie de o familie, tu ești singur (ă) așa că nu ești o familie după definiția familie și iți ia copilul
sau iți limitează anumite drepturi pe care le are o familie în mod obișnuit. Sau și mai rău te poți
trezi că nu mai poți divorța, pentru că destrami o familie asta presupunând pierderea automată
a copiilor, știu că pare ireal, dar îninte de a sări cu gura uite-te cât de influentă a devenit
biserica în zilele noastre. In altă ordine de idei considerăm familii normale familiile unde
violența e practică obișnuită, alcolismul e la el acasă, sau familiile care fac copii pentru ajutorul
social primit de la stat. Oare tradițional vine de la: „bătaia-i ruptă din rai”, vinul de butuc și țuica
de pufoaică?

5.Zenul, asta e noua modă, să consideri că ești impăcat cu tine și cu Dumnezeu, că nimic nu-ți
poate afecta fengshuiul, că ești imperturbabil și dacă tot ești așa de bine dispus(ă) ce-ar fi să ieși
la o bârfă mică cu fetele sau băieții.

6.Votul, ca să ințelegi acest punct e necesar să-ți spun că votul tău nu contează, pentru că
mereu vei fi pus să alegi intre două rele, așa că nu contează pe cine votezi, dar votul tău
contează dacă-l dai sau nu. Votul tău validează actualul sistem politic, nu iți place sistemul, nu
iți place clasa politică, o blamezi și o înjuri dar când vin alegerile mergi ca berbecul la vot in
fruntea familiei cu speranța (deșartă) că lucrurile se vor schimba și uite așa votul tău validează
sistemul care te va mai ține patru ani cu capul in jug.

7.Obiecte de lux, aici nici nu mai cred că este vorba de ipocrizie , ci doar de prostie crasă. Să
plătești de 3-4 ori mai mult pe un produs pentru că cineva i-a făcut reclamă și/sau a auzit toată
lumea de el e... fără cuvinte :D

„Există o falsă modestie care este deşertăciune, o falsă glorie care este nesocotinţă, o
falsă măreţie care este o micime, o falsă virtute care este făţărnicie, o falsă înţelepciune care
este prefăcătorie.” - La Bruyere

Pace și Armonie!

Diferențele dintre judecare și constatare

Judecata este un proces de gândire în care supunem criticilor o acțiune, o persoană sau o
situație. Constatare este o observație cât mai obiectivă cu putință (nu putem fi complet
obiectivi pentru că depindem de simțurile exterioare, iar acestea sunt interpretate și analizate
de minte) asupra unei realități. Judecata este o analiză amănunțită a evenimentului/persoanei
prin prisma propriilor credințe, valori, prejudecăți, limitări sau frici. Costatatea este o redare cât
mai exactă a evenimentelor.

Constați că paharul e pe jumătate gol, sau pe jumătate plin, judeci atunci când atașezi
constatării tale (fie pozitivă, fie negativă) o credință,o prejudecată,o limitare,o frică sau o
cataloghezi/etichetezi în funcție de valorile tale personale. Ex. de judecată: „niciodată nu pot
primi și eu un pahar plin”, „nici nu am început paharul și e deja pe jumătate gol”, „nu o să mă
satur cu apa asta” sau judecăți pozitive: „ce de-a apă mai am în pahar” (judeci în funcție de
necesitățile tale prezente).

Constatarea e logică, judecata e un „adevăr” personal. Constatarea e cât mai obiectivă,

judecată e subietivă. Constatarea adună și redă un număr mare de informații, judecata se
bazează pe informații superficiale sau minime. Constatarea se bazează pe prezență, judecata pe
cunoaștere. Constatarea este un adevăr generalizat fără atașamente emoționale, judecata este
„Adevărul” (ești atașat de propria cunoaștere). Constatările se pot schimba in fracțiuni de
secundă (pentru că știi că nu poți fi complet subiectiv și vei schimba percepția asupra realități
când apar informații noi sau o logică mai bună), judecățile au consecvență. Constatrea necesită
asumarea responsabilității, judecata necesită experiențe personale („știu eu, că așa o să se
intâmple, eu așa am pățit!”).

Tu constați sau judeci?

Pace și Armonie!!!

Patriotismul
 „Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața
pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este
indecentă.” – Corneliu Coposu

Să vorbim puțin de patriotism, o calitate care ne face să ne batem cu pumnul în piept și să

afirmăm sus și tare că „eu sunt mai patriot decât tine” și apoi să ne lăudăm cu fapte și acțiuni
reale sau imaginare (în special din armată, dacă ești „mascul feroce” și ai făcut armata :D). Dar
să vedem ce este patriotismul, conform DEX patriotismul este un sentiment de dragoste și
devotament față de patrie și de popor. I-auzi, e un sentiment de dragoste pentru popor!
Excelent, înseamnă că-i de bine, nu?

Și cum iți manifești tu patriotismul? ... bârfind și înjurând oamenii, vorbindu-i de rău,
condamnându-i, jignindu-i, blamându-i, făcându-i mincinoși și neavând încredere în ei ? Asta da
dragoste! Cât despre țară ce să mai vorbim, cum iți arăți tu respectul față de țară? Injurând
conducătorii (nu că ei nu ar merita :D ), vorbind de rău românii ca nație, făcându-i țigani ? Sau
poate ți-ai băgat ceva în ea Românie și-ai plecat în străinătate că aici nu se poate trăi. N-am
nimic cu cei care lucrează sau au plecat definitiv afară, și eu aș pleca, doar că eu nu mă consider
un patriot.
În altă ordine de idei patriotismul e perimat iar sensul cuvântului e mult schimbat. Mai nou
patriotism înseamnă să aperi statul și conducătorii lui ca ei să poată fura întreaga țară. Dacă
patriotism înseamnă iubire de oameni, atunci cum poți merge la război să omori alți oameni și
apoi să te întorci și să te mândrești cu „patriotismul” tău de criminal?
Cum te poți numi patriot vorbind de originile sănătoase ale poporului român, de trecutul său
glorios, de marile lui realizări dar să blamezi noua generație? ...stai m-am prins, ăștia sunt țigani
nu români, așa că nu se încadrează în definiția ta de patriotism.
Patriotismul e o valoare falsă, impusă de societate, pentru că sună bine și e lăudabil să ai grijă
de alții și de locul unde te-ai născut, dar în fapt e doar un alt mod de a te subjuga și determina
să faci ceea ce spun alții ( în acest caz clasa conducătoare), pentru că cineva care se crede
patriot va executa ordinele însoțite de adjectivele „apărarea țării” și „siguranța națională” fără
crâcnire și nu-și va pune întrebări în legătură cu ordinele.

Una din marile aberațiile legate de patriotism le-am întâlnit în armată. Regulamentele militare
spun că nerespectarea unui ordin direct se pedepsește de lege, iar în caz de război superiorul te
poate condamna direct la moarte, dar tot aceleași regulamente vin și-ți spun că ești direct
responsabil pentru faptele tale. Stai puțin, adică dacă fac sunt pedepsit iar dacă nu fac sunt iar
pedepsit?
Cam acest respect îl arată clasa conducătoare patrioților (care prin definiție e atribuit mai mult
militarilor). Nu ești decât carne de tun, începe să gândești pentru a deveni cel puțin servant
(servant= militar care deservește tunul).

P.S. Am ridicat această contradicție superiorilor dar nu am primit un răspuns, doar mi-au zis că
am de ales, atunci eu le-am răspuns că aleg să nu fac ceva dacă mi se pare ilegal sau imoral. Îți
imaginezi că nu le-a plăcut răspunsul meu, dar cel puțin, ulterior, își alegeau cu grijă ordinele pe
care mi le dădeau în mod direct.

Pace și Armonie !

Părerea personală
„Miezul tuturor conflictelor nu rezidă în natură,
ci în judecata şi părerile noastre greşite despre ceilalţi.” - Ion Untaru

Aș vrea să vorbesc puțin despre părerile personale ale celorlalți raportate la părerea ta. Fiecare
părere e unică și il reprezintă pe cel care o expune, nici o părere nu reprezintă adevărul, dar
fiecare părere deține o bucățică de adevăr.
Cum se formează o părere?
În primul rând se formează din cunoștințele acumulate, experiențele trăite și este influențată în
mod direct de religie, cultură, educație, nivelul IQ, EQ și SQ.
O părere va fi mai detaliată cu cât nivelul cunoștințelor celui care o exprimă este mai ridicat în
domeniul respectiv și de cele mai multe ori cunoștințele acumulate generează experiențele din
domeniu.
Experiențele întăresc credințele și ne dau „tehnici” pentru a acționa cât mai eficient în
respectivul domeniu, experiența este foarte importantă pentru că reprezintă trăirea efectivă a
subiectului despre care ne expunem părerea. Experiența, de cele mai multe ori, conține acel
adevăr specific fiecăruia. Cu cât experiența este mai profundă, și a fost repetată, cu atât este
mai importantă pentru a înțelege subiectul in sine. Pentru că experiența ne aduce detalii și trăiri
extrem de importante care ne fac să detaliem in amănunt subiectul, iar cel care citește să-l
înțeleagă cât mai bine.
Religia ne limitează viziunea asupra părerii pentru că părerea noastră trebuie să fie în
concordanță cu credințele noastre, cu cât ai mai multe credințe limitative, cu atât unghiul din
care, și prin care, privești subiectul expunerii este mai mic.
Cultura și educația reprezintă totalitatea programelor preluate din familie și societate și are
aceiași influență ca și religia cu mențiunea că acestea poate influența și pozitiv părerea noastră
nu doar negativ, așa cum face religia.
Nivelul IQ (inteligența rațională ) ne arată claritatea și coerența expunerii; EQ (inteligența
emoțională) ne arată înțelegerea și aprofundarea subiectului în discuție; iar SQ (inteligența
socială) ne arată înțelegerea impactului general pe care-l poate avea părerea noastră asupra
celorlalți dacă ea va fi aplicată.
Acesta e modul în care iți construiești o părere, iar calitatea ei depinde enorm de nivelul fiecărei
componente care o construiește și/sau o influențează în mod direct.
Apoi fiecare dintre noi are un filtru mental cu care filtrează informațiile primite din exterior (în
cazul de față părerea celuilalt). Acest filtru este format din valorile personale, principii de viață,
credințe, prejudecăți, frici, IQ și EQ. Fiecare componenta are un impact major asupra acceptării
părerii celuilalt. Ordinea în care intră în funcțiune este ordinea în care le-am enumerat eu. Dacă
părerea altuia încalcă una din valorile tale personale sau un principiu de viață ea va fi respinsă
automat, dacă încalcă o credință sau o prejudecată ea va fi pusă sub semnul întrebării (când
încalcă mai multe va fi respinsă automat) , dacă părerea ne trezește o frică, ea va fi acceptată la
nivel conștient și respinsă la nivel subconștient. Iar IQ, vine să verifice conștient logica părerii și
concordanța cu adevărul nostru. EQ face același lucru doar că verificarea este făcută de
subconștient iar noi ne ascultăm emoția generată de acesta pentru ai aloca o valoare de adevăr
păreri respective.
Așadar orice părere este de două ori subiectivă, odată pentru că orice părere personală este
subiectivă și nu poate reprezenta decât cel mult o bucățică de adevăr și a doua pentru că orice
informație este trecută prin filtrul mental a căror componente sunt pur subiective.
Partea cea mai frumoasă a acceptării părerii celuilalt este că noi ne „creștem” adevărul în
legătură cu subiectul respectiv. Adevărul este ca un puzzle uriaș, fiecare deține câte o piesă,
când asculți părerea celuilalt, mai culegi câte o piesă de puzzle și astfel, în timp, reușești să ai o
imagine cât mai apropiată de realitate (sau măcar ai o imagine de ansamblu mult mai bună
decât a celorlalți).Așadar ține-ți mintea deschisă pentru a afla adevărul (măcar o parte din el
:) )
Pace și Armonie!!!

Feedback-ul

Pentru că nu avem un cuvânt similar în limba română voi căuta să-l definesc cât mai exact,
feedback-ul este un răspuns asumat, conștient și în cunoștință de cauză la o acțiune, experiență
sau idee care aparține altcuiva. Pare simplu dar nu e deloc așa, dacă nu ai habar de domeniu în
care s-a desfășurat acțiunea/experiența sau aparține idee, ceea ce trimiți inapoi este propria
părere și nu feedback. Așadar dai feedback doar in domeniul în care te pricepi și/sau ai avut
experiențe similare, experiențe pe care le-ai ințeles, asumat și integrat in bagajul tău de
cunoștințe. Practic feedback-ul este o lecție învățată, iar tu vorbești din propria experiență.
Pentru a da feedback ai nevoi de experiențe, experiențe pe care le-ai conștientizat și ți-ai
dezvoltat spiritul de observație pentru a analiza experiența în detaliu. Dacă nu ești conștient de
tine sau de munca ta, nu îți asumi responsabilitatea pentru gândurile, faptele și acțiunile tale,
dacă nu ți-ai dezvoltat spiritul de observație, dacă nu devii sincer cu tine și cu ceilalți, atunci nu
poți vorbi de feedback, feedback-ul tău e doar o părere personală imprumutată sau invățată din
cărți sau alte persoane. Așadar feedback-ul are legătură directă cu puterea ta de înțelegere
(expertiză) din domeniu in care dai sau ți se cere părerea. Scopul feedback-ului este ca tu să
devii mai bun in ceea ce faci, de aceia feedback-ul poate fi și negativ nu doar pozitiv, feedback-
ul semnalează ceea ce faci bine sau foarte bine și ce anume mai poți imbunătăți la gândul/ideea
sau acțiunile tale. Feedback dă profesorul când corectează sau apreciază elevul pentru un
exercițiu sau expunere (doar la materia pe care o predă, nu la toate materiile), feedback dă
muzicianul când apreciază o partitură cântată de un învățăcel, feedback dă cel care a trecut prin
viață conștient și responsabil și spune celuilat unde greșește sau ce face bine/rău pentru a
scăpa de suferință.

Implicațiile unui feedback care e doar o părere sunt enorme, imaginează-ți un maestru (guru)
care-ți vorbește despre viață din cărți, el neaplicând nimic din ceea ce spune, in acest caz tu
devii cobaiul lui pentru că crezi în ce spune și îi aplici invățămintele. Acest lucru se aplică și la o
scară mai mică, când copilul te întreabă și tu îi răspunzi doar ca să nu pari prost și să te dai mare
în fața lui, copilul ia de bun ceea ce spui și va aplica în viitor și apoi te miri și afirmi cu argoanță
că seamănă cu mă-sa sau tat-su, că tu nu ești așa de prost(ă). Ba ești dacă ai făcut asta, măcar
mă-sa/tat-su au avut bunul simț să recunoască că nu știu. Cât timp ești arogant sau vrei să faci
pe deșteptul nu dai feedback, e doar o părere „intelectuală” care nu are nici o bază.

Cei care cereți feedback, învățați să cereți cât mai multe detalii despre feedback-ul primit
(pune-ți cât mai multe întrebări legate de subiect), dacă detaliile lipsesc sau ceva nu se leagă
logic inseamnă că nu e feedback, e doar o părere. Un om „deștept” și/sau arogant reține doar
ideea de bază nu și detaliile legate de idee, când intri mai în amănunt vei vedea că aceste detalii
lipsesc și/sau au mari lacune logice. In felul acesta poți diferenția rapid un om care chiar se
pricepe de un „expert”.

Feedback-ul real este o uneală excelentă pentru a învăța și/sau să-ți perfecționezi cunoștințele
acumulate, dar mare grijă la „experții” pentru că dacă ții cont de părerea lor devii și tu un
„expert”.

Pace și Armonie!!!

Sacrificiul de sine
Sacrificarea vieții personale în numele unei idei sau persoane e cea mai păguboasă atitudine pe
care putem să o adoptăm în viața aceasta. Cu toții am văzut oameni care se „dedică” unei
cauze, iar cei care mai citesc biografiile unor astfel de oameni au observat că toți regretă că au
făcut exclusiv acel lucru in viață. O carieră exclusivistă sacrifică familia și relațiile sociale, o
dedicare exclusivă familiei sacrifică cariera și fericirea personală, urmărirea cu fanatism a unui
scop sacrifică întreaga viață, ș.a.m.d.

Sacrificiul de sine este o scuză jalnică a celor care nu pot reuși în ce-și propun și caută un
substitut de succes pentru a se implini personal și social. Nu spun că succesul este obligatoriu în
viață, definiția mea pentru succes este mult diferită de ce înseamnă succesul pentru
majoritatea, dar despre succes altădată.

Sacrificiul personal vine dintr-o neîncredere sporită în forțele proprii și o stimă de sine scăzută,
pentru a crește increderea și stima de sine persoana se dedică unei cauze la care consideră
el/ea că e bună și crede că ar putea-o face cu succes. O astfel de persoană are așteptări de la
ceilalți „m-am sacrificat pentru tine și tu cum mă răsplătești? ” (de parcă te-ar fi rugat persoana
pentru care te-ai sacrificat să faci asta); „mi-am abandonat cariera să fiu cu tine” (când
abandonezi ceva nu poți spune că ai fi avut succes în respectivul domeniu); „mi-am dat viața
pentru cauza asta și tu ești nerecunoscător acum?!” (cauza pentru care te-ai luptat tu nu e și
cauza mea, de ce aș fi recunoscător?). Astea sunt doar câteva situații de reproș care vin de la
astfel de oameni. Respectul celorlalți nu va veni niciodată înainte de a te respecta tu pe tine,
fericirea vine din interior nu din exterior, succesul e personal și se măsoară în nivelul de fericire
la care ai ajuns, nu este măsurat în ore sacrificate pe altarul altei persoane sau în numele unui
scop. Un scop in viața este un lucru excelent și te ajută să te dezvolți, dar scopul nu trebuie să
te oprească să te dezvolți armonios, adică să lucrezi și la celelalte laturi care te definesc ca om și
anume: Autocunoaștere fizică (anatomie, funcționarea corpului, nevoi fiziologice și psihologice),
sănătate, distracție, autocunoaștere mentală (caracter, personalitate, abilități, valori
personale), bani/bunuri materiale, muncă/carieră, gestionarea emoțiilor, prieteni/relații
sociale, familie/iubire, evoluție, contribuție, prezență. Scopul ales ar fi bine să armonizeze toate
aceste laturi de dezvoltare umană și nu să elimine sau să le diminueze, iar sacrificul personal
chiar asta face elimină celelalte spițe ale dezvoltării tale cu intenția declarată de a dezvolta
excesiv doar una dintre ele.

Viața ta arată ca o roată cu doisprezece spițe (spițele sunt domeniile care te definesc ca individ
pe care le-am enumerat mai sus), acum imaginează-ți că una din spițe are câțiva metri și
celelalte câțiva centimetri, cum arată roata vieții tale? ...descentrată rău, da? Cam așa merge și
viața ta când te sacrifici pentru o persoană sau idee (practic stă pe loc, că nu se mai poate
învârti :) ), indiferent cât de măreață, altruistă sau generoasă ar fi această idee/persoană.

Pace și Armonie!!!

„Trebuie” versus „ar fi necesar”

„Prefer să fiu criticat pentru ceea sunt decât iubit pentru ceea ce nu sunt.” Kurt Kobain

Toată viața noastră începe cu „trebuie” , de mici auzim „trebuie să mergi la școală”, „trebuie să
mănânci tot din farfurie, altfel nu crești mare”; „trebuie să fii cuminte”; „trebuie să-ți faci
lecțiile”; „trebuie să te însori/măriți”; „trebuie să faci copii”; „trebuie să te angajezi”; „trebuie să
faci împrumut la bancă”; „trebuie să ...” și „trebuie și să...” Când auzim „trebuie” ni se ridică
părul pe spinare, ne cocoșăm și pornim spășiți și umili în a executa ceea ce „trebuie”. Dar ai
observat că niciodată nu faci cu plăcere ceva ce „trebuie”? Asta pentru că trebuie a devenit
sinonim cu impunerea forțată a unui anumit lucru. Faci ce „trebuie” doar atunci când vrei să fii
pe placul celorlalți, dar făcând ce trebuie uiți de tine, uiți ceea ce ți-ai dori tu, ce te reprezintă,
într-un final uiți de propria ta identitate.

Cum ar fi dacă ai înlocui „trebuie” cu „ar fi necesar” trecând prin „este necesar”, dacă ți se pare
trecerea prea bruscă?

Când înlocuiești „trebuie” cu „ar fi necesar” schimbi complet atitudinea față de propriile acțiuni,
nu faci că așa ți s-a impus, alegi să faci pentru că așa consideri tu că e corect. Astfel treci de la o
viață condusă de alții la o viață condusă de tine. „Ar fi necesar să mă insor, dar nu e nici o
problemă dacă nu o fac, e doar propria mea alegere” , înțelegi diferența? Adică treci de la a
forța o căsătorie pentru că așa trebuie, la alegerea unui parteneriat cu o persoană dragă pentru
că așa vreți voi, dacă relația dintre voi va merge firesc către căsătorie e foarte bine, dacă nu...
iarăși e foarte bine. Nu mai forțezi lucrurile că „așa trebuie”, le lași să meargă după voia lor,
începi să înțelegi și să aplici dictonul biblic „facă-se voia ta”

Implicațiile acestor schimbări de limbaj are implicații enorme pentru mintea și percepția ta. In
primul rând îți aduce responsabilitatea în viața ta, pentru că iți vei asuma deciziile, pentru că
sunt propriile tale alegeri și nu impunerile altcuiva (cât timp vei folosi „trebuie” mereu vei găsi
scuze și vinovați pentru propriile decizii, arătând cu degetul spre cei care te-au îndemnat cu
„trebuie”). Va apărea o înțelegere a propriei libertăți și o dorință de a o amplifica. Îți vei regăsi
propria identitate pentru că vei refuza să mai faci ce „trebuie” dacă nu ești de acord cu acel „ce
trebuie”. „Ar fi necesar” e un pas important către sinele tău, către iubire și fericire, pentru că te
vei bucura de fiecare reușită, pentru că alegerea a fost în totalitate a ta.

In final eu zic că - „trebuie să-ți pese mai mult de tine” , iar tu preia acest îndemn ca - „ar fi
necesar să-mi pese mai mult de mine”, sau și mai bine: „din acest moment aleg să-mi pese de
mine”

Pace și Armonie!